evadând de sub jurământul dat lui Ares de dragul Sophiei …. 
| destin…
când am venit pe lume era foame tătucu m-a-nsemnat cu nume mitic depozitar al bunelor precepte eu sunt scoborâtor din neam de soi
|
eu… sunt Sburătorul plin de vise eu sunt soldatul fără ţară sunt evadatul în braţele ispitei eu sunt culegătorul de blesteme sunt: cel deposedat de fericire! |
spovedanie
Conceput pe prispa casei părintești, într-o noapte de primăvară cu lună plină, am fost predestinat să fiu: “vâslaș pe submarin”, “lunaticul de pe Terra”, “peregrinul”, “fiul șarpelui”, “terranul”, „fericul neferic”; să ospătez la “nunta șacalilor” și pe acest tainic drum al căutării de sine, de fiecare dată, să “plâng cu petale de gând”atunci ”când unicatele dispar”.
Barza m-a scăpat în ograda unor oameni sărmani care, de atâta trudă, rămăseseră numai suflet. Am fost, poate, un copil minune. Pe la șapte ani aflasem multe despre etnologia neamului meu din poveştile şi povestirile satului, plânsesem fratricidul războaielor daco-romane și ştiam destule despre cel al Mareșalului, cu ruşii, pentru recuperarea Basarabiei şi Ardealului; toate sub sticla afumată a lămpii, din a cărei palidă lumină tata, vânătorul de munte ce luase urma partizanilor din Crimeea şi Caucaz, făcea amfiteatru și teatru de operațiuni militare.
La școală eram, întotdeauna, premiant însă “moșul” venea rar de sărbători. Nu mă vedea de prea multa-i bătrânețe! Poate şi pentru că ai mei făceau, mai mereu, economie la gaz ori coșul casei era prea strâmt. Pe la unsprezece ani încă mă mai țineam de coada vacii și umblam, mai ceva decât celebrii plutaşi bistriţeni, cu sloiurile pe Dâmbovița. Apoi am plecat în cătănie, pentru acomodare, mai întâi, la un liceu militar. Și cătană am rămas în serviciul lui Ares, al lui Polemos, Psyhe ori Episteme! Am fost paznic de aerodrom, profesor de școală înaltă, sfetnic de taină, sol demn pe la orgolioase cancelarii și, ca să se închidă cercul, am redevenit iarăși paznic… de cărți. Pentru că aşa fusesem “dresat”, viaţa mea nu a contat niciodată, am rostit mereu solemn: ”Vă ordon faceți ca mine!” și “Servesc patria!”; dacă mi se cerea aş fi putut să mor şi să ucid fără să clipesc pentru ea! Am mâzgălit niște hărți și mi-am „mâncat” zilele în poligoane, serviciul operativ, terenuri de instrucție, trenajoare și săli de specialitate, alarme, tabere de antrenament și supraviețuire, câmpuri de aplicație, forțări de cursuri de ape, poligoane de călire fizică și psihică, aplicaţii de comandament cu şi fără trupe… Foarte târziu am descoperit că, fără să-mi dau seama, mi-am trăit viaţa ca pe o misiune de luptă. Dar zeul a fost milostiv, tot mi-a îngăduit să zămislesc trei copii, să zidesc cu mâna mea două case, să plantez o livadă, să sleiesc o fântână și să scriu niște cărți.
Ucenicia literară mi-am făcut-o pe apucate (dar nu am terminat-o) în diferite cenacluri, cel mai faimos purtând numele poetului Nicolae Tăutu. Am debutat târziu în beletristică cu volumul de versuri: „Te plâng cu petale de gând”. Și de atunci doar asta mai fac! Respir și, din când în când, mai scriu, încă nu îmi dau seama cât de prost. Simt, însă, că fiecare silabă ar putea fi un tril dintr-un cântec de lebădă. O lebădă care moare cu fiecare vers, cu fiecare idee ori verb ca să reînvie, dar nu se predă!
geneză
eram un pici şi nu ştiam ce-i sexul
dar mă jucam cu puţa în ţărână
habar n-aveam de multe şi de ce
se naşte un copil la nouă luni
am mai crescut şi indecent
mă masturbam cu gândul meu
eram cuprins de-o stare de delir
că nu mai încăpeam în univers
m-am tot jucat dar într-o zi surprins
aflai că mintea mi-a rămas gravidă
a fost viol a fost incest nici azi nu ştiu
căci laş făptuitor de mine am fugit
am stat pitit mai bine de cinci ani
la una sofia ce mă ascunse între cărţi
încet încet mă-ndrăgosti de ea
din mintea mea gestantă-n ziua aia
veni pe lume EU
orfan de măr
eu sunt ateul blestemat
adică sunt orfan de zeu
proscrisul tatălui suprem
ce-i alungă pe-adam şi eva
părinţii mei pentru un măr
şi-i blestemă ca să mă procreeze
să mă iubească şi înfrupte
cu rădăcini şi cu seminţe.
dar vinovat într-un târziu, Tătucu’
să-l ierte le trimise mierea
însă le dete şi veninul
nu cum ar crede lumea
prin ipocritul şi rebelul Şarpe
ci prin a urii şi discordiei sămânţă
de fratricid cu abel şi cain
de-aceea sunt ateul blestemat
cel întrupat dintr-un incest
ce-mpreună pe-Adam cu coasta sa
şi mă născu orfan de Cer
dintr-o banală cauză de măr
orfan de măr, orfan de cer
eu sunt rebelul efemer
bastardul renegat de Tatal meu
părelnică imagine de Dumnezeu
sunt om adica sunt ateu
pedestinat ca să mă nasc murind
sunt osânditul dintre lumi
de-aceea între Deus şi Ateu
răman eternul fariseu
sedus de măr orfan de zeu
vin…
din infinitul superluminic
și sunt o cuantă de iubire
poposită în gara Pământ
doar să mă nasc
pentru că destinul meu
crai tomnatic un pic senil
mirosind flori în lumea de idei
iar a rămas gravid
einstein a povestit în cer
că pământul rămâne totuși
în ciuda atâtor rele și păcate
cea mai bună maternitate
zeu-i știa pe eva pe adam
dar când i-a văzut pe moise
iisus pe hegel nietzsche
și deloc surprins pe eliade ţuțea
pe eminescu noica și cioran
(eugene ionesco nu era pe acolo)
i-a dat dreptate
a chemat îngerii și toți sfinții
și le-a poruncit în mod oficial
pentru ultima oară
chiar dacă el cândva o fi greșit
să facă ei totuși un om
după chipul dar mai ales asemenea Lui
însă să fie amorobicefal
cu unul să fecundeze ideea
prin celălalt să-nsămânțeze femeia
şi dacă cuprinși de disperare
nici acum nu vor fi în stare
pe brâncuș să îl repatrieze
s-o lase-n pace pe măiastra
să-l roage ori să îl oblige
ca în eter să mă sculpteze
(în nici un caz să nu-L scaneze)
și când voi fi gata
pentru că astăzi iese aiurea
cam tot ce se zidește din Cuvânt
o să vină El să mă sufle cu pământ
eu
călător
prin tunelul timpului meu
mi-e scris în palmă să îl vremuiesc
vampir fotoionic
la un capăt sunt gaură neagră
în oceanul de lumină
pe care zilnic îl scufund
spre-a-mi desluși misterul
la celălalt izvor de viață
ce strălucesc stelar în bezna neființei
însămânțând geneza ce m-o renaște
om
biet avorton
mi se părea că eu sunt demon
fiindc-am ucis cu gândul necurat
toţi îngerii femeilor frumoase
să le dezbrac să mi le fac amante
dar una dintre ele era nimfă
adică înger travestit femeie
abia mă învăţase fericirea
când cel de sus o rechemă la cer
abandonat însingurat şi păcătos
zadarnic caut alte muze şi ispite
sunt biet-sedusul avorton
al celei mai rasate dintre târfe…
Viaţa
rătăcitor