Oricât mă străduiesc să-i fiu pe plac lui Melchizedek şi să-mi imaginez geometria sacră numită floarea vieţii, enigmatică ansamblare de cercuri, drept model al creaţiei sub care se relevă ordinea divină mi-e imposibil, e în afara capacităţilor mele de cuprindere.
În schimb, nu pot face abstracţie de faptul că sculptura şi ornamentaţia portului şi podoabelor strămoşeşti sunt dominate de roţi, iar folclorul românesc e plin de învârtite (jocuri – horă, sârbă, ciuleandră etc) şi cântece despre roata vieţii! Se pare că strămoşii noştri ştiau foarte bine ce înseamnă ea şi de aceea o păstrau cu un soi de sacralitate în simbolistica populară, invocându-i rotirea şi întoarcerea tinereţii ori a vremurilor bune de odinioară.
Mă gândesc la viaţa mea terrană ca la o ireversibilă deplasare dinspre naştere, plecare către ceea ce numim moarte – văzută, însă, ca moment de oprire şi cădere în gol (colaps) spre înălţare. Să ne imaginăm că această deplasare o facem de-a lungul spiţei unei roţi, care se învârte în plan orizontal în sensul acelor de ceasornic. Fiecare pornim dinspre butuc (momentul şi locul naşterii) către circumferinţa roţii (oprire). Şi probabil tocmai acest lucru vrea să ni-l spună celebra şi atât de misterioasa spirală dacică. Păstrând un anumit ritm, în momentul ajungerii la finalul vieţii, adică pe circumferinţă, dacă am privi pe orizontală drumul parcurs, am constata că el reprezintă o figură spiralată de concentricităţi.
Cum, însă, roata se învârte simultan şi în plan vertical, privind calea străbătută de-a lungul spiţei în momentul în care ea s-a ridicat la patruzeci şi cinci de grade am constata că drumul vieţii noastre a descris un vortex deschis. Acest vortex e un soi de gaură neagră, care absoarbe tot ce este în jur. Pentru că asta facem cam până pe la jumătatea vârstei – aspirăm şi tot adunăm, acumulăm. Poate că sensul real al cuvântului aspiraţie e acela de absorbţie a ce e în jur spre propria afirmare şi înălţare. Potrivit celebrei zicale, în primii şapte ani sorbim iubirea, învăţăturile părinţilor şi ce avem acasă, iar mai apoi ne orientăm către înţelepciunea vie ori tezaurizată în cultură a celorlalţi.
Momentul atingerii circumferinţei corespunde stării în care roata s-a ridicat la nouăzeci de grade. Atunci se produce căderea pe verticală înspre butuc (origine) – moartea terrană. Imediat, înaintea căderii, dacă am putea privi din afară drumul parcurs am constata că viaţa noastră, de la butuc (naştere) la circumferinţă (oprire), a descris un vortex care s-a închis în sine ca o sferă. Această figură spaţio-temporală descrisă de deplasarea din momentul pornirii pe spiţa vieţii şi până la punctul căderii este imaginea a ceea ce suntem fiecare. În această deplasare ne-am perceput, din interiorul nostru, într-un anumit mod ce corespunde fiecărei etape a vârstei – spaţio-temporalitatea atinsă la momentul autoconstatării. La finalul drumului, probabil imediat înaintea căderii, avem percepţia figurii geometrice descrise de deplasarea prin propria viaţă. Această imagine a trăirii personale, un vortex de forma unei sfere închise luminiscente, suntem fiecare cel adevărat. O luminiscenţă, vizibilă în afară, de a cărei existenţă nu avem habar! Foarte târziu posibilităţile tehnice de vizualizare au perceput-o limitat sub ceea ce numim aură ori efect kirlian. Respectiva configuraţie spaţio-temporală, umplută la interior cu urma propriei deplasări (trăiri), o numesc roata vieţii personale.
Rezultă că în această viaţă terrană fiecare, prin propria trăire, ne-am autoconstruit sub forma unei entităţi luminiscente la exterior şi întunecată (închisă) la interior, despre care aflăm doar în momentul morţii. Prin căderea sinelui în interiorul său (întoarcerea neantului la origini) devine posibilă reluarea ciclului unei noi vieţi. Inconştientul fiecăruia, după cădere, păstrează memoria urmei lăsate la interior (karma), dar şi imaginea externă (fizionomia) entităţii luminiscente care am devenit, vizibile celorlalte entităţi din jur. Imaginea mea externă luminiscentă conservată în inconştient reprezintă conştiinţa propriei identităţi. Inconştientul e conştienţă în sine (urma internă), dar şi conştienţă de sine – percepţie a imaginii externe. Prin această conştienţă de sine ne raportăm la celelalte entităţi luminoase ce populează lumea de dincolo, de fapt lumea noastră reală. Cel care trăiam pe pământ şi mă deplasam pe roata vieţii, chiar şi când mă pipăiam ori mă vedeam în oglindă, eram o aparenţă. O aparenţă ce avea, însă, conştiinţa că reprezintă mult mai mult, un ceva care îmi coexista în mister şi căruia îi spuneam îngerul păzitor. Prin trăire – deplasare în cadrul unui ciclu terran al devenirii – m-am născut pe mine cel adevărat, entitatea luminiscentă veşnică din lumea de dincolo (sfera eonică).
Această roată cu douăsprezece spiţe, care se învârteşte spre dreapta, azimutal, adică în plan orizontal, dar totodată se înalţă pe verticală şi gravitează orbital, asemenea unui giroscop, este universul nostru tridimensional. Prin deplasarea de-a lungul spiţei, în cadrul trăirii propriei vieţi pământene, omul introduce a patra dimensiune – spaţio-temporalitatea. Parcurgându-şi vârsta, din fiecare punct al devenirii, el percepe secvenţialităţi ale universului în care se află sub forma unor fotografii. Cum, datorită deplasării rectilinii pe spiţa roţii, suntem mereu altul, trăirea personală apare drept o succesiune de fotografii ansamblate într-un film al vieţii. Viaţa este montajul şi simultan vizionarea filmului propriei deplasări. În această autovizionare, datorită continuei deveniri, introducem fotografia locului şi momentului unde ne aflăm, creând iluzia spaţiului şi timpului ca realităţi exterioare nouă. Spaţio-temporalitatea este însă omul, a patra dimensiune a universului căruia aparţinem. Fără el spaţiul şi timpul sunt neant, nu au nicio semnificaţie! Să ne imaginăm că ne deplasăm prin interiorul unui tunel şi dacă ne-am putea opri am constata că, de fapt, suntem tunelul în momentul şi locul respectiv.
Când, în rotirea pe verticală a universului, am atins apogeul vieţii şi considerăm circumferinţa roţii ca fiind la nouăzeci de grade se produce prăbuşirea instantanee pe vetricala propriei spaţio-temporalităţi. Instantaneitatea căderii provoacă ruptura între conştienţă şi inconştient. Din fiinţă duală devenim unicitate, informaţia acumulată într-o viaţă (experienţa) decantându-se pe axa căderii – aceeaşi spiţă pe care am urcat – asemenea unui fuior de fum ce rămâne în urma motocicletei care se deplasează cu mare viteză. De la apogeul căderii roata imaginară îşi continuă, însă, rotaţia dincolo de nouăzeci de grade până atinge cu circumferinţa, din nou, orizontala în partea opusă. Dacă în primul cadran al rotirii pe verticală (0 – 90 grade) am trăit pământean sub forma dualităţii conştient – inconştient, în acest al doilea cadran (90 – 180 grade) inconştientul nostru e absorbit, asemenea unui atom, în marele inconştient. În această perioadă el trece printr-o stare de incubaţie în cadrul căreia se redimensionează ca voinţă în funcţie de cantitatea de conştienţă (mierea vieţii terrane) centrifugată în momentul căderii. În cel de-al treilea cadran al învârtirii pe verticală a roţii noastre imaginare (180 – 270 grade) inconştientul se reîntrupează şi parcurge o nouă viaţă, în sens invers, pe planeta geamănă Terrei. Această trăire-deplasare pe aceeaşi spiţă e direct proporţională cu voinţa acumulată în perioada de incubaţie a inconştientului. Voinţa e energia vitală, combustibilul ce susţine deplasarea – acumulare de experienţă în cadrul vieţii pământene. Când se epuizează, se produce din nou căderea, centrifugarea experienţei şi incubarea inconştientului în cadranul patru (270 – 360 grade). Ciclul se reia printr-o nouă întrupare pe Terra.
De remarcat, toate vieţuirile (deplasările) se petrec mereu pe aceeaşi spiţă a roţii, succesiunea de reîncarnări, configurând un neam. Deseori auzim spunându-se că z se trage din spiţa lui x! Al doilea element, ce merită reţinut, e că durata vieţii noastre pământene rămâne direct proporţională cu voinţa de a trăi. Murim când ne epuizăm această energie vitală, care ne dă forţa interioară de a înfrunta odiseea propriei vieţuiri. Voinţa conservă în ea gradul de hărnicie personală, măsura achiziţionării de experienţă pământeană în încarnările anterioare. După moarte, inconştientul dăruieşte această cunoaştere Marelui Inconştient şi se incubează cu cantitatea corespunzătoare de voinţă. Cu fiecare nouă încarnare, durata de viaţă se măreşte pentru că voinţa de a trăi cumulează decantările fiecărei experienţe de vieţuire anterioară. Astfel, deplasarea pe spiţa roţii se lungeşte, extinzându-se în afara sinelui circumferinţa fiecărei noi roţi a vieţii.
Privit dintr-o altă spaţio-temporalitate, improprie (în afara fiinţei), acest vortex sferic şi luminos, pe care îl numesc eon, apare legat cu cele ale tuturor trăirilor anterioare. Fiinţa umană se profilează în cosmos asemenea unei comete în mişcare ori unei stele căzătoare. De aceea, în credinţa populară, la moartea fiecărui om pică o stea. În realitate această stea este eonul luminos ce intră într-un nou ciclu al devenirii planetare. Pe măsură ce această înlănţuire eonică capătă suficientă voinţă – decantare a experienţei trăirilor anterioare – fiinţa umană se apropie de desăvârşire. Când voinţa atinge nivelul ce îi permite să spargă pragul critic al cenzurii transcendentale (iubirea de sine) fiinţa realizează saltul într-o altă dimensiune a unui alt univers. Prin acest salt, înlănţuirea luminiscentă de eoni, înşiraţi precum cuantele pe undă, se comprimă şi fiinţa concentrată într-o sământă luminoasă (scânteie) începe ciclul unei alte deveniri în cadrul căreia inconştientul împreună cu conştienţa de sine reciclează o altă configuraţie fiinţială. Cel care face saltul în noua dimensiune nu mai este, însă, omul terran, ci supraomul. Dar nu supraomul instinctual pe care Nietzche îl reduce la un jalnic muritor însetat de putere, ce, în competiţia sa cu divinitatea (“Dumnezeu e mort!”) nu-şi găseşte împlinirea decât în condiţia de stăpân ori războinic. Acesta e procesul de infinită eonizare prin care omul se manifestă ca un nemuritor.
Roata vieţii ne permite să imaginăm, dincolo de efemeritatea corporalităţii pământene, formidabilul mister care este omul. Sub spaţio-temporalitatea fizionomiei sale terrane, de fapt, omul încă nu este. El reprezintă doar o aparenţă şi de aici condiţia sa tragică de muritor. Acel “Sunt Cel Ce Sunt!”, prin care zeul răspunde întrebării lui Moise, semnifică programul devenirii umane. Omul e o devenire a scânteierii focului sacru către “Cel Ce Sunt”. Succesiunea de aparenţe în cadrul ciclului terran configurează, dincolo de orizontul misterului, secvenţialitatea înlănţuită a fiinţialităţii sale eonice. Geometrie sacră, în stadiul pământean, el este o entitate tânără aflată abia la începutul devenirii. A străbătut universurile uni şi bidimensional, dar are în faţă, pe drumul către fiinţa adevărată (însăşi zeitatea), infinito-eternitatea.
În douăzeci şi şase de mii de ani, durata unui ciclu solar, vortexul umanităţii, prin succesiunea de reîncarnări personale pe roata vieţii, structurează o nouă configuraţie planetară cu existenţă de sine stătătoare. Aceasta este rezultatul dizolvării conştienţelor individuale, ajunse la capătul stadiului evolutiv terran, într-o conştienţă unică planetară. Umanoizii devin unul – fiinţă planetară. Şi această fiinţă abia născută îşi începe deplasarea pe spiţa roţii, reluându-se, pe o treaptă superioară, ciclul vieţii. Înseamnă, în ultimă instanţă, acumulare de experienţă prin care se cristalizează o nouă conştienţă de sine (planetară) ce îi permite să se delimiteze de ce e în jur în cadrul unei noi identităţi. Această identitate este inconştientul planetar. Individul uman terran, devenit umanitate planetară (planetă) cu o altă identitate, a mai făcut astfel un pas pe calea integrării cosmice; adică a întoarcerii la sine a divinităţii. Fiecare planetă, sistem solar, galaxie, univers reprezintă stadii ale întoarcerii autocunoscătoare a Totului (Unicului) în sine. Noua planetă, propulsată de voinţa întregii umanităţi ajunse la desăvârşire, prin deplasarea pe roata vieţii va desena în afara sa o nouă configuraţie eonică. Atingând finalul evoluţiei, ea va căpăta strălucire solară, antrenând în jurul său planetele aflate în stadii inferioare de luminiscenţă. Noul sistem solar, în deplasarea sa pe roata vieţii, va acumula experienţă, conştienţă de sine şi identitate incubate în nucleul unui nou inconştient mai cuprinzător şi mai apropiat de Marele Inconştient. Dar tocmai prin acest salt evolutiv, de la om la fiinţă solară, i-a adus acestuia un plus de autocunoaştere de sine. Roata vieţii va obliga sistemul solar să devină galaxie, această infinită procesualitate eonizatoare apropiind starea unei noi spaţio-temporalităţi ce va permite saltul autocunoscător într-un alt univers.
Într-o prezentare foarte simplistă, dacă am considera omul prim stadiu al Cuvântului ce se rosteşte pe sine, el ar fi conceptul. Planeta ar fi propoziţia, sistemul solar – fraza, galaxia ar fi silogismul (raţionamentul), universul – ideea, iar cosmosul ar fi pleroma – gândirea (ordinea) divină. Nu ştim în care anume moment al devenirii se află el, dar cam acestea ar fi stadiile pe care le are de parcurs omul pe roata vieţii până la întoarcerea autocunoscătoare a Sinelui în sine, finalizându-se creaţia şi autocunoaşterea. Dar, cu certitudine, dacă am privi devenirea dintr-un punct şi moment al universului superior am avea o altă perspectivă. Şi poate că fiecare nouă deschidere, posibilă numai prin avansarea în universurile următoare, este eternitatea.
Roata vieţii e neantul ca Inconştient ce devine conştienţă de sine! Omul să fie o etapă a acestei deveniri ori atomul ei constitutiv?
În gnosticism acest model al devenirii preexistă în pleroma – gândirea Tatălui Etern, alături de ierarhia eonică, sub forma Adamului ceresc şi a Sethului ceresc – Fiul Omului. Cea care face posibilă creaţia este Sophia, deţinătoare a gnozei divine sub forma înţelepciunii şi a dorinţei sexuale (Zoe–viaţă, însufleţire). Deoarece partenerul nu este de acord, exclusiv din proprie dorinţă (masturbare?) îl naşte pe Ialdabaoth. Acesta, rezultat al unei perversiuni, ieşind imperfect – orb şi nebun, îl alungă în întuneric şi trage vălul separator. La izgonire, el mai apucă, însă, să zărească un licăr din gnoza divină a mamei pe care o fură, ducând-o cu sine. Trăind în singurătate îşi exersează demiurgia, creând din sine cerul şi pământul şi, pentru a avea supuşi, cetele de archoni conducători, cărora le spune că el este unicul şi le cere să nu aibă un alt Dumnezeu în afară de el. Tocmai atunci se aude Vocea care îl avertizează şi contrazice, afirmând existenţa modelului adamic şi a Fiului Omului.
Spre a-şi ţine sub control supuşii şi a-i face să creadă că Vocea e a lui, le cere archonilor să facă împreună cu el un om asemenea lor. Îl construiesc şi îl înzestrează cu toate potenţele, însă ei neposedând Zoe (viaţă) Adam rămâne inert. Christos, zeul pleromei, vine şi îl sfătuieşte să-i sufle în urechea lui Adam şi astfel acesta se însufleţeşte. Ialdabaoth, însă, e deposedat în acest mod de rămăşiţa de gnoză furată de la Sophia, aceasta fiind dăruită involuntar omului. Constatând că a fost înşelat şi de teamă că Adam, deţinător al gnozei, ar deveni mai puternic decît el şi cetele de archoni, Ialdabaoth îi construieşte o închisoare materială (trup) unde îl întemniţează. Spre a-l face să trăiască într-o dulce şi moleşitoare desfătare îi dăruieşte raiul, dar îl avertizează să nu mănânce din Pomul Gnozei. Ba, mai mult, spre a-l face şi mai neputincios, îl adoarme şi îi separă înţelepciunea şi dorinţa de viaţă (Zoe), ultima fiind dăruită Evei.
Christos intervine, din nou, şi sub înfăţişarea şarpelui îi îndeamnă pe cei doi să guste fructul interzis pentru a-şi reunifica, astfel, puterile. Se întâmplă acest lucru şi Adam îşi recuperează întreaga potenţă. Să se răzbune Ialdabaoth îi blesteamă şi îi alungă pe Pământ. Apoi, împreună cu cetele de archoni vine să o violeze pe Eva. Din această împerechere se nasc Cain şi Abel. Cu prilejul celebrei oferte de daruri, Ialdabaoth introduce discordia între fraţi, determinând uciderea lui Abel. Urmaşii pământeni ai lui Cain, neposedând gnoza, rămân muritori incapabili de evoluţie pe calea cunoaşterii şi lipsiţi, astfel, de orice posibilitate de a-şi depăşi condiţia. Veşnic supuşi ai lui Ialdabaoth, ei sunt un balast al creaţiei; se vor reîncarna la nesfârşit în starea lor de inferioritate, unde îşi savurează clipa de efemeritate. Din împerecherea lui Adam cu Eva se naşte Seth, moştenitor al gnozei. De aceea, urmaşii săi vor forma minoritatea gnosticilor, apţi să acceadă la înţelepciune şi purtători ai veritabilei deveniri întru nemurire. Ei sunt cei care împărtăşesc mulţimilor cunoaşterea şi le mediază relaţia cu divinitatea. Doar ei, prin evoluţia pe calea cunoaşterii, îşi vor putea recupera nemurirea, reidentificându-se cu modelul adamic ceresc în pleroma.
Cel care oferă o şansă cainienilor este creştinismul. Gnoza creştină încearcă să rezolve problema nemuririi şi recuperării acestora prin cele două femei, una fecioară şi alta stearpă, care îi nasc pe Ioan Botezătorul şi pe Iisus. Ultimul este modelul sethian din pleroma – Fiul Omului venit să se întrupeze prin Maria. Ioan este cel care, prin taina botezului, îl unge pe Iisus cu gnoza christică. Iisus Christos propune cainienilor salvarea (mântuirea de murire) prin credinţă şi iubire. Ialdabaoth încearcă să blocheze această ofertă prin răstignirea pe cruce (cea care separă pleroma de creaţie) a lui Iisus. Christosul, însă, îl recuperează şi împreună se înalţă la cer.
Când vorbim de tipul uman sophianic ne gândim la un ins înţelept. Dar sophianizarea înseamnă, mai degrabă, dăruire de viaţă (Zoe), naştere – însufleţire. Inconştientul irumpe din sine, sub forma dorinţei de afirmare, ca elan vital. Forţă iraţională acesta se revarsă, umplând tiparul sethian şi porneşte ca o făptură umană pe una din spiţe, urmând ciclul predestinat de roata vieţii. Sophianizarea e calea ieşirii din sine (naşterii) a divinului spre a se cunoaşte. Această tentaţie cunoscătoare devine cunoaştere de sine a omului – conştienţă. În momentul căderii (murire), centrifugarea conştienţei alimentează şi întăreşte, amplifică voinţa inconştientă – dorinţa de viaţă, făcând posibilă reluarea ciclului întrupării. Pe cerul ialdabaothian se profilează eonic omul adevărat – prototipul sethian ce se va identifica cu modelul adamic în pleroma. Eonizarea e calea eternizării umanului prin acumulare continuă de înţelepciune. Omul sophianic este însufleţire efemeră (Zoe), iar omul eonic este înţelepciune eternă – spirit (divinitate).
În această modalitate omul pământean desenează pe cer chipul divin şi face posibilă identificarea efemerului pictor cu portretul etern; roata vieţii e pensula! Ciclul vieţii terrane începe şi se reia, mereu, între trăirea caină şi gnoza sethiană spre desăvârşire până când inconştientul acumulează acea energie (voinţă) care îi permite să se rupă de conştienţa de sine (iubire) şi să facă saltul către o existenţă planetară ori într-o altă dimensiune şi un alt univers. În călătoria sa spre eternizare omul, asemenea unui electron, când acumulează suficientă energie (inconştienţă) face saltul de pe circumferinţa roţii sale (orbită) pe o circumferinţă a altei roţi (univers). Datorită centrifugării îşi pierde conştienţa de sine şi se prăbuşeşte în inconştient, de unde reia ciclul unor noi deveniri multidimensionale. Prin eonizare omul renunţă la însufleţirea terrană acumulând eternitate, iar prin sofianizare se dezice de ea pentru o clipă de însufleţire ce face posibilă cunoaşterea (acumularea de experienţă). El este o sophie gata să renunţe la eternitate spre a experimenta dorinţa, pentru ca apoi, plin de remuşcări, să regrete şi să încerce să-şi recupereze pierderea. Şi de aceea, poate că omul nu este altceva decât zbuciumul de sine al divinului între eternitatea singurătăţii şi efemeritatea creaţiei. Roata vieţii ar putea fi acest zbucium!