„Cunoaște-te pe tine însuți!”

By | 10 noiembrie 2016

După ani de meditaţie în pustiu, lângă turma sa cu oi, tânărul Moise atingea starea de autocontemplaţie (iluminare) care îi permitea să îşi reveleze la exterior focul interior al propriei misii. O voce, pe care o percepea ca din afara sa, îi comunică ce anume are de făcut. Nedumerit întreabă în numele cui să purceadă la fapte şi primeşte celebrul răspuns: „Sunt Cel Ce Sunt!” A trebuit să treacă milenii pentru ca omul să înţeleagă că respectivul dialog era de fapt un monolog prin care vorbea divinul din sine; că minunile sunt posibile fiindcă el şi cu zeul coexistă în aceeaşi Fiinţă.

Marele Socrate a coborât filosofia din cer pe pământ, făcându-şi un mod de viaţă din încercarea de a transpune în activitatea zilnică celebrul îndemn de pe frontispiciul oracolului lui Apollo din Delphi: „Omule, cunoaşte-te pe tine însuţi şi vei cunoaşte Universul şi Zeii!” De loc întâmplător acest înscris era consemnat pe un altar închinat Soarelui. Încă de pe atunci se presimţea că orice cunoaştere înseamnă iluminare interioară prin trezirea latenţelor gnostice, procedură intrată în conştiinţa filosofică drept maieutică (naştere). Mergând pe aceeaşi linie, celebrul Sfânt Augustin îndemna: “Nu ieşi afară, intră în tine însuţi: în omul interior locuieşte adevărul!”

Dar oare e posibil acest deziderat? Dacă omul conţine în sine infinitatea şi eternitatea divinului, cum poate el o fiinţă atât de limitată spaţial şi muritoare să penetreze misterul zeiesc prin simţuri, minte şi inimă? Aceasta presupune a vedea dincolo de orizontul său, depăşirea tridimensionalităţii care i se impune ca o cenzură.

Gnosticitatea sa poate învinge limitele ontologice? S-ar putea ca realitatea să răstoarne de fapt respectiva afirmaţie,  cunoaşterea de sine a omului să nu fie decât o fenomenologie a autocunoaşterii divinului prin om. Mesajul corect ar arăta: “Zeule, să nu rătăceşti, priveşte-te zilnic în om!”

Auzim, cei drept rar, spunându-se despre cineva: “ ăsta are minte nu glumă“ ori “ este o minte luminată“. Şi la nivelul percepţiei comune, ne închipuim mintea ca pe un dar divin. Cei mai mulţi o identificăm şi o confundăm cu creierul. Încercând să fim mai selectivi, acceptăm creierul drept un organ, instrument de cunoaştere şi mintea o funcţie, potenţă a acestuia de a produce cunoaştere. Maşinăria creier prelucrează stimulii (informaţiile) receptaţi prin organele de simţ şi elaborează o imagine integrată a mediului de referinţă – reprezentare. Această reprezentare a fiecărui stimul o exprimă printr-un nume. Deci, mintea transformă rei în nomina. Adăugând nomina lângă nomina se construieşte un limbaj. Şi dacă mai întâi a fost Cuvântul, putem spune că, în procesualitatea cunoaşterii, mintea umană scoate Cuvântul din sine şi îl ajută să se dezvăluie sub forma unei multitudini de expresii. Acestea, fiecare purtatoare a unui dat aprioric, au o semnificaţie şi ordonate potrivit unor norme structurează limbajul. Limbajul ar fi modalitatea prin care onticul iese din sine, se autodezvăluie. Totodată, acesta se semnifică şi celor din jur sub forma: “E o dimineaţă minunată!“, “Uite ce femeie superbă!“ etc. Semenii decodifică afirmaţia şi au propriile păreri raportate la ea. Mintea, deci, aflată sub o presiune cognitivă constată realitatea prezentă sub forma unor reprezentări pe care le denumeşte (nominează), întemeind limbajul! Putem spune că transportă lumea din planul realităţii în cel al semnificaţiei. Cam la fel cum electromagnetismul transportă spicherul din studioul TV pe ecranul televizorului din casă. Prin cunoaşterea umană, Cuvântul iese din sine, se demultiplică şi se relevă sub forma unor reprezentări, întemeind o lume. Scoate la suprafaţă neştiulul şi îl converteşte în ştiut, adică descompune misterul într-un limbaj accesibil celorlalţi, făcând din el un bun comun. Dacă Cuvântul este Dumnezeu, atunci limbajul este devenirea lui ca Lume. Cunoaşterea, prin care datul aprioric (esenţa) se fenomenalizează, am putea spune că este însăşi Facerea. Prin ea necreatul se creează pentu ceilalţi, se autodezvăluie spre a se constata. Limba nu e doar un instrument de comunicare, ci e o lume cu care omul jonglează inconştient asemenea unui demiurg.

Dar dacă în spaţiul realităţii apare o nevoie de cunoaştere, o tensiune gnostică care ne stârneşte curiozitatea intervine gândirea. Ea oferă răspunsuri la întrebări de genul: “ Ce o fi acesta?, ”De ce aşa?”etc. Mintea, drept capacitate utilitară a creierului, activează resorturile interne ale acestuia spre a descoperi răspunsul. Unde caută acest răspuns? În conştienţă – ştienţa comună a individului cu universul. Gândirea e prelungire a infinito-eternităţii în om. O interfaţă a absolutului (teosul) cu relativul (antroposul). Gândul e o undă luminoasă ce îşi activează conţinutul, în funcţie de solicitare, prin raportarea la câmpul luminic universal – ştienţa cosmică, precum un cititor la o bibliotecă. Această ştienţă cosmică, ce semnifică matricea arhetipală a ontosului (logica) este raţiunea. Ea nu aparţine omului, ci e cordonul ombilical prin care acesta e legat cu universalitatea. Prin ea logica umanului se identifică cu logica (ordinea) cosmică. Subiectivitatea e o secvenţă spaţio-temporală a obiectivităţii universale.

Gândul e un vehicul, un transportor superluminic în afara spaţio-temporalităţii, pentru că se duce instantaneu acolo unde se află informaţia de interes. Acest conţinut secvenţial descoperit îl numim idee. Deseori, declarăm satisfăcuţi că ne-a venit o idee! Ideile preluate prin gândire sunt asemenea reprezentărilor stimulilor receptaţi prin organele de simţ. Numai că, în timp ce stimulul reprezenta o tensiune pe care analizatorul o prelucra într-un mod specific, ideea e o entitate semantică, un conţinut ce odihneşte precum o carte în bibliotecă, aşteptând să fie împrumutată. Combinarea ideilor descoperite (însuşite) şi ansamblarea lor în cadrul unor constructe mentale complexe o numim raţionament. Prin el ne ridicăm pe un plan superior al cunoaşterii, realizăm trecerea de la concretul senzorial (experenţial) la abstract. Raţionamentul este unicul moment în cadrul căruia omul îşi impune libertatea în faţa ordinii cosmice. Prin acest raţionament se împlineşte actul creaţiei cosmice. Facerea este continuată prin om. Constructul raţionamentului e o secvenţă gnostică nouă şi originală, ce depinde de achiziţiile fiecăruia. Secvenţele gnostice procesate, potrivit propriului eu, se decantează în memorie, îmbogăţind experienţa personală şi colectivă (cultura umanităţii), iar altele rămân ca arhetipuri informaţionale în banca universală de date (abstracţii) – akasha. O parte însă, prin făptuire umană, devin concreturi materiale ce populează antroposfera şi universul. Omul se manifestă, astfel, drept un continuator, un expansionist al Facerii!

Libertatea sa este, însă, numai aparentă, iluzorie. Nu se manifestă ca o alegere, ieşire din filonul cosmic al devenirii. Gândul nu creează informaţie, ci doar o transportă. E cărăuşul perfect, se deplasează în neştiut, în trecut şi viitor aducând informaţia în prezent. Ajunge dincolo de posibilităţile organelor de simţ,  “vede” respectiva realitate şi se întoarce spre a ne spune cum e. Gândirea, deci, investighează (răscoleşte) datul, descoperă şi descrie ce ne interesează. În timp ce organele de simţ“ contemplă“ lumea, lăsându-se sensibilizate (activate) de stimuli veniţi dinspre ea, gândirea se manifestă activ asupra lumii, fără însă a o afecta în vreun fel.

