Noul zalmoxianism

By | 23 octombrie 2016

În fața unor grave amenințări ori provocări cruciale ale istoriei, organicitatea popoarelor activează ultima și cea mai redutabilă armă naturală de autoapărare – naționalismul. Apariția manifestărilor naţionaliste e un semn rău; la orice popor e un simptom grav, declanşat de faptul că asupra sa planează o mare primejdie şi se manifestă ca voinţă de supravieţuire. Este etichetat drept retrograd, reacționar, dar el nu este altceva decât însuși sistemul imunitar al unei nații și se autoactivează în mod natural, neputând fi înăbușit. Cei care nu sunt ameninţaţi de nimic nu au cum şi de ce să fie naţionalişti. Naționalismul e considerat o mișcare reacționară, conservatorism extrem ce se opune progresului, dar reacţiunea e un răspuns, o reacţie la cei care atentează la binele şi la existenţa ta ca naţie. Un popor, ameninţat cu pieirea, dacă nu mai e în stare să îşi activeze măcar acest ultim mecanism – naţionalismul nu mai are nicio speranţă, e atât de bolnav încât dispariția sa devine iminentă. Naţionalismul e cel mai profund instinct şi formă disperată de autoapărare, dar şi cea mai puternică replică. De aceea cotropitorii şi opresorii popoarelor, indiferent cine sunt, se tem de el. Vinovaţi pentru răbufnirile naţionaliste sunt însă cei care atentează la fiinţa popoarelor!
La noi poate fi urmărit, ca instinct de neam, încă de pe vremea dacilor; imediat după ocupaţia romană s-a manifestat în forma sa cea mai violentă, timp de vreo două secole, fapt nemaiîntâlnit în istorie, prin acele incursiuni făcute din teritoriile libere până în inima Balcanilor şi uneori până dincolo de Panonia. Nu s-a temperat decât după ce exponenţi din neamul lor au ajuns să îmbrace purpura imperială la Roma ori la Constantinopol, învingându-i în final pe romani şi preluându-le imperiul pentru vreo șase sute de ani. Dar despre aceste măreţe fapte din trecut nu se scapă o vorbuliţă şi poate încă nu s-au născut cei care vor scrie istoria adevărată.
Noi, cei care descindem din stăpânii lumii, am ajuns nişte nimeni chiar la noi acasă. S-a proclamat de undeva că dacii au dispărut şi cu asta gata! De peste o mie de ani ni se bagă în cap această imensă gogoriţă şi, deşi noi, dacii, ne întâlnim zilnic unii cu alţii, mergem şi horim în costumele noastre străvechi, ne vorbim limba şi creăm aşa de frumos în ea, trăim în tradiţia şi obiceiurile străvechi, ne însufleţim la sărbătorile, pe care nu le mai știm ca zalmoxiene, numite acum păgâne, am ajuns să credem că suntem altcineva. Adică aceia care ne spun ei că suntem!
Mai încoace către modernitate s-a făcut vizibil prin ieșirea în prim plan a lui …escu – Eminescu, Antonescu, Ceaușescu, ca un semn al trezirii conștiinței de sine, al ieșirii din amorțeală și dormitare. Era o formă disperată prin care românii balcanici în noile state devenite monoetnice își strigau spre a fi luați în seamă existența și identitatea. “Escu armân!”, adică “Eu sunt roman!” ori “Escu creștin al lui Cristolu!” – “Eu sunt creștin al lui Cristos!”. Această trezire e invocată chiar prin imnul nostru național: “Deșteaptă-te române din somnul cel de moarte…”. Răspunzând acestei chemări de la 1848 s-a activat în perioada interbelică, ca o presimțire a marelui dezastru care se apropia, cunoscuta pleiadă de apostoli ai românismului – Rădulescu Motru, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Zelea Codreanu, Eliade, Cioran, Noica, Mircea Vulcănescu, Blaga, ca să enumăr numai câţiva.
După marea păcăleală din Decembrie ’89, românii încep să se trezească și să constate că raiul occidental e numai pentru elita compradore oligarhizată, iar capitalismul o formă de deposedare de bogățiile naționale și de sclavizare a cetățeanului și a țării. Cei plecați în afară văd cum se trăiește acolo și pot face comparație cu mizeria și jaful din țară, muncile umilitoare la care sunt supuși, sentimentul desrădăcinării duc la acumularea de frustrări; înstrăinați și nedoriți la masa bogaților, ieșiți din utopie, vor acumula suficientă nemulțumire și revoltă încât întorși acasă, după ce Europa i-a tratat ca cetățeni de mâna a doua, să își reevalueze așteptările, radicalizeze opiniile și comportamentul. Slugărnicia liderilor noștri de pe toate palierele ierarhice și perceperea lor ca vânduți străinătății, tradători ai intereselor naționale în favoarea pozițiilor privilegiate care să le permită avantaje și foloase personale ilicite va amplifica reacția de respingere față de spectrul politic corupt și de solidarizare a plătitorilor de taxe care munesc cinstit și sunt supuși la tot felul de biruri nejustificate.
Colapsul valorilor și modului de viață tradițional, oficializarea unei subculturi a mediocrității și necinstei, abdicarea Bisericii de la rolul ei unificator și întăritor spiritual și alunecarea către materialism prin agonisirea de averi, degradarea instituțiilor statale ce apără cetățeanul și garantează libertățile, instabilitatea și infestarea mediului de afaceri cu practici mafiote, opulența sfidătoare și accederea în sferele de putere și decizie a aristocrației țigănești cu mentalitățile ei, jaful retrocedărilor ilegale în Ardeal vor amplifica starea generală de frustrare și anomie cu efecte asupra condițiilor generale de viață, stării de siguranță și securitate individuală și colectivă. Lor li se adaugă amenințările dinspre exterior ale unei Ungarii ce tinde să se îndepărteze de comunitatea europeană pentru a fi în tabăra cealaltă față de Romania, spre a-și promova nestingherită intențiile revizioniste prin incitarea maghiarilor ardeleni la autonomie și poate secesiune. Expansionismul Rusiei către gurile Dunării și extremismul naționalismului ucrainean ar putea reînsufleți idealul refacerii unității naționale, coagula simțirea și voința românilor pentru apărarea și recuperarea teritoriilor ce le-au aparținut istoric. Dacă manifestările anterioare ale naționalismului autohton au îmbrăcat culorile legionarismului, antonescianismului și ceaușismului noua lui manifestare se prefigurează a lua forma renașterii zalmoxianismului.
Românismul de odinioară probabil va îmbrăca haina ancestrală a dacismului – expresie a unei conștiințe naționale istorice nu doar a prezentului, ci mai ales a trecutului fondată pe amintirea Marii Dacii – acea spațialitate dinspre Începuturi când eram al doilea neam după cel al inzilor. Nu teritorialitatea e însă cea mai importantă, ci spiritualitatea. Ea va magnetiza și românimea care înconjoară frontierele, precum și emigrația. Dar va fi un naționalism plasat în afara paradigmei, unul împăciuitor al iertării și unificator, care nu va fi îndreptat împotriva cuiva, nici măcar a inamicilor tradiționali.
Se vorbește adeseori despre noi că am fi ieșit din istorie. Nimic mai fals! Am fost o închidere care s-a deschis şi reîntoarcerea la sine pe spirală înseamnă încheierea unui ciclu, adică revenirea dacilor acasă după ce au construit lumea şi această zidire a lor se cheamă istorie. Da, dacii, neștiuți, au făcut și mai fac încă, sub înfățișarea noastră de astăzi, istorie! Mulți dintre cei care, plini de orgoliu, se împăunează cu titlul de ctitori ai istoriei universale sunt nişte bieţi pigmei, chiar dacă îşi zic culturi majore, iar lumea se ploconeşte în faţa civilizaţiilor de care sunt aşa de mândri. Civilizaţiile, fiind legate de materie, oricât de strălucitoare, nu sunt decât poleială, nişte construcţii imperfecte şi efemere. Lumea de la origini şi până astăzi nu e decât o procesualitate zalmoxiană, avându-i ca actori pe daci înfrăţiţi cu inzii. Toată diversitatea de popoare ale planetei sunt sămânţa lor, care a rodit în culoarea geografică a locului în care au răsărit şi se definesc prin graiul timpului în care s-au exprimat. Pe Pământ nu există decât o singură limbă – sanscrita sau logosul ancestral al dacilor şi inzilor, restul numai graiuri. Acestea sunt deformări terrano-temporale ale logosului originar.
Hecateu ne spune că amazoanele vorbeau limba tracă. Sibylla când, ajutată de uimitoarea ei înţelepciune hiperboreeană, le prevestea elenilor, ce o considerau din altă ţară, viitorul, tot în strămoşeasca noastră limbă primea revelaţiile. Pliniu îi numea pe geto-daci arimanii albi, arimini sau aramei, dar alţii sunt cei care îşi spun că vorbeau aramaica! Limba română e marginalizată şi desconsiderată acum, însă ea ascunde o mare enigmă. Când vor apărea cercetătorii ei adevăraţi, lumea va avea o surpriză colosală. Nu ar fi exclus să constate că ea este, haide să-i spunem impropriu, o paleolatină vorbită cu mii de ani înaintea pripăşirii pe aici pe la noi a polisurilor greceşti ori a naşterii măreţei Rome. Când se vor recupera onomatopeele și arhaismele acum pierdute ale limbii noastre se va putea constata că mare parte din fondul de cuvinte românești e din sanscrită ori, mai corect zis, dacic. Se va pune, în sfârşit, pumnul în gură celor care se întrec, astăzi, să vorbească de fondul romanic, fondul grecesc ori de cel slav al limbii române. După mintea lor perversă, limba asta atât de minunată e făcută din cârpeli ale graiurilor altora care nici nu existau în vremea când, prin ea, pământenii vorbeau cu zeii!
Inamicii dacității folosesc drept argument categoric inexistența alfabetului și a scrisului în această limbă. Dar alfabetul există, numai că nu e scris, ci cusut, țesut pe costumele populare, puansonat pe colaci și pe pâinea cea de toate zilele, dăltuit în lemnul clopotnițelor și turlelor bisericilor, pe stâlpii caselor ori ai porților, încrustat în ceramică de renumiții meșteri olari, tezaurizat în ornamentele obiectelor de bronz, fier, argint, aur și pe plăcuțele de pământ ori plumb tot mai numeroase și mai des descoperite. Sensul lor sacru era descifrat și folosit numai de către marii preoți geto-daci. Nu era suport ori purtător de informație ca acum pentru că pe aceasta o dețineam inneistic, combinațiile sale citite cu mintea, veritabilă maeutică, erau chei ce deschideau ușa înțelepciunii primordiale prin “trezirea” conștienței și iluminarea, descoperirea unor secvențe ale tezaurului cunoașterii – zeitatea în sine. Înțelegerea era o străluminare sacră, numai cei inițiați aveau disponibilitate pentru un asemenea exercițiu maeutic autodescoperitor al adevărurilor ancestrale – preoții sanctuarelor. Nu era nici un fel de magie; vorba bine cuvântată – descântecul trezea forțele benefice și avea efect tămăduitor asupra sufletului, vindecând bolile trupului. Vorba rău cuvântată – blestemul, prin combinarea acelor semne, dezlănțuia forțele malefice, care îmbolnăveau ori puteau ucide.
Toate popoarele de rasă albă sunt îndreptăţite să-şi revendice descendenţa dacică printr-un raport de filiaţiune. Noi, în schimb, trăitorii în epicentrul demografic, servitori ai Sarmisegetusei suntem dacii de la începuturi, conservaţi de energetismul spaţiului carpato-danubiano-pontic. De aici şi probabil din zona Tibetului s-au produs cele două expansionisme demografice majore. Teoria aia nemţească cu indoeuropenii e o tâmpenie! Sensul radierii spirituale şi al migraţiunii demografice al rasei albe a fost de la Sarmisegetuza în toate direcţiile.
Emil Cioran, conform propriei mărturisiri, în vremea când era „tânăr, orgolios şi nebun” se revoltase împotriva trecutului nostru, considerând România o ţară fără destin. După propriile vorbe: „îmbătat de furie”, cu o „ură iubitoare”, visa replămădirea ei într-un alt neam. Reproşează că noi nu am ridicat catedrale prin care să ne înălţăm către cer, că prea am stat lipiţi de pământ, nu am reuşit să ne desprindem. Realitatea e că nu am fost nevoiţi să ne înălţăm pentru că Cerul s-a coborât şi, prin noi, s-a unit cu Pământul. De ce să confecţionăm catedrale ale păcatului când avem catedrale naturale, sacre, dăruite de zeu? Munţii sunt catedralele noastre şi energia lor e infinită! Noi, dacii, nu trebuie să intrăm într-o catedrală din aia pompoasă spre a ne încărca spiritual şi a ne ruga să fim iertaţi pentru că suntem spirit, ne-am născut din energia divină a munţilor și pământurilor noastre şi ne hrănim zilnic cu ea. Sfiiciunea, smerenia, cumințenia şi umilinţa noastră sunt lucrarea acestei spiritualităţi cereşti în noi. Asta ne oferă sentimentul plenitudinii, al împăcării cu sine şi conştiinţa propriei valori. Cei cărora le lipseşte această spiritualitate, datorită trăirii lor preponderent materialiste, simt nevoia să o compenseze prin mari lucrări, tot materiale şi deci efemere. Nefiind una cu Cerul, nevoia lor de spiritualitate, pe care şi-o completează prin manifestări demiurgice, le naşte orgoliul de a intra în competiţie cu Creatorul. Ei nu se înalţă către Cer, ci îl sfidează prin monumentalitatea arhitecturală. Acest orgoliu şi sfidare, cărora li se spune cultură majoră, este cea mai înaltă expresie a complexului lor de inferioritate, e un strigăt disperat prin care vor să spună celorlalţi că există şi ei. Dar ceea ce fac e simptomul dezertării din spiritualitate într-o materialitate pe care şi-o vor cât mai strălucitoare. Isihastul, cel care alege trăirea spirituală, se retrage într-o peşteră şi are totul. Pofticiosul şi lacomul de materialitate adună mereu şi rămâne nemulţumit fiindcă nu are, niciodată, destul. Şi sfârşeşte fatal prin a nu avea nimic!
