Băiat tare frumuşel Gică ăsta al Leani lu’ Drăgoi! Lumea îi zicea așa că de tac-su nu se știa nimic. Șade mai încolo, spre capu’ satului, vecin cu Niculae al lu’ Fâsnogea. Ehee, ce casă avea! Cu patru camere mari, fronton, bucătărie separată și cuptor pentru turtă. De paște toate muierile se îngrămădeau să coacă boboroadele acolo. Era cel mai celmai dintre noi! Când ajungea el la mandră, la bătaie, la bobic… Să te ți, nene! Noi ăștilalți rămâneam la purcăreală până se plictisea. Apoi, deodată așa din senin, i se năzărea și pleca la ăia marii. Ne lăsa baltă. De, acolo erau și fete! Știa să cânte la vioară. Păi, ce hore se mai încingeau în jurul lui în zăvoi! El era sufletul petrecerilor. Avea ceva numai al lui… Nu știu cum să spui, un fel de zvâc.
A plecat de mic la oraș. Cine îl vedea zicea că o să ajungă om mare. Toți eram niște amărâți și trențăroși. Da’ el, umbla mereu gătit şi ţanţoşi! Păi, ce l-a văzut cineva scoțând băligaru, punând la cartofi ori săpând la porumb? Ce să mai zic de tăiat de lemne… Nici cu vaca nu se ducea! Aaa, să fi văzut ce făcea cu țigara. Tot felu’ de scamatorii. Nimeni nu știa de unde le învățase, că nici pe la școală nu se prea ducea. Multă vreme nu s-a mai pomenit nimic despre el. Se auzea ba una, ba alta… De, parcă poți să crezi tot ce zice lumea! O vreme s-a zvonit că și-ar fi avut sălașul pe undeva prin Dudești. Ajunsese cel mai tare barbugiu, avea gagică, gașcă. În mahala i se zicea Gică Cicatrice. Doamne ferește să te fi prins noaptea în zona aia!
Mă-sa, săraca, nu știa nimic. Femeie singură, se chinuia cu ditamai casa să o repare pe la colțuri, să o spoiască… Gardul se prăbușise și ea tot spera că o să vină Gică al ei, măcar de Crăciun ori de Paște, și o să-l repare. Da’ așa a rămas! Până într-o iarnă, când a terminat lemnele. Coceni de porumb nu mai avea, că îi murise vaca. Așa că a pus pe foc ce mai rămăsese din scândurile alea putrezite. Dacă o întreba cineva de băiatul ei răspundea, mândră, că tocmai primise scrisoare și că e bine rău. Doar că e tare ocupat. De, de acuma se făcuse orășan cu pretenţii! Nimeni, însă, n-a văzut poștarul pe la poarta ei.
Să fi trecut mai bine de zece ani de când plecase Gică de-acasă. Cei de teapa lui se însuraseră, erau la casele lor, aveau copii, îi copleşiseră grijile. Oameni amărâți, cu greutăți… Cui să-i mai pese de el? Aproape că-l uitaserăm. Și într-o primăvară ne-am pomenit, domnule, cu el. Aaa… ce mai mândrețe de bărbat! Venise călare pe o motocicletă. Un IJ de-ăla japonez, parcă… Sau cehoslovac? Păi, cine să aibă la noi așa ceva? Era îmbrăcat într-un costum de velură grena și cu șapcă la fel, în opt colțuri. Era în mare vogă filmul ăla indian, parcă “Vagabondu’” şi eroul principal purta o asemenea şapcă. Pe deasupra avea ceva, ca un fel de balonzai ori nu mai țiu minte cum îi spunea. Tot colțu’ăsta de sat ne-am adunat să-l vedem. Mă-sa, săraca, nu mai prididea tot adunându-i, fudulă foc, câte o scamă de pe haină. Ședeam ceva mai încolo pe șanț, fiecare așa cum veniserăm de la muncă… Printre noi părea un arhanghel! A scos un teanc de bani, numai hârtii de-o sută, noi nouțe! Și a trimis un copil la prăvlie de-a adus un șir de covrigi, două chile de țuică de-aia tare de prună și vreo cinci pachete de “Mărășești”. Tocmai bune, că mi se terminase tutunu’. Chef în toată regula, domnule! Aaa, uitai să spui, nici nu a mai luat restu’ de la copilulăla. Zicea că să-i fie de pomană lu’ tac-su, oricine o fi ăla! A început să ne povestească despre el. Îl mai întrebam și noi, da’ mai mult mâncam, fumam și beam. El fuma dintr-o tabachere aurie niște țigări lungi și parfumate. Nici n-am mai văzut de atunci! Spunea că e mare șef pe la comuniști, secretar u.t.m. peste toată uzina “Timpuri Noi”. Vezi, dumneata, se realizase până la urmă! Tare bun de gură, ne-a promis că o să-i bage pe toți puiandrii ăștia ai noştri ucenici acolo la el. Da’ dimineața, când ne-am trezit noi, el plecase.
Plecase, domnule, așa cum venise. Io crez că nici nu băgase de seamă că nu mai avea gard la poartă. Despre casă ce să mai vorbim… S-a mai chinuit, biata, țața Leana să o mai cârpească cu pământ și balegă pe ici pe colea. Îmbătrânise, săraca, nu mai putea. Pereții se coșcoviseră pe afară, începuseră să cadă coșurile, spatele era mâncat de vânt și de ploaie, iar var nu prea avea pe ce mai lua. Trăia din amărâtele alea de zile muncă la CAP. Fără ulucă, nici găini nu mai creștea. Până într-o zi, când a scăpat-o Dumnezeu de necaz și de singurătate! A venit o rudă îndepărtată, de pe la Piteşti, de a înmormântat-o. Pe fi-su, Gică, nu l-a văzut nimeni. Se șoptea că ar fi fost în pușcărie, cică ar fi mâncat cu una cotizația de partid. Auzi, un an întreg adusese chitanțe false și în bancă nu era nimic!
Astă toamnă, așa prin noiembrie, veneam de la șosea cu tractorul și remorca goală după mine. Vândusem niște varză și am oprit la prăvălie să iau țigări și să beau o țuică. Când să intru, dau nas în nas cu cine crezi? Gică, în carne și oase, tocmai ieşea. Mai îmbătrânit, un pic palid și cam slăbuț. Parcă îi lipsea ceva, nu mai avea zvâcu’ ăla al lui! Era cu capul gol, o pereche de blugi și niște adidași. Da’ avea cămașă cu cravată și pe deasupra haina aia vișinie de velură. Cam prăfuită și ciupită de molii, da’ tot îi ședea bine.
– Oho! Ce minune, să trăiești orășanule! Mă, Giculică, da’ tare scump la vedere te-ai mai făcut!
– Salut, Marinică! Ce să faci… Uite, am mai venit și eu pe acasă… De, asta e viața!
– Haide înapoi să bem o țuică! Bă, mai ții minte când ne-am făcut pulbere, atunci, pe sanț? Ce-a mai borât ăla mic al lu’ Flecea… Hai, că am rămas dator!
– Dacă insiști atâta… Să nu te refuz! Da’, nu prea mai beau, nici nu mai fumez… Uite, am venit să-mi iau o pâine.
– Taci din gură și ia colea! Hai noroc, mă bucur că ești sănătos și te-ai întors. Ia zi mă, omule, fuseși nițel pe la mititica?
– Aaa, aia a fost mai demult. Nenorociți, domnule… N-ai auzit cum a fost cu securitatea? Toți am avut dosare.
– Dracu’ știe ce-a mai fost! Da’ acu’ ce faci, nu te-ai băgat și tu cu ăștia? Că de, cu dosarul tău… Ești cam din aceeași tabără.
– Dă-i mă-n gura mamii lor! Păi, ăștia sunt alții? Nu sunt, mă, tot ăia? Mai bandiți! Ei m-au scos din pușcărie… Au murit lângă mine oameni nevinovați la Universitate. M-am betegit de frig acolo în cort… Numai eu știu cum am scăpat de mineri. Și apoi… Doi ani am bătut pe la ușile lor pentru un prăpădit de certificat de revoluționar. Ce-am mai tras! Niște jigodii… Mai apucă altu’o pâine de ei, mă? Lasă-mă că mi-e silă! Am plecat…
Alaltăieri, cică, l-a găsit Mirică al lu Țigănilă țeapăn în pat. Cine știe de cât timp era așa! Iarnă grea, arsese cam tot ce găsise prin casă. Mobila, ușile, chiar și tâmplăria de la ferestre. Se retrăsese într-o odăiță mai adăpostită, da’ și aia găurită. Tavanul căzut… O astupase cu niște cartoane să nu intre vântul. Nu mai avea pe nimeni. L-a luat așa cum era, cu căruța lu’ Vasile Pisoi și l-au băgat direct peste maică-sa. Dacă s-o îndura careva, poate la primăvară i-or face un coşciug.
Casa a rămas dărăpănată, fără acoperiș și pustie. Când treci pe acolo noaptea parcă e o stafie. Cine să se bage? Cu impozitele astea… Și, cică, trebuie plătită și asigurare obligatorie! Da’, certificatu’ ăla de revoluționar…