Moto:
„Un r?zboi glorios e de preferat unei p?ci ru?inoase”
Democrit
Dac? accept?m c? politicul, ca func?ie social?, a preexistat împ?r?irii societ??ii în clase, apari?iei propiet??ii private ?i a statului, iar r?zboiul a apar?inut ?i „societ??ilor arhaice” ale paleoliticului superior[2] putem afirma, f?r? teama de a gre?i prea mult, c? rela?ia politic? – r?zboi, ca fenomen real, a ap?rut la nivelul onticului într-un moment care se plaseaz? pe o scar? a timpului istoric destul de aproape de începuturile organiz?rii societ??ii omene?ti. A?a cum s-a întâmplat ?i cu alte fenomene ?i procese din natur? ?i societate, a trebuit s? treac? o perioad? foarte lung? de timp pentru ca aceast? rela?ie s? fie reflectat? în plan gnoseologic, chiar dac? opinii asupra politicului au ap?rut destul de timpuriu la unii dintre primii mari gânditori ai umanit??ii. În încerc?rile unora dintre ei studierea acestui raport apare într-o form? embrionar?, implicit?, analize ?i aprofund?ri teoretice privind interdependen?a dintre r?zboi ?i politic? fiind întâlnite abia în secolul al XVIII-lea, legate în special de str?daniile lui Jacques Antoine Compte de Guibert (1743-1790), Henry Humphrey Evans Lloyd (1729-1793) ?i Henry Jomini (1779-1869). Medita?iile lor asupra acestei probleme au adus în prim plan idei valoroase cum sunt: dependen?a succeselor militare ale na?iunilor de politica ?i moravurile lor; influen?ele politicii asupra caracterului ac?iunilor militare („vor fi puternice sau slabe, vii ?i rapide sau f?r? energie ?i încete, în virtutea politicii care le decide”); determinarea victoriilor ?i înfrângerilor în r?zboi de caracterul regimului politic, apreciindu-se c? în cadrul republicii exist? condi?ii optime pentru ridicarea moralului lupt?torilor ?i cre?terea puterii militare a statului; introducerea no?iunii „politica r?zboiului”, inclus? ca parte component? în arta r?zboiului, prin care se în?elege combina?iile pe baza c?rora un om de stat trebuie s? judece când un r?zboi este convenabil ?i s? determine diversele opera?ii pe care le va necesita pentru a-?i atinge scopul.
3.1 Adio, dar r?mâi… domnule Clausewitz!
Cel c?ruia îi revine îns? marele merit al sesiz?rii raportului de determinare al r?zboiului de c?tre politic? este teoreticianul militar german Carl von Clausewitz care, în lucrarea „Despre r?zboi”, aduce importante preciz?ri privind abordarea ?i clarificarea acestei probleme. Pe bun? dreptate el a fost denumit ?i continu? s? fie considerat ?i ast?zi, în pofida unor critici care se aduc opiniilor sale, fondatorul concep?iei clasice a determinismului politic al r?zboiului. Într-un mod foarte sintetic viziunea sa ar putea fi expus? în felul urm?tor: r?zboiul este un fenomen social, care decurge întotdeauna dintr-o situa?ie politic?, este provocat de un motiv politic ?i urm?re?te realizarea unui scop politic; în esen?? el este o continuare a rela?iilor politice cu alte mijloace ?i anume cu mijloace violente (este un conflict al unor interese majore care se rezolv? în mod sângeros); ca atare r?zboiul trebuie considerat un act politic, o parte a unui ansamblu iar acest ansamblu este politica; în acela?i timp el este un mijloc, un instrument pentru realizarea scopurilor politice la care se recurge atunci când celelalte mijloace (pa?nice, diplomatice) nu au avut succes.[3]
Elementul cel mai valoros, care reprezint? ?i punctul culminant al reflec?iilor sale, îl constituie modul nou, original de definire a r?zboiului, formul? devenit? clasic?, element de referin??, de la care este nevoit s? porneasc? sau de care este obligat s? ?in? seama orice studiu serios al conflictelor armate. În acest sens, el aprecia c? „… r?zboiul nu este numai un act politic, ci un adev?rat instrument politic, o continuare a rela?iilor politice, o realizare a acestora cu alte mijloace„. Cercet?torii, care i-au studiat cu aten?ie opera, descoper? în evolu?ia gândirii sale teoretice dou? momente esen?iale care ?i-au pus decisiv amprenta asupra sa, jalonându-i traiectoria c?tre inspirata ?i celebra concluzie intrat? definitiv în patrimoniul cunoa?terii social-politice ?i militare universale.[4]
Un prim moment l-a reprezentat cercetarea con?inutului no?iunii r?zboi, prilej cu care opereaz? o inspirat? delimitare între „r?zboiul absolut” ?i „r?zboiul real”. R?zboiul absolut reprezint? expresia teoretic? a decup?rii acestui fenomen din realitate ?i a studierii lui „in vitro” cum s-ar spune, scos de sub orice influen?e; se ajunge la o form? ideal? „pur?” a r?zboiului unde acesta este v?zut ca un act de o violen?? nelimitat? ?i destinat a constrânge adversarul s? se supun? voin?ei înving?torului, având tendin?a natural? spre ridicarea continu? a nivelului de distrugere, iar ca lege suprem? nimicirea adversarului. În aceast? abordare, r?zboiul apare ca un act ira?ional, ce ac?ioneaz? asemenea unei legit??i „oarbe”, existent în sine, care se desf??oar? în mod fatal dup? legi exclusiv interne, o b?t?lie nimicitoare de maxim? violen??, total?, care continu? la nesfâr?it pân? la lichidarea, exterminarea inamicului ori epuizarea unuia sau ambilor adversari.
Cum în realitate acest tip de r?zboi nu poate fi întâlnit, de regul?, în desf??urarea lui, intervenind factori externi, care îl influen?eaz? sau îl determin?, pentru a-l explica, introduce no?iunea de „r?zboi real”. Aceasta reprezint? un tip de confruntare cu o anumit? doz? de ra?ionalitate social?, desf??urat? în anumite condi?ii ?i în prezen?a unor factori care î?i pun pecetea asupra evolu?iei sale; nu îi permit s? se deruleze potrivit legit??ii naturale, ci îi limiteaz? gradul de violen?? în scopul atingerii unor obiective, f?când ca la un moment dat ostilit??ile s? înceteze, de?i adversarii nu ?i-au epuizat poten?ialul. Din compararea celor dou? st?ri, „ideal?” ?i „real?”, ale r?zboiului ajunge la elementul, factorul care determin? ?i condi?ioneaz? declan?area ?i evolu?ia sa, îl orienteaz? ?i îl încadreaz? între anumite limite de violen??, introduce ra?iunea în derularea lui, descoperind astfel rolul politicului. R?zboiul „nu poate asculta de propriile legi, ci trebuie s? fie considerat ca parte a unui alt ansamblu – iar acest ansamblu este politica”.[5] Ideea este pregnant relevat? ?i într-o scrisoare adresat? maiorului von Roeder unde ar?ta: „Nu trebuie s? ne l?s?m tenta?i s? consider?m r?zboiul doar ca un act de violen?? ?i nimicire ?i din aceast? no?iune simpl? s? deducem cu consecven?? logic? un ?ir de concluzii care nu se mai potrivesc de fel cu fenomenele lumii reale, ci trebuie s? ne întoarcem la ideea c? r?zboiul este un act politic, care nu con?ine în sine întreaga sa lege, un adev?rat instrument politic, care nu ac?ioneaz? el însu?i, ci este condus de o mân?. Aceast? mân? este politica”.
Al doilea moment important l-a constituit concep?ia sa filosofic? despre politic?, în cadrul c?reia aceasta este v?zut? la modul global drept exponent? a intereselor sociale. Ea este abordat?, preponderent, din perspectiva raporturilor sale pe plan extern: „politica întrune?te ?i conciliaz? în sine toate interesele administra?iei interne… este un administrator al tuturor acestor interese fa?? de alte state, reprezentantul tuturor intereselor întregii societ??i”.[6] Nu este preocupat ?i ca urmare nu sesizeaz? caracterul de grup al politicii, considerând-o drept reprezentant? a întregii societ??i, „inteligen?a statului personificat”. Ca atare, el a studiat r?zboiul în principal ca determinare pe plan extern a politicii, aprecierile sale referindu-se mai ales la r?zboaiele dintre state; conflictele interne, r?zboaiele civile sunt subapreciate chiar dac? din aria sa de preocup?ri nu lipse?te r?zboiul popular. Pentru Clausewitz toate r?zboaiele sunt ac?iuni politice, instrumente ale acesteia; „r?zboiul nu este decât o continuare a rela?iilor politice prin intermediul altor mijloace”.[7] La întreb?rile pe care ?i le pune dac? înceteaz? vreodat? rela?iile politice între state ?i guverne, dac? nu cumva r?zboiul este un alt mod de scriere ?i vorbire a acestora el r?spunde c?: „aceste rela?ii politice nu înceteaz? prin existen?a r?zboiului… ele continu? în esen?a lor”[8], r?zboiul având o gramatic? proprie, dar nu ?i o logic? proprie.
Determinarea r?zboiului de c?tre politic? este deosebit de tran?ant sus?inut?, „r?zboiul este un instrument al politicii, el trebuie în mod necesar s? poarte caracterul ei, trebuie s? m?soare cu m?sura ei”.[9] „Dac? r?zboiul ?ine de politic?, el va prelua caracterul ei. De îndat? ce politica devine mai grandioas? ?i mai puternic?, r?zboiul îi va urma evolu?ia.”[10]
În cadrul acestui raport de determinare, „inten?ia politicii este scopul, r?zboiul este mijlocul ?i, niciodat? mijlocul nu poate fi gândit f?r? scop”[11], ceea ce impune, firesc, ca ?i conducerea s? fie tot politic?. De aceea, „conducerea r?zboiului, în liniile sale principale, este politica îns??i, care schimb? pana pe spad?, dar care, pentru aceasta, n-a încetat s? gândeasc? dup? propriile sale legi”[12]; subordonarea punctului de vedere politic celui militar îi apare ca absurd? „c?ci politica a generat r?zboiul; ea este inteligen?a, iar r?zboiul numai instrumentul ?i nu invers. Nu r?mâne deci posibil?, decât subordonarea punctului de vedere militar celui politic”.[13] Având în vedere c? aceast? în?elepciune a politicului, opus? violen?ei, poate fi prudent?, perfid? ?i chiar necinstit? se subîn?elege c? ?i r?zboiul va fi nevoit s? îmbrace aceste tr?s?turi. Este intuit? astfel perspectiva r?zboaielor atipice (neclasice ?i neconven?ionale) ce abandoneaz? orice doz? de cavalerism. Se întrevede perspectiva modific?rii fizionomiei r?zboiului viitor potrivit imperativului machiavelic: „scopul scuz? mijloacele”.
Dup? cum rezult? din cele prezentate, în viziunea teoreticianului german, rela?ia politic?-r?zboi apare ca având un „sens tare„, în care politicul determin? r?zboiul „pozi?ia cea mai înalt? în conducerea r?zboiului, de la care eman? obiectivele militare, nu poate fi decât cea a politicii”.[14] Chiar arta militar? la nivelul ei cel mai înalt, devine tot politic?, „o politic? ce d? b?t?lii în loc s? scrie note diplomatice”.[15] Cel?lalt sens al rela?iei, dinspre r?zboi spre politic? este mai slab, dar semnificativ. „Arta militar? poate pretinde în general, iar înaltul comandament, în fiecare caz în parte, ca direc?iile ?i inten?iile politicii s? nu intre în contradic?ie cu aceste mijloace.”[16] Reac?ia r?zboiului asupra politicii în anumite împrejur?ri poate fi atât de puternic? încât s? modifice inten?iile acesteia.
Comentatorii operei sale apreciaz? c? teoreticianul german a sim?it nevoia s? accentueze atât de mult asupra rolului determinant al politicului, deoarece implicarea acestuia reprezint? condi?ia absolut necesar? a ra?ionalit??ii strategiei militare. F?r? ra?iunea politicii, exprimat? în scopuri, interese ?i resurse, r?zboiul s-ar desf??ura potrivit legii sale naturale, în varianta sa absolut?, degenerând într-o violen?? nelimitat?, f?r? sens. Tocmai aceast? optic?, bazat? pe experien?a social-politic? de pân? la el, l-au împiedicat s? sesizeze c? în anumite situa?ii r?zboiul poate s? schimbe sau chiar s? determine politica, acest al doilea sens al rela?iei r?mânând neaccentuat. În acela?i context este nevoit s? recunoasc? numai „gramatica” proprie a r?zboiului, nu ?i „logica” lui intern?.
3.2 Condolean?e. . . „b?trâne” Marx!
Dat? fiind importan?a deosebit? pe care o are, mai ales sub aspect practic, problema rela?iei politic?-r?zboi nu putea s? r?mân? în afara gândirii marxiste. Ideea determinismului politic al r?zboiului eman? din modelul teoretico-explicativ asupra socialului, din teoria determinismului social ?i a revolu?iei sociale, din studiile asupra fenomenului militar, precum ?i din modul în care a fost receptat? gândirea teoreticianului militar german, Clausewitz. Dup? cum este cunoscut, în viziunea „clasicilor socialismului ?tiin?ific”, politicul apar?ine suprastructurii (cea mai important? component?), fiind determinat de baz? (rela?iile sociale), dar la rândul s?u se insinueaz? în toate domeniile socialului, exercit? o puternic? influen?? asupra acestora ?i asupra bazei în general, putând anticipa sau determina unele schimb?ri în cadrul acesteia ?i asigur? conducerea de ansamblu a întregii vie?i sociale. Din aceast? perspectiv? se poate trage concluzia c? ?i r?zboiul, ca orice fenomen social, intr? sub inciden?a politicii, aflându-se într-un raport de determinare ?i subordonare fa?? de aceasta.
Importante deschideri pentru în?elegerea interdependen?ei r?zboi-politic? ofer? studiul concep?iei materialist-dialectice ?i istorice asupra revolu?iei, a mecanismelor prin care sunt explicate conflictele ?i schimbarea social?. Este drept cele mai pertinente observa?ii pot fi re?inute, prin analogie, în leg?tur? cu un anumit tip de r?zboaie, ?i anume cele civile, dar analiza efectuat? de Marx ?i Engels ?i apoi de c?tre Lenin asupra societ??ii capitaliste, a complexelor contradic?ii pe care aceasta le genereaz? pe plan intern ?i interna?ional (exploatarea omului de c?tre om, devenind aservire a statelor ?i na?iunilor slabe de c?tre marile puteri), ofer? posibilitatea desprinderii unor concluzii referitoare ?i la r?zboaiele interstatale ?i a rolului politicului în declan?area ?i desf??urarea lor.
Marx ?i Engels nu au teoretizat deschis rela?ia r?zboi-politic?, dar concep?ia lor reprezint? viziunea general? pe baza ?i în cadrul c?reia raportul de determinare dintre cele dou? a permis fundamentarea unei noi teorii a conflictului social. Bineîn?eles nu sunt lipsite de importan?? referirile directe care acoper? pe o larg? întindere, de la definirea r?zboiului ca „… marea munc? colectiv?, cerut? fie pentru a pune st?pânire pe condi?iile obiective de existen??, fie pentru a ap?ra ?i eterniza ocuparea acestora”[17] ?i pân? la declara?ia deschis? c? „…noi vom ac?iona împotriva dumneavoastr? în mod pa?nic acolo unde va fi pentru noi posibil, cu armele când acest lucru va fi necesar”[18].
Determinismul politic apare în analizele efectuate mai mult sub form? implicit?, ca substrat al r?zboiului, principalele aspecte abordate vizând originea ?i esen?a de clas? a r?zboaielor, preg?tirea ?i ducerea lor, problemele ?tiin?ei militare, istoria artei militare etc. Ei nu au fost preocupa?i, în primul rând, s? descopere cum politicul genereaz? r?zboi, ci s? desprind? din studiul conflictelor armate concluzii ?i înv???minte de ordin politic pentru strategia revolu?ionar?. Lui Engels, „primul teoretician militar al proletariatului”[19], îi revine meritul de a fi analizat experien?a unor campanii militare ?i mi?c?ri revolu?ionare, fundamentând o istorie a artei militare ?i prognozând, pe baza studierii situa?iei politice din Germania, cu 27 de ani mai devreme, inevitabilitatea r?zboiului mondial.
Concluziile desprinse din studiul unor r?zboaie ?i conflicte sociale au fost valorificate în cadrul efortului de elaborare a bazelor teoretice ale politicii, strategiei ?i practicii proletariatului ?i de a fundamenta înv???tura despre stat ?i dictatura clasei muncitoare. Investiga?iile economico-sociale ?i politico-militare au dus la ideea revolu?iei mondiale care ar fi trebuit s? izbucneasc? simultan în principalele ??ri civilizate sau în majoritatea lor. Ei se situau oarecum la polul opus fa?? de Clausewitz în sensul c? manifestau preocupare prioritar? fa?? de r?zboiul civil, v?zut ca o confruntare între for?e sociale interne. De pe pozi?ia programului lor de r?sturnare a orânduirii capitaliste a fost teoretizat, în primul rând, conflictul intern generat de lupta de clas?. Forma cea mai ampl? a conflictului social era întruchipat? de revolu?ia mondial? ce urma s? se dezvolte sub forma a „…15, 20, 50 de ani de r?zboaie civile ?i ciocniri interna?ionale.”
Cele mai bogate informa?ii privind determinismul politic al r?zboiului, în cadrul gândirii marxiste, rezult? din studiul lui Engels ?i Lenin asupra operei ?i activit??ii lui Clausewitz ?i cu prec?dere din interpretarea formulei sale de definire a r?zboiului prin raportare la politic?. A?a cum rezult? dintr-o scrisoare trimis? lui Marx (ianuarie 1858), Engels studiase cu aten?ie lucrarea „Despre r?zboi” ?i de?i avea unele nedumeriri, p?rându-i-se ciudat modul acestuia de filosofare, con?inutul l-a apreciat ca fiind foarte bun. Influen?a lui Clausewitz avea s? fie atât de puternic? încât s? fie resim?it? în multe din studiile militare ale lui Engels.
Pe Lenin lucrarea l-a impresionat atât de mult încât a f?cut numeroase adnot?ri pe marginea ei. Era sedus de maniera dialectic? în care erau tratate r?zboiul absolut ?i r?zboiul real care-i permitea s? descopere în aceast? abordare aspecte semnificative ale raportului obiectiv-subiectiv, realitate-aparen?? sau privind unitatea contrariilor. Exist? p?reri c? prestigiul pe care ?i l-a cucerit Clausewitz în lumea cercet?torilor domeniului politico-militar ?i a oamenilor politici s-ar datora, în mare m?sur?, elogiilor pe care p?rintele bol?evismului le aduce gânditorului german. Este semnificativ?, în acest sens, aprecierea potrivit c?reia concluzia lui Clausewitz c? politica ar fi expresia intereselor sociale reprezint? „un pas spre marxism”. Cât despre defini?ia dat? r?zboiului pe care a completat-o, dându-i forma: „r?zboiul este o continuare a politicii cu alte mijloace (?i anume: cu mijloace violente)”, consider? c? ea constituie baza teoretic? a modului în care marxi?tii analizeaz? semnifica?ia oric?rui r?zboi; a reprezentat ?i punctul de vedere al lui Marx ?i Engels, care priveau fiecare r?zboi drept o continuare a politicii statelor interesate ?i a diferitelor clase din interiorul acestor state la momentul istoric dat. Lenin este cel care a încercat asimilarea ?i integrarea concep?iei clausewitziene în cadrul gândirii marxiste. În contextul interna?ional generat de primul r?zboi mondial, el abordeaz? deschis problema rela?iei dintre lupta de clas? ?i r?zboiul civil, militând pentru transformarea r?zboiului dintre cele dou? coali?ii în „r?zboaie ?i r?scoale ale proletariatului împotriva burgheziei”. Continuând gândirea mentorilor s?i spirituali ?i adaptând-o la necesit??ile practice ale înf?ptuirii revolu?iei proletare la începutul secolului XX, pune problema rela?iei dintre lupta de clas? ?i r?zboiul civil, insistând asupra necesit??ii ?i posibilit??ii transform?rii primului r?zboi mondial (r?zboi imperialist) în r?zboi civil. Într-o serie de prelegeri ?inute sub titulatura R?zboiul ?i revolu?ia, pe baza defini?iei teoreticianului german, face o ampl? analiz? a situa?iei politice interna?ionale care a generat prima conflagra?ie mondial?, acreditând ideea c? numai revolu?ia socialist? îi va pune cap?t. El sus?inea c? orice r?zboi este legat indisolubil de orientarea politic? din care decurge. Un stat ?i o clas? continu? în mod inevitabil în timpul r?zboiului politica dus? anterior ?i care l-a determinat, schimbând doar forma de ac?iune. Pentru în?elegerea con?inutului ?i caracterului primului r?zboi mondial propune studierea de ansamblu a politicii europene dinaintea declan??rii conflictului, convins c? „…dac? nu ve?i studia politica ambelor grupuri de puteri beligerante … dac? nu ve?i ar?ta leg?tura dintre acest r?zboi ?i politica premerg?toare lui, nu ve?i în?elege nimic”[20].
Discipolii ?i urma?ii s?i, exacerbând lupta de clas? în explicarea unor mecanisme ?i procese sociale, au ajuns în final la un asemenea grad de simplificare ?i schematism în în?elegerea conflictelor armate încât mergea pân? la negarea posibilit??ii r?zboaielor între ??rile socialiste. Declan?area ?i desf??urarea acestora (China – Vietnam), ca ?i neputin?a de a le explica au constituit cea mai gr?itoare dovad? a închist?rii ?i dogmatismului în care se cantonase gândirea marxist?, atât de „dialectit?” la sfâr?itul secolului dou?zeci.
Marx ?i discipolii s?i au prezis ?i au dorit instaurarea unei alte ordini mondiale bazate pe un model de organizare social? ce nu mai pivota în jurul capitalului. Revolu?ia fiind mijlocul realiz?rii ei, victoria ar fi reprezentat suprema încununare a adapt?rii tezei clausewitziene; aceia c? r?zboiul (revolu?ia) este continuarea politicii cu mijloace violente. E?ecul comunismului în Europa compromite, cel pu?in pentru o vreme, acest proiect planetar în varianta sa armat?. În fapt, îns?, intrarea omenirii în Al Treilea Val (Toffler) confirm? intui?ia lui Marx privind revolu?ia mondial? ca factor de schimbare ?i omogenizare a lumii. Numai c? aceast? revolu?ie nu este social? ci este tehnologic?, adic? revolu?ia informa?ional?. Deci am putea spune: „Condolean?e dar ?i … felicit?ri b?trâne Marx!”
3.3 Salut?ri domnilor neoclausewitzieni!
Istoria arat? c? întotdeauna raporturile dintre state ?i popoare au cunoscut o permanent? turbulen??, perioadele de relativ? stabilitate coexistând sau alternând cu momente de încordare ?i explozie social?. Starea acestor raporturi, urm?rit? pe o perioad? mai lung? de timp la nivelul întregii comunit??i umane, a fost exprimat? prin conceptul de ordine mondial?. Aceasta a exprimat o anumit? distribu?ie a puterii în plan geografic ?i o anumit? ierarhizare a prestigiului ?i capacit??ii statelor de a se impune ?i a determina atitudinea ?i comportamentul celorlalte în raport cu anumite interese. Îns??i existen?a omenirii poate fi considerat? drept o succesiune de ordini mondiale, în cadrul fiec?reia unele state fiind favorizate ca urmare a puterii de care dispuneau, iar altele dezavantajate. În practica uman?, r?zboiul a fost cel care s-a impus drept mijloc unanim utilizat pentru modificarea par?ial? ori schimbarea radical? a ordinii mondiale. În func?ie de amploarea proiectului noii organiz?ri a vie?ii intercomunitare s-a apelat la r?zboaie locale, prin care se redisputau ?i rea?ezau raporturile intercomunitare într-o anumit? zon? sau regiune a lumii ?i la r?zboaie mondiale, prin care s-a trecut la o alt? configura?ie a ierarhiei de putere la scar? planetar?.
Statele beneficiare ale ordinii existente erau interesate în men?inerea ei ?i ca urmare ac?ionau pentru prevenirea r?zboiului destabilizator, adic? ap?rau pacea ?i echilibrul existent pentru a-?i conserva pozi?ia privilegiat?. Statele defavorizate erau interesate în exploatarea momentelor prielnice pentru a pune în discu?ie ordinea existent? ?i a o modifica în avantajul lor. Pentru ele pacea reprezenta o povar?, o situa?ie provizorie, iar r?zboiul, considerat drept singura speran??, erau interesate în declan?area sau aprobarea ?i sus?inerea lui. Dup? încheierea acestuia, învin?ii ?i înving?torii î?i negociau politic interesele ?i c?deau de acord asupra noii arhitecturi a ordinii interna?ionale (globale sau regionale), care s? consacre noile raporturi de putere. În func?ie de momentul diferit de plecare (pace, r?zboi), în spa?iul polemologiei s-au consacrat dou? defini?ii radical opuse ale politicului ?i r?zboiului. Beneficiarii ordinii interna?ionale o consider? pe aceasta drept stare de normalitate deoarece reglement?rile intercomunitare se realizeaz? pa?nic, adic? politic. Conflictul armat, prin violen?a sa, constituie o întrerupere a cadrului pa?nic, reglementarea raporturilor dintre p?r?ile indicate f?cându-se pe calea armelor. Exprimat teoretic, acest lucru s-a reflectat în formula clausewitzian?: „r?zboiul este continuarea politicii cu alte mijloace„.
Cei care pleac? cu interpretarea de la starea de conflict sau confruntare (nemul?umi?i de ordinea mondial?) ajung la o formul? opus?. Pentru ei r?zboiul constituie stare de normalitate prin care o ordine nedreapt?, adic? anormal?, este contestat?, creându-se condi?iile posibilei ei modific?ri ori a unei schimb?ri radicale. În func?ie de deznod?mântul confrunt?rii militare negocierile politice consfin?esc noi consecin?e, fac posibil? o alt? configura?ie a ordinii interna?ionale. Sfâr?itul oric?rui r?zboi a însemnat întotdeauna negocierea diplomatic? a situa?iei postbelice, adic? a p?cii. Deci, mijloacele militare au fost înlocuite cu altele nemilitare în cadrul unei politici aflate permanent în serviciul unei ordini intercomunitare. Diada r?zboi-politic?, abordat? sub aceast? succesiune, a impus defini?ia neoclausewitzian?: „politica este continuarea r?zboiului cu alte mijloace (neviolente)„.
Clausewitz a ajuns la defini?ia sa pentru c? a situat sub lupa interpret?rii teoretice r?zboaiele napoleoniene, pe care le-a raportat la perioada anterioar? revolu?iei franceze când exista un statu-quo interna?ional considerat ca reglementat politic. Ac?iunile pe plan european ale Fran?ei revolu?ionare ?i ulterior r?zboinice au fost interpretate drept continuare a politicii anterioare (specifice st?rii de pace), dar prin alte mijloace. Pe m?sur? ce a fost receptat? de con?tiin?a epocii, concep?ia lui Clausewitz despre determinismul politic al r?zboiului a devenit obiectul unor confrunt?ri teoretice, formula de definire a r?zboiului, devenit? clasic?, fiind studiat? cu aten?ie ?i ast?zi. Numero?i oameni politici ?i comandan?i militari au fost impresiona?i ?i „contamina?i” de aceast? viziune. Clemenceau, ?eful guvernului francez, sub impresia ei declara, poate în sens peiorativ, c?: „r?zboiul este o problem? prea serioas? pentru a fi l?sat? pe mâna militarilor”. La fel, mare?alul Ferdinand Foch aprecia c? „Determinarea scopului final, a obiectivului decisiv revine, evident, politicii, singura în m?sur? s? spun? pentru ce se face r?zboiul ?i pentru ce se ia în mân? sabia, dup? ce s-a pus pana, determinare care este cu certitudine o problem? esen?ial?”.[21] Fostul pre?edinte al S.U.A., generalul Eisenhower, în memoriile sale, afirma c? „R?zboiul nu este decât o continuare a politicii pe t?râmul for?ei”, iar „…aprecierile politice intr? în preocup?rile guvernelor nu ale osta?ilor”[22].
Al?i reprezentan?i militari, cum au fost Helmuth von Moltke – ?eful Marelui Stat Major al armatei prusace în r?zboaiele din 1866 ?i 1870, colonelul von Seherff s-au situat la polul opus, apreciind c? amestecul politicii în conducerea ?i desf??urarea opera?iilor militare ar fi d?un?toare. La rândul s?u, generalul von Seekt, considerând c? defini?ia dat? de Clausewitz r?zboiului este gre?it în?eleas?, a dat o interpretare apologetic? formulei clausewitziene, menit? s? justifice militarizarea statului german, insistând asupra rolului unei politici ferme în conducerea energic? ?i eficient? a r?zboiului.
Dezbaterile contemporane aduc în prim plan discu?ia c?, dac? pentru tipurile de r?zboaie clasice ?i neoclasice, defini?ia r?mâne valabil?, în cazul r?zboiului nuclear ea nu este aplicabil?. Un astfel de r?zboi în condi?iile actuale ar fi atât de nimicitor, pentru planet?, încât nu se mai poate spune c? el î?i mai g?se?te ra?iunea politic? sau de alt fel. În noua situa?ie s-a propus revizuirea defini?iei clasice dar s-a apreciat c? acest lucru, coroborat cu sus?inerea imposibilit??ii unui r?zboi nuclear, ar avea efect nefast asupra opiniei publice, ducând la sl?birea vigilen?ei ?i subaprecierea pericolului real pe care îl reprezint? noul tip de r?zboi. În aceast? viziune se circumscrie ?i p?rerea unui grup de autori sovietici ai lucr?rii „Strategia militar?” de sub conducerea mare?alului D.V. Sokolovski care, încercând s? sus?in? doctrina militar? proprie a unei puteri nucleare (Uniunea Sovietic?), apreciau c? muta?iile produse în domeniul tehnicii ?i armamentului nu modific? esen?a r?zboiului în?eles drept o continuare a politicii cu alte mijloace. Ulterior, în alte lucr?ri sovietice consacrate aceleia?i probleme s-a renun?at la respectivul punct de vedere, ajungându-se la recunoa?terea deschis?, atât de c?tre conducerile sovietic? cât ?i de c?tre cea american?, c? un r?zboi nuclear general nu poate avea înving?tori.
O alt? grupare, care îl include pe Raymond Aron ?i al?ii, a încercat s? inverseze formula în sensul c? politica ar reprezenta în zilele noastre continuarea r?zboiului cu alte mijloace, acela?i obiectiv (înfrângerea adversarului), realizându-se cu ajutorul ideologiei, diploma?iei sau al unor mijloace economice ori subversive. R?zboiul este pe undeva din nou identificat cu lupta de clas? (de aceast? dat? politic?), formul? care li se atribuie, probabil nu f?r? temei, deopotriv?, lui Lenin ?i marxi?tilor ca ?i teoreticienilor americani preocupa?i de introducerea aspectului for?ei în rela?iile interna?ionale. Aceast? formul?, diametral opus? inten?iilor lui Clausewitz, sus?inut? de neoclausewitzieni, este deosebit de periculoas? deoarece promoveaz? politica de pe pozi?ii de for??, înarmarea ?i genereaz? psihoza r?zboiului. Ea a servit foarte bine, imediat în perioada postbelic?, fundament?rii teoretice a doctrinei r?zboiului rece.
Sfâr?itul mileniului doi genereaz? o fenomenologie a c?rei esen?ializare teoretic?, în cazul concret al r?zboiului, reclam? redefinirea acestuia sau introducerea unei a treia defini?ii. Schimb?rile produse în balan?a mondial? de putere consacr? o nou? ordine mondial? în cadrul c?reia SUA, superputerea unic?, singuratic?, asociindu-?i câteva principale puteri încearc? s? gestioneze, din perspectiva propriului model de organizare ?i a propriilor interese, dinamica vie?ii interna?ionale. În numele unor idealuri sacre, dar practic neidentificate ?i necuantificabile – „umanism”, „drepturile omului”, „libertate”, „democra?ie” – practic? un interven?ionism planetar violent care începe s? capete consacrare sub formula r?zboiului pentru men?inerea ?i impunerea p?cii (RMIP). O abil? propagand? a reu?it s? transforme, legitimeze aceast? practic? în asemenea mod încât tinde s? o instituie ?i metamorfozeze într-o mitologie a începutului de mileniu trei.
S? vedem îns? cât de legitim este r?zboiul de men?inere ?i impunere a p?cii. În decursul evolu?iei istorice ordinea mondial? a fost oglinda în care s-a reflectat permanent dialectica r?zboiului ?i a p?cii. Expresia ei material? e reprezentat? de o anumit? stare a balan?ei raporturilor de putere ?i a dinamicii intereselor. În func?ie de acest joc – interese ?i putere – prin r?zboi ?i pace omenirea î?i autoregla permanent ordinea ?i evolu?ia. La fel ca într-o economie de pia??, se crea în mod natural o cerere ?i o ofert? de pace sau de r?zboi, din confruntarea c?rora rezulta o ordine mondial?. Aceasta, dup? o durat? relativ?, era înlocuit? printr-o alta, realizându-se o permanent? „primenire” în rela?iile intercomunitare determinat? de turbulen?a jocului celor dou?. Atunci când o putere c?p?ta rang imperial încerca s? impun? ?i s? men?in? ordinea ce o plasa în postura avantajoas?, la care ajunsese prin r?zboi, ac?ionând pentru men?inerea p?cii care consacra statu quo-ul favorabil ei.
Prelungirea ofertei de pace determina, în mod natural, apari?ia unei cereri de r?zboi. În momentul în care aceast? cerere dep??ea oferta (capacitatea puterii imperiale de a men?ine pacea) se autodeclan?a r?zboiul care punea în discu?ie ordinea intercomunitar? respectiv? pe care o primenea sau înlocuia total. Instituirea noii ordini era posibil? datorit? faptului c?, prin mijlocirea armelor, se crea o supraofert? de r?zboi ce reclama automat o nou? cerere de pace. Materializarea acestei cereri consacra la nivel intercomunitar o alt? stare a balan?ei de putere ?i a dinamicii intereselor. ?i ciclul se relua dup? o vreme în mod natural. Astfel s-au n?scut ?i au dec?zut imperii, au ap?rut ?i disp?rut state, s-au închegat ?i disociat coali?ii pe arena mondial?, ordinea intercomunitar? r?mânând întotdeauna vremelnic?.
Dac? accept?m c? politica reprezint? modul de reglementare pa?nic? a raporturilor sociale, iar r?zboiul este instrumentul de reglementare violent?, atunci rezult? c? întotdeauna ordinea intecomunitar? sau mai târziu mondial? au fost determinate de c?tre cele dou? în cadrul unui mecanism natural de autoreglare. Tocmai reflectând aceast? unitate contradictorie, amintitele definiri ale politicii ?i r?zboiului (clausewitzieni ?i neoclausewitzieni) au fost formulate prin raportarea uneia la cealalt?, adic? prin eviden?ierea rela?iei de complementaritate. Revenind la prezent, r?zboiul de men?inere ?i impunere a p?cii constituie mijlocul cel mai adecvat pentru promovarea ?i instituirea concep?iei americane de planificare planetar? – esen?a actualei ordini mondiale de dup? r?zboiul rece. Aparent el reprezint? o formul? ideal? sub aspectul legitimit??ii, propunându-?i s? acrediteze extirparea violen?ei armate în manier? „chirurgical?” (militar?), adic? tot prin violen?? armat?. Scopul s?u, la prima evaluare, este profund „umanitar”. Numai c?, în profunzimea lor, lucrurile stau cu totul diferit. Americanii ?i alia?ii lor doresc s? fac? pace pe p?mânt, folosind în acest scop r?zboiul. Prin aceasta ei fac ?i oferta de pace ?i pe cea de r?zboi. Celelalte state, potrivit planific?rii planetare americane ?i NATO, trebuia s? primeasc? ?i s? accepte aceast? dubl? ofert?. SUA devin singurul subiect activ de pe planet? (hegemonul), restul statelor afiliinduli-se ori r?mânând subiec?i pasivi. Ne afl?m deci în fa?a unui totalitarism planetar, probabil mult mai grav decât cel nazist ?i sovietic care r?mâneau totu?i regionale. Vechea ordine era o construc?ie natural?, legitimitatea ei fiind consacrat? de liberul joc al dialecticii r?zboi-pace. Noua ordine este o construc?ie artificial? a celor care comand? la scar? planetar? r?zboiul ?i pacea. Pân? la urm? r?zboiul r?mâne deocamdat? o problem? de drept, î?i are propria legitimitate. El constituie dreptul celui puternic de a-?i promova interesul prin for??, dar ?i dreptul celui c?ruia i s-a impus o voin?? str?in? de a i se sustrage tot prin for??, atunci când condi?iile sunt favorabile. Interzicerea de sus, la nevoie pe calea armelor (r?zboi) a dreptului popoarelor, statelor de a face r?zboi, adic? interzicerea r?zboiului ca mecanism natural de autoreglare social? echivaleaz?, în ultim? instan??, cu suspendarea unei legitimit??i (legit??i). Unora li se interzice s? continuie politica prin mijloace violente (r?zboi). Acest tip de autoreglare planetar? oferit de c?tre globalism (mondialism) neag? pentru statele mici legitimitatea unui anumit tip de politic? ?i anume politica dus? cu mijloace armate. Acest tip de r?zboi („pentru pace”) devine mijloc antipolitic la fel ca ?i r?zboiul nuclear, care decade în antipolitic datorit? distructivit??ii sale; înceteaz? astfel de a mai servi un scop politic. Spre deosebire de cel atomic, r?zboiul de men?inere a p?cii nu distruge planeta la modul vizibil, ci sub pretextul c? dore?te s? o apere s? îi garanteze existen?a o condamn? la sclavie negând, ?i la nevoie, „ucigând” dreptul la evolu?ie ?i schimbare; adic? nu doar le pune în discu?ie, ci atenteaz? efectiv la fundamentele libert??ii popoarelor. R?zboiul pentru pace condamn? omenirea la un alt soi de existen?? – moarte sau neosclavie. Dup? ce moartea ?i sclavia au fost juridic abolite, cel pu?in în ??rile europene, prin intermediul r?zboiului de men?inere ?i impunere a p?cii (RMIP) acestea sunt reinstaurate în forma lor total?, cea mai des?vâr?it? ?i mai odioas?. Deci, dup? ce a fost continuare a politicii, r?zboiul ajunge s? devin? antipolitic?. Propunându-?i s? instaureze o „veritabil?” ordine mondial?, a p?cii universale, va sfâr?i prin a preg?ti cea mai uria?? violen?? care ar putea genera cea mai periculoas? dezordine – haosul planetar. Pentru c?, presupunând c? se va reu?i intezicerea la scar? planetar? a r?zboiului, noua stare nu se va datora rezolv?rii contradic?iilor (litigiilor na?ionale ?i intercomunitare) ci în?bu?irii lor prin violen?? (r?zboi). Astfel se va ajunge la o supraofert? de pace impus? de sus în jos ?i la imens? cerere de r?zboi manifestat? de jos în sus. Noua ordine, cu aparen?? pa?nic?, vegheat? de r?zboi va acumula structural ?i func?ional violen?a distructiv? a propriei dispari?ii. Se poate spune c? ea se construie?te pe un butoi cu pulbere care, culmea, î?i propune s? conserve stabilitatea (pacea). Maniera r?zboinic? de construc?ie ?i men?inere a p?cii îi dinamiteaz? din start îns??i temelia. Acest act care con?ine prin sine germenii autodistrugerii nu poate fi un act ra?ional, adic? un act politic. Deci indiferent de variantele sub care ar fi prezentat, r?zboiul de men?inere ?i impunere a p?cii, la fel ca ?i r?zboiul nuclear, reprezint? un act antipolitic.
Pe lâng? celelalte dou? defini?ii clasice se impune o a treia – r?zboiul ca antipolitic?. El nu mai este continuare a unei politici cu mijloace violente, ci este antipolitic? violent? (R=nonP (Mv)). Caracterul s?u cu adev?rat apocaliptic eman? din gradul de distructivitate (r?zboi nuclear, r?zboi neosclavagist) ?i din perspectiva de a readuce omenirea la începuturile ei când r?zboiul îi era nota determinant?, to?i (cu excep?ia hegemonului mondial) r?zboindu-se împotriva tuturor. R?zboiul de men?inere ?i impunere a p?cii (RMIP), distrugând cel mai perfect mecanism de autoreglare, nu doar prin perturbarea ciclului obiectiv r?zboi-pace, ci ?i prin disolu?ia acestuia (ca urmare a interzicerii dreptului r?zboiului), las? omenirea la cheremul subiectivismului ?i voluntarismului extins ?i impus prin for?? la nivel planetar. Se ajunge la situa?ia paradoxal? în care nonr?zboiul, adic? starea de pace, ca s? existe are nevoie de r?zboi. Deci omenirea nu poate tr?i în pace dac? nu se afl? în r?zboi. Un r?zboi care s? sting? toate celelalte r?zboaie ce amenin?? pacea. Starea de pace ?i cea de r?zboi nu se mai afl? într-un raport de generare ?i succesiune reciproc?, ci coexist? pân? la identificare – pacea înseamn? r?zboi ?i r?zboiul înseamn? pace. La scar? planetar? se instituie o poten?ialitate r?zboinic? menit? s? descurajeze orice r?zboi local. Este u?or de imaginat perfidia acestui mecanism diabolic de instituire a noii ordini mondiale, care provoac? r?zboaie la nivel local, regional (de secesiune, independen??, etnice, religioase etc.), pentru a-?i crea motiva?ia unui r?zboi de sus (globalizant) pentru impunerea p?cii dorite de ini?iatorii lui. Deci politicul, cel care trebuia s? solu?ioneze pa?nic problemele prin g?sirea solu?iilor de rezolvare a crizelor, practic înceteaz? de a mai exista sau p?streaz? un statut formal. Posibilitatea r?zboaielor locale devine fundamentul legitim?rii unei poten?ialit??i r?zboinice la scar? global?. În acest caz, „politica nu mai este continuarea r?zboiului cu alte mijloace” pentru c? starea de poten?ialitate r?zboinic? instaurat? planetar este permanent?. R?zboiul (cel interzis programatic) subzist? în sine, mereu la punctul critic al autodeclan??rii sub dou? forme: r?zboiul provocat în numele p?cii de hegemonul mondial; r?zboiul posibil al celui obligat s? accepte la nesfâr?it o pace impus? ?i nedreapt?. Revenirea la pace, adic? la politic, nu mai e posibil? pentru c?, în orice moment de discontinuitate, de sl?biciune a puterii hegemone, poten?ialitatea r?zboinic? a celor c?rora li s-a impus pacea poate erupe; presiunea r?zboinic?, acumulat? local, se poate generaliza instantaneu la scar? planetar? tocmai datorit? interzicerii r?zboiului. Pacea ?i politicul, (clasic sinonime) nu mai au nici o ?ans?, înceteaz? de a mai exista. R?zboiul împotriva r?zboiului(men?inerea p?cii) are drept ultim? consecin?? universalizarea ?i permanentizarea r?zboiului, adic? eliminarea acelei ra?ionalit??i ce îi stabilea scopul, prin dispari?ia politicului. Noua ordine mondial? realizat? prin r?zboaie de men?inere ?i impunere a p?cii se prefigureaz? drept cea mai des?vâr?it? construc?ie de sinucidere planetar?. ?i ea nu are nimic politic, adic? ra?ional în ea. Deci r?zboiul pentru men?inerea ?i impunerea p?cii (RMIP) aduce o ordine mondial? eminamente r?zboinic?, care evolueaz? potrivit modelului r?zboiului total al lui Clausewitz. În lipsa ra?ionalit??ii politice, nimic nu mai poate opri derularea oarb? a procesualit??ii sale potrivit unui fatalism autodistrug?tor. Acest tip de r?zboi, nu mai poate fi „continuare a politicii cu alte mijloace” ci, doar antipolitic? ?i antiumanism planetar. Dup? ce Nietzche l-a ucis pe Dumnezeu, revolu?iile anticomuniste pe Marx, se poate spune c? r?zboiul pentru men?inerea ?i impunerea p?cii îl ucide pe Clausewitz.
3.4 P?rerea românilor
Permanent racordat? ?i deschis? la influen?a ?i confruntarea de idei a epocii, gândirea militar? româneasc? nu a r?mas în afara fr?mânt?rilor ?i dezbaterilor teoretice referitoare la r?zboi, rolul politicului ?i armatei în declan?area ?i desf??urarea lui. Chiar dac? primele opinii nu erau suficient de riguros fundamentate ?i prezentate într-o form? logic?, clar?, fiind dominate de un anumit eclectism, pe m?sur? ce problematica a fost tot mai mult aprofundat? s-a ajuns la o în?elegere clausewitzian? a raportului de determinare dintre politic? ?i r?zboi, în func?ie de aceasta fiind analizate ?i alte aspecte ale domeniului militar.
Dumitru Coc?rescu, a c?rui concep?ie general? se integra în viziunea naturalist-biologic? despre r?zboi, ce situa la baza explic?rii lui lupta pentru existen??, aprecia, înc? de la sfâr?itul secolului al XIX-lea, c? r?zboiul reprezint? mijlocul ultim, „ultima ra?io”, care „reguleaz? conflictele ce se nasc din pasiunile popoarelor sau din rivalit??ile intereselor lor ?i când diploma?iei i-a fost cu neputin?? de a le putea aplana pe cale pa?nic?”.[23] La rândul s?u Ion Popovici sus?inea c?, „…politica decide r?zboiul, acesta e condus în vederile politicii ?i tot dânsa îl termin?. Ac?iunea politic? nu înceteaz? nici un moment în timpul cât dureaz? opera?iunile pe câmpurile de b?t?lie.”[24] Lucru foarte important pentru perioada respectiv?, el sesizeaz? ?i propune… „pentru ca s? nu fie divergen?? între ac?iunile politice ?i între aceea a r?zboiului, se impune ca o singur? direc?iune superioar? s? le impulsioneze pe ambele în acela?i sens ?i s? le utilizeze în vederea realiz?rii scopului urm?rit”.[25] Aceea?i concep?ie, exprimat? într-o form? foarte concis?, „politica ordon? strategia execut?”[26], avea ?i generalul Constantin Hârjeu.
La inceputul secolului al XX-lea gândirea militar? româneasc? despre politic? ?i r?zboi marcheaz? deja un salt calitativ prin activitatea teoretic? a generalului Alexandru Anastasiu, care, în lucrarea B?t?lia de la C?lug?reni, reliefeaz? consecin?ele politice interne ?i interna?ionale ale str?lucitei victorii române?ti, punând în eviden?? influen?a determinant? a situa?iei politice în evolu?ia conflictelor militare. El folose?te conceptul de „politica r?zboiului” într-un sens apropiat celui de politic? militar? ?i face distinc?ie în cadrul conducerii r?zboiului între conducerea politic? ?i conducerea militar?. În viziunea sa, conducerea politic? a r?zboiului stabile?te scopul acestuia ?i folose?te armata ca instrument al politicii, iar conducerea militar? r?spunde cerin?elor artei militare ?i orienteaz? desf??urarea în diferite situa?ii a opera?iilor pe câmpul de lupt?.
În perioada interbelic? crea?ia teoretic? militar? este mult mai fecund? prin eforturile unor personalit??i politice ?i militare, ale presei diferitele aspecte ale corela?iei politic?-r?zboi sunt mai bine aprofundate ?i mai temeinic argumentate, iar unele cap?t? interpret?ri originale. Investiga?iile gândirii militare române?ti, fundamentate pe rela?ia dintre politic? ?i r?zboi, descoperit? de Clausewitz, sunt direc?ionate pe câteva domenii majore: raportul dintre conducerea politic? ?i conducerea militar? a r?zboiului; activitatea de preg?tire politic? intern? ?i interna?ional? a r?zboiului; corela?ia politic?-strategie; rolul armatei de instrument pentru realizarea scopurilor politice; necesitatea unei conduceri politice clarv?z?toare pentru ob?inerea victoriei; statutul politic ?i militar al cadrelor[27]etc.
În anii care au urmat imediat dup? r?zboi, problemele politico-militare ale construc?iei ?i ap?r?rii au fost abordate (la inspira?ie sovietic?) într-o manier? dogmatic? de import, nefiind lipsite de viciile de fond care au caracterizat gândirea ce le-a inspirat. Merit? s? fie subliniat c?, în ciuda gravelor erori care s-au f?cut (subaprecierea contradic?iilor interne generatoare de conflict, deturnarea armatei de la misiunea sa etc.), s-a reu?it, mai ales dup? 1968, înl?turarea treptat? a unor teze, idei, structuri ?i formule care nu corespundeau intereselor române?ti. În perioada comunist? problemele politico-militare ale construc?iei ?i ap?r?rii, de?i abordate unitar, sunt dimensionate totu?i pe dou? direc?ii majore: ap?rarea statului român împotriva unei agresiuni externe; ap?rarea ordinii interne. Îndep?rtarea treptat? de modelul sovietic unic de construire a comunismului ?i încercarea de „na?ionalizare” (socialism în culori române?ti) a proiectului respectiv sub impactul invaziei din Cehoslovacia din 1968, au dus la cristalizarea unei concep?ii proprii asupra r?zboiului (r?zboiul întregului popor). Aceasta se fundamenta exclusiv pe efortul na?ional (prin noi în?ine) în contracararea unei agresiuni externe. Nevoia concentr?rii întregului poten?ial uman ?i material al societ??ii în serviciul ap?r?rii a legitimat ?i consacrat drept principiu fundamental în preg?tirea ?i ducerea r?zboiului „… conducerea de c?tre partid – izvorul for?ei ?i t?riei armatei”. Rela?ia clausewitzian? politic?-r?zboi era dus? la extrem, fiind ipostaziat ?i absolutizat, în cel mai înalt grad, rolul politicului. Doctrina na?ional? de ap?rare legifera c? „:… singurul conduc?tor al for?elor noastre armate este partidul, guvernul, comandamentul suprem na?ional. Numai acestea pot da ordine armatei noastre ?i numai aceste ordine pot fi executate…”[28] Conceptual ?i organizatoric r?zboiul era preg?tit s? fie dus în cele mai grele condi?ii, reprezenta o solu?ie pentru varianta cea mai dificil? ?i defavorabil?, soarta politicii care l-a ini?iat nemaidepinzând de deznod?mântul s?u. Acesta avea o singur? finalitate, indiferent de costuri, sacrificii ?i durat? – victoria. Nu era acceptat? în cazul unei agresiuni decât varianta men?inerii ?i revenirii, cu orice pre?, la statu-quoul de dinaintea declan??rii conflictului. Nu se mai punea problema pân? unde r?zboiul era continuare a politicii cu alte mijloace. Legitimitatea absolut? acordat? politicii f?cea ca r?zboiul întregului popor s? reprezinte îns??i politica în desf??urare. Strategia ducerii sale avea în vedere inclusiv situa?ia în care întregul teritoriu era ocupat, caz în care de obicei r?zboiul se consider? încheiat, învinsul fiind nevoit s? accepte condi?iile înving?torului. Nici în aceast? postur? limit? nu se punea problema încet?rii luptei sau transfer?rii ac?iunilor în afara teritoriului na?ional, ci continuarea lor prin forme ?i modalit??i adecvate, rol determinant revenind luptei politice, insurec?iei armate.
Cu toate exager?rile lor ideologice, preocup?rile gândirii social-politice române?ti în perioada amintit? au pus în eviden?? valoroase contribu?ii la analiza mecanismelor politice în societate, la fundamentarea conceptelor de putere politic?, autoritate, influen??, alienare politic?, violen?? etc. Prin raportarea la realit??ile vremii ?i ale societ??ii române?ti de atunci, au fost aprofundate teoria conflictelor sociale, a r?zboiului ?i a p?cii. Pe baza concluziilor ?i înv???mintelor din conflictele armate ce avuseser? loc au fost aduse valoroase argumente în favoarea defini?iei clausewitziene a r?zboiului, s-au f?cut preciz?ri, nuan??ri, ?i au fost exprimate opinii critice ?i puncte de vedere privind valabilitatea formulei în condi?iile revolu?iei tehnico-?tiin?ifice. Realit??ile interna?ionale au fost supuse unor analize multidisciplinare ?i multidimensionale, fiind sesizate determin?rile cauzale ale unor fenomene ?i procese, fapt ce a permis o mai bun? în?elegere a caracteristicilor ?i particularit??ilor r?zboaielor contemporane, a c?ilor pentru preîntâmpinarea lor, precum ?i a necesit??ii înt?ririi for?ei ?i capacit??ii de ap?rare a ??rii. În ciuda numeroaselor produc?ii intelectuale cu caracter apologetic, o serie de teoreticieni militari ?i-au adus contribu?ii notabile la clarificarea unor importante probleme cum au fost: rolul factorilor politic, economic, uman, tehnico-?tiin?ific etc. în cadrul conflictelor armate; evolu?ia raportului om-tehnic?; importan?a factorului subiectiv, con?tient în lupta armat?; principiile de organizare, preg?tire, rolul ?i misiunile for?elor care concur? la ap?rare; necesitatea conducerii întregii activit??i de ap?rare a patriei de c?tre forurile na?ionale de decizie etc. Multe din prevederile doctrinei militare elaborate în aceast? perioad?, ofer? elemente valoroase care pot fi exploatate în efortul de a g?si noi modalit??i, apropiate schimb?rilor care au loc în lume ?i posibilit??ilor noastre reale, pentru fundamentarea unei noi concep?ii de securitate ?i ap?rare.
Evenimentele din Decembrie `89 au demonstrat vulnerabilitatea concep?iei promovate de partidul unic ce absolutiza rolul politicului, ridicându-l la rangul de „fac totul”, avertizând asupra consecin?elor pe care le poate induce subaprecierea ?i desconsiderarea factorului militar, dar mai ales a situa?iei sociale interne ?i balan?ei interna?ionale de putere.
[1] Hekate – zei?? enigmatic? ce patrona magia, vr?jile ?i simboliza lucr?rile tainice ale beznei ?i lumii subp?mântene. Era venerat? ca zei?? cu trei ipostaze diferite ori simultane: în Cer – Selene; pe P?mânt – Artemis; în Infern – Persephone. Înf??i?area ei e compus? din trei trupuri lipite în spate, ?inând în cele ?ase mâini tor?e, ?erpi, o cheie, un bici ?i un pumnal. Într-o epoc? timpurie era considerat? c? împ?r?ea oamenilor binefaceri, ajutându-i în judec??i civile ?i în r?zboaie.
[2] W.Eckhardt, K. Lorenz, J. Wistr – pe baza unor descoperiri arheologice din Australia, Spania, Africa de Nord, apar?inând paleoliticului superior.
[3] Centrul de Studii ?i Cercet?ri de Istorie ?i Teorie Militar?. Factorul politico-diplomatic ?i rolul s?u în înt?rirea capacit??ii de ap?rare a patriei, Editura Militar?, Bucure?ti, 1985, pg.5-7.
[4] Notabile în acest sens sunt contribu?iile gl.mr. Corneliu Soare în: „R?zboiul ?i politica în epoca contemporan?”; Studiu introductiv la lucrarea „Despre r?zboi”; articolul „Opera lui Clausewitz în dezbaterea contemporan?” publicat în revista „Probleme de art? militar?”, nr.5/1979.
[5] Carl von Clausewitz, Despre r?zboi, Editura Militar?, Bucure?ti, 1982, pg.61.
[6] Ibidem, pg.612-613.
[7] Ibidem pg.611.
[8] Ibidem pg.611.
[9] Ibidem pg.616.
[10] Ibidem pg.612.
[11] Ibidem pg.67.
[12] Ibidem pg. 616.
[13] Ibidem pg.613.
[14] Ibidem pg.614.
[15] Ibidem pg.614.
[16] Ibidem pg.67.
[17] Karl Marx, Forme premerg?toare ale produc?iei capitaliste, Bucure?ti, E.S.P.L.P., 1956, p.11.
[18] K. Marx, F. Engels, Opere, vol.17, Editura Politic?, Bucure?ti, p.695.
[19] F. Engels, Opere militare alese, Editura Militar?, 1962.
[20] V.I. Lenin, Despre r?zboi, armat? ?i ?tiin?a militar?, vol.2, Editura Politic? Bucure?ti, 1958, p.102.
[21] F. Foch, Principiile r?zboiului, conducerea r?zboiului, Editura Militar?, Bucure?ti, 1975, pg.181-182.
[22] Dwight D. Eisenhower, Cruciad? în Europa, Editura Politic?, Bucure?ti, 1975, pg.134, 143.
[23] D. Coc?rescu, Studii elementare asupra artei r?zboiului, Introducere în arta r?zboiului, Bucure?ti, 1899, p.12-13.
[24] I. Popovici, Strategia în campaniile napoleoniene (de la 1796 la 1815), Bucure?ti, 1915, p.8-9.
[25] Ibidem.
[26] Cf. Istoria gândirii militare române?ti, Bucure?ti, Editura Militar?, 1974, p.174.
[27] Centrul de Studii ?i Cercet?ri de Istorie ?i Teorie Militar?, (C.S.C.I.T.M) Factorul politico-diplomatic ?i rolul s?u în înt?rirea capacit??ii de ap?rare a patriei, Editura Militar?, Bucure?ti, 1985, p.59-60.
[28] Legea 14/1972 privind organizarea ap?r?rii na?ionale a Republicii Socialiste Români, Buletinul Oficial nr.160/29 dec. 1972.