Motto:
„Înainte de a dărâma ceva, trebuie
să fii sigur că vei putea clădi ceva mai bun”
Plutarh
1 Gâlceava înţelepţilor
Sociologia românească a celei mai mari părţi din a doua jumătate a secolului douăzeci, dominată de concepţia filozofică marxistă, a avut în atenţie problematica conflictului social dar aceasta a fost tratată, aproape exclusiv, din perspectiva acţiunii legilor dialecticii (unitatea şi lupta contrariilor, trecerea acumulărilor cantitative în salturi calitative, negarea negaţiei) şi a teoriei revoluţiei socialiste. În fapt, ea a fost „contaminată” şi deformată de viziunea exclusivistă ce reducea conflictul social la lupta de clasă, neputându-se sustrage abordărilor dogmatico-apologetice caracteristice modelului de socialism impus de sovietici. Animată iniţial de cerinţa ca teoria să lumineze practica revoluţionară, până la urmă acest raport, corect perceput, a fost denaturat şi chiar răsturnat, ajungându-se la situaţia în care teoria a degenerat în simplă ideologie ce nu mai pornea dinspre realitate către generalizări teoretice ci îşi reducea obiectul la justificarea intervenţiilor subiectiviste, voluntariste, de cele mai multe ori autoritarist-coercitive, ale puterii politice în viaţa socială.
Drept urmare, au fost desconsiderate abordări interesante în acest domeniu al gândirii umane, unele aparţinând chiar antichităţii şi realizări de excepţie ale ştiinţelor socio-umane contemporane care, în general, erau respinse pe baza unor formale şi sumare argumentaţii, de cele mai multe ori neştiinţifice.
Achiziţiile ce se circumscriu astăzi unei teorii generice neunitare a conflictului social au fost rezultatul încercărilor de a înţelege şi lămuri relaţia atât de spinoasă în care se află omul cu sfera sa existenţială – societatea şi mediul natural. În această tentativă unele ştiinţe aparţinând biologicului, umanului, socialului formulează concepte şi ipoteze cu sferă limitată de cuprindere determinate de specificitatea obiectului asupra căruia s-a focalizat investigaţia. Astfel, psihologia studiează preponderent conflictul omului cu sine, definindu-l drept „antagonism între forţe şi procese psihice (interese, sentimente, motive, elemente cognitive), starea psihică a unei persoane care este motivată să admită două sau mai multe răspunsuri reciproc incompatibile”[1]. Această trăire psihică contradictorie care se manifestă sub forma unui conflict intim este determinată de poziţia socială şi procesele emoţionale negative care îi dezorganizează, în sens indezirabil din punct de vedere social, comportamentul şi îi reduce eficienţa activităţii. Psihanaliza chiar absolutizează acest tip de conflict, considerându-l, atât în forma sa latentă cât şi manifestă, drept element constitutiv al fiinţei umane. Kurt Levin realizează o clasificare a tipurilor fundamentale de situaţii conflictuale în care se poate afla individul. Abordările dinspre alte ştiinţe implică individul în conflict dar trec responsabilitatea generării lui pe seama mediului natural, grupului uman, a societăţii sau a anumitor factori sociali. Istoria, în variantele sale tradiţionale, ca şi cea narativ-pozitivistă, este o prezentare înlănţuită şi succesivă de conflicte sociale şi consecinţe.
Este dificil să ne pronunţăm asupra temeiniciei argumentelor celor care susţin că la începurile existenţei sale omenirea se afla într-o stare de conflict generalizat şi permanent, prezentându-se ca o „junglă socială”, într-un stadiu de „război al tuturor împotriva tuturor”. Mai firească apare întrebarea logică dacă ea ar mai fi putut supravieţui unei asemenea situaţii. Având în vedere manifestările de devotament instinctual observate chiar la animale, ca şi existenţa unor instincte superioare (de turmă, afecţiunea faţă de urmaşi, ajutorul mutual etc.), este mai uşor de acceptat ideea unor forme primitive de organizare în interiorul colectivităţilor umane primare care le menţinea coeziunea. În această situaţie este posibil ca manifestarea conflictuală să se fi produs, preponderent, la exterior în relaţiile cu alte colectivităţi (cete) mai ales pentru pradă şi terenurile de cules şi vânătoare.
Viaţa şi normele de grup au impus o anumită limitare a libertăţii individuale pentru a face posibilă convieţuirea. Binenţeles că răbufnirile de natură instinctuală, alimentate de presiunea şi tentaţia libertăţilor naturale, erau fireşti, inevitabile, întreţineau o stare de tensiune internă, dar care probabil nu depăşea un anumit prag critic ce ar fi periclitat menţinerea grupului. Totodată, trebuie acceptat că, în anumite contexte, unele colectivităţi se dezmembrau, fie sub presiune externă, fie internă. Tendinţa generală a fost însă spre stabilizarea internă a colectivităţilor pentru că numai astfel au putut să apară structuri organizaţionale umane complexe. Mitologia, religia, începuturile încercărilor ce vor forma domeniul artisticului prezintă numeroase momente, episoade conflictuale în care personajele implicate (eroi antici, semizei, zei) reprezintă tipuri de indivizi umani aflaţi pe diferite trepte de evoluţie. Expresia cea mai îndepărtată a conflictului între individ şi comunitatea căreia îi aparţinea, ridicat la rang de universalitate, îşi afla întruchiparea metaforică în alungarea lui Adam din Edenul ceresc tocmai pentru că acesta aspira la un drept esenţial, definitoriu, care îi conferea calitatea de om – cunoaşterea. Această temă a conflictului în care este angajat omul, uneori exprimată în formă metaforică, este prezentă în opera gânditorilor orientali şi în cea a grecilor antici. Urmărirea modului în care s-au cristalizat şi au evoluat aceste concepţii permite înţelegerea complexităţii determinărilor conflictelor sociale, a unora dintre cauzele care le menţin şi le fac posibile şi astăzi.
Preocupat, în a sa Etică Nicomahică, de fundamentarea raporturilor optime individ-cetate, Aristotel intuia că „poporul nu se răscoală niciodată împotriva lui înşuşi”, generator de situaţii conflictuale fiind modul defectuos în care era organizată Cetatea. Prin celebrele sale concepte, deseori reluate de numeroşi gânditori preocupaţi de renovarea socialului, – „isonomia”, „isogeria”, „isocraţia” – el pledează pentru instituirea egalităţii membrilor Cetăţii în faţa legii, egalitatea la cuvânt şi în exercitarea puterii, afirmându-se drept promotor al unei democraţii directe ca formă ideală de existenţă a statului. Respectarea interesului general era condiţia fundamentală a stabilităţii fără a avea prea mare importanţă dacă guvernarea era exercitată de o persoană (monarhia), de către o minoritate (aristocraţia) ori de către majoritate (politia). Tirania, oligarhia, demagogia reprezentau stări denaturate de guvernare care se caracterizau prin încălcarea interesului general, devenind cauza revoltei populare.
Dacă Aristotel căuta acel echilibru, menit să menţină armonia individ – cetate, alţi gânditori (Mo-dzi, sofiştii, stoicii, şcoala juriştilor din Roma etc.) supralicitează drepul natural („întipărire a strălucirii divine în noi înşine” – Toma d`Aquino) care trebuie impus statului. Spinoza considera statul ca rezultând din contractul încheiat între oameni, fiind raţional numai dacă guvernează oameni liberi; când puterea devine despotică contractul poate fi suspendat.
La polul opus se situează Thomas Hobbes care, în lucrările „De cive” şi „Leviathan„, ia apărarea statului. Dacă acesta este rezultatul contractului între indivizii umani care îşi cedează unei structuri impersonale o parte din drepturile naturale, atunci puterea acesteia (statul) trebuie să fie nelimitată şi absolută, detaşată şi suprapusă contractanţilor şi societăţii. Indivizilor li se refuză practic dreptul la revoltă, protecţia împotriva abuzurilor statului urmând să fie realizată, aşa cum susţine John Locke, prin separaţia puterilor.
J.J. Rousseau actualizează la epoca sa, într-o formă imperativă, ideile înaintaşilor, fundamentând pe baza dreptului natural şi contractualismului egalitatea, suveranitatea poporului şi dreptul său la revoluţie. Sinteza analizelor sale asupra raporturilor individ – societate o reprezintă celebra sintagmă: „Omul s-a născut liber, dar pretutindeni e în lanţuri”[2]. Conflictul emană din faptul că suveranitatea poporului este încălcată de către guvernul mandatat cu puterea de a administra treburile publice pe baza legilor ce exprimă voinţa populară suverană. Situaţia dramatică în care ajunge poporul, ca urmare a despotismului guvernanţilor, îi legitimează dreptul la insurecţie.
2 Liberalism sau proprietarii contra statului
Sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor marchează apariţia în câmpul teoriei sociale a liberalismului englez, care a pregătit ideologic revoluţia burgheză. Reprezentanţii săi (J. Locke, Benjamin Constant, Al. de Tocqueville), exponenţi ai burgheziei în ascensiune, erau preocupaţi să legitimeze mişcarea împotriva absolutismului şi conservatorismului aristocratic. Până la ei eforturile teoretice erau orientate către optimizarea raporturilor individ – stat (cetate), încercându-se concilierea între drepturile şi libertăţile naturale, care gravitau în jurul valorii de egalitate şi rigorile contractuale, considerându-se drept cauză a conflictului abaterile guvernanţilor de la normalitate (încălcarea contractului). Acum, însă, incluzându-se în sfera drepturilor naturale dreptul la proprietate, care îi diferenţiază pe indivizi, este teoretizată, în fapt, inegalitatea naturală. Inegalitate care crează un nou drept, şi o nouă libertate, aceea de iniţiativă, de a dispune în mod personal de proprietate. Dacă pentru antici libertatea individuală se identifica cu cea politică, într-o formulă democratică directă de guvernare, acum libertatea civilă (dreptul la iniţiativă al proprietarului în raport cu statul) determină libertatea politică. Primează, nu aşa cum se afirmă deseori, dreptul de a face ceea ce îngăduie legea, ci dreptul natural al proprietarului de a face legea. Pe acest temei legea aristocratică devine desuetă, noii proprietari (burghezia), incluzând în sfera naturalului dreptul propriu de a face o nouă lege care să le legitimeze accesul la putere. Opoziţia vechilor structuri statale absolutiste generează conflictul, intrat în istorie drept revoluţie burgheză. Ulterior, pe baza aceloraşi determinări, conflictul ia forma reacţiei marilor proprietari la intervenţia statului în economie. Vechile drepturi ale majorităţii în raport cu statul nu mai au relevanţă, conflictul fiind transferat la nivelul minoritate proprietară – stat. El apare din tentativa statului de a afecta drepturile şi libertăţile, considerate naturale, ale proprietarilor prin amestecul în economie, domeniu exclusiv al ultimilor. Marele merit al doctrinei liberale este că evidenţiează pentru prima dată, suficient de explicit, chiar dacă limitativ, determinările economice ale conflictului social.
La concluzii similare, dar de pe poziţii organicist – biologiste, ajunge în lucrarea Individul contra statului şi Herbert Spencer. De data aceasta conflictul apare ca un rezultat natural, o consecinţă organică a acţiunilor legilor lumii vii în societate. Manifestarea libertăţii, în esenţa ei, de neîngrădire a proprietarului în raport cu statul, îmbracă forma luptei pentru existenţă din care, prin selecţie, la fel ca în natură, rămân cei mai dotaţi, formându-se elita guvernantă. Respingând revoluţia pe care o consideră o stare morbidă, determinată de intervenţia inoportună a statului în mersul natural (potrivit legilor biologice) al societăţii, el susţine schimbarea sub forma evoluţiei. Se apreciază că cel care nu mai concordă cu evoluţia este Parlamentul care, acţionând prin legislaţia economică în favoarea binelui colectiv, instituie un fel de absolutism ce afectează libertatea civilă a proprietarilor. De aceea, devenind inutil şi periculos pentru că se menţine împotriva legilor evoluţiei, prin puterea care îi aparţine, acesta trebuie să dispară, prin înlocuirea sa cu elita proprietară care promovează instinctiv legile naturale, deblocând astfel procesul evoluţionist.
3 „Războiul” veleitarilor
Promotor al social-darwinismului politic, Otto Ammon, extinde conflictul social de la confruntarea parlament-minoritatea proprietară la lupta de clasă. Numai că, în planul determinărilor sociale ale acestuia, marchează un recul, diferenţiind clasele nu pe criterii sociale, ci biologice. Potrivit concepţiei sale, mediul urban exercită o puternică atracţie asupra indivizilor umani dotaţi biologic, realizând o primă selecţie a acestora, iar apoi, datorită condiţiilor specifice care menţin o acerbă luptă pentru existenţă; prin selecţie naturală, se constituie minorităţi dolihocefale din care se formează clasa politică guvernantă. În mediul rural, care reprezintă opusul, rămân majorităţi brahicefale, inferioare ereditar şi non-politice. Lupta de clasă ia forma confruntării dintre minoritatea dolihocefală şi masa brahicefală. În mod normal, conform legilor naturale, rezultă că forma de stat trebuie să fie totalitară, permiţând minorităţii dolihocefale să domine majoritatea dar, uneori, migraţia către oraş face ca, temporar, masele brahicefale să obţină victoria asupra elitei minoritare. În acest mod se instaurează regimuri democrat-parlamentare, considerate forme degenerate, opuse legilor biologice, impuse provizoriu de către masele involute.
Înscriindu-se în continuarea social-darwinismului, doctrinele rasiste (Gobineau, H.S. Chamberlain, Vacher de Lapouge, etc.) explică la rândul lor conflictul social pe baza diferenţierilor dintre rase, considerând lupta dintre acestea drept un fenomen natural şi deci obiectiv şi necesar, iar războiul, provocat de atingerea raselor, o lege universală.
În viziunea exponenţilor elitismului politic (Mosca, Pareto, R. Michels, Weber,etc.) conflictul se menţine la nivelul confruntării dintre o minoritate politică care monopolizează puterea, obţinând din ea toate foloasele şi majoritatea nonpolitică, dominată mai mult sau mai puţin legal şi arbitrar, a cărei menire este să-i asigure primei condiţiile materiale. Existenţa şi rolul minorităţii sunt legitimate, în manieră organicist-biologistă, de către Nietzsche prin a sa cunoscută teorie a supraomului, produs final al forţei care se manifestă ca instinct vital primordial ce îmbracă forma voinţei de putere; acesta este mai presus de bine şi de rău, independent de stat şi ordinea politică. Max Weber face acelaşi lucru, folosind conceptul de „charismă” pe care îl defineşte drept „calitate riguros personală, extraordinară, iraţională, revoluţionară, întrupată într-o persoană de tip profetic”. Esenţa elitismului este tranşant exprimată de către Ortega y Gasset în lucrarea Revolta maselor: „Destinul maselor este de a fi stăpânite; atunci când masele se răscoală, ele se răscoală împotriva propriului lor destin”.
Mobilul intern al conflictului îl reprezintă „circulaţia elitelor”.Veleitari din masa majoritară aspiră să pătrundă în grupul minoritar. Această absobţie se face, în mod natural lent (aristocraţie), dar uneori se produce şi forţat (democraţie). Atunci când minoritatea se închide în sine, manifestându-se drept o castă, pe lângă faptul că îşi epuizează resursele, degenerând ca urmare a respingerii veleitarilor, îi provoacă şi îi determină pe aceştia să organizeze clasa nonpolitică şi să declanşeze revoluţia violentă. De această dată conflictul este redus la relaţia minoritate-veleitari care, în condiţiile nesatisfacerii interesului de parvenire, instigă şi manipulează masa inconştientă, împingând-o la violenţă.
4 „Războaiele” mulţimilor
Teoria conflictului social avea să atingă momentul de apogeu în cadrul doctrinei marxiste, unde revoluţia violentă este ridicată la rangul de strategie a schimbării ordinii sociale şi politice existente. Legitimitatea ei este descoperită în dezacordul celor două laturi ale modului de producţie: forţele de producţie şi relaţiile sociale. Înlăturarea incompatibilităţii dintre cele două, adică a contradicţiei apărute, ca mobil al dezvoltării, implică schimbarea radicală a relaţiilor, devenite frână, în vederea reluării evoluţiei la nivelul forţelor de producţie. Având în vedere că elementul esenţial al acestei schimbări îl constituie modificarea formei de proprietate (lichidarea proprietăţii private şi trecerea la proprietatea colectivă), care nu era posibilă pe cale paşnică, face din revoluţia violentă, necesară şi inevitabilă, cale exclusivă a garantării evoluţiei. Însăşi devenirea omenirii este văzută ca un şir de revoluţii prin care s-a realizat trecerea de la o orânduire socială la alta, considerată superioară. Înţelese ca „locomotive ale istoriei”, revoluţiile devin purtători, promotori organici ai progresului social. Se produce o veritabilă răsturnare a viziunii asupra conflictului social. Dacă în percepţia clasică conflictul este apreciat ca o stare morbidă, un moment de maximă disfuncţionalitate, căutându-se mijloace pentru evitarea şi depăşirea lui, de această dată conflictul violent (revoluţia) este considerat ca indispensabil, un fenomen necesar şi căutat, la nevoie provocat, fiind transformat în mijloc de cucerire a puterii politice pentru a impune un nou model de organizare socială. Consecinţele practice ale asocierii teoriei revoluţiei cu lupta de clasă au fost tragice pentru omenire. Violenţa, încăpută pe mâini iresponsabile şi transformată în doctrină a schimbării promovate de către incompetenţi (masa contra elitei), a degenerat de multe ori în crimă organizată, genocid şi alte mostruozităţi comise sub emblema unor idealuri etice (libertate, egalitate, fericire universală,etc.). Rămâne ca istoria să certifice dacă eşecul comunismului de tip sovietic exprimă falimentul unei teorii ce nu s-a putut desprinde suficient de utopie sau consacră limitele unui model organizaţional al cărui proiect se baza pe falsificarea teoriei.
O concepţie oarecum asemănătoare, mai ales în planul tactic de acţiune, este întâlnită şi la aripa romantică a „Noii stângi”, mişcare contestatară din anii `60, influenţată de marxism, a studenţilor şi intelectualilor împotriva sistemului occidental de organizare socială. Reprezentanţii săi identifică revoluţia cu violenţa, considerând, în opoziţie cu cei care pledau pentru un cadru politic organizatoric, că „acţiunea politică eficientă este întotdeauna şi pretutindeni posibilă dacă există destul curaj, orice teorie care neagă acest lucru fiind o acoperire pentru laşitate”. Drept urmare, în spirit blanquist şi bacuninist, ei manifestau dispreţ pentru orice strategie anticipată care ar paraliza, după opinia lor, acţiunea prin exagerarea riscurilor. Pronunţându-se împotriva metodelor parlamentare de luptă ei propuneau un scenariu anarho-extremist. Militanţi reuniţi în grupuri restrânse, bine înarmate şi hotărâte, declanşază acţiuni violente deschise, gen baricadă sau guerilă urbană, determinând puterea să riposteze. Prin punerea în evidenţă, în acest fel, a caracterului represiv al puterii s-ar realiza sensibilizarea maselor care ar fi astfel scoase din indiferenţă şi incitate la acţiune. În acest mod ar fi declanşată revoluţia pentru schimbarea ordinii sociale interne. Poziţie distinctă în cadrul mişcării are J. Habermas, reprezentantul Şcolii de la Frankfurt, care, constatând dispariţia proletariatului ca o clasă distinctă cu conştiinţă revoluţionară proprie, propune drept agent al schimbării sociale revolta păturilor sociale marginalizate.
5 Neoelitismul
Aşa cum se constată, preocupările teoretice au trecut treptat din sfera cercetării determinărilor genetico-cauzale ale conflictelor sociale în cea a căutării modalităţilor de desfăşurare a lor şi de identificare a forţelor ce pot fi implicate. „Noua dreaptă” încearcă să răstoarne actualul sistem de valori al lumii occidentale, considerat de inspiraţie iudeo-creştină, printr-o revoluţie culturală. Oswalt Mosley, ideolog al neofascismului, susţine că „acum lupta de idei determină viitorul, astfel că soluţia forţei este de domeniul trecutului”; „luptătorii cu pumnul, fără idei, acum nu ne convin… sunt necesari oameni noi care ştiu să gândească şi care sunt capabili să acţioneze”. Locul revoltelor clasice este luat de către o propagandă deosebit de violentă şi agresivă care, prin manipularea unor mituri politice, idei false dar penetrante ce sondează fondul agresiv al fiinţei umane, încearcă activarea unor stări patologice, excitarea instinctelor şi iraţionalismului, stimularea fanatismului şi exaltării.
Doctrinele tehnocrate, în marea lor majoritate, ajung la concluzia depăşirii posibilului conflict între economic şi politic prin înlocuirea patronatului proprietăţii cu patronatul de funcţie. În societăţile postindustriale are loc transformarea paşnică a capitalismului prin revoluţie tehnologică, puterea politică continuând să aparţină în cea mai mare măsură, indirect, proprietarilor care formează o elită organică de putere (Al. Touraine). Creşte însă rolul specialistului (managerul) care, preocupat de optimizarea actului administrativ, înlocuieşte conducerea prin economia politică (clasa proprietarilor) cu conducerea prin filosofia politică. Starea conflictuală este generată de aplicarea principiului meritocraţiei, care duce la contradicţia populism-elitism. Politicul nu o poate rezolva datorită aparatului birocratic (democraţie) care s-a generalizat şi îl încorsetează. Se acceptă că trebuie sfărâmată birocraţia dar este dificil de stabilit cine şi cum să o facă. Cert este că Revoluţia managerială, propusă de către James Burnham în lucrarea cu acelaşi nume, nu rezolvă conflictul. Chiar devenită conducătoare, clasa managerială, ce va exercita controlul asupra societăţii prin situaţia şi statutul reprezentanţilor săi (specialişti), rămâne totuşi o elită minoritară. O posibilă inflaţie de specialişti, experţi (exodul de inteligenţă din ţările sărace) îi poate face pe aceştia să decadă din rangul de conducător (decident) la condiţia de simplă forţă de muncă la discreţia proprietarului.
6 A treia cale
Poate că soluţia a găsit-o John Galbraith prin a sa „teorie a puterii compensatoare”. Monopolului de proprietate care, în această calitate, controlează puterea politică, i se opune monopolul forţei de muncă reprezentat de sindicate. Acestea formează puterea compensatoare în sensul că se opune monopolului de proprietate, asigurând împărţirea profitului între patronat (bogaţi) şi salariaţi (săraci), participarea maselor la decizie. Totodată, limitează presiunile monopolului proprietarilor, prin intermediul partidelor politice, asupra statului, protejându-l şi menţinându-l ca tampon, arbitru imparţial. Deci, izbucnirea conflictului ar fi prevenită de existenţa puterii compensatoare care asigură cadrul de intervenţie imparţială a statului în soluţionarea lui.
Cea mai radicală desprindere de înţelegerea conflictului numai în forma sa violentă o realizează doctrina social-democrată care, prin unii dintre liderii acestei mişcări, se proclamă drept „a treia cale” de evoluţie a omenirii. Iniţial integrată în mişcarea muncitorească internaţională, aceasta se distanţează treptat, pe măsura îmbrăţişării idealurilor naţionale şi se delimitează mai ales de comunism (bolşevism), ajungând la abandonarea marxismului şi înlocuirea lui cu „socialismul democratic” bazat pe pluralism. Sunt respinse teoria luptei de clasă, revoluţia socialistă, preluarea puterii de către clasa muncitoare şi aliaţii săi şi instaurarea dictaturii proletariatului, lichidarea proprietăţii private. Valorile fundamentale pentru care pledează sunt : democraţia, economia socială de piaţă, libertatea individuală şi protecţia socială. Primatul şi recunoaşterea supremaţiei legii în cadrul statului de drept asigură consensul social şi naţional, iar performanţele economice constituie fundamentul soluţionării situaţiilor conflictuale generate de cauze materiale. Escaladarea confruntării, specifice luptei politice, către forme violente este prevenită prin activitatea organismelor democratice şi mecanismelor electorale. Modelul social promovat este deschis celor mai variate opţiuni, determinate de marea diversitate a condiţiilor concret-istorice. Cele mai multe dintre partide nici nu se mai consideră ale clasei muncitoare, ci partide populare, naţionale etc. Acest lucru a fost determinat de necesităţile electorale, deoarece calea pentru cucerirea puterii este cea parlamentară urmată de reforme democratice.
Realismul şi viabilitatea formulei propuse sunt conferite de faptul că într-o serie de ţări occidentale reprezentanţii mişcării social-democrate se află la guvernare, ba mai mult, forţa ei de atracţie a determinat cea mai mare parte a partidelor comuniste să renunţe la programul şi la strategia consacrate, chiar la titulatură şi să-i îmbrăţişeze principiile. Semnificative sunt schimbările structurale produse în fostele ţări socialiste care au înlăturat regimul totalitar, trecând la economia de piaţă, pluralism şi democraţie. Şi în cazul lor conflictul, mai mult sau mai puţin violent, reprezintă un însoţitor al tranziţiei şi probabil că nici în viitor el nu va putea fi total exclus. Speranţele se leagă mai mult de perspectiva ca revendicările sociale să poată fi soluţionate în mod real şi nu înăbuşite prin forţă, ceea ce ar marca saltul de la oprimare la libertate.
[1] Dicţionar de psihologie socială, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p.61.
[2] J.J. Rousseau, Contractul social, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 82-83.