RENAŞTEREA GEOPOLITICII GERMANE?!

Motto:                  

„Slăbiciunea forţei este de a nu crede decât în forţă”

P.Valery

 Raportat la o perioadă relativ scurtă de timp (decenii), oricât de mult s-ar schimba vremurile şi oricât ar evolua un popor, interesele şi aspiraţiile sale natural-istorice nu se pot modifica radical. Chiar dacă astăzi se plasează în fruntea democraţiilor occidentale, manifestându-se drept lider în promovarea unor valori general-umane, poporul german conservă în structurile sale arhetipale acel inconştient colectiv ce s-a revărsat la exterior şi „solidificat” în cele trei reichuri, care s-au succedat în virtutea unei organicităţi intrinseci. Deci, spiritul care a germinat aceste trei năvalnice izbucniri istorice şi a propulsat creaţia germană la rang de cultură majoră, afirmând o civilizaţie ce s-a definit, în expresia sa statală, ca mare putere europeană şi mondială a rămas activ; după frustrările şi refulările, de o jumătate de veac, poate erupe din nou în cadrul aceleiaşi matrici genetice.

 

12.1 Nimic nou sub soare

Oricât s-au grăbit unii să considere hitlerismul un atavism al evoluţiei vor fi, probabil, nevoiţi să recunoască că el s-a înscris totuşi într-o logică a devenirii poporului german. Nu ştim dacă al Patrulea Reich a fost proiectat pe vreo planşetă dar, cu certitudine, el există, de mult timp, în mintea multor germani şi ar putea întruchipa, într-un moment favorabil, într-o altă formulă adaptată vremii, acea voinţă manifestă a germanităţii. Noul context geopolitic îşi va pune, cu siguranţă, amprenta asupra fizionomiei acestuia (imperiul) însă, comparativ cu celelalte anterioare, va diferi probabil numai sub aspect formal, conţinutul (fondul) rămânând aproximativ acelaşi. Germania nu are decât două alternative: să se diferenţieze şi autonomizeze treptat în cadrul procesului omogenizator al structurilor economice, politice şi militare de tip occidental, atingând un moment al desprinderii de acesta, tendinţă ce o va duce la repetarea erorilor istorice ale trecutului; să se impună în continuare drept principal lider continental, trăgând după sine Occidentul şi punându-şi amprenta asupra devenirii acestuia în tentativa eliberării din corsetul anglo-saxon, lucru ce ar  obliga-o la relaţii privilegiate cu Rusia.

Identitatea germană este mult prea puternică pentru a se mai lăsa, chiar şi din considerente tactice, multă vreme înăbuşită sau estompată. Ceea ce s-a chemat procesul de denazificare s-a dovedit în final a fi, în perioada războiului rece, pentru ea, mai degrabă, un pansament care a protejat cicatrizarea rănilor cu care al Treilea Reich s-a ales la sfârşitul ultimei conflagraţii mondiale. Din această nouă încercare istorică Germania iese serios călită şi cu multe probleme rezolvate. Cele mai importante câştiguri le-ar putea reprezenta: convertirea umilinţei celor două patrii germane, ce s-au aflat sub ocupaţie temporară, în veritabilă înţelepciune, după ce orgoliul şi aroganţa, specific prusace, au dus-o de fiecare dată la dezastru; rezolvarea, în urma reconcilierii cu Franţa, a istoricei dispute pentru supremaţia terestră în vestul continentulu, asigurîndu-şi astfel în sfârşit spatele. Apoi, prăbuşirea U.R.S.S. a determinat-o la reluarea marşului către răsărit. Se pare că a fost rezolvată şi mai vechea dilemă a modelului de expansionism. Celebra dispută între „politica colonială şi comercială” şi „politica teritorială”, susţinută militar, s-a cristalizat în opţiunea validată de experienţa engleză a „cuceririi economice şi paşnice a lumii”, puse însă în serviciul unei noi politici teritoriale pe continent. Soluţia militară, de fiecare dată elementul forte al politicii externe germane, pare definitiv compromisă şi aceasta, în primul rând, de succesele noii strategii nemilitare. Dezmembrarea Cehoslovaciei şi Iugoslaviei, consolidarea caracterului german al statului austriac şi renunţarea acestuia la statutul de neutralitate, integrarea în acelaşi bloc politico-militar a Poloniei, constituirea şi supravieţuirea ca stat distinct a Ucrainei demonstrează elocvent eficacitatea acestei strategii.

Mutaţiile produse pe harta Europei, probabil deloc accidental, după reunificarea Germaniei fac ca afirmaţia că testamentul Fuhrerului este magistral dus la îndeplinire să nu apară tocmai exagerată. Simpla reamintire numai a unora dintre coordonatele majore ale acestuia permite sesizarea unei consecvenţe şi continuităţi ce se circumscriu unui proiect naţional temeinic fundamentat şi adânc înrădăcinat:

• să nu se îngăduie ca în Europa să se formeze două puteri continentale. Orice încercare de organizare la graniţe a unei puteri militare să fie considerată un atac împotriva statului german. Franţa, inamicul său numărul unu din toate timpurile, este deja anihilată în cadrul actualului sistem de organizare politico-economică şi militară vest-european ce o plasează în postura de principal aliat, predestinat, însă, să se mulţumească cu un rol secund, asemenea unei remorci la dieselul german, dacă doreşte să mai însemne ceva pe continent;
• împiedicarea, prin toate mijloacele, a apariţiei unei puteri este în egală măsură un drept dar şi o datorie. Dacă ea exista deja trebuia distrusă, lucru care s-a şi întâmplat de altfel, prin dispariţia uriaşului Imperiu Roşu de la răsărit;
• izvorul propriei puteri să fie în pământul patriei, în Europa şi nu în colonii. Reichul va fi garantat numai atunci când fiecare german va avea bucata sa de pământ pe care să-l cultive şi la nevoie să-l ude cu propriul său sânge. Acest lucru este pe deplin confirmat şi de preocuparea permanentă pe care patria mamă a avut-o şi o manifestă pentru etnicii germani din celelalte ţări europene. În timpul războiului o parte dintre aceştia au fost folosiţi drept coloană a cincea în statele supuse agresiunii. Pentru a-i proteja de prigoana dezlănţuită, în cadrul acţiunii de denazificare şi degermanizare, s-a dus ulterior o politică de salvare a lor prin încurajarea emigrării în Germania, în multe cazuri, chiar cu preţul unor răscumpărări. După încheierea războiului rece etnicii germani încep să-şi recapete demnitatea de odinioară prin reîmpământenirea lor în locurile de unde plecaseră ori de care fuseseră deposedaţi (Regiunea Sudetă, Polonia, Transilvania etc.) sau chiar prin încercări de reconstituire a unor configuraţii autonome în teritoriile aparţinătoare fostei URSS. De remarcat că, în timp ce unele state îşi incită conaţionalii, în cadrul aşa-ziselor politici ale minorităţilor, la acţiuni revendicative cu aparenţă specifică dar vizând în fond modificări teritoriale, statul german acţionează pentru integrarea şi creşterea rolului etnicilor săi din afara graniţelor în statele naţionale cărora le aparţin, încurajând şi sprijinind financiar, material şi politic acest proces. Spaţiile deţinute, peste tot în Europa, de către minoritatea germană sunt văzute drept posibile capete de pod, din care pot fi construite punţi ţărilor central şi est-europene care pot fi astfel legate la sfera de influenţă germană. Se practică foarte subtil străvechea politică a mărcilor de frontieră care aveau menirea să garanteze la exterior imperiul. Nu sunt atât de importante alianţele politice, destinate constituirii unui alt „cordon sanitar”, ci provocarea dependenţei economice şi chiar culturale a spaţiilor adiacente viitorului Reich. Aceasta nu este altceva decât o formă de recolonizare, prin regermanizare, a zonelor sale tradiţionale de influenţă.

Germania a aplicat magistral strategia, atribuită ruşilor, a vulcanului stins. După ce a fost strivită la un moment dat de istorie a găsit totuşi înţelepciunea şi răbdarea, de-a dreptul diabolice, de a mima ieşirea din istorie, lăsând însă istoria să lucreze pentru ea. Aceasta a recompensat-o imens, coagulând spaţiul vest-european, aproape inconştient, în jurul ei. Noua Germanie, reunificată şi regenerată ca urmare a preocupării timp de o jumătate de veac exclusiv pentru consolidarea internă, primeşte astăzi, aproape cadou, o Europă Unită, gravitând în jurul ei, lucru pe care nu a reuşit niciodată să-l realizeze cu atăta succes generalii şi marile armate ale Reichului. Extinderea Europei către Est nu este altceva decât expresia modernă, actualizarea străvechiului marş german către Răsărit. Drumul deschis cu sabia de cavalerii teutoni şi pământurile luate în stăpânire de ţăranul german cu plugul, pentru asigurarea pâinii, este continuat prin marca germană, devenită „euro”. De această dată însăşi orientarea dezvoltării statelor cuprinse în „spaţiul euro” este predeterminată de interesul german. Acestea sunt aduse paşnic, preponderent prin pârghii economice, intrigi diplomatice şi influenţă spirituală, în situaţia să se pună în serviciul Berlinului şi să lucreze pentru acesta. Ceea ce trebuia să cucerească cu sabia şi plugul soldatul şi ţăranul german  se oferă astăzi de bunăvoie şi, culmea, noua metropolă a Occidentului face nazuri, acceptând selectiv ofranda, la fel cum Înalta Poartă Otomană primea, cândva, cu superior dispreţ, tributul supuşilor săi. Viitoarea Europă Unită, din care în mod obiectiv, cel puţin o vreme, Rusia va fi exclusă, nu va fi altceva decât noua configuraţie a hinterlandului german[1]. Probabil că, în forma sa desăvârşită, al Patrulea Reich se va numi Statele Unite ale Europei.

Viitoarea ordine europeană ar putea reprezenta încununarea ordinii germane preconizate de către Fuhrer, dar realizată paşnic şi scuturată de conţinutul ei rasial. Comparând doctrina geopolitică a acestuia şi demersurile de la începuturile celui de-al treilea Reich cu manifestările statului german de după războiul rece un analist atent ar putea descoperi surprinzătoare analogii, similitudini şi chiar indicii importante ale viitoarei arhitecturi europene:

• repunerea în discuţie a efectelor Tratatului de la Versailles, considerat dictat, act de mare nedreptate pentru poporul german, principala cauză a întregului rău european;
• declararea oficială că Germania nu mai poartă răspunderea pentru războiul mondial declanşat şi avertizarea marilor puteri asupra pretenţiilor sale de a fi considerată egala lor, precum şi a faptului că nu mai datorează despăgubiri nimănui. Solicitarea lichidării urmărilor tratatului şi trecerea efectivă la o politică militaristă moderată ;
• fundamentarea unei noi ideologii germane, pacifiste, deocamdată, însă care s-ar putea inspira din tezele clasice ale pangermanismului şi ideile cu puternic conţinut rasist ale lui Gobineau şi Chamberlain, în cadrul cărora se proclama: interesul pentru reunificarea întregului spaţiu locuit de germani (Anschluss); misiunea istorică a germanilor, bazată pe superioritatea lor rasială, de a domina mai întâi Europa şi apoi întreaga lume; dreptul poporului german (Volk-ul) stabilit pe teritoriul său (Boden) de a-şi asigura prin cuceriri spaţiul vital (Lebensraum);

Este dificil de prognozat ce rezonanţă pot căpăta în prezent unele idei şi teze fundamentale ale germanismului. Merită însă reamintit că:

• politica externă era considerată bună numai dacă, în mai puţin de o sută de ani, pe continent vor trăi 250 de milioane de germani;
• se manifesta preocupare pentru realizarea unei prietenii durabile cu Anglia şi evitarea de a lua teritorii de la Franţa, pentru a nu stimula constituirea unui bloc latin;
• noua ordine germană pe continent preconiza: constituirea Marelui Reich German în centrul Europei; înconjurarea lui cu o centură de popoare prietene, având autonomie limitată (scandinavi, baltici, olandezi) şi satelite (italieni, francezi, spanioli); către Est se intenţiona acordarea unui statut de dependenţă croaţilor, românilor, ungurilor şi grecilor; slavii erau consideraţi popor inferior ce trebuia menţinut la cel mai redus nivel cultural şi diminuat la minimum prin colonizare, iar evreii, rasă inferioară, urmau să fie exterminaţi.

În literatura postbelică i s-a reproşat frecvent lui Hitler că pentru acţiunea militară a reuşit să stabilească obiective succesive aflate într-o anumită coerenţă, dar din punct de vedere politic el nu a fost în măsură să canalizeze întregul efort către un obiectiv suficient de clar. Acest lucru se poate constata şi din oscilaţiile şi inconsecvenţa planurilor de reorganizare a Noii Europe. Astfel, a existat un proiect promovat de către Goring şi Goebbels, care avea drept linii directoare: îndepărtarea englezilor şi americanilor din Europa, Orientul Mijlociu şi Africa; aruncarea URSS dincolo de Nipru; reconstruirea politico-statală a continentului ca o federaţie bazată pe unitate economică, desfiinţarea frontierelor, controlul economiilor naţionale de către un organism supranaţional unic. Aceasta (federaţia) urma să fie formată iniţial din şapte grupuri principale de state, delimitate astfel: Germania, Danemarca, Polonia, Ţările Baltice, Slovacia, Boemia şi Elveţia la un loc; urma Peninsula Iberică, văzută ca un bloc; acelaşi statut era conferit Insulelor Britanice; Franţa era asociată cu Belgia; Italia împreună cu Grecia, Serbia, Albania, Croaţia formau o altă configuraţie; urma grupul nordic – Suedia, Norvegia, Finlanda şi Islanda; în sfârşit se mai crea o altă entitate formată din Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Crimeea şi Bielorusia. Ulterior această megastructură a fost regândită pe trei federaţii complementare: grupul latin, ce cuprindea Franţa, Belgia, Italia, ţările din occidentul Balcanilor, Grecia, Peninsula Iberică şi Insulele Britanice; grupul germanic, format din Germania, Ţările Baltice şi Ţările Scandinave; grupul slav şi oriental. Remarcabile sunt viziunea asupra Europei ca unitate politică şi economică, bazată pe menţinerea autonomiilor şi convingerea că, indiferent dacă germanii vor pierde războiul, organizarea continentului se va produce în direcţia preconizată.

Interesante concluzii pot fi desprinse şi din modul în care Fuhrerul a organizat teritoriile ocupate:

• pe măsură ce acestea erau acaparate, se instituia mai întâi regim de ocupaţie militară, Wehrmachtul răspunzând de apărarea şi menţinerea lor. Urma trecerea acestora sub o administraţie internă (Zivil Verwaltung), ordinea fiind menţinută de către poliţia germană (Gestapoul). Spaţiile ocupate erau supuse apoi colonizării, urmând ca într-o perioadă de zece ani (1940 – 1950) acestea să absoarbă peste 20 de milioane de germani veniţi, în principal, din Austria, Sudeţi, Ungaria, România, Iugoslavia;
• s-a constituit Reichul German, care cuprindea: Germania şi Austria anexată; Sudeţii şi Slovenia; Polonia Occidentală (formată din Silezia şi Prusia Occidentală); Alsacia şi Lorena, preluate de la francezi şi germanizate; Luxemburgul;
• după dezmembrarea Cehoslovaciei s-a constituit Protectoratul Boemiei şi Moraviei, cu guvern şi preşedinţie proprii, iar poliţia, monetăria, vama, apărarea, afacerile externe aflate sub control german;
• partea sfârtecată din Polonia a fost organizată sub forma unui „Guvernământ general”, având statut de ţară anexată, cu administraţia la Cracovia;
• Belgia şi Franţa rămâneau sub regim de ocupaţie, iar Novergia şi Olanda erau puse provizoriu sub administraţie civilă şi militară;
• ţările din Est formau un teritoriu militar cu centru la Riga şi erau administrate de către un minister special constituit. De remarcat că cea mai mare parte a acestor teritorii erau exploatate potrivit doctrinei imperiului rasist, slavii, consideraţi subumani, prestând muncă de sclav pentru poporul german stăpân (Herren Volk).

Departe intenţia de a exacerba similarităţile sau de a le căuta, neapărat cu lupa, între gândirea geopolitică germană din perioada interbelică şi unele evoluţii contemporane. După procesul de denazificare şi ostracizare a întregului model hitlerist, orice raportare la acesta provoacă încă frisoane. Dar realităţile se impun fără a ţine seama de sensibilităţile şi susceptibilităţile noastre. Moştenirea celui de- al Treilea Reich rămâne, vrând-nevrând, o achiziţie sedimentată în memoria germanităţii şi ea alimentează noua raţionalitate a acestui mare popor. Idei precum: germanizarea pământului european; rolul statului de a croi drum forţei creatoare a poporului german; sentimentul că sângele german a fost alterat, iar instinctul gregar specific arian, ce conferea forţa colectivă a rasei, au fost pervertite de individualismul mercantil, specific evreiesc; veritabila pace este garantată cu spada victorioasă a unui popor de stăpâni ce pune întreaga lume în slujba unei civilizaţii superioare etc., privite chiar şi numai în expresia lor metaforică de astăzi, contaminează şi inspiră această nouă raţionalitate. În fond se observă, chiar dacă nu vrei, că actualul stat german se preocupă de soarta conaţionalilor de pretutindeni la fel ca şi celălalt şi că, încet dar sigur, poporul german a căpătat acea predominanţă dorită, transformând un deziderat, înăbuşit o jumătate de veac, în realitate. Actuala putere a politicii şi acţiunii germane emană dintr-un formidabil instinct de conservare specific, ce i-a permis să supravieţuiască la două eşecuri majore şi din spiritul de disciplină cu care a muncit şi şi-a urmat conducătorii.

 

12.2 Viitorul vechi imperiu romano-german?

Se poate spune, exagerând chiar, că Germania postbelică a regenerat şi s-a reclădit urmând, în mare măsură, tocmai calea preconizată de către Fuhrer[2]. Mai întâi, germanii au avut tăria de a accepta fără milă sacrificarea, în mod provizoriu, a intereselor teritoriilor înstrăinate. Refacerea pas cu pas a puterii politice şi recîştigarea treptată a libertăţii de manifestare au reprezentat obiectivul esenţial. Prin muncă înverşunată şi creşterea forţei şi vigorii a ceea ce a mai rămas din vechiul stat german au reuşit reînfiriparea statalităţii iar apoi, prin specularea facilităţilor planului Marshall şi a contradicţiilor dintre puterile învingătoare, consolidarea internă. Au fost, mai întâi, reluate relaţiile cu Germania de Est a căror ascensiune, în contextul favorabil al sfârşitului războiului rece, a atins apoteoza în cadrul procesului de reconciliere şi reunificare paşnică. Întregul potenţial acumulat a fost permanent pus în serviciul eliberării şi unirii. De altfel, travaliul constituirii Uniunii Europene a reprezentat, în fapt, pentru ea procesul efectiv de recâştigare a prestigiului internaţional şi de reafirmare prin metamorfozare ca putere continentală. Extinderea în continuare a Europei către Est reprezintă ocazia şi mijlocul pentru atragerea şi reintegrarea, mai întâi, într-un spaţiu intercomunitar a teritoriilor cândva pierdute. Devenită în prezent mare putere mondială şi continentală, singurul corset care îi mai stânjeneşte totala independenţă îl reprezintă prezenţa americană.

De aceea, principalele două dimensiuni ale geopoliticii şi strategiei Germaniei vor fi: creşterea continuă a autorităţii ei în cadrul Comunităţii Europene, cu accent pe afirmarea masivă a prezenţei în spaţiile locuite de germani şi în cele catolice şi protestante, tradiţional aparţinătoare sferei sale de interes; desprinderea, tot mai decisivă, de sub tutela americană şi afirmarea preponderenţei în raport cu Anglia şi Franţa. Aceste lucruri sunt evidente, mai ales, urmărind modul în care este gândită integrarea centrului şi estului european care se face  de-a lungul liniei de demarcaţie catolică. Prin dezintegrarea Iugoslaviei s-a creat premisa ca Slovenia şi Croaţia să poată fi absorbite în spaţiul comunitar. Au fost integrate statele „grupului de la Vişegrad”, toate catolice, după ce au fost primite în prima fază în NATO, iar apoi au venit la rând Ţările Baltice, desăvârşindu-se astfel configuraţia catolică care ar putea fi despărţită de cealaltă estică, preponderent ortodoxă, printr-o altă „cortină”, de această dată, „de catifea”.

Deşi încă nu este explicit prezentată, noua doctrină de securitate este în mod cert proiectată pentru a garanta protecţia acestui grandios edificiu. Ea poate fi deocamdată intuită, dar urmează să fie descifrată din fragmentele ei pe măsura materializării practice. Deocamdată spun foarte multe preocuparea pentru realizarea „iniţiativei europene comune de securitate” (UEO), ca şi interesul pentru creşterea rolului militarilor germani pe continent. Este semnificativă în acest sens evoluţia de la prezenţa simbolică în  primul război din Golf, motivată prin restricţii de ordin constituţional, la implicarea militară efectivă şi din ce în ce mai notabilă în conflictele balcanice.

Poporul german, în pofida conservatorismului său, a învăţat şi asimilat în ultima jumătate de veac enorm de la foştii săi inamici. Aceste noi achiziţii îl ajută să-şi estompeze comportamentul preponderent instinctual ce îl caracteriza în trecut, adăugând rigorii germane şi culoarea de fantezie care îi lipsea. Se pare că la baza noii geopolitici germane se situează trei factori esenţiali care conferă substanţă viitorului său comportament.

• De mare preţ a fost descoperirea suportului determinant al superiorităţii SUA faţă de puterile europene ajunse la remorca acestora. Sesizarea faptului că puterea americană emană din rezistenţa bazei sale piramidale aflate în propriul teritoriu, în timp ce vulnerabilitatea puterilor europene provine din dependenţa lor de baza aflată în afară, în spaţiul colonial propriu, a fost probabil determinantă pentru noua geostrategie germană. Acest lucru a împins-o să se ancoreze solid pe continent, înainte de a-şi afirma veleităţi hegemonice la scară planetară;
• Un alt factor propulsor, la fel de important, l-a reprezentat înţelegerea superiorităţii geostrategiei engleze faţă de cea germană în trecut. Aceasta a constat în faptul că întotdeauna Anglia şi-a motivat expansionismul prin lozinca luptei pentru „libertate”, chiar şi a naţiunilor mici, în timp ce Germania s-a războit numai pentru pâinea poporului său. Diferenţa consta în nivelul şi forţa idealurilor. Libertatea rămânea o aspiraţie permanentă, mereu motivatoare de fapte, în timp ce pâinea şi celelalte drepturi pământeşti, odată obţinute, îndemna, mai de grabă, să trăieşti şi să te bucuri de ele decât să lupţi şi să te sacrifici mai departe. De aceea acţiunile Germaniei sunt plasate astăzi, deloc întâmplător, sub stindardul „democraţiei”, „umanismului” şi „apărării păcii”;

În sfârşit, al treilea element determinant îl constituie înţelegerea rolului banului în structura modelului democratic occidental de organizare socială, bazat pe economia de piaţă. Noua Germanie a învăţat, până la urmă, de la evrei importanţa şi rolul finanţei mondiale, intrând în posesia mecanismelor prin care aceasta a putut fi pusă în serviciul propriu. Tocmai în acest mod a ajuns marca un serios concurent al dolarului pe care nu ar fi exclus ca în viitor să-l concureze şi chiar elimine, mai întâi, de pe piaţa „euro”, iar apoi să-l compromită pretutindeni în lume

[1]  Hinterland – regiune învecinată cu o posesiune colonială asupra căreia un stat colonialist pretinde să-şi exercite suveranitatea.

[2]  Adolf Hitler, Mein Kampf, Editura Pacifica, Bucureşti, 1993, p. 432.