Când spunem că gândim, de fapt, noi raţionăm. Şi raţionăm în virtutea unei predeterminări. Ordonăm ideile – entităţi gnostice arhetipale date (preexistente) potrivit matricii noastre interioare, care e identică cu logica (ordinea) universală. De aceea, obiectul mental construit aparţine Totului. Omul nu este decît zidarul care aşează cărămizile primite potrivit unui plan de care el nu are habar. Când priveşte construcţia, este convins, însă, că el e proiectantul şi arhitectul. Creativitatea umană nu poate ieşi în afara creaţiei. Nu poate sparge logica internă a Cuvântului, care se autodezvăluie prin actul cunoaşterii ca logos. Şi dacă creaţia e însuşi Dumnezeu, prin creativitatea sa omul doar îl ajută pe zeu să se autocunoască. Datele de contemplaţie şi cele descoperite sunt păstrate în memorie şi activate de fiecare dată când avem nevoie de ele prin ceea ce numim experienţă.

Dacă, însă, avem nevoie de o soluţie la o problemă teoretică ori practică de forma: “Cum se poate combina x cu z spre a obţine y?” ori “Cum să fac asta?” gândirea trezeşte din starea latentă imaginaţia. Aceasta articulează într-o infinitate de variante datele memoriei, compară fiecare variantă cu modelul problematic şi alege cheia care se potriveşte, cea care stinge tensiunea gnostică. Îi deschide uşa să se elibereze sub forma soluţiei. Imaginaţia, deci, inventează pe baza datelor experienţei. Potenţialitatea respectivă o numim inteligenţă. Ba, mai mult, în momentele ei de expansivitate dincolo de zona de interes cognitiv, capacitatea combinatorie a imaginaţiei e atât de liberă încât construieşte (inventează) realităţi ipotetice. Această manifestare o numim fantezie şi ea e “vinovată” de popularea spaţiului nostru existenţial cu lumea artelor. În cadrul ei creierul şi inima îşi dau mâna, unind mentalul cu afectivitatea. Emoţia este cea care stimulează şi întreţine potenţa combinatorie a fanteziei. Acest potenţial combinatoriu îl numim talent.

Tocmai înţelegând această intimitate a cunoaşterii omul a putut face saltul, schimbarea de paradigmă în cercetarea ştiinţifică. Vechea paradigmă presupunea investigarea lumii fizice, a perceptibilului, identificare unor permanenţe, regularităţi, repetabilităţi şi formalizarea lor sub forma unor legităţi, formule matematice şi teorii. Apoi, suprapunea teoria peste diferite spaţio-temporalităţi convins că acestea se vor conforma legităţilor descoperite de către el. Şi în cele mai multe cazuri realitatea, în diferite grade, se conforma modelului teoretic. La un moment dat a întâlnit realităţi care nu se conformau teoriei şi pe care nu mai era în măsură să le explice. Ex: microcosmosul. Şi atunci ştiinţa a intrat în criză. De acolo a scos-o Einstein, care şi-a dat seama de limitele formalizării perceptibilului, lumii sensibile. El a intuit existenţa unei lumi dincolo de simţurile noastre, o lume la care accedem numai cu mintea. Şi lumea asta era chiar mintea noastră. Aşa că a început să investigheze nu în exterioritatea umană, ci în interiorul ei. Cercetarea nu mai presupunea descoperirea unor aspecte ale realului sensibil, ci inventare unor posibile modele de manifestare a lumii, folosindu-se de structuralitatea minţii umane. Mintea se turna pe sine în teorii despre care nu se ştia că ar corespunde unor realităţi fizice. S-au inventat, astfel, formalizări, modele teoretice şi s-a confirmat ulterior, pe măsura perfecţionării instrumentarului de cercetare, existenţa unor secvenţe, domenii neştiute până atunci ale lumii fizice care se conformează acestor modele. Deci, ordinea lumii nu mai era căutată în exterioritatea omulu prin subiectivizarea obiectualităţii. Ordinea lumii se află în intelectul omului şi subiectivitatea sa inventează modele mentale care explică configuraţii ale realului (obiectivului) de a căror existenţă habar nu avea. Începutul acestei noi paradigme l-a făcut teoria relativităţii. S-a trecut de la abordarea potrivit căreia teoria ştiinţifică trebuie să fie o reflectare, abstractizare a perceptibilului, concretului la noua paradigmă. Omul de ştiinţă înventează modele teoretice, abstracturi şi are surpriza să acceadă, prin aplicarea – experimentarea lor, la nişte concreturi până atunci imperceptibile prin intermediul simţurilor. Descoperă o lume ori nişte manifestări pe care mai înainte de a şti că există le-a inventat, anticipat el mental. Aşa a fost posibilă veritabila revoluţie în cunoaşterea lumii cuantice şi subcuantice.

Dincolo de ceea ce putem acesa prin simţuri, gândire, imaginaţie rămâne totuşi o lume interzisă. Acesta este transcendentalul – lumea misterului. La uşa sa nu putem bate decât cu inima. Însă nu ni se întredeschide decât dacă atingem un nivel de vibraţie rezonatoriu. Cheia este iubirea (erosul). Momentul de maximă intensitate al iubiri e credinţa şi numai ea poate penetra misterul! Forma sub care receptăm semnale din transcendent este inspiraţia sau revelaţia. Fantezia sprijinită pe credinţă este cea care poate opera în acest ambient al sacralităţii. De aceea, arta e divină şi ne îndumnezeieşte. Aici gnososul se împerechează cu psihe, deschizând posibilitatea trăirii spirituale. Când cele două rezonează până la identificare atingem extazul, prin care ne ridicăm dincolo de ontos. Este ceea ce numim trăire mistică. Uităm de noi, ne dezidentificăm. Trupul ne rămâne pe pământ, psiho-gnosticitatea evadează şi se uneşte cu spiritul universal, inducând o nemaicunoscută stare de bine. Ca şi cum am fi acasă (akasha)!

Cele mai numeroase tentative de accedere la extaz aparţin trăirii onirice. De fiecare dată, însă, ele sunt înăbuşite de către instinctualitatea trupească. Corpul uman percepe ca pe o ameninţare posibilitatea desprinderii psiho-gnosticităţii.

Omul poate doar să cunoască, autocunoaşterea este imposibilă pentru că psiho-gnosticitatea individuală nu se poate concentra asupra sinelui. Ea este captivă acestuia. Introspecţia nu este decât o plimbare, o vizitare a sinelui, ca şi cum ai umbla printr-o peşteră ermetică. Psiho-gnosticitatea este o oglindă, ce-i drept însufleţită, dar ca orice oglindă nu se poate reflecta pe sine în sine. Dincolo de propria experienţă somato- fiziologică nu reuşim să aflăm despre noi decât ce ne oferă reflexiile în ceilalţi. Cum toţi cei din jur sunt subiectivităţi – dominaţi de interesul pentru sine aceste reflexii sunt deformate. Deci, nu obţinem, din păcate, decât o falsă autocunoaştere. Apoi, psiho-cognitivitatea noastră aparţine infinităţii şi eternităţii. Fiinţa noastră pământeană este limitată, ne-o putem închipui drept ca o oală umplută cu experienţa personală pământeană. Suntem prizonieri ai unei anumite spaţio-temporalităţi, reprezentăm (semnificăm) doar o secvenţialitate. Potenţa noastră psiho-cognitivă infinită operează cu informaţia (zestrea) acestei experienţe pământene incerte şi perisabile. În ipostaza pământeană, putem şti despre noi doar atât cât încape în această oală mai mare ori mai mică, mai plină ori mai goală. În funcţie de datele, acumulările acestei experienţe personale penetrăm o spaţio-temporalitate corespunzătoare. Unii învăţăm mai mult ori mai puţin, mai repede ori mai uşor sau preferăm să dormim mai mult. Trăim într-un cerc mai restrâns ori colindăm toată lumea, practicăm o singură meserie ori ne policalificăm. Unii suntem specializaţi, alţii enciclopedişti. Deci, fiecare ne construim potrivit lutului ce ne configurează chipul terran, dispunând de spaţiu mai mare ori mai mic de depozitare. Aceasta în funcţie de charma personală, care determină ca unii să fim mai charismatici decât alţii.

Întrebarea, care se pune, e dacă psiho-gnosticitate este un produs (funcţie) al materialităţii trupeşti ori se află în afara corporalităţii. Sunt două perspective explicative contrarii. Cea materialistă afirmă anterioritatea şi preeminenţa trupului asupra psiho-gnosticităţii. Apare întâi trupul care, pe măsura dezvoltării, trăieşte şi gândeşte într-un anumit mod. Psiho-gnosticitatea e o rezultantă a fiecărui moment al stării trupeşti. Oala simte şi gândeşte în funcţie de cum e ea atunci. Perspectiva spiritualistă susţine primatul şi exterioritatea psiho-gnosticităţii (PG) faţă de  corporal. Corpul este un instrument, mijloc de manifestare a PG în virtutea unei misterioase teleologii. PG îşi construieşte un corp pentru a face cu (prin) el ceva. Mai concret, mintea nu e un produs al creierului, creierul e un construct (arhitectură) a unei minţi unice. PG poate exista fără trup, dar acesta, independent, nu are onticitate.

Cele două viziuni nu fac decât să fragmentize devenirea. Dacă am reprezenta lumea drept un copac, spiritualismul susţine că din sămânţa unică (spirit) răsare şi creşte copacul. Pozitivismul se încăpăţânează să vadă numai cum din copac cresc ramuri, frunze şi fruct (sămânţă). Antropoteismul unifică aceste două perspective. Există un spirit unic ca o lumină a neantului; prin el nonexistentul îşi dezvăluie întunecimea. Îi spunem nonexistent pentru că nu-şi semnalează starea. Dar, spre a evita confuziile interpretative, mai corect e să-i spunem neant – onticul în sine sau Dumnezeu. Lumina este ieşirea neantului din sine, forma sub care acesta se autodezvăluie. Gândind pozitivist, suntem convinşi că lumina e un câmp fotonic, un fascicol de raze (unde) luminiscente. Această stare corespunde unei inimaginabile frecvenţe vibratorii şi  hiperviteze. Convenim să o numin lumina pură. Dacă, însă, am reduce progresiv viteza şi vibraţia acestei lumini am putea constata în interiorul ei impurităţi, întunecimi. Şi dacă viteza şi vibraţia ar atinge, să zicem, nivelul accesibilităţii umane, spectrul infra-ultra, am descoperi în interiorul luminii o lume. Lumea onticului s-ar solidiza (corporaliza), vizualizându-se ca ontos! Neantul s-ar ilumina, ar deveni perceptibil. Această stare de vizibilitate în sine, percepută la exterior (un punct al spaţio-temporalităţii) drept lumină – conştienţă de sine este spiritul. Spiritul este o fenomenologizare, devenire în afara sa a onticului (divinului) ca lumină.

Plasaţi în spaţio-temporalitatea tridimensionalului percepem lumea universului nostru. Ea reprezintă o secvenţă autovizualizată, prin cunoscutele fenomene de reflexie, refracţie, difracţie, interferenţă şi câte altele pe care nu le ştim, a luminii pure (spiritului). Din punctul “hic et nunc” vedem, trecând pe lângă noi lumina impură în care sălăşluiesc alte lumi (universuri) invizibile şi inaccesibile nouă. Aceasă iluminare ori luminiscenţă a tridimensionalului se cheamă gnosticitate.

Coroporalizarea gnosticităţii duce la apariţia fiinţei luminoase denumite om. Prin el onticul, relevat în ontos, ia cunoştiinţă de sine ca antropos. Aceasta este menirea omului – să facă posibilă autocognoscibilitatea divinului. Am putea spune că el este ochiul lui Dumnezeu în acest univers. Şi tocmai de aceea unele grupări oculte aşează ochiul la loc central în simbolistica lor. Fiecare om este universul care se priveşte pe sine într-un mod personal predeterminat de spaţialitate şi temporalitate. Această notă personală se cheamă psihism. Modul în care psiho-gnosticitatea receptează lumea sa a fost prezentat mai sus drept cunoaştere. Prin ea neantul se antropotizează spre a face posibilă cunoaşterea de sine. Mai concret, prin acumularea experienţei umane, neantul se încarcă cu informaţie despre sine.

Autoreflexia ontică presupune, însă, descărcarea acestei informaţii prin procesul invers al convertirii psiho-gnosticităţii umane în noicitate. Noicitatea este starea de luminiscenţă a spiritului. Prin ceea ce numim moartea omului, psiho-gnosticitatea transferă încărcătura experienţială individuală (cunoştiinţele despre sine ale onticului), care are nivelul de iluminare al umbrei, în noetic. Această stare a psiho-cognitivităţii o numesc suflet. Aici în noetic aceste umbre (suflete) se reflectă ca într-o oglindă, modifică luminozitatea spirituală, semnificând imaginea spaţio-temporală a secvenţei ontice căreia îi corespunde. Cum în orice moment mor oameni pe pământ, acest transport de secvenţe gnosi-ontice (umbre) se  produce într-o succesiune continuă, alăturându-se precum cadrele unui film. Nousul le ansamblează sub forma unui Tot, înalt vibratoriu, care e imaginea de sine a divinului. În acest mod fiecare suflet, ca secvenţă psiho-gnostică (cadru), la hiperviteză se goleşte de conţinut,  topindu-se şi integrându-se în lumina pură care e spiritul. Forţa care atrage PG către noetic şi menţine ceastă coeziune intrinsecă a spiritului este iubirea.

Devenit Tot, sufletul se încarcă cu potenţă demiurgică  -unicitate, perfecţiune, indestructibilitate, infinitate, eternitate etc. Totodată, aici, potenţa imagistică conservă şi reconstruieşte imaginea actualizată a corporalului dispărut. Aceasta, însă, are şi un ceva în plus cu care revine în re-naştere. Imaginaţia ne face nemuritori. E însuşi spiritul activat, ce se poate privi dintr-o infinitate de unghiuri. De aceia, e nemuritoare şi infinită! Graţie ei suntem creativi. Creaţia e spiritul care s-a solidificat. Starea sa de a fi este viteza hiperluminică. Materialitatea (substanţializarea) e momentul de repaus relativ al spiritului, în care acesta îşi relevă secvenţe ale sale. Să ne imaginăm un film a cărui peliculă se derulează cu viteză imperceptibilă. Ochiul uman nu vede nimic. Aceasta este lumea informaţionalului. Când viteza se reduce la frecvenţa vibratorie specifică ochiului, acesta percepe imaginea în mişcare. E starea ce ar corespunde lumii energeticului. Când derularea se opreşte într-atât încât ochiul percepe devenirea ca pe o fotografie se intră în stadiul de materialitate a spiritului.

Acumulând autocunoaştere, prin om – descărcarea sufletului – neantul se umple cu sine, îşi amplifică demiurgitatea şi în momentul în care aceasta depăşeşte nivelul iubirii (forţa coezivă) se produce big bang-ul! Neantul pulsează, expulzând în afara sa, sub forma unei scânteieri, infinitatea de psiho-gnosticităţi. Fiecare, purtătoare de iubire (amintire a nivelului rezonatoriu corespunzător unicităţii), face posibilă o nouă geneză spaţio-temporală, unde articulează o altă corporalitate. Şi se reia ciclul prin care omul cunoaşte lumea (divinitatea), se împărtăşeşte din înţelepciune, iar aceasta se întoarce la sine (sufletul uman) ca autocunoaşte.

Acumulând cunoştiinţe despre această înţelepciune unică, omul se duhovniceşte, se autoconstruieşte continuu întru divinitate. El este o devenire, o continuă curgere pe care nu o poate percepe pentru că tocmai a curs. El îl poate percepe, mereu, doar pe cel care a fost. În orice moment cel care se gândeşte pe sine e de fapt altul. Pare paradoxal, dar omul real se află în viitorul prezentului perceptibil! Pentru a fi posibilă cunoaşterea de sine a omului planul gnostic al maieuticii de tip socratic ar trebui să rămână în urma devenirii ontice. Ori, în realitate, cum am mai spus, cel care se gândeşte pe sine e întotdeauna un altul. Şi acesta îi gândeşte pe cei de dinaintea sa, nu pe sine. Autocunoaşterea de sine a omului ar fi ca şi cum lumina s-ar prinde de la urmă. Concluzia, oarecum tristă, e că anticul imperativ gnoseologic al antichităţii nu se poate împlini. Omul rămâne sieşi o fiinţă eminamente imprevizibilă şi din această imprevizibilitate emană libertatea şi demiurgia sa.

Deci: “Zeule, de vrei să Te cunoşti, priveşte-Te în om!” Ori: “Zeule, priveşte-Te în om ca să vezi cine eşti!”

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *