Motto:
„Înainte de a d?râma ceva, trebuie
s? fii sigur c? vei putea cl?di ceva mai bun”
Plutarh
1 Gâlceava în?elep?ilor
Sociologia româneasc? a celei mai mari p?r?i din a doua jum?tate a secolului dou?zeci, dominat? de concep?ia filozofic? marxist?, a avut în aten?ie problematica conflictului social dar aceasta a fost tratat?, aproape exclusiv, din perspectiva ac?iunii legilor dialecticii (unitatea ?i lupta contrariilor, trecerea acumul?rilor cantitative în salturi calitative, negarea nega?iei) ?i a teoriei revolu?iei socialiste. În fapt, ea a fost „contaminat?” ?i deformat? de viziunea exclusivist? ce reducea conflictul social la lupta de clas?, neputându-se sustrage abord?rilor dogmatico-apologetice caracteristice modelului de socialism impus de sovietici. Animat? ini?ial de cerin?a ca teoria s? lumineze practica revolu?ionar?, pân? la urm? acest raport, corect perceput, a fost denaturat ?i chiar r?sturnat, ajungându-se la situa?ia în care teoria a degenerat în simpl? ideologie ce nu mai pornea dinspre realitate c?tre generaliz?ri teoretice ci î?i reducea obiectul la justificarea interven?iilor subiectiviste, voluntariste, de cele mai multe ori autoritarist-coercitive, ale puterii politice în via?a social?.
Drept urmare, au fost desconsiderate abord?ri interesante în acest domeniu al gândirii umane, unele apar?inând chiar antichit??ii ?i realiz?ri de excep?ie ale ?tiin?elor socio-umane contemporane care, în general, erau respinse pe baza unor formale ?i sumare argumenta?ii, de cele mai multe ori ne?tiin?ifice.
Achizi?iile ce se circumscriu ast?zi unei teorii generice neunitare a conflictului social au fost rezultatul încerc?rilor de a în?elege ?i l?muri rela?ia atât de spinoas? în care se afl? omul cu sfera sa existen?ial? – societatea ?i mediul natural. În aceast? tentativ? unele ?tiin?e apar?inând biologicului, umanului, socialului formuleaz? concepte ?i ipoteze cu sfer? limitat? de cuprindere determinate de specificitatea obiectului asupra c?ruia s-a focalizat investiga?ia. Astfel, psihologia studieaz? preponderent conflictul omului cu sine, definindu-l drept „antagonism între for?e ?i procese psihice (interese, sentimente, motive, elemente cognitive), starea psihic? a unei persoane care este motivat? s? admit? dou? sau mai multe r?spunsuri reciproc incompatibile”[1]. Aceast? tr?ire psihic? contradictorie care se manifest? sub forma unui conflict intim este determinat? de pozi?ia social? ?i procesele emo?ionale negative care îi dezorganizeaz?, în sens indezirabil din punct de vedere social, comportamentul ?i îi reduce eficien?a activit??ii. Psihanaliza chiar absolutizeaz? acest tip de conflict, considerându-l, atât în forma sa latent? cât ?i manifest?, drept element constitutiv al fiin?ei umane. Kurt Levin realizeaz? o clasificare a tipurilor fundamentale de situa?ii conflictuale în care se poate afla individul. Abord?rile dinspre alte ?tiin?e implic? individul în conflict dar trec responsabilitatea gener?rii lui pe seama mediului natural, grupului uman, a societ??ii sau a anumitor factori sociali. Istoria, în variantele sale tradi?ionale, ca ?i cea narativ-pozitivist?, este o prezentare înl?n?uit? ?i succesiv? de conflicte sociale ?i consecin?e.
Este dificil s? ne pronun??m asupra temeiniciei argumentelor celor care sus?in c? la începurile existen?ei sale omenirea se afla într-o stare de conflict generalizat ?i permanent, prezentându-se ca o „jungl? social?”, într-un stadiu de „r?zboi al tuturor împotriva tuturor”. Mai fireasc? apare întrebarea logic? dac? ea ar mai fi putut supravie?ui unei asemenea situa?ii. Având în vedere manifest?rile de devotament instinctual observate chiar la animale, ca ?i existen?a unor instincte superioare (de turm?, afec?iunea fa?? de urma?i, ajutorul mutual etc.), este mai u?or de acceptat ideea unor forme primitive de organizare în interiorul colectivit??ilor umane primare care le men?inea coeziunea. În aceast? situa?ie este posibil ca manifestarea conflictual? s? se fi produs, preponderent, la exterior în rela?iile cu alte colectivit??i (cete) mai ales pentru prad? ?i terenurile de cules ?i vân?toare.
Via?a ?i normele de grup au impus o anumit? limitare a libert??ii individuale pentru a face posibil? convie?uirea. Binen?eles c? r?bufnirile de natur? instinctual?, alimentate de presiunea ?i tenta?ia libert??ilor naturale, erau fire?ti, inevitabile, între?ineau o stare de tensiune intern?, dar care probabil nu dep??ea un anumit prag critic ce ar fi periclitat men?inerea grupului. Totodat?, trebuie acceptat c?, în anumite contexte, unele colectivit??i se dezmembrau, fie sub presiune extern?, fie intern?. Tendin?a general? a fost îns? spre stabilizarea intern? a colectivit??ilor pentru c? numai astfel au putut s? apar? structuri organiza?ionale umane complexe. Mitologia, religia, începuturile încerc?rilor ce vor forma domeniul artisticului prezint? numeroase momente, episoade conflictuale în care personajele implicate (eroi antici, semizei, zei) reprezint? tipuri de indivizi umani afla?i pe diferite trepte de evolu?ie. Expresia cea mai îndep?rtat? a conflictului între individ ?i comunitatea c?reia îi apar?inea, ridicat la rang de universalitate, î?i afla întruchiparea metaforic? în alungarea lui Adam din Edenul ceresc tocmai pentru c? acesta aspira la un drept esen?ial, definitoriu, care îi conferea calitatea de om – cunoa?terea. Aceast? tem? a conflictului în care este angajat omul, uneori exprimat? în form? metaforic?, este prezent? în opera gânditorilor orientali ?i în cea a grecilor antici. Urm?rirea modului în care s-au cristalizat ?i au evoluat aceste concep?ii permite în?elegerea complexit??ii determin?rilor conflictelor sociale, a unora dintre cauzele care le men?in ?i le fac posibile ?i ast?zi.
Preocupat, în a sa Etic? Nicomahic?, de fundamentarea raporturilor optime individ-cetate, Aristotel intuia c? „poporul nu se r?scoal? niciodat? împotriva lui în?u?i”, generator de situa?ii conflictuale fiind modul defectuos în care era organizat? Cetatea. Prin celebrele sale concepte, deseori reluate de numero?i gânditori preocupa?i de renovarea socialului, – „isonomia”, „isogeria”, „isocra?ia” – el pledeaz? pentru instituirea egalit??ii membrilor Cet??ii în fa?a legii, egalitatea la cuvânt ?i în exercitarea puterii, afirmându-se drept promotor al unei democra?ii directe ca form? ideal? de existen?? a statului. Respectarea interesului general era condi?ia fundamental? a stabilit??ii f?r? a avea prea mare importan?? dac? guvernarea era exercitat? de o persoan? (monarhia), de c?tre o minoritate (aristocra?ia) ori de c?tre majoritate (politia). Tirania, oligarhia, demagogia reprezentau st?ri denaturate de guvernare care se caracterizau prin înc?lcarea interesului general, devenind cauza revoltei populare.
Dac? Aristotel c?uta acel echilibru, menit s? men?in? armonia individ – cetate, al?i gânditori (Mo-dzi, sofi?tii, stoicii, ?coala juri?tilor din Roma etc.) supraliciteaz? drepul natural („întip?rire a str?lucirii divine în noi în?ine” – Toma d`Aquino) care trebuie impus statului. Spinoza considera statul ca rezultând din contractul încheiat între oameni, fiind ra?ional numai dac? guverneaz? oameni liberi; când puterea devine despotic? contractul poate fi suspendat.
La polul opus se situeaz? Thomas Hobbes care, în lucr?rile „De cive” ?i „Leviathan„, ia ap?rarea statului. Dac? acesta este rezultatul contractului între indivizii umani care î?i cedeaz? unei structuri impersonale o parte din drepturile naturale, atunci puterea acesteia (statul) trebuie s? fie nelimitat? ?i absolut?, deta?at? ?i suprapus? contractan?ilor ?i societ??ii. Indivizilor li se refuz? practic dreptul la revolt?, protec?ia împotriva abuzurilor statului urmând s? fie realizat?, a?a cum sus?ine John Locke, prin separa?ia puterilor.
J.J. Rousseau actualizeaz? la epoca sa, într-o form? imperativ?, ideile înainta?ilor, fundamentând pe baza dreptului natural ?i contractualismului egalitatea, suveranitatea poporului ?i dreptul s?u la revolu?ie. Sinteza analizelor sale asupra raporturilor individ – societate o reprezint? celebra sintagm?: „Omul s-a n?scut liber, dar pretutindeni e în lan?uri”[2]. Conflictul eman? din faptul c? suveranitatea poporului este înc?lcat? de c?tre guvernul mandatat cu puterea de a administra treburile publice pe baza legilor ce exprim? voin?a popular? suveran?. Situa?ia dramatic? în care ajunge poporul, ca urmare a despotismului guvernan?ilor, îi legitimeaz? dreptul la insurec?ie.
2 Liberalism sau proprietarii contra statului
Sfâr?itul secolului al XVIII-lea ?i începutul celui urm?tor marcheaz? apari?ia în câmpul teoriei sociale a liberalismului englez, care a preg?tit ideologic revolu?ia burghez?. Reprezentan?ii s?i (J. Locke, Benjamin Constant, Al. de Tocqueville), exponen?i ai burgheziei în ascensiune, erau preocupa?i s? legitimeze mi?carea împotriva absolutismului ?i conservatorismului aristocratic. Pân? la ei eforturile teoretice erau orientate c?tre optimizarea raporturilor individ – stat (cetate), încercându-se concilierea între drepturile ?i libert??ile naturale, care gravitau în jurul valorii de egalitate ?i rigorile contractuale, considerându-se drept cauz? a conflictului abaterile guvernan?ilor de la normalitate (înc?lcarea contractului). Acum, îns?, incluzându-se în sfera drepturilor naturale dreptul la proprietate, care îi diferen?iaz? pe indivizi, este teoretizat?, în fapt, inegalitatea natural?. Inegalitate care creaz? un nou drept, ?i o nou? libertate, aceea de ini?iativ?, de a dispune în mod personal de proprietate. Dac? pentru antici libertatea individual? se identifica cu cea politic?, într-o formul? democratic? direct? de guvernare, acum libertatea civil? (dreptul la ini?iativ? al proprietarului în raport cu statul) determin? libertatea politic?. Primeaz?, nu a?a cum se afirm? deseori, dreptul de a face ceea ce îng?duie legea, ci dreptul natural al proprietarului de a face legea. Pe acest temei legea aristocratic? devine desuet?, noii proprietari (burghezia), incluzând în sfera naturalului dreptul propriu de a face o nou? lege care s? le legitimeze accesul la putere. Opozi?ia vechilor structuri statale absolutiste genereaz? conflictul, intrat în istorie drept revolu?ie burghez?. Ulterior, pe baza acelora?i determin?ri, conflictul ia forma reac?iei marilor proprietari la interven?ia statului în economie. Vechile drepturi ale majorit??ii în raport cu statul nu mai au relevan??, conflictul fiind transferat la nivelul minoritate proprietar? – stat. El apare din tentativa statului de a afecta drepturile ?i libert??ile, considerate naturale, ale proprietarilor prin amestecul în economie, domeniu exclusiv al ultimilor. Marele merit al doctrinei liberale este c? eviden?ieaz? pentru prima dat?, suficient de explicit, chiar dac? limitativ, determin?rile economice ale conflictului social.
La concluzii similare, dar de pe pozi?ii organicist – biologiste, ajunge în lucrarea Individul contra statului ?i Herbert Spencer. De data aceasta conflictul apare ca un rezultat natural, o consecin?? organic? a ac?iunilor legilor lumii vii în societate. Manifestarea libert??ii, în esen?a ei, de neîngr?dire a proprietarului în raport cu statul, îmbrac? forma luptei pentru existen?? din care, prin selec?ie, la fel ca în natur?, r?mân cei mai dota?i, formându-se elita guvernant?. Respingând revolu?ia pe care o consider? o stare morbid?, determinat? de interven?ia inoportun? a statului în mersul natural (potrivit legilor biologice) al societ??ii, el sus?ine schimbarea sub forma evolu?iei. Se apreciaz? c? cel care nu mai concord? cu evolu?ia este Parlamentul care, ac?ionând prin legisla?ia economic? în favoarea binelui colectiv, instituie un fel de absolutism ce afecteaz? libertatea civil? a proprietarilor. De aceea, devenind inutil ?i periculos pentru c? se men?ine împotriva legilor evolu?iei, prin puterea care îi apar?ine, acesta trebuie s? dispar?, prin înlocuirea sa cu elita proprietar? care promoveaz? instinctiv legile naturale, deblocând astfel procesul evolu?ionist.
3 „R?zboiul” veleitarilor
Promotor al social-darwinismului politic, Otto Ammon, extinde conflictul social de la confruntarea parlament-minoritatea proprietar? la lupta de clas?. Numai c?, în planul determin?rilor sociale ale acestuia, marcheaz? un recul, diferen?iind clasele nu pe criterii sociale, ci biologice. Potrivit concep?iei sale, mediul urban exercit? o puternic? atrac?ie asupra indivizilor umani dota?i biologic, realizând o prim? selec?ie a acestora, iar apoi, datorit? condi?iilor specifice care men?in o acerb? lupt? pentru existen??; prin selec?ie natural?, se constituie minorit??i dolihocefale din care se formeaz? clasa politic? guvernant?. În mediul rural, care reprezint? opusul, r?mân majorit??i brahicefale, inferioare ereditar ?i non-politice. Lupta de clas? ia forma confrunt?rii dintre minoritatea dolihocefal? ?i masa brahicefal?. În mod normal, conform legilor naturale, rezult? c? forma de stat trebuie s? fie totalitar?, permi?ând minorit??ii dolihocefale s? domine majoritatea dar, uneori, migra?ia c?tre ora? face ca, temporar, masele brahicefale s? ob?in? victoria asupra elitei minoritare. În acest mod se instaureaz? regimuri democrat-parlamentare, considerate forme degenerate, opuse legilor biologice, impuse provizoriu de c?tre masele involute.
Înscriindu-se în continuarea social-darwinismului, doctrinele rasiste (Gobineau, H.S. Chamberlain, Vacher de Lapouge, etc.) explic? la rândul lor conflictul social pe baza diferen?ierilor dintre rase, considerând lupta dintre acestea drept un fenomen natural ?i deci obiectiv ?i necesar, iar r?zboiul, provocat de atingerea raselor, o lege universal?.
În viziunea exponen?ilor elitismului politic (Mosca, Pareto, R. Michels, Weber,etc.) conflictul se men?ine la nivelul confrunt?rii dintre o minoritate politic? care monopolizeaz? puterea, ob?inând din ea toate foloasele ?i majoritatea nonpolitic?, dominat? mai mult sau mai pu?in legal ?i arbitrar, a c?rei menire este s?-i asigure primei condi?iile materiale. Existen?a ?i rolul minorit??ii sunt legitimate, în manier? organicist-biologist?, de c?tre Nietzsche prin a sa cunoscut? teorie a supraomului, produs final al for?ei care se manifest? ca instinct vital primordial ce îmbrac? forma voin?ei de putere; acesta este mai presus de bine ?i de r?u, independent de stat ?i ordinea politic?. Max Weber face acela?i lucru, folosind conceptul de „charism?” pe care îl define?te drept „calitate riguros personal?, extraordinar?, ira?ional?, revolu?ionar?, întrupat? într-o persoan? de tip profetic”. Esen?a elitismului este tran?ant exprimat? de c?tre Ortega y Gasset în lucrarea Revolta maselor: „Destinul maselor este de a fi st?pânite; atunci când masele se r?scoal?, ele se r?scoal? împotriva propriului lor destin”.
Mobilul intern al conflictului îl reprezint? „circula?ia elitelor”.Veleitari din masa majoritar? aspir? s? p?trund? în grupul minoritar. Aceast? absob?ie se face, în mod natural lent (aristocra?ie), dar uneori se produce ?i for?at (democra?ie). Atunci când minoritatea se închide în sine, manifestându-se drept o cast?, pe lâng? faptul c? î?i epuizeaz? resursele, degenerând ca urmare a respingerii veleitarilor, îi provoac? ?i îi determin? pe ace?tia s? organizeze clasa nonpolitic? ?i s? declan?eze revolu?ia violent?. De aceast? dat? conflictul este redus la rela?ia minoritate-veleitari care, în condi?iile nesatisfacerii interesului de parvenire, instig? ?i manipuleaz? masa incon?tient?, împingând-o la violen??.
4 „R?zboaiele” mul?imilor
Teoria conflictului social avea s? ating? momentul de apogeu în cadrul doctrinei marxiste, unde revolu?ia violent? este ridicat? la rangul de strategie a schimb?rii ordinii sociale ?i politice existente. Legitimitatea ei este descoperit? în dezacordul celor dou? laturi ale modului de produc?ie: for?ele de produc?ie ?i rela?iile sociale. Înl?turarea incompatibilit??ii dintre cele dou?, adic? a contradic?iei ap?rute, ca mobil al dezvolt?rii, implic? schimbarea radical? a rela?iilor, devenite frân?, în vederea relu?rii evolu?iei la nivelul for?elor de produc?ie. Având în vedere c? elementul esen?ial al acestei schimb?ri îl constituie modificarea formei de proprietate (lichidarea propriet??ii private ?i trecerea la proprietatea colectiv?), care nu era posibil? pe cale pa?nic?, face din revolu?ia violent?, necesar? ?i inevitabil?, cale exclusiv? a garant?rii evolu?iei. Îns??i devenirea omenirii este v?zut? ca un ?ir de revolu?ii prin care s-a realizat trecerea de la o orânduire social? la alta, considerat? superioar?. În?elese ca „locomotive ale istoriei”, revolu?iile devin purt?tori, promotori organici ai progresului social. Se produce o veritabil? r?sturnare a viziunii asupra conflictului social. Dac? în percep?ia clasic? conflictul este apreciat ca o stare morbid?, un moment de maxim? disfunc?ionalitate, c?utându-se mijloace pentru evitarea ?i dep??irea lui, de aceast? dat? conflictul violent (revolu?ia) este considerat ca indispensabil, un fenomen necesar ?i c?utat, la nevoie provocat, fiind transformat în mijloc de cucerire a puterii politice pentru a impune un nou model de organizare social?. Consecin?ele practice ale asocierii teoriei revolu?iei cu lupta de clas? au fost tragice pentru omenire. Violen?a, înc?put? pe mâini iresponsabile ?i transformat? în doctrin? a schimb?rii promovate de c?tre incompeten?i (masa contra elitei), a degenerat de multe ori în crim? organizat?, genocid ?i alte mostruozit??i comise sub emblema unor idealuri etice (libertate, egalitate, fericire universal?,etc.). R?mâne ca istoria s? certifice dac? e?ecul comunismului de tip sovietic exprim? falimentul unei teorii ce nu s-a putut desprinde suficient de utopie sau consacr? limitele unui model organiza?ional al c?rui proiect se baza pe falsificarea teoriei.
O concep?ie oarecum asem?n?toare, mai ales în planul tactic de ac?iune, este întâlnit? ?i la aripa romantic? a „Noii stângi”, mi?care contestatar? din anii `60, influen?at? de marxism, a studen?ilor ?i intelectualilor împotriva sistemului occidental de organizare social?. Reprezentan?ii s?i identific? revolu?ia cu violen?a, considerând, în opozi?ie cu cei care pledau pentru un cadru politic organizatoric, c? „ac?iunea politic? eficient? este întotdeauna ?i pretutindeni posibil? dac? exist? destul curaj, orice teorie care neag? acest lucru fiind o acoperire pentru la?itate”. Drept urmare, în spirit blanquist ?i bacuninist, ei manifestau dispre? pentru orice strategie anticipat? care ar paraliza, dup? opinia lor, ac?iunea prin exagerarea riscurilor. Pronun?ându-se împotriva metodelor parlamentare de lupt? ei propuneau un scenariu anarho-extremist. Militan?i reuni?i în grupuri restrânse, bine înarmate ?i hot?râte, declan?az? ac?iuni violente deschise, gen baricad? sau gueril? urban?, determinând puterea s? riposteze. Prin punerea în eviden??, în acest fel, a caracterului represiv al puterii s-ar realiza sensibilizarea maselor care ar fi astfel scoase din indiferen?? ?i incitate la ac?iune. În acest mod ar fi declan?at? revolu?ia pentru schimbarea ordinii sociale interne. Pozi?ie distinct? în cadrul mi?c?rii are J. Habermas, reprezentantul ?colii de la Frankfurt, care, constatând dispari?ia proletariatului ca o clas? distinct? cu con?tiin?? revolu?ionar? proprie, propune drept agent al schimb?rii sociale revolta p?turilor sociale marginalizate.
5 Neoelitismul
A?a cum se constat?, preocup?rile teoretice au trecut treptat din sfera cercet?rii determin?rilor genetico-cauzale ale conflictelor sociale în cea a c?ut?rii modalit??ilor de desf??urare a lor ?i de identificare a for?elor ce pot fi implicate. „Noua dreapt?” încearc? s? r?stoarne actualul sistem de valori al lumii occidentale, considerat de inspira?ie iudeo-cre?tin?, printr-o revolu?ie cultural?. Oswalt Mosley, ideolog al neofascismului, sus?ine c? „acum lupta de idei determin? viitorul, astfel c? solu?ia for?ei este de domeniul trecutului”; „lupt?torii cu pumnul, f?r? idei, acum nu ne convin… sunt necesari oameni noi care ?tiu s? gândeasc? ?i care sunt capabili s? ac?ioneze”. Locul revoltelor clasice este luat de c?tre o propagand? deosebit de violent? ?i agresiv? care, prin manipularea unor mituri politice, idei false dar penetrante ce sondeaz? fondul agresiv al fiin?ei umane, încearc? activarea unor st?ri patologice, excitarea instinctelor ?i ira?ionalismului, stimularea fanatismului ?i exalt?rii.
Doctrinele tehnocrate, în marea lor majoritate, ajung la concluzia dep??irii posibilului conflict între economic ?i politic prin înlocuirea patronatului propriet??ii cu patronatul de func?ie. În societ??ile postindustriale are loc transformarea pa?nic? a capitalismului prin revolu?ie tehnologic?, puterea politic? continuând s? apar?in? în cea mai mare m?sur?, indirect, proprietarilor care formeaz? o elit? organic? de putere (Al. Touraine). Cre?te îns? rolul specialistului (managerul) care, preocupat de optimizarea actului administrativ, înlocuie?te conducerea prin economia politic? (clasa proprietarilor) cu conducerea prin filosofia politic?. Starea conflictual? este generat? de aplicarea principiului meritocra?iei, care duce la contradic?ia populism-elitism. Politicul nu o poate rezolva datorit? aparatului birocratic (democra?ie) care s-a generalizat ?i îl încorseteaz?. Se accept? c? trebuie sf?râmat? birocra?ia dar este dificil de stabilit cine ?i cum s? o fac?. Cert este c? Revolu?ia managerial?, propus? de c?tre James Burnham în lucrarea cu acela?i nume, nu rezolv? conflictul. Chiar devenit? conduc?toare, clasa managerial?, ce va exercita controlul asupra societ??ii prin situa?ia ?i statutul reprezentan?ilor s?i (speciali?ti), r?mâne totu?i o elit? minoritar?. O posibil? infla?ie de speciali?ti, exper?i (exodul de inteligen?? din ??rile s?race) îi poate face pe ace?tia s? decad? din rangul de conduc?tor (decident) la condi?ia de simpl? for?? de munc? la discre?ia proprietarului.
6 A treia cale
Poate c? solu?ia a g?sit-o John Galbraith prin a sa „teorie a puterii compensatoare”. Monopolului de proprietate care, în aceast? calitate, controleaz? puterea politic?, i se opune monopolul for?ei de munc? reprezentat de sindicate. Acestea formeaz? puterea compensatoare în sensul c? se opune monopolului de proprietate, asigurând împ?r?irea profitului între patronat (boga?i) ?i salaria?i (s?raci), participarea maselor la decizie. Totodat?, limiteaz? presiunile monopolului proprietarilor, prin intermediul partidelor politice, asupra statului, protejându-l ?i men?inându-l ca tampon, arbitru impar?ial. Deci, izbucnirea conflictului ar fi prevenit? de existen?a puterii compensatoare care asigur? cadrul de interven?ie impar?ial? a statului în solu?ionarea lui.
Cea mai radical? desprindere de în?elegerea conflictului numai în forma sa violent? o realizeaz? doctrina social-democrat? care, prin unii dintre liderii acestei mi?c?ri, se proclam? drept „a treia cale” de evolu?ie a omenirii. Ini?ial integrat? în mi?carea muncitoreasc? interna?ional?, aceasta se distan?eaz? treptat, pe m?sura îmbr??i??rii idealurilor na?ionale ?i se delimiteaz? mai ales de comunism (bol?evism), ajungând la abandonarea marxismului ?i înlocuirea lui cu „socialismul democratic” bazat pe pluralism. Sunt respinse teoria luptei de clas?, revolu?ia socialist?, preluarea puterii de c?tre clasa muncitoare ?i alia?ii s?i ?i instaurarea dictaturii proletariatului, lichidarea propriet??ii private. Valorile fundamentale pentru care pledeaz? sunt : democra?ia, economia social? de pia??, libertatea individual? ?i protec?ia social?. Primatul ?i recunoa?terea suprema?iei legii în cadrul statului de drept asigur? consensul social ?i na?ional, iar performan?ele economice constituie fundamentul solu?ion?rii situa?iilor conflictuale generate de cauze materiale. Escaladarea confrunt?rii, specifice luptei politice, c?tre forme violente este prevenit? prin activitatea organismelor democratice ?i mecanismelor electorale. Modelul social promovat este deschis celor mai variate op?iuni, determinate de marea diversitate a condi?iilor concret-istorice. Cele mai multe dintre partide nici nu se mai consider? ale clasei muncitoare, ci partide populare, na?ionale etc. Acest lucru a fost determinat de necesit??ile electorale, deoarece calea pentru cucerirea puterii este cea parlamentar? urmat? de reforme democratice.
Realismul ?i viabilitatea formulei propuse sunt conferite de faptul c? într-o serie de ??ri occidentale reprezentan?ii mi?c?rii social-democrate se afl? la guvernare, ba mai mult, for?a ei de atrac?ie a determinat cea mai mare parte a partidelor comuniste s? renun?e la programul ?i la strategia consacrate, chiar la titulatur? ?i s?-i îmbr??i?eze principiile. Semnificative sunt schimb?rile structurale produse în fostele ??ri socialiste care au înl?turat regimul totalitar, trecând la economia de pia??, pluralism ?i democra?ie. ?i în cazul lor conflictul, mai mult sau mai pu?in violent, reprezint? un înso?itor al tranzi?iei ?i probabil c? nici în viitor el nu va putea fi total exclus. Speran?ele se leag? mai mult de perspectiva ca revendic?rile sociale s? poat? fi solu?ionate în mod real ?i nu în?bu?ite prin for??, ceea ce ar marca saltul de la oprimare la libertate.
[1] Dic?ionar de psihologie social?, Editura ?tiin?ific? ?i Enciclopedic?, 1981, p.61.
[2] J.J. Rousseau, Contractul social, Editura ?tiin?ific?, Bucure?ti, 1957, p. 82-83.