Blestemul

Ca nişte musafiri îndelung aşteptaţi, primele raze de soare pătrund vesele prin ferestrele opace ale izolatorului laborator de la etajul doi. Oricât de drag ţi-ar fi cel pe care îl veghezi, o noapte de gardă într-un spital rămâne totuşi o noapte de gardă. Mai sunt vreo trei săptămâni până la Paşti, dar se anunţă o nouă zi caniculară. Vremea a luat-o razna de tot. Cei care se autodelectează, inventând oculte scenarii planetare pun totul pe seama noilor arme geoclimatice în curs de experimentare. Între ele, cea mai misterioasă pare tehnologia SHARP.
Învelit numai cu un cearşaf, în patul său bătrânul pare liniştit, dar agitaţia de pe monitor avertizează că, la fel de matinal, şi-a reluat ziua de muncă. Inconştientul său, regizor inepuizabil, proiectează, neobosit, secvenţe din câmpul morfogenetic. O viaţă de om ca un film ori, mai degrabă, un nesfârşit vis pe care aparatele îl înregistrează obiectiv, ca un martor ce vede şi „dincolo”.
Ţiuitul monitorului sparse misterul impregnat până şi în pereţii încăperii, dar, mai ales, în fiecare moleculă de linişte. Tânăra doctoriţă tresări din toropeală, aruncă o privire obosită spectacolului de lumini de pe ecran şi se grăbi către camera alăturată.
– Marc, bunicul nu mai are răbdare… Se pare că ai avut mare dreptate, urmează o nouă poveste. Chiar vrea, în replică la Şeherezada, să ne dăruiască o mie şi una de povestiri în o mie şi una de zile. Sau poate…
– Oauu… Ce obosit sunt! Bietul de el, mai are nevoie de o viaţă să ne spună câte ar dori din multa înţelepciune pe care, cu mare hărnicie, a tot adunat-o. Depinde de cel de sus, şi… în oarece măsură de noi, de câte zile va mai avea parte. Ai dat drumul la înregistrator?
– Deja, cred că ai pierdut câteva pagini, dacă nu vreun întreg capitol de viaţă…
– Trec eu la monitor. Şi… Ca de obicei, am să te rog, înainte de plecare, să nu mă lipseşti de plăcerea de a sorbi împreună din cafeaua aia minunată…
– Ştiu, ştiu… Pe care numai eu, “cu vrăjile mele izvorâte din taina eternului feminin”, pot să o prepar. Mulţumesc pentru această drăgălăşenie pe care abia aştept să o respir odată cu aerul proaspăt al fiecărei dimineţi… Doamne, încep să o resimt ca pe un adevărat drog! Şi la cât eşti tu de zgârcit cu atenţiile şi veşnic preocupat… Mă tem, într-o zi, să nu intru în sevraj. Şi cavalerul meu, în armură pe calul său alb, o să fie, ca de obicei, cine ştie pe unde plecat. Să “salveze alte fecioare pure, visătoare şi să le elibereze din inocenţa lor spre a cunoaşte fericirea în minunata lume a păcatului”…
– Deja m-ai făcut clasic în viaţă, fiu ilegitim din Casanova şi Barbă albastră… Ce pot să mai fac eu decât să oftez, când te văd cum, odată cu zorii, te grăbeşti frumoasă naiadă să mă părăseşti?
– Oh, abia mă abţin să nu te răpesc… Şi să te duc cu mine în adâncurile albastre în…
– Nu ai s-o faci vreodată… Te temi să mă arăţi la celelalte nimfe, unde aş putea avea soarta lui Orfeu. Mă laşi închis aici, condamnat să aştept toată ziulica înserarea când tu, regină a nopţii, ai să-ţi redeschizi numai pentru mine petalele. Uite-mă fermecat şi încă beat de aroma ta nocturnă! Şi nimic nu mă poate înviora ca luminiţele astea, pline de promisiuni, prin care ochii tăi mă ispitesc, tulburând adâncurile sărmanului meu suflet.
– Ohoo… Ce vrăjală mai ai în tine… Nu mă mai păcăleşti! Ştiu că până şi sufletul ţi-e făcut din neuroni.
Tânărul se ridică, îi ieşi în întâmpinare, o îmbrăţişă cu o mâna pe după umeri, iar cu cealaltă îi prinse palma pe care o lipi cu interiorul de buzele sale şi continuă, sărutând-o apoi afectuos pe tâmplă. Îşi odihni, o clipă, faţa în părul ce se revărsa peste albul halatului, ca şi cum ar fi mirosit un lan de grâu.
– Irina, Irina… Ce m-aş face eu fără tine…
Se smulse ca din valurile unei mări, ce-l îmbia ademenitor, şi porni către patul bătrânului. Îi puse mâna pe frunte, ca şi cum abia aştepta să se încarce cu energia binefăcătoare a atingerii unui sfânt, până simţi cum vena de pe fruntea acestuia începu să-i pulseze. Era semnul că a fost recunoscut şi că între ei doi s-a restabilit o nevăzută şi indestructibilă legătură organică. Îl mângâie, îndreptându-i câteva şuviţe din părul zburlit ca o coamă de leu. Ori, mai degrabă, din blana Marelui Lup Alb, încremenit într-o permanentă stare de veghe. Reglă oxigenul pentru activitatea diurnă, setă amestecul pentru prima masă şi se îndreptă către ecranul aparatului. Acesta indica o intensă activitate cerebrală. Se aşeză în scaun, îşi fixă casca pe cap, închise ochii, apăsă starterul de redare şi, după numai câteva momente, intră parcă în transă…
– Hei, bunule, bunule… Ia să vedem ce ne mai povesteşti astăzi?
Decodorul bioionic, dorind să-şi arate recunoştiinţa faţă de inventatorul său era la datorie şi pe tamburul de teleredare începură să se imprime primele semnale…
“… – Te-am ascultat… Deci, ce facem cu istoria militară a poporului român? Mai are sens să edităm volumele aflate, deja, în lucru… O scriem dinspre prezent către trecut… Sau o băgăm la literatură de sertar până or găsi-o alţii mai vrednici decât noi?
– Dacă nu au apărut alte indicaţii, noi lucrăm aşa cum s-a stabilit. Edităm ceea ce poate fi făcut public şi pe celelalte le pregătim.
– Şi le lăsăm în conservare pentru generaţiile viitoare. Să le tipărească ei când vremurile ne vor fi mai prielnice! Când se va putea spune adevărul…
– Am discutat cu tovarăşul colonel Mocanu şi ceilalţi de la Academia Militară în legătură cu campania din Răsărit…
– Şi iar s-au văicărit în legătură cu accesul la arhiva sovietică? Să i-a legătura cu veteranii de război, cu cât mai mulţi dintre cei care au luptat pe frontul de est… Să-i intervieveze sistematic, amănunţit… Că nu se ştie câte zile mai au şi pierdem o comoară datorită delăsării! Arhive şi iar arhive… Să vedem ce putem dezgropa şi pe filieră americană.
– Se ocupă maiorul Ionescu de asta… Profesorul ăla american e de vreo două luni pe aici pe la noi. A început să o rupă pe româneşte… Vrea să-i dăm acces la fondul special al Marelui Stat Major, dar deocamdată suntem noi acolo.
– Mdaa… Să valorificăm şi izvoarele noastre bisericeşti! Ce ai stabilit cu preafericitul Plămădeală?
– Vă mulţumeşte pentru ajutor… Deja am început să prelucrăm din ce ne-a pus la dispoziţie. E vorba, mai ales, de informaţie veche… Unele texte le-aş putea numi paleocreştine, căutăm specialişti să le traducem ori tîlcuim. A trimis un călugăr la Muntele Athos să ia legătura cu…
– Dacă vrem izvoare, acolo e arhiva noastră! Ne sunt datori… După ocupaţia otomană în Balcani, cinci sute de ani Muntele a supravieţuit datorită daniilor şi sprijinului domnilor români. Să afle lumea şi toţi creştinii de asta! Să scriem acolo în Tratat, negru pe alb, că ei au fost continuatorii împăraţilor Imperiului de Răsărit!
– Prin ei am reînodat filonul imperialilor traco-iliri… Am reclădit din temelii mânăstiri întregi, le-am trimis aur, meşteri, materiale… Şi le-am înzestrat cu odoare… Toţi prigoniţii din Balcani aici, la noi, şi-au găsit salvarea!
– Şi în continuare… intuiesc cam ce vrei să mai spui. Că avem acolo doar două schituri… Pe celelalte au pus mâna alţii.
– Exact! Din cele douăzeci de mânăstiri, câte una e rusească, sârbească, bulgărească iar restul greceşti…
– Athosul e stat pe teritoriul lor cum e şi statul papal, Vaticanul în Italia! Mai important e că avem terenul… E treaba Patriarhiei, nu ne băgăm! Cu părintele Daniel ai luat legătura? E abia întors din Occident, a trecut şi pe la Roma… Vezi cu ce a venit!
– Săptămâna viitoare, aşa cum aţi ordonat, trec pe la şantierele arheologice din Moldova… Probabil, câteva volume întregi vor fi despre cultura Cucuteni… Mă aşteaptă să discutăm.
– Înainte să pleci, mai treci şi pe la mine! Trebuie să cunoşti mai multe despre zona Buzăului.
– Aveţi ceva special pentru cei de la formaţiunea psi…
– Mă gândeam să te trimit permanent acolo… Experimentele de la lacul Gotes au intrat în impas. Probabil strămoşul acela al tău, Sava Gotul pe care îl faci responsabil de toate întâmplările ciudate, te vrea acolo… O fi dorind să ne transmită ceva foarte important şi numai în tine are încredere. N-ai mai visat nimic, nicio vedenie, nicio convorbire?
– Se pare că acolo, în lac a fost înecat şi nu în râul Buzău cum se scrie! Am insomnii, dar nu din cauza moşului meu, ci din cauza Tratatului de istorie militară. Dacă tot e să plec… V-am rugat să mă trimiteţi la “zburători”. Treaba asta cu moştenirea Coandă se urneşte tare greu. Psihofizicienii noştri sunt unanimi în a afirma că modelul teoretic e perfect realizabil. În schimb apar mereu probleme de legalitate şi administrative, de parcă cineva ar dori să ne saboteze…
– Te gândeşti la “fraţii” noştri de la răsărit? Te lăudai că legătura parapsihică stabilită cu basarabenii…
– E sub control, tot ce ştim despre liderii de la Kremlin e de la ei. Aici nu merge cu manipularea şi intoxicarea… Operaţiunea “Ţara Luanei” e în plină derulare şi pare un succes. Molipsindu-mă de optimismul lor, în următorii cinci – zece ani ar trebui ca imperiul să implodeze şi să ne reîntregim.
– Dacă sovieticii ar dormi, iar de pe la noi ar pieri toţi trădătorii. Vezi că sunt infiltraţi… Dar ai dreptate, mai multă încredere am în “Cupola Albastră”. Îţi dai seama, când vom ajunge să ne valorificăm energia biopropulsore… Păi, nu asta e teleportarea? Armele secrete ale lui Hitler erau nimic. Dar, nici pe el nu l-au lăsat să le dezvolte şi exploateze. Probabil trebuie să fim mai atenţi aici la interior. O să vorbesc cu tovarăşii de la Securitate.
– Dacă e ceva… Infiltrarea doar prin ei se putea face. Proiectul e ultrasecret, personalul e verificat la sânge, iar sistemul de supraveghere pare fără cusur…
– M-au anunţat cei de la Centrul Psihotronic de la Domneşti că acolo la Tiharie, unde am fost împreună anul trecut, “Fetiţele” semnalează nişte vestigii predacice. Dacă tot treci şi pe la Buzău vezi ce e cu relicvele alea ciclopice. Pe un colţ de zid s-au mai găsit nişte zvastici… Tot la fel ca cele sumeriene de la sanctuarul zeului Anu… Ai mare grijă în perimetru, să nu te apropii de zona tezaurelor sacre! Iar e o anomalie magneto-energetică. Au reînceput fenomenele stranii… Ceva cu ceaţa aia misterioasă, pe care nimeni nu nu e în stare să o explice. Dar ce poate fi explicat din ce se întâmplă acolo…?
– Păstrez legătura cu cei din programul de teledetecţie. Credeau că după ce am închis Tunelul şi peşterile… Dar s-a intensificat iarăşi radioactivitatea, aparatura a luato razna… Aşa cum vi s-a raportat, am mai pierdut doi oameni. Unul a fost găsit la vreo trei kilometri. De trei săptămâni e în spital şi nu-şi mai aminteşte nimic, nici măcar cine e. Are halucinaţii, povesteşte continuu ceva de “dincolo”… Călugării de la schit se tem că e, iarăşi, vreo năzdrăvănie de-a călugărului Vasile… Acum se crede Damian! Nici ei nu se mai aventurează prea departe. Coama nici nu se mai vede.
– În schimb am primit veşti oarecum mai bune de la Laborator… Sunt pe cale să dezlege enigma “apei vii”. Ceva cu deuteriu… O experimentează, deja, în Spitalul Militar.
– Până s-a securizat perimetrul, localnicii o consumau aşa naturală… Poate că povestea aia cu secta nemuritorilor… Într-o zi o să aflăm că nu este chiar poveste.
– Ne puserăm pe bârfă… Dacă tot aduseşi vorba! Cum rămâne, tovarăşe maior, cu programul de cercetare arheologică? Ce propun conducerii superioare de partid? Oprim săpăturile şi astupăm totul cu buldozerele?
– Este clar că strămoşii, deocamdată, nu ne permit să deschidem Muntele. Piramida energetică, descoperirea sanctuarului, holograma, scheletele de uriaşi, dar, mai ales, filonul acela din aur pur sunt semne, mai mult decât încurajatoare, că suntem pe drumul cel bun. Cei de la Facultate cred că în zona Ceahlău şi la Sarmisegetuza încă nu e bine să umblăm… Şi acolo pe Surianu… Am pierdut deja un tezaur.
– Mda… Aurul ăsta… De atâta timp îl studiază fizicienii şi chimiştii noştri şi nimic. Nu îi găsim reţeta! Cât despre uriaşi… Îi bagă în ceaţă şi pe biologi, şi pe antropologi! Faţă de ei, noi suntem nişte bieţi involuaţi. Se pare că are dreptate Biblia… cu decăderea omului. Ce facem cu evoluţionismul? Dar, mai ales, cu materialismul… cu concepţia noastră despre lume şi viaţă? Ce le spunem maselor, că trebuie să ne reîntoarcem la zei? Să ne închinăm şi să ne rugăm, iarăşi, lor şi să le aducem ofrande şi sacrificii?
– Dumneavoastră ne spuneaţi că toate la timpul lor… Deocamdată, nici noi şi nici omenirea, în general, nu suntem pregătiţi pentru întâlnirea cu strămoşii. Paşii făcuţi ne arată că mergem către ei. Uriaşii, însă, nu sunt ei, ci un segment intermediar către noi. Poate civilizaţie predacică… Cum vor fi arătând, nici măcar nu putem să ne imaginăm. Fiinţe spirituale, cel mai probabil luminoase! Născuţi şi supravieţuitori de milenii în această Ţară a Zeilor, sigur noi românii suntem cheia descuierii Muntelui! Prin noi li se vor arăta lumii…
– Sună bine! Şi acesta este destinul şi misia noastră… Să facem posibilă întâlnirea? Dar, pentru asta trebuie să ne schimbăm şi pe noi şi, mai ales, să realizăm un lucru imposibil. Să schimbăm lumea… Noi… Cine suntem noi să putem face asta? Pare o nebunie, dar poate că merită să ne aplecăm mai serios asupra profeţiilor… Ziceai ceva de călugării ăia grupaţi în jurul Rugului?
– Cum aţi stabilit cu patriarhul… O parte au fost adunaţi la Cernica. Cei din Moldova nu prea vor să vină… Cât despre schimbarea lumii, poate chiar asta facem de vreo zece milenii… După Decebal, sanctuarele s-au închis şi mare parte din preoţimea geto-dacă s-a răspândit în lume. Mai toate marile ordine cavalereşti, majoritatea monarhilor, înalţilor ierarhi bisericeşti, a celor mai vechi familii aristrocreatice occidentale şi nu numai din ei îşi pornesc descendenţa…
– Pe zi ce trece şi se adună informaţie, aproape că încep să fiu de acord cu această teorie a ta… Cum stăm cu arborii genealogici? Mai lucrează băieţii ăia la descifrarea genealogiilor?
– Le avem, cu unele întreruperi, aproape pe ale celor mai importante monarhii europene… De mare folos ne-au fost trunchiurile descifrate pe pereţii Marii Grote. Mai avansaţi suntem cu ierarhiile cavalereşti, deşi Vaticanul ne împiedică accesul la arhive. Cu familiile aristocratice mergem mai încet… Foarte muţi români în cadrul aristocraţiei magheare! Întâmpinăm dificultăţi privind accesul în templele orientale. Eliade ne-a făcut ceva pârtie, dar…
– Deci, să înţeleg că trebuie să ne modificăm percepţia asupra masoneriei? Parcă spuneai că au confiscat-o rothschillzii şi sioniştii… Ce facem cu New Age, scientologia…?
– Poate că, fără să ştie, sunt oala în care fierbe, la foc mocnit, viitoarea ordine mondială. Nu aia pe care o preconizează ei! Acea schimbare a lumii pe care, cu îndreptăţire, vă îndoiaţi că o putem face noi. Poate că tocmai această goană după putere a stăpânilor de bani, după spaţii şi resurse planetare, noua tendinţă de sclavizare a planetei e legea neştiută ce trasează drumul reîntoarcerii omenirii către Sarmisegetuza. Şi dacă prin ei se schimbă lumea, nouă nu ne rămâne decât să ne regăsim pe noi. Şi, poate, că săparea în adâncurile noastre spre a ne scoate la suprafaţă scânteierea divină e adevărata arheologie!
– Foarte frumos, tinere! Şi acesta e, de fapt, tot un comunism… Dar nu unul materialist, ci unul spiritual. Păi, nu e tocmai acesta omul nou pe care vrem noi să-l făurim?
– Comunismul la care lucrăm, în prezent, e gândit de utopişti, de Marx, Lenin… Cum pomeneaţi mai devreme, de casa Rothschild şi ciracii ei… Şi cu fiecare zi descoperim că modelul ăsta nu prea rezonează cu fibra noastră etnică şi biologică. Tot încercăm să-l ajustăm… Şi să-i dăm culorile noastre naţionale. Poate că temeiul veritabilului comunism, exersat chiar aici la noi, e zalmoxianismul.
-Te gândeşti la ce spunea Pitagora la vremea lui? Acum vreo două milenii şi jumătate… Ia să te vedem?
– Încerc să citez cu aproximaţie: “Călătoreşte la geţi, nu ca să le dai legi, ci ca să tragi învăţăminte de la ei. La geţi câmpurile sunt nesfârşite, toate pământurile sunt comune, iar dintre toate popoarele sunt cei mai înţelepţi…”.
– Eh… vezi? Uite unde îşi găsesc legitimarea CAP-urile noastre de azi!
– Încă ne închinăm la Socrate ca la un simbol al înţelepciunii. Dar câţi ştiu că mai toate cunoştiinţele sale într-ale medicinei provin de la un discipol trac al lui Zalmoxe. Spune-le asta la un congres internaţional, că te iau în râs! Şi sunt destui care zâmbesc superior, atotştiutor şi pe aici pe la noi…
– Şi nu-i vorba numai de medici… La Filozofie, profesorii noştri cu Charmides al lui Platon ar trebui să înceapă iniţierea studenţilor! Nu bag mâna în foc, dar cred că puţini sunt cei, chiar colegi de-ai dumitale, care i-au citit dialogurile…
– Şi acel discipol era numai unul dintre ucenicii zalmoxieni care îi tămăduiau pe soldaţii din armata greacă ce lupta împotriva perşilor. Învăţăturile sale i s-au părut atât de preţioase încât marele Socrate, profesorul lui Platon, a jurat să le aplice. Oare “tovarăşii” unguri, care se laudă că ei ne-au adus cultura în Transilvania, chiar n-or fi aflat despre asta? Am fost la întâlnirea aceia pe probleme ideologice organizată la ei… Cum încerci să-i abordezi o dau imediat cotită. Spun că e treaba istoricilor şi gata!
– Au scuza că pe acolo prin Asia, de unde au venit, nu se ştia acest lucru. Dar, ce să mai zicem de “tovarăşii” greci, care s-au împământenit aici în mijlocul nostru. Recunosc, cu oarece codeală, că pe Orfeu, Dionysos, Apolo i-au preluat de la traco-geţi… Dar pe Zalmoxe, un alt zeu… Chiar zeul suprem, îl fac sclavul lui Pitagora!
– Zeul unui neam care, tot ei recunosc, ştia să se facă nemuritor… Ce nivel de înţelepciune atinseseră! Ar merita măcar să ne întrebăm dacă misterioşii atlanţi au pierit… Mă obsedează povestea aia cu nemuritorii din zona Buzăului!
– Mdaa… Sau „dispariţia” lor e, de fapt, o trecere voluntară în nemurire? Să se fi mai păstrat pe undeva acea „ştiinţă”? Poate că acelaşi lucru am fi crezut şi despre daci, dacă nu i-am vedea pretutindeni îmbrăcaţi în costumele lor tradiţionale… Exact ca pe Columnă!
– Vă rog să mă iertaţi dacă o să fiu prea îndrăzneţ…
– Păi… Aici într-ale filosofiei eşti mai pe terenul tău…
– Mă gândeam la preocuparea asta de a adapta marxismul la condiţiile noastre specifice… Chestia e pentru cei de la Secţia Ideologie a Comitetului Central…
– Mai eşti supărat că nu te-am lăsat acolo?
– Încerc să mă conving că aici pot face mai multe…
– Mă bucur că îţi vine mintea la cap… Ce voiai să spui?
– Dacă nu am putea prelua în gândirea noastră ideologică unele elemente din doctrina zalmoxiană.
– Cum adică? Să băgăm religia în concepţia noastră revoluţionară despre lume şi viaţă? Păi, ne-ar spulbera sovieticii!
– Poate nu chiar, având în vedere unele precedente… Mă gândesc la acele puseuri dinspre teoria convergenţei celor două sisteme. În fond, eurocomunismul e comunism european, către care se pliază mai ales cei din ginta noastră latină… Modelul economic al tovarăşilor chinezi impune, deja, în practică comunismul chinez… Tovarăşii iugoslavi… Noi, urmaşi ai “celor mai înţelepţi dintre popoare” de ce nu am îndrăzni?
– Hmmm… Un comunism românesc? Tovarăşe maior, noi ne ocupăm de istorie militară ori de soarta socialismului în lume?
– Iertaţi-mă… Dacă vreţi vă citez: “nu cred că le putem despărţi”… Nu doar dăm colbul la o parte de pe trecut ca să scriem cărţi de istorie. În fiecare zi, facem şi câte un pic de istorie!
– Îmi place! Şi… Mă rog, ce-ai dori să preiei de acolo? Cum vrei să împaci nemurirea dacilor cu ateismul nostru? Şi de pe unde aduni, dumneata, doctrina asta zalmoxiană ca să-ţi iasă ceva coerent?
– De adunat o adunăm cam de pe unde adunăm şi istoria… Cea mai mare parte din obiceiurile, ritualurile şi modul de viaţă ale poporului. Dacă continuăm să fim daci, atunci suntem şi zalmoxieni! Nu am rămas daci numai prin hainele cu care ne îmbrăcăm şi prin câteva cuvinte pe care s-a îndurat nu ştiu cine să le depisteze în limbă… Cu toată creştinarea sa, poporul nostru a rămas zalmoxian în fibră şi trăire. Zalmoxianism e însăşi mitologia noastră! Şi… eu sunt convins că însuşi creştinismul e un sincretism de tip zalmoxian. Cu tot Noul Testament şi milioanele de adepţi rămâne una din cele câteva mari secte ale zalmoxianismului care îşi zic, fiecare, religie.
– Bine, bine… Şi cum îl împaci cu ateismul?
– Avem două perspective… Prima: Zalmoxe nu a fost zeu, ci un trimis al zeilor pe care pământenii l-au zeificat. Un alt Moise, Confucius, Buda, Iisus… Pe care, în termenii de azi, l-am numi un extraterestru care a adus înţelepciunea pe pămînt.
– Mai degrabă un Enoh…
– Dacii aveau mai multe zeităţi cu care întreţineau o relaţie specială… Aş spune, deloc mistică! Nu se sfiau ca în unele să tragă cu arcul spre a împrăştia furtuna. Adevărul e că îl ajutau pe zeu, se solidarizau cu el în războiul său nevăzut… Marele Zeu era un Moş Crăciun, care se purta ca un bunic. Nici astăzi nu are nume, îi spunem, fără să prea conştientizăm acest lucru, Domnul Zeu. Adică Dumnezeu! Iar Marea Zeiţă era Zâna cea bună din poveştile noastre.
– Adică, varianta oferită de izvoarele greceşti… Că era un trac mai deosebit, un aventurier care a trecut prin Samos, unde a învăţat tot ce ştia de la Pitagoras. Apoi, a mai trecut prin Babilon şi alte părţi, de pe unde a mai aflat câte ceva, după care s-a întors cu minte acasă. Nu se ştie cum a ajuns mare preot, rege, legislator, funcţii din care i-a preafericit pe înapoiaţii geto-daci cu ştiinţa adunată de la alţii mai luminaţi. Şi nu facem altceva decât să dăm apă la moară panelenismului, care ne spune că prin eleni începe istoria şi civilizaţia lumii. Asta, când noi eram deja acolo şi tratam cu descântece şi incantaţii sufletul şi abia, apoi, cu leacuri trupul! Noroc că îi dă Platon de gol…
– Cam aici o să ajungem… Să scriem o istorie pe sufletul lor, în care să le facem jocul. După ce ne-au exterminat în Balcani, Creta şi Asia Mică, iar prin ortodoxie şi fanarioţi ne-au mai stăpânit sute de ani şi dincoace de fluviu, de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni, ne declarăm un apendice al lor. Deşi descoperiri arheologice şi izvoare serioase spun că noi, românii, suntem, prin înaintaşii noştri traco-geto-daci, băştinaşii Europei, îi facem pe ei cel mai vechi popor cu cea mai veche istorie şi limbă.
– Lumea de azi e aşa cum e… Nu o să revendicăm niciodată teritorii de la ei, dar măcar să scoatem adevărul la suprafaţă. Până să vină ei, noi eram o constelaţie de neamuri paşnice, cu un mod de viaţă socratic. Casta conducătoare era preoţească, nu militară. Militarii erau o categorie de preoţi care purtau arme. Cnossosul şi nici celelalte palate şi aşezări nu aveau ziduri de apărare. Poate nici Troia nu era aşa străjuită, cum spune Homer… Care era cealaltă perspectivă?
– Pleacă de la faptul că Zalmoxe îi învăţase pe daci cum să devină nemuritori. Nu era vorba de întreaga populaţie, ci de vârfurile marii preoţimi. Probabil era cel mai mare secret al sacrei înţelepciuni, însă nu avea nimic divin în ea, ci era o tehnică accesibilă omului elevat la vremea respectivă. Să nu uităm că după potop şi după atlanţi se produce o decădere a umanului. Omenirea e nevoită să îşi reia evoluţia aproape de la capăt. S-a pierdut ori a fost ascuns un întreg tezaur de cunoştiinţe. Probabil de aceea nici nu putem deschide Muntele. Abia cînd vom ajunge atât de înţelepţi încât să o putem face, vom avea acces la aceste informaţii.
– Încearcă să fii mai concret…
– E vorba de o dezantropomorfizare a zeului… Probabil că pe Zalmoxe nu trebuie să-l căutăm nici în cer, nici în peşteră. Ci în noi! Este principiul vieţii veşnice. Într-o zi, filologii ar putea să-mi dea dreptate. S-ar putea merge pe linia Zalmoxe – Zamos – Samos – Sarmis… Să ne gândim la chinezi, care nu au o divinitate. Totul e explicat prin dialectica Yin şi Yang – principiul masculin şi feminin al vieţii. Probabil, tot pe aceste două principii se baza şi înţelepciunea tracilor. Dacă chinezii ar antropomorfiza principiile vieţii ar apărea o divinitate ce s-ar chema YangYin. La înţelepţii daci, cele două principii ale vieţii se numeau “zal” şi “moxe”. “Zal” de la za şi „moxe”, însemnând viaţa veşnică. Să ne amintim brăţările dacice. Nişte spirale înlănţuite! Zalmoxe ar fi Moşul Za, zaua primordială în lanţul vieţii. Nu un lanţ al vieţii este ADN-eul?
– Şi vrei să spui că înţelepţii daci deţineau aceste cunoştiinţe… Şi de aici, medicinal lor avansată… Şi nemurirea!
– Exact! Aceasta era sacra învăţătură, la care poporul nu avea acces. Doar beneficia de ea prin intermediul învăţaţilor, care erau marii preoţi. Poporul este cel care, antropomorfizând viaţa l-a născut pe zeu. “Zal” şi “moxe”, un alt yin şi yang, au devenit Zalmoxe atotputernic. Zalmoxianismul, nefiind însă o religie, ci o doctrină a vieţii. Ce e creştinismul decât o doctrină a învierii? Adică exact ce ştiau dacii – să acceadă la viaţa veşnică! Iisus, care moare şi înviază, este însuşi zalmoxe. Accederea la această înţelepciune – iluminarea celui iniţiat înseamnă atingerea de către pământean a stadiului christic prin care face trecerea dincolo de moarte. Această iluminare e reprezentată metaforic prin dogma biblică a naşterii lui Iisus. Probabil, nu întâmplător se produce în decembrie (în ziua de 25), de sărbătoarea luminii. Aşa se explică şi cultul, deloc religios, al dacilor pentru soare.
– Deci, creştinismul e purtătorul, într-o formă metaforică, a zalmoxianismului. Nu ar trebui să aibă nimic mistic în el, dar inventatorii lui au ascuns străvechea înţelepciune dacică sub hainele religiei.
– Şi ştiinţa, cunoaşterea umană, în fiecare zi, dezbracă acest adevăr strămoşesc de sub haina (dogma) religioasă. Când vom putea să ne explicăm învierea lui Iisus vom atinge acel nivel christic de înţelepciune. Adică vom deveni zalmoxieni! E ceva cam cum e merkaba egiptenilor!
– Despre asta nu mi-ai povestit! Aşa deci… Dacii, după moarte, deveneau nemuritori pentru că se întâlneau cu Zalmoxe. Dar nu e vorba de identificare cu o zeitate… Reuşeau, prin cunoaştere şi exerciţiu (ritual) – iniţiere să atingă starea de “zalmoxe”, care astăzi s-ar numi starea „christică”. Nimic religios… Totul este învăţătură, iniţiere!
– Întocmai! Misteriile… Ateismul nostru e pledoarie pentru desacralizarea acestei mari înţelepciuni, pe care umanitatea, prin daci, a deţinut-o cândva. De aici caracterul ştiinţific al concepţiei noastre despre lume şi viaţă. Dar ea e revoluţionară nu pentru că, prin revoluţie, vrea să dărâme ordinea lumii, ci pentru că sprijinind ştiinţa o ajută să scoată, pas cu pas, acest adevăr de sub patrafirul religios.
– Ahaaa… Vrei să spui că însuşi Iisus, când intră în Templu, spune clar că nu a venit să strice Legea, ci să o împlinească… Adică, prin iubire, să ajute la atingerea nemuririi. Păi, nu din iubirea dintre bărbat şi femeie se naşte viaţa? Zalmoxianismul, creştinizat azi, e iubire. Deci, prin iubire şi nu ucigându-ne unii pe alţii ne îndreptăm către secretul nemuririi. Din păcate, tocmai pentru că l-au preluat neînţelepţii istoria creştinismului e plină de crime şi războaie.
– Deci, grecii ăştia ne-au luat şi falsificat până şi zalmoxianismul. Au prefăcut înţelepciunea în religie. Nu direct, ci prin intermediul mithraismului…
– Aoleu… Nu mă băga şi în asta că, uite cum a trecut timpul! E întuneric afară, a trecut de unsprezece… Te aşteaptă nevasta, copiii… Da’, ia stai aşa! Eliade, marele savant în religii, ca român, de ce nu zice nimic despre asta?
– Are lucrarea aia „De la Zalmoxis la Genghis han”… Îl integrează universului religios, dar se comportă ca om de ştiinţă nu ca un teolog. Acuzat de legionarism, e atent să nu fie făcut şi altfel. Dar să revenim la ateism…
– Păi, cred că am lămurit-o. Prezentat ca învăţătură pare compatibil.
– Nu cred că merită să ne preocupe atât de mult ireconciliabilitatea… Trebuie doar să ne eliberăm de nebunia asta că suntem atei. Marile precepte ale comunismului sunt de inspiraţie creştină. Victoria comunismului nu e altceva decât împământenirea eticii creştine. Şi implicit a celei zalmoxiene…
– Şi cu revoluţia mondială cum rămâne? Ce facem cu proletariatul, cu lupta de clasă? Nu-i mai stârpim pe exploatatori?
– În funcţie de tacticile de moment, putem inventa tot feluri de „opium-uri” pentru popor. Românii n-au fost un popor de proletari. Moşneni, răzeşi… Au fost stăpâni pe pâmântul lor şi la ei acasă. Proletarii sunt nişte sclavi, iar neamul nostru nu a cunoscut sclavia. O vreme, nişte venetici – ţiganii au fost robi… Poate ei au fost singurii proletari. Să fim sinceri cu noi… În Ardeal ţăranul avea pământul în folosinţă. Nu contează dacă de la grof ori de la împărat. Plătea zeciuiala şi îl deţinea, din tată-n fiu, ca şi cum era al lui. Nu pentru industria noastră, de tip meşteşugăresc, care nu exploata forţă de muncă străină a scris Marx “Capitalul” şi a fost inventat comunismul. Despre ce luptă de clasă se poate vorbi în istoria noastră? Nu vedeţi câte probleme avem cu istoria asta a mişcării muncitoreşti? Câteva revolte spontane… Marile bătălii au fost pentru apărarea ţării şi a identităţii naţionale!
– Văd că eşti de acord cu ce spune Engels despre români…
– Acel citat prin care ne face fanatici contrarevoluţionari? Unde spune că existenţa noastră e un protest în faţa revoluţiei mondiale…
– Da, da… Şi că noi, românii, nu avem destin istoric şi că trebuie să dispărem… Că extirparea naţionalismului nostru ar fi un pas înainte. Un pas pe care, din păcate ori poate din fericire… Viitorul va arăta cum stau lucrurile… nu prea îl putem face.
– Mi se pare că partidul nostru a clarificat problema prin atitudinea tranşantă faţă de internaţionalism… Şi cu neamestecul în treburile interne ale fiecărui stat.
– Într-adevăr, o treabă bună… Socialismul e victorios pe planetă în măsura în care fiecare îl construieşte corect la el acasă, fără a-i afecta pe alţii. Nu prin export de revoluţie vom ferici lumea! Dar cu asta ne-am atras atâtea neprietenii…
– Pot să îi înţeleg pe Engels şi în general antiromânismul unora dintre “tovarăşii” noştri… Un român l-a ucis în duel pe Lasalle, bunul său prieten.
– Nu mai spune… Nu ştiam!
– Şi chiar are dreptate. Românii sunt un popor aşezat, rezultatul unor decantări istorice. Prin înaintaşii săi, o civilizaţie multimilenară. Un neam care şi-a selectat, conservat şi tezaurizat valorile. Poate ultimii băştinaşi ai Europei! Un neam vechi, dar nu învechit pentru că el s-a primenit mereu, păstrându-şi fondul ancestral prin traco-dacitate. Schimbarea violentă nu e în firea lor. Prea multa violenţă de care au avut parte i-a înţelepţit şi i-a făcut cumpătaţi, echilibraţi, toleranţi. Ei se manifestă, mai degrabă, conservator decât revoluţionar.
– Nu pot să ne ierte că Iancu şi ardelenii au pus serios umărul la falimentul revoluţiei maghiare, care avea un ţel deloc revoluţionar prin făurirea Ungariei Mari pe pământurile altora şi în cadrul căreia românii slovacii sârbii, croaţii ar fi dispărut ca naţiune.
– Mai e şi treaba aia cu gărzile lui Maniu care au salvat Viena de revoluţionarii lui Bella Kun, iar soldatul român, agăţându-şi opincile de parlamentul din Budapesta, l-au împiedicat să se unească, peste Transilvania, cu sovietele lui Lenin…
– Nu vezi câte dificultăţi întâmpinăm când trebuie să scriem despre Marea Revoluţie din Octombrie… Să nu deranjăm, aproape că nu ştim cum să mai aşezăm cuvintele pentru a explica prezenţa românilor alături de gărzile albe… Despre mişcarea legionară ce să mai spun!
– Acum, afirmaţia lui Engels ne crează un disconfort serios… Nici nu prea mai ştim pe unde să pitim citatul acela. Dar, poate, că ne-a deschis ochii şi mai mari… Nu am virtuţi profetice, dar, peste ani şi ani, băieţii de la Centrul de studii şi cercetări de istorie şi teorie militară vor pune citatul respectiv pe prima copertă a Tratatului de istorie militară…
– Ne-am îndepărtat, însă, de ce spuneai… De preluarea zalmoxianismului!
– Eu am încercat să-mi găsesc o explicaţie pentru trădarea de către marea preoţime a lui Burebista, Decebal şi a altora. Sarmisegetuza era un centru planetar de iradiere spirituală. Zalmoxianismul era înţelepciunea cea mai înaltă a vremii, de la care se adăpau toate neamurile. Cea care te învăţa nemurirea! Misiunea poporului carpatin era să vegheze la puritatea acestei înţelepciuni şi la propagarea ei, mai ales în rândurile celor cu minţile întunecate, care se războiau pentru putere şi teritorii, făurind regate şi împărăţii.
Probabil, multe mii de ani turma pământeană avusese un singur păstor – pe Zalmoxe, adică Viaţa. Cei orbiţi de setea de putere se puneau în slujba morţii… Marii preoţi erau preocupaţi de această decădere spirituală a omenirii. Apăreau prea multe oi rătăcite… Culmea e că acest morb al construirii de cetăţi pământene, ce îi separau şi opuneau pe oameni unii altora, îi învrăjbeau, dar mai ales îi îndepărta de zeu începea să pătrundă şi în Geto-Dacia. Împărăţia spirituală unică a lui Zalmoxe era subminată de apariţia formaţiunilor politico-militare. Marii preoţi încercau să înfrâneze şi să întârzie această descompunere spirituală. Prin marea stăpânire a lui Burebista şi regatul lui Decebal, întunecimea şi moartea începea să se suprapună peste lumină chiar în centrul sacru, riscând să nu se mai vadă Kogaionul. Cucerirea Daciei de către romani e blestemul pentru neputinţa veghetorilor zalmoxianismului de a se lupta cu întunericul, de a apăra viaţa.
– Interesant… Marii preoţi părăsesc sanctuarul şi se răspândesc în lume să lumineze ca licuricii în întuneric. În jurul lor apar ocultele şi misteriile din care se nasc marile religii – iluminări în civitas terra.
– Exact… Şi ecumenizarea e procesualitatea de unificare a acestor iluminări peste întuneric. Adică, respiritualizarea planetei şi întoarcerea zalmoxianismului, îmbrăcat în haine noi, după această victorie asupra întunericului, la Sarmisegetuza. Triumful vieţii asupra morţii… Şi acest proces e drumul pe care învăţăm să învingem moartea şi să devenim nemuritori. La fel ca geto-dacii de odinioară!
– Grozav… Şi acestei Sarmisegetuze unii îi spun Noul Ierusalim, aşa cum odinioară îi spuneau Micul Paris. Îmi place… zău că-mi place!
– Cam la fel zice, cu alte cuvinte şi învăţatul acela indian care ne-a vizitat ţara prin anii ’30.
– Dar… Atunci trebuie să-l pregătim pentru destinul său. Ia să vedem ce putem face! Alo… Sunt generalul Ilie Ceauşescu! Planificaţi-mi, vă rog, pentru mâine, o întâlnire la cabinetul comandantului suprem! E o problemă urgentă de securitate naţională… „