Cioran, cel puţin la tinereţe, nu a avut conştiinţa profunzimii, ci numai pe a temporalităţii şi a vecinătăţii. De asta şi dorea să evadeze din „infernul etniei”, deşi probabil că e vorba mai mult de o disimulare. A privit în jur şi i-a văzut pe francezi, englezi, nemţi, ruşi, adică pe puternicii vremii. Dacii lui nu mai existau. Dar nu a ştiut unde să îi caute, dacă avea presimţirea eternităţii şi a istoricităţii îi descoperea. Trebuia să plece de la verbul „a ara”, adică de la energetismul pământean. Acolo unde acesta a fost foarte puternic oamenii erau legaţi de pământ, nu se puteau desprinde. Rămâneau stabili locului şi arau glia, adică erau sedentari şi arieni. Plasaţi pe axis mundi, dacii au fost întemeietorii sedentarismului şi arianismului. Energetismul teluric, legătura cu cerul, îmbrăca forma spiritualităţii zalmoxiene. În jurul acestui centru spiritual cu capitala la Sarmisegetuza a gravitat lumea!
Urmare a expansionismului, dacitatea, ca spiritualitate planetară ariană, a început să capete culoarea locală a pământului pe care îl ara. Nemţii şi popoarele nordice păstrează şi azi conştiinţa dacităţii şi arianismului lor ancestral. Dacitatea, în forma sa pelasgă, a fost prima manifestare a mesianismului terran. Acest mesianism dacic, în nuanța sa europeană, a mai avut două exprimări majore, care s-au chemat macedonismul şi romanitatea. Cioran a privit pe orizontală şi nu a văzut această legătură profundă. De aici şi pesimismul său anistoric.
Centrul spiritual zalmoxian, chiar dacă Sarmisegetuza a fost dărâmată, nu a pierit niciodată, a rămas ca o uriaşă pepită auriferă sub praful istoriei. Omul zalmoxian a plecat din Dacia să cunoască planeta pe care locuia şi să o schimbe. Sedentarizându-se geografic a căpătat înfățișarea locului şi a întemeiat culturi şi civilizaţii. Zalmoxianismul, cu puritatea aurului şi a luminii Începuturilor, a rămas ascuns în subconştientul acestui om, la fel cum ascunşi erau şi dacii în Hiperboreea lor. La exterior, culoarea locală a pământului a produs marile culturi ale umanităţii. Pe măsura culturalizării, omul acesta, îmbogăţit cu experienţa trăirii terrane, se înalţă spiritual, se ridică pe verticala cerului. Această ridicare spirituală înseamnă întoarcerea la origini, la zeul suprem sub forma noului zalmoxianism. Spiritualitate, care, fără să vedem, are potenţa unui nou suflu terestru care va împrăştia praful vremurilor aşezat peste vechea Dacie, redându-i strălucirea. Amintirea regatului lui Decebal a rămas un fel de reper existenţial, o ancoră în spiritualitatea originară pentru ca omul modern să aibă la ce se raporta pentru a nu se rătăci în devenirea lui istorică.
Aici s-a conservat acea ingenuitate și ingeniozitate originare! Aurul Daciei furat de romani e expresia simbolică a strălucirii zalmoxiene din care s-au lucrat toate bijuteriile culturale ale omenirii. Furtul aurului de către Traian e metafora prometeică a furtului focului sacru. Atunci, prin foc ni s-a furat căldura inimii – iubirea din care s-a născut omenirea. Prin noul furt, al aurului, cei născuţi din noi au luat şi înţelepciunea necesară supravieţuirii în afara Hiperboreei. Dacia ancestrală a rămas, însă, un munte aurifer apărat de focul sacru care luminează fără a fi văzut. Bogăţia şi forţa ei sunt infinite dacă raportezi actuala cultură a umanităţii la cantitatea de aur furată de romani şi acumulările de ordin material. Să nu uităm, în jurul Columnei lui Traian dacii sunt nişte uriaşi încremeniţi la fel ca şi Dacia, care într-o zi se vor trezi. Statele Unite ale Europei, această construcţie nu e altceva decât însufleţirea de către zalmoxianismul care a colindat lumea, îmbogăţindu-se cu ea, a miilor de statui de daci știute și neștiute, dar păstrate cu sfinţenie la Vatican, Roma şi în toate marile metropole ori în colecții personale.
Mai e un pas care, istoric, poate însemna încă mult, până când zalmoxianismul va ajunge acasă, aducând cu sine, sub forma unui curcubeu spiritual, culorile întregului Pământ. Asta se va întâmpla odată cu apariţia Statelor Unite ale Lumii, care nu vor fi decât o altă Dacia Hiperborea cu capitala numai aici în Romania. Dar probabil nu se va mai numi Sarmisegetuza ori București, ci Europolis sau Mondopolis, Terrapolis! Şi, astfel, tot de aici, de la Noul Ierusalim – Străvechea Sarmisegetuza va porni următorul ciclu al spiritualizării planetei. Pentru că acesta este rostul omului primordial, să facă din Pământ un glob strălucitor care să iradieze în jur divinitate. Fiecare ciclu umanitar e o dezvăluire de sine a zeului întru autocunoaşterea sa.
. Dacitatea e acel fond primordial, ancestral care, de la Începuturi, îşi caută forma. Şi această formă la momentul actual e umanitatea în întregul ei! Atâtea sute de ani dacii nu au avut o patrie cu contururi delimitate, au fost mereu un spaţiu deschis. Neamurile trace sunt expresia manifestă a acestui fond, o magmă care a erupt, cristalizându-se politic sub forma macedonismului şi a romanităţii, dar nu s-a solidificat decât la suprafaţă. Ne-am obişnuit să identificăm forma dacităţii în stăpânirea lui Burebista şi regatul lui Decebal. Niciuna dintre aceste structuri politico- militare nu a acoperit întreaga arie dacică. Nu am mai auzit pe nimeni vorbind de marele regat al Capadociei de unde stăpâneam Asia. Purtătoare a zalmoxianismului, dacitatea nu e o forţă politico-militară, ci una spirituală. Privită în oglinda devenirii noastre, ea a avut o existență subterană, prin suferință, umilinţe şi înfrângeri s-a cristalizat în asemenea măsură încât a devenit indestructibilă. A acumulat atâta rezervă de viaţă încât noi ne suntem astăzi suficienţi nouă înşine. Noi nu suntem nevoiţi să ne strigăm existenţa precum ceilalţi, nevoiți să se preteze la tot felul de giumbuşlucuri istorice ca lumea să afle că există şi ei. Suntem existenţa însăşi, e suficient să existăm chiar şi ori mai ales în subteranitatea noastră pentru ca lumea să se salveze prin noi.
Daco-zalmoxianismul s-a tot schimbat la faţă cu fiecare crustă care s-a prins peste el, rămânând în fondul său ereditar mereu acelaşi, indestructibil. Sub metisajul de deasupra se află nucleul dur, imuabil al etnicităţii originare ancestrale. Acesta s-a salvat practicând, în situaţii extreme, un mimetism de suprafaţă. Naţionalismul nostru nu e unul de tip expansiv, ci e centrat pe conservarea specificului etnic. De regulă, naţionalismele neagă creştinismul ca internaţionalism, dar noi ne-am făcut din el o trăsătură dominantă pentru că l-am perceput, chiar aşa cu deformările sale, ca aparţinându-ne pentru că e spiritualitate zalmoxiană. Naţionalismul nostru nu s-a bazat pe primatul statului ca în cazul fascismului ori pe primatul rasei ca la nazism, ci a fost etnocratic şi teocratic. Incapabili de utopii, ne-am trăit apocalipsa istoriei ca pe un destin, vremuind inconștient în zalmoxianism. Specificitatea noastră emană şi din modul cum ne-am înţeles mântuirea. Dacă ceilalţi lucrează asupra lor pentru a-i fi pe plac zeului, de la daci noi am lăsat ca zeul să lucreze prin noi.
Nu suntem produsul unui sincretism pentru că tot ce am imitat şi asimilat le-am coagulat într-un strat exterior din care ne-am făcut blindaj protector. Lipsiţi de megalomanie şi instinctul materialităţii ne repugnă imperialismul politic, construcţie exterioară bazată pe forţă, dar de la noi izvorăşte şi radiază un imperialism spiritual ocult, care a ieşit tot timpul la suprafaţă sub forma zalmoxianismului, despre care încă nu putem ştii ce nume va purta după creştinism.
Ne diferențiem radical de evrei, poate suntem extrema cealaltă. Ei se consideră popor ales, dar neputându-se arieniza sunt condamnaţi să rămână o crustă peste alte neamuri, adică o formă fără fond care se poate fărâmiţa şi spulbera. Mitul traversării, timp de patruzeci de ani, a deşertului spune totul despre firea şi destinul lor. Înţelepţii iudei au întrevăzut această perspectivă şi de aia şi-au inventat istoria din Vechiul Testament, iar sionismul e atât de preocupat să salveze actualul stat, Israel. După ce au trăit pe spinarea altora, rămâne de văzut dacă măcar acum vor fi în stare să existe pe propriile picioare.Exclusivismul lor rasial şi religios îi menţine în afara oricărui sincretism şi din această cauză ei, ca naţie, nu pot interacţiona cu niciun fond genetic. Sunt predestinaţi (în forma extremist-ortodoxă) să rămână o peliculă de ulei deasupra apei, salvarea lor fiind în iudaism pentru că, probabil, etnic ar fi dispărut deja dacă nu-i încorporau pe kazari. Nu le cunosc profeţiile, dar, din câte îmi dau seama, visul lor e să se refugieze în viitoarea suprastructură a lumii globale. Poartă însă cu ei, ca pe o piatră de gât, povara imoralităţii, care ar putea fi organică, a urii provocate de umilinţele istoriei şi de invidia faţă de celelalte neamuri.
Românitatea zalmoxiană e un copac cu rădăcinile adânc înfipte în solul ancestral al Țării Havila ( Valahia – Țara Zeilor), din care au lăstărit sub formă de ramuri toate neamurile ce formează rasa albă – miticul Pom al Vieții care și-a schimbat mereu frunza, rămânând același. Seva care l-a hrănit și îl hrănește încă, deși acum are culoarea creștinismului, e zalmoxianismul (înțelepciunea primordială) – Pomul Cunoașterii. Etnicitatea românității e unitatea celor două esențe ce îi formează ADN-ul, viața însemnând cunoaștere sacră și cunoașterea viață. Până către vremea împăratului Constantin cel Mare, cei care îi purtau sângele arian erau preponderent cunoscuți drept vlahi, traci, geto-daci, ramani. Odată cu Imperiul de Răsărit, pentru că majoritatea populaţiei avea această origine, limba oficială era dacolatina (româna), care se diferenția de sora ei cultă – latinoromana vorbită la Roma, iar dinastiile care au urmat, firesc, au fost din acelaşi neam. În cadrul noii spiritualităţi ce se năştea, precreştinismul zalmoxian avea preponderenţă, conserva spiritualitatea carpatină, dar cu inovaţiile de natură teologică şi dogmatică impuse de către împărat sub presiunea episcopilor greci şi alexandrine ori latinoromani la conciliu. Grecii deţineau o pondere importantă în cancelarie şi demnităţile imperiale şi erau foarte activi, prin ierarhii lor și limba cultă, în prefigurarea fizionomiei noii credinţe, mai ales în direcţia idolatrizării, misticizării şi accentuării componentei represive! De pe aceste poziţii ei au manevrat abil, exploatând în favoarea lor toate greutăţile, ameninţările externe la adresa Imperiului şi toate slăbiciunile; ei vor fi marii profitori ai invaziei barbarilor!
Să încercăm o sinteză . Suntem, deci, la confluenţă. Se închide un ciclu şi se deschide un altul. Polul Getic naşte zalmoxianismul – spiritualitatea celui mai numeros neam după al inzilor, vatra de naştere şi expansiune a rasei albe. Are la bază mitologia Marelui Dragon Alb şi toate ritualurile bazate pe şarpe sunt de sorginte şi inspiraţie zalmoxiană. În urma expansiunii, entităţile se desprind de Centrul politic si spiritual. Îşi formează noi centri politici care se întorc împotriva Polului getic şi rup din el; îşi crează şi suport spiritual, adaptând zalmoxianismul la specificul local. Pentru Împăraţie se conturează trei ameninţări majore – latinitatea romană, elenismul şi mozaismul. Ceva mai târziu slavii, maghiarii, germanii, mongolii.
Elenii, reinterpretând zeităţile dacice îşi inventează o mitologie politeistă din care evadează printr-o spiritualitate tot de inspiraţie zalmoxiană – gnosticismul. Minimalizează şi apoi neagă total primordialitatea şi apartenenţa la spiritualitatea carpatino-balcanică, declarându-se şi impunându-se drept centru de iradiere. Tentativei politico-militare şi culturale de acaparare a spaţiului lor traco-geţii îi răspund, trimiţând împotriva acestora pe regele Dorin, cu dorienii lui şi pe regele Ion, cu ionienii lui în încercarea de a contracara şi limita pierderile. Lansează iniţiative de recuperare politico-diplomatică şi militară a spaţiului getic. Totodată, sunt trimişi preoţi zalmoxieni în toată lumea pentru informare asupra situaţiei şi influenţare spirituală în vederea menținerii și readucerii în matcă a celor rătăciţi.
Mozaicii, la rându-le, îşi construiesc o organizare politică şi spirituală de tip rasist, bazată pe Vechiul Testament – confiscare a mitologiei și istoriei de dinaintea lor. Se declară inventatorii monoteismului, care e în fapt o răsturnare a zalmoxianismului. Marele Dragon e numit Satana, iar Zalmoxe înlocuit cu Yahve – Demiurgul. Nesăbuinţa lor e consecinţă a „războiul din cer” dintre Fiinţa Supremă şi Demiurg, cu reflexii pe pământ. Satanizarea lui Zalmoxe prin inventarea mitului biblic – şarpele care o ademeneşte pe Eva, e la originea răului primordial. Credinţa bazată pe şarpe, energia Kundalinii a vieţii, procreaţiei şi principiu al binelui – iluminrea cunoscătoare, e răsturnată. Yahve îndeamnă la zdrobirea capului şarpelui, simbolul Tatălui Ceresc. Măreţia Soarelui este transferată asupra demonicului Lucifer ! Grecii preiau această pervertire și trăind în mijlocul și sub stăpânirea dacoromânilor (împărații erau ai lor), care aveau dragonul pe drapel, își aleg drept emblemă eliberatoare pe Sfântul Gheorghe, ucigând balaurul latinoromân. Și noi, naivii, încă ne închinăm și astăzi la acest simbol antiromânesc !
Pentru că şarpele lor are capul zdrobit, geţii răspund, punându-şi pe stindard dragonul cu cap de lup – simbolul supravieţuirii prin cunoaştere şi puritate sufletească. Lupul este sanitarul, cel care curăţă lumea de tot ce e rău şi în descompunere. Când este Alb călăuzeşte spiritele pure, curate pe tărâmul nemuririi. Devenit şacal, îngurgitează tot ce e cadaveric, stricăciune şi conduce spiritele decăzute acolo unde le este locul. Drapelul geto-dac-român e simbolul eliberării, prin tăria și ferocitatea colților de lup și purificării pământului, prin focul sacru din pântecul dragonului, de cei care au abdicat de la înțelepciunea Belaginelor.
Ca o paranteză, dacă nemții au Mein Kampf, rușii au Testamentul lui Petru cel Mare, noi, românii avem Belaginele. Ele sunt legile firii și obiceiurilor pământului – vorbele frumoase care nasc în suflet înțelepciunea, reprezintă testamentul sacru al strămoșilor. Frumusețea lor îi apropia de cer și îi făcea să trăiască în cinste și dreptate pe pământ; erau puse în versuri și se cântau, la fel ca psalmii de mai târziu. Platon afirmă că ”în regatul lui Atheas, care domnise peste hiperboreenii din nordul Traciei, au existat cele mai vechi legi de origine divină scrise cu litere, pe o columnă de aramă”. Iordanes vorbește în “Getica” despre ele, iar călugărul daco-român Dionisie Exigul, bibliotecar al arhivelor sinodale ale Bisericii din Constantinopol, inventatorul calendarului creștin, le-ar fi avut în păstrare. Mai târziu, în Banat ele se vor numi Jus Walachie, iar în celelalte țări românești Lex Valachorum, Lex Antiqua Valachorum. Ele stau la baza civilizației umane, sunt expresie a dăinuirii noastre multimilenare și nu s-au pierdut, există în fiecare dintre noi, inconștientul se manifestă potrivit lor, trebuie doar să le redescoperim.
Revenind la cursul expunerii, Zalmoxe îl trimite pe învăţatul Eli să corecteze minciuna rabinilor mozaici prin care urmăreau să disloce spiritualitatea dominantă la Roma și în spațiul arab. Evreii se revoltau mereu împotriva autorităţii divinităţii lor, pentru că o presimţeau falsă şi străină. De aceea, aveau nevoie de ajutor pentru a se elibera de sub tirania răului, manifestat prin legiuitori, profeţi şi rabini. Preoţii mozaici ai Demiurgului, firesc, îl identifică drept falsul Mesia inamic şi îl ucid ca pe oricare alt antidemiurgian și pornesc prigoana împotriva grupării esenienilor, care îl susțineau. Totodată, încearcă să ofere mulţimii o explicaţie a celor întâmplate. Bunele intenţii şi acţiuni ale zalmoxianului Eli, devenit Iisus, sunt răstălmăcite în Noul Testament. Acesta, în loc să fie o renaştere a zalmoxianismului, devine adversarul ce va încerca să-l disloce din interior.
Grecii intuiesc rapid viitoarele consecinţe şi se alătură rabinilor, militând pentru impunerea conţinutului Noului Testament drept credinţă a Romei. Buna intenţie a Sarmisegetuzei eşuează şi aşa iudeo-creştinismul se grecizează ca o continuare a demiurgismului mozaic (Vechiul Testament). Rabinii şi episcopii le fură preoţilor geţi din nou religia, deformând-o. Creştinismul, care ar fi trebuit să se cheme în regiune elianism, de la Eli, ori esenianism nu mai e continuare a zalmoxianismului, preluând numai unele elemente ale acestuia. Grecii şi latino-romanii se pun în fruntea lui şi păstoresc un creştinism demiurgian, care va bântui, două milenii, planeta ca o stafie a răului.
De atunci răuvoitorii ţin ascuns, printr-o conjuraţie a trădării, ingratitudinii şi minciunii, un neam de a cărui măreţie se tem pentru că l-au furat şi îl vor cu orice chip îngenuncheat. În mare parte, conjuraţii deşi se trag din el, nărăviţi în rele, nu îşi mai recunosc descendenţa şi în ingratitudinea lor l-au declarat dispărut, prefăcându-se că nu observă cum el îşi mai locuieşte o parte din Țara dăruită de zeu, îşi păstrează cu mândră sfioşenie portul şi îşi vorbeşte limba sa ariană. I-au furat cea mai mare parte a teritoriului, i-au furat zeii şi eroii, i-au furat aurul şi i-au furat cuvintele din care şi-au făcut alte limbi, pe unele dintre ele declarându-le sacre şi universale. Dar cel mai cumplit, i-au furat sau, mai corect spus, i-au extirpat identitatea nativă, care era daco-zalmoxiană. I s-a confecţionat, pe post de istorie şi cultură naţională, o altă carte de identitate, scrisă în latino-iudeo-greco-slavă, în care citeşte că, în locul daco-ramanului – românul de la începuturi, el este roman creştin. Adică un fel de bastard, care nu mai are nicio legătură ori una foarte vagă cu strămoşii, cu părinţii naturali şi pământul în care s-a plămădit. Cualizaţii în rău au dus împotriva lui, de veacuri, un război devastator în cadrul căruia aproape toate celelalte nemenii frăţeşti au pierit.
Toţi veneticii de aiurea care s-au aşezat peste băştinaşii pelasgo-valaho-traco-daco-geto-români, i-au trecut în subsolul istoriei ori i-au scos din ea şi au stăpânit în locul lor. Firesc, pentru a se legitima şi justifica, şi-au construit propria apologie, aruncându-i în uitare pe cei care au mai reuşit să supravieţuiască şi formează astăzi nu clasa guvernantă, încă străină şi coruptă, ci Romania profundă numită cândva Dacia. După ce spațiul nostru ancestral a fost denumit pe rând Avaria, Cumania, Gepizia, Goția, Slavia o crustă greco-slavo-evreiască, ce își zice românitate, s-a așezat ca praful peste fondul dacic. Românii străvechi, păstrători ai identității geto-dace, mai mereu dați dispăruți la apelul istoriei, suntem într-un final declaraţi popor romanizat și creştinat; dar se poate ușor constata că, după peste două milenii, iudeo-creştinismul lor, aplicat uneori chiar în forma sa cea mai agresivă (cu tunurile), a rămas o coajă peste etosul geto-dac nativ. Sub dogma consacrată persistă ritualuri, obiceiuri, tradiţii şi practici a căror semnificaţie s-a pierdut ori abia dacă se mai intuieşte (zalmoxianismul arhaic), pe care Biserica oficială nu a reuşit să le înăbuşe ori confişte. După atâta timp încă nu se poate vorbi de o sinteză, un sincretism între creştinism şi spiritualitatea ariană tipic carpatină, între Noul lor Testament şi „păgânitatea” autohtonă ancestrală; iudeo sau mai corect greco şi papalo-creştinismul parazitează peste fondul spiritual geto-daco-român. La nivelul psihologiei de masă, diamantul arhaic încă străluceşte nevăzut în poleiala asta cosmopolită!
Trendul major al evoluțiilor din lume anunță însă zorii unei Noi Ere. Ea va marca încheierea unui străvechi ciclu, născut în Carpaţi, care se va închide ca o nouă deschidere tot de aici. Spiritualitatea carpatină a colindat ca o fantomă ştiută de unii, neştiută de către cei mai mulţi lumea şi urmează să se întoarcă acasă. În această „călătorie” misterele zalmoxiene, la care aveau acces numai iniţiaţii preoţi, ce vegheau asupra lor şi le decodificau cu măsură în funcţie de posibilităţie mulţimii de a le recepta, s-au autodezvăluit treptat sub forma credinţelor, filosofiilor şi a ştiinţelor. Înfăţişarea lumii actuale, cu bunele şi relele ei, este expresia materializării vremelnice a proiectelor ocultismului acelor iniţiaţi adunaţi în societăţi ezoterice, frăţii secrete ori în ordine cavalereşti. Autodezvăluirea misterelor face posibil stadiul în care cunoaşterea devine bun de masă, credinţa şi speculaţia filosofică, fiind înlocuite de ştiinţă. Este de aşteptat să se producă saltul din imperialismul credinţei în imperiul cunoaşterii. Se va instaura o nouă Împăraţie cu noul ei „Ierusalim”, în cadrul căreia va deveni posibilă împăcarea dintre imperativul gnostic: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” şi îndemnul cristic: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!”
Noua spiritualitate va sintetiza într-o nouă trăire demersul rece, logic al gânditorului care cercetează, desacralizând pas cu pas tainele divinităţii cu căldura sufletească şi iubirea omului care se sacralizează, ajungând să semene tot mai mult zeului prin acest travaliu cunoscător autodescoperitor. Modul de viaţă instituţionalizat va deveni, cu adevărat, uman pentru că omul va descoperi în sine, în proporţii mereu crescânde, sacrul. Îl vom regăsi pe Dumnezeul de la Începuturi, care nu avea nimic mistic în el, trăia printre oameni și era sursa înțelepciunii și iubirii; se afla mereu în noi şi printre noi însă, datorită modului nostru de viață excesiv materialist și deformărilor iudeo-creștine, nu mai eram în măsură să-l vedem. Această refacere a unităţii omului cu divinitatea într-o nouă sinteză va fi esenţa viitoarei spiritualităţi. Omul, mai puţin dirijat de dorințe materiale şi mai mult de curiozitatea aflării, va fi tot mai puţin expus greşelii şi păcatului, construind astfel o altă lume mai apropiată de voinţa divină şi implicit mai bună şi mai dreaptă. Toate modelele organizaţionale bazate pe puterea banului, a violenţei şi asuprire (demiurgiene), în manifestarea lor, fie şi numai sub formă simbolică, îşi vor diminua influenţa până vor dispărea. Epoca rabinilor, imamilor, a papilor şi patriarhilor a ajuns la final, omenirea trezindu-se ca după un somn lung, obositor şi dominat de coşmaruri. În noii zori, ei oamenii, eonii ori ionii, fiinţele născute din lumină, vor afla vestea cea mare – că Demiurgul a fost nu învins, ci convins de către Fiinţa Supremă că împreună sunt Unu şi acest Unu e Totul, iar sufletul divin al omului începe să coabiteze cu trupul din ce în ce mai puţin păcătos. Viaţa nu mai e bătălia sufletului pentru evadare prin ruinarea trupului (moarte), ci strădanie de a-l vindeca. Adică exact aşa cum procedau preoţii-medici zalmoxieni! Marele secret al zeului va fi dezvăluit şi accesul omului către nemurire devine, în mod real, posibil.
Noua întreprindere sacră a divinului, de această dată planetară şi decisivă, nu prin preoţii de odinioară, ci prin intermediul omului înălţat spiritual, pentru recuperarea demiurgicului ascuns în sine, în fapt un proces de „eonizare”, „iluminare”, „omanizare”, de la muntele Omul, am numit-o „antropoteizare”. Noua spiritualitate, fiind rezultatul acestei procesualităţi probabil, după obiceiul nostru de a cristaliza în „isme”, se va numi antropoteism. Să ne imaginăm universul ca o prismă cu o infinitate de faţete! Eu, cel adevărat, sunt reflexia Sinelui divin în această multitudine de oglinzi. Faţeta mea terrană mă limitează doar la imaginea spaţio-temporală vizibilă cu posibilitățile pământeanului (tridimensională). Capacităţile mele de cunoaştere şi făptuire sunt grav afectate de opoziţia, uneori contradictorie şi conflictuală, dintre inimă şi minte.Prin autocontemplaţie reuşesc să intru într-o stare în care să le împac, logica ajungând să rezoneze cu intuiţia. Atunci mi se trezeşte şi deschide ochiul pineal, aflat în somnolenţă şi îmi activează aura sub forma unei iluminări circulare cu diametrul de circa douăzeci de metri. Această iluminare e ca o antenă, care îmi permite să mă conectez cu unele din imaginile mele de pe celelalte faţete ale prismei. Mă încarc, astfel, cu informaţia şi cunoaşterea specifică a acestora – alter egouri, desăvârşindu-mă pe mine ca fiinţă universală. Altfel spus, asta înseamnă un salt din fiinţarea mea tridimensională într-o stare cu mai multe dimensiuni ce îmi permite să „văd” mai departe şi în timp, şi în spaţiu.
Reuşesc să sparg, astfel, cenzura terrană, în fapt cenzura materialității şi să cunosc mult mai multe aspecte ale divinului care sunt. Prin această înălţare cunoscătoare faţeta mea ajunge să afle mult mai multe despre mine, cel adevărat – infinitate de egouri şi implicit despre zeu (manifestat prin mine) şi să-l interiorizeze într-o fiinţare mai bogată. Adunând în mine, interiorizând alte încărcături ale faţetelor divinului mă identific, din ce în ce mai mult, cu el. Prin această continuă procesualitate autocunoscătoare a celorlalte dimensiuni ale mele refac divinul, asta însemnând o „teizare” a „antroposului”. Fiind posibilă această reformare a umanului prin sine apocalipsa nu mai are niciun sens. E descoperirea de către fiecare a divinului din sine, autopurificarea prin focul sacru al autocunoaşterii şi regăsirea, prin aceasta, a căii adevărului, dreptăţii şi binelui, adică a vieţii adevărate! Apocalipsa e această cumplită facere de sine spirituală a omului de la începuturi până astăzi şi în continuare; e însăși istoria umanităţii, un război al insului cu semenii, dar mai ales cu sine în cadrul căruia, după milenii de suferinţă în ceea ce numim păcat, s-au creat condiţiile reuşitei sufletului de a se dezrobi de sub pătimirea trupescului. În această devenire permisivă zbaterile sale pentru a se elibera, prin ruinarea trupului, nu vor mai fi atât de distructive şi se va produce o creştere a duratei de viaţă, reîntorcându-ne la starea când străvechii oameni atingeau vârste ce se apropiau ori depăşau mia de ani. Prelungirea duratei individuale de viaţă e unul dintre indicatorii importanţi, ce ne permite să evaluăm apropierea şi distanţa în timp până la desăvârşirea Noii Împărăţi.
În cadrul acestui travaliu, noi – “autohtonii primordiali” ne vom debarasa de falsul orgoliu-speranţă că „românul” e un „romanus” şi ne vom întoarce la sensurile sale adânci şi străvechi de unde venim nu tremurând ori resemnaţi, ci făcând haz de necaz. Începuturile în valorizarea corectă a limbii sanscrite, traducerea manuscriselor de la Marea Moartă, desecretizarea arhivelor Vaticanului, prelucrarea fondului documentar Hurmuzachi, recuperarea şi descifrarea inestimabilului tezaur informaţional de pe plăcuţele de la Sinaia, dar mai ales dezgroparea moştenirii de sub satele şi oraşele noastre, cercetarea munților ne va încuraja să ne recunoaştem pe noi cei care suntem cu adevărat. Este de-a dreptul fabulos să aflăm că, deşi ne situăm la mii de kilometri distanţă, secvenţe, informaţii ori reprezentări grafice descifrate de pe plăcuţele noastre se regăsesc descrise ori povestite întocmai în manuscrisele eseniene.
A început deja să se cristalizeze un curent autohton neinstituţionalizat, constituit din oameni curaţi şi entuziaşti, cu formaţii intelectuale foarte diverse, unii cu studii la mari universităţi ale lumii, ce conferă pluridiciplinaritate demersului investigaţional. În ciuda criticilor, dacologia se afirmă puternic drept mişcare culturală originară şi originală de recuperare a istoriei şi spiritualităţii zalmoxiene. De prea multă vreme lingvistica şi istoria ni le scriu venetici şi alogeni, care au principală grijă să ne bage în cap că noi am ajuns în patria noastră de aiurea, că suntem orice numai geto-daco-ramani nu şi că graiul nostru, atât de armonios, unitar şi arhaic prin care ne vorbeşte întreaga natură şi însuşi zeul, e un melanj din vorbe împrumutate de la unii şi alţii, fiind predestinaţi să rămânem cultură minoră. Poate că, după ce vom afla ce suflete stau îngropate la temelia Romaniei de azi, nu va mai fi chiar aşa departe momentul în care ne vom învinge acest păgubos complex de inferioritate, indus din afară prin tot felul de cai troieni şi cozile de topor interne. Lumea va fi nu doar nevoită, ci şi mândră să ne recunoască primordialitatea existenţială şi dăinuirea multimilenară în spaţiul în care suntem băştinaşi, rolul de colonizator şi civilizator planetar al străromânilor şi că în limba noastră, cea de la Începuturi, nu este nici ură nici minciună şi se pot întoarce şi înţelege în bună pace toate graiurile pământului, ca acasă. Celor care ne privesc, încă, de sus nu li se va mai pune un nod în gât când vor fi nevoiţi să accepte că Hermes e de fapt numele lui Sarmis; că şcoala misterelor pitagoreice, pe al cărei mentor marele Aristotel îl considera un Apollo al hiperboreenilor, era o filială a Academiei zalmoxiene; că druizii celţi erau preoţi cimerieni plecaţi de aici, de la Pontul Euxin să construiască megalitul de la Stonehenge. Vor accepta şi că, deloc întâmplător, toponimia vedică nu se mai regăseşte decât la noi, că misterioşii sciţi erau geto-dacii care l-au obligat pe invincibilul Darius, în epoca maximei extinderi ahemenide, să facă cale întoarsă, că romanii se trag de la Rîm, că toate templele, turnurile şi catedralele Pământului sunt doar copii în miniatură ale sanctuarului ascuns în pântecele Kogaionului – Athosul duhovniciei geto-daco-românești; că Sfinxul deşertului e o biată replică a Sfinxului – Om din Bucegi şi că diferenţa între Marea Piramidă Carpatină şi Marea Piramidă egipteană exprimă cel mai bine distanţa dintre ceea ce poate dărui Ziditorul şi ceea ce poate face muritorul.
Dumnezeu a avut de ales între două neamuri ale sale. A fost impresionat de vitalitatea evreilor, de încrâncenarea cu care au îndurat sclavia, prigoana şi forţa lor de a traversa şi învia deşertul şi a-şi face din el casă. Ţara Făgăduinţei nu era Edenul, ci un loc neprimitor de pe pământ pe care ei să şi-l transforme în grădină. Românii au reprezentat varianta opusă. Lor le-a dăruit chiar Raiul pământean, „Grădina Maicii Domnului”, dar nu i-a lăsat să se bucure de el, fiind nevoiţi să trăiască ca nişte străini şi uneori ca sclavi în propria ţară, alte neamuri bucurându-se de bogăţia şi frumuseţile dăruite lor.
Dar, pe măsură ce evreii au cunoscut bucuria îndestulării şi şi-au probat puterea, au început, după exemplul elitei, să se lăcomească şi să-şi dorească mult mai mult decât le trebuia. Prin mijloace necinstite – înşlăciune, furt, camătă, minciună, crimă şi-au însuşit de la alţii şi ceea ce nu li se cuvenea. Când au descoperit forţa banului şi potenţialitatea lor demiurgică au devenit sfidători, neascultători şi şi-au propus să stăpânească lumea. Ispita lăcomiei le-a stricat caracterul şi intrând în conflict deschis cu preceptele divine s-au pus în serviciul răului. Pentru a-l stârpi zeul i-a împrăștiat în lume, dar răul în loc să piară a proliferat prin ei și s-a ajuns la o lume a banului!
Românii au evoluat exact invers, au învăţat să supravieţuiască în sărăcie, lăsând şi pe alţii să se înfrupte din roadele hărăzite lor, şi-au făcut din comuniunea cu zeitatea valoare supremă, mult mai de preţ decât aurul, mierea şi livezile roditoare. Ei au fost în stare să-şi păstreze omenia, să se sustragă ispitei materiale, reuşind să rămână îngăduitori şi buni chiar şi cu cei care le făceau rău. Aceasta este morala baladei „Mioriţa”- ştiu că încerci să îmi furi turma şi să mă ucizi însă eu rămân cel fericit, pentru că în acest timp tu, devenit mai bogat, vei ajunge un biet orfan de Tatăl, eu, sărăcitul şi prigonitul de tine, mă voi refugia în braţele Lui iubitoare şi ocrotitoare! Prin asta, românii, fără a face mare caz de învăţăturile divine, pe care zilnic evreii atâta şi le mai îndeasă în cap, şi le-au interiorizat afectiv-natural, convertindu-le în modul lor de viaţă umil, dar sincer, cinstit şi curat, fără a mai trebui să le citească zilnic ca pe o penitenţă, uneori în mod ipocrit, spre a nu le uita; au rămas în fondul lor poporul eminamente spiritual de la Începuturi. Adică şi-au acceptat un mod de viaţă ce nu presupunea obţinerea, cu orice preţ, a fericirii pământene – efemere şi iluzorii pentru a accede la adevărata fericire cerească! Şi aceasta e adevărata înţelepciune, nu inventivitatea în serviciul răului pentru glorie, privilegii, bunăstare şi putere răsplătită şi cu substanţiale premii Nobel.
Am fost neamul cel mai oropsit, mai nefericit în sens material, exploatat, ameninţat, invadat, terorizat, vândut şi cumpărat la tarabă după fiecare confruntare între puternicii vremii; mereu obiect de târguială şi împărţeală între străinii care se războiau, furându-i recoltele, ucigându-i copiii şi incendiindu-i casele. Totuşi, cred că urmaşii dacilor au fost preferaţi, în primul rând, pentru curăţenia lor sufletească din care s-a născut însuşi Eli, cel cunoscut drept Iisus şi apoi pentru că, în pofida asupririlor şi umilinţelor de tot felul venite dinspre toate punctele cardinale, a avut tăria de a rezista şi a supravieţui în propria ţară, de a nu râvni niciodată la ce nu era al lor, continuând să rămână, în fondul originar, avii dintotdeauna – „cei mai drepţi dintre muritori”. Aş mai adăuga cucernicia, umilinţa şi smerenia omului simplu în relaţia sa cu divinitatea; într-o statistică în care s-ar raporta numărul isihaştrilor, al lăcaşelor de cult şi de rugăciuni la totalul populaţiei, sigur, ne-am plasa pe primul loc pe planetă.
Ar mai fi şi aspectul că, dăruit de Dumnezeu cu toate bogăţiile şi frumuseţile pământului, acestea au reprezentat, după invazia romană, un adevărat blestem, atrăgând mereu hoardele de năvălitori. Am devenit stâna de miei a planetei, asaltate din toate părţile de către haite de şacali. Între atâtea bogăţii am fost nevoiţi să trăim în sărăcie, învăţând pe propria piele reţinerea de la ispita materială şi toleranţa care ne definesc acea „cuminţenie” nemaiîntâlnită la alţii. Am ajuns astăzi ca, în pofida relelor ce s-au abătut asupra noastră, să fim nu doar cel mai rezistent, ci, poate, şi cel mai înţelegător, cumpătat şi ospitalier popor, căruia îi repugnă sentimentul de invidie ori de ură faţă de alte neamuri.
Pe aceste daturi se întemeiază și profeția învățatului indian Sundar Singh, care, într-un periplu inițiatic, după ce vizitase mai multe țări creștine, printre care și Romania, are o uimitoare viziune, ascunsă cu mare grijă de către cei interesați să nu ajungă la urechile popoarelor. E vorba despre niște schimbări uluitoare care se vor produce pe planetă și în urma cărora Vechea Dacie va redeveni centrul spiritual al lumii, un model de urmat de către celelalte popoare. Pare absurd, dar cel care a început marea punere în operă a infrastructurii necesare îndeplinirii acestei meniri a fost Nicolae Ceaușescu – primul martir al profeției – prin zidirea viitorului sediu administrativ al omenirii, cea mai mare construcție civilă a planetei; denumită inițial, spre a nu-i dreanja pe mai marii lumii, “Casa Poporului”, ea va avea menirea de a fi „Casa Neamurilor”. Chiar intenționa ca la inaugurarea ei să invite liderii lumii a treia și evreimii mondiale, ca un semn al împăcării între Zeu și Demiurg; după unele păreri însă oligarhia sionistă ar fi perceput-o drept o umilință și respective intenție i-ar fi grăbit moartea.
Pentru a deveni mare metropolă a lumii, începuse sistematizarea Bucureștiului, exact după modelul din profeție, având la bază construirea a patru magistrale spre fiecare punct cardinal; pornind din centru formau o cruce cu patru brațe egale (celebra cruce zalmoxiană), la capătul cărora se făcea intrarea în oraș prin patru porți monumentale. Unii ocultiști nu se sfiesc să afirme că acesta ar fi fost motivul real pentru care el a ajuns în fața plutonului de execuție. Profeția însă își urmează împlinirea, în prezent este în construcție Catedrala Mântuirii, care va deveni la fel a Neamurilor – sediul acelei conduceri sinodale ce se va succeda puterii papale și a patriarhilor.
Există de multă vreme un plan ocult, „Ordo ab Chao” se cheamă şi în traducere românească: „Ordine în Haos”, pus pe seama lui Mazzini şi a iluminaţilor. Esenţa sa constă în crearea de haos planetar prin războaie, revoluţii şi crize de tot felul în urma cărora să se instituie noi ordini regionale şi continentale, ce vor nivela drumul către scopul final. Profeţia privind România se înscrie perfect în viziunea respectivului proiect planetar. Planul cuprinde trei etape şi derularea lui a început mai demult prin inventarea ocultei şi mişcării sioniste ca agent-forţă în realizarea lui. Primul război mondial a avut drept scop dispariţia imperiilor prin revolta naţionalismelor, reuşindu-se lichidarea celor habsburgic, otoman și ţarist ca urmare a subminării fundamentului lor religios şi a dus la punerea în operă a expansionismului sionist sub forma comunismului ateu.
A urmat aducerea în scenă a fascismului şi confruntarea lui cu sionismul în cadrul celui de-al doilea război mondial pentru lichidarea celorlalte imperii rămase şi constituirea în Palestina a statului Israel, embrionul pregătitor al etapei finale. Merită reţinut cum Rezerva Federală, încăpută pe mâna oligarhilor Sionului prin mituirea unui preşedinte american, a provocat marea depresie a economiei germane. Datorită ei a ajuns Hitler la putere şi în câţiva ani, eliminând total finanţa evreiască cu cămătăria şi ghişefturile ei, a făcut din Germania cel mai prosper stat. Modelul german de atunci intenţiona fostul președinte martir să îl aplice în Romania şi de aia se grăbise să lichideze datoria externă. Pe Hitler, atunci, l-au înlăturat prin război, pe el printr-o lovitură de stat de tip terorist.
Acum, după ce comunismul a fost resorbit în matca sionistă urmează al treilea război mondial între sionism şi islamism. Cele două se vor distruge reciproc, iar în cadrul ordinii instituite se va impune o nouă spiritualitate, numită luciferică, dar neavând nimic satanic în ea pentru că va semnifica reîntoarcerea la modul de viaţă natural, ocrotit de căldura şi lumina astrului zilei, care se va asemăna izbitor cu străvechea spiritualitate carpatină. Se va împlini astfel și mai vechea previziune a lui Nostradamus, care afirma că: „Mesopotamia Europei a fost şi va fi strălucitoare!”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *