Uzurpare

de | 10 noiembrie 2016

Într-un târziu m-am privit în oglindă. Şi pe dată ce m-am zărit, îngrozit, am dorit să fiu altul… Cum habar nu aveam cine anume… în momentul acela, din senin, s-a pornit Apocalipsa. Exact aşa cum a prezis-o Ioan! Eram ultimul om de pe pământ şi fugeam, fugeam cu mine însumi îmbrăcat într-o cămaşă de forţă întins pe un cărucior de spital.

Deodată se aude, adresându-mi-se, o voce care venea de pretutindeni.

“ De ce mai fugi, nebunule?”

Nedumerit, privesc în toate părţile, apoi în sus şi îi răspund grăbit şi oarecum contrariat.

“Ca să salvez planeta, Doamne!”

“De cine, nebunule?”

“Cum de cine… De profeţia Ta şi de Tine, Doamne.”

“Mă rog, mă rog… Dar nu eşti decât un pumn de ţărână, crezi că e de ajuns?””

M-am privit atent… Şi am decis că eram destul!Trebuia doar să mă rotunjesc un pic între palme ca o elipsă şi să mă rostesc. Viteza era cea mai importantă… Din ea se năştea lumina. Doar aşa începuse Facerea… I-am aruncat o privire piezişă, da’ mi-am văzut de orbită şi nu i-am mai răspuns. Însă vocea, care venea de pretutindeni, se auzi din nou.

“Şi încotro fugi, tu, aşa?”

I-am răspuns, nu-mi mai amintesc tocmai bine, poate pe un ton, un pic, răstit.

“Mă întorc în Rai!”

M-am cutremurat auzindu-mă, vocea mea răsunase străin şi devastator ca un big bang.

“Nu ai zis Tu că: <Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor va fi Împărăţia cerului>?”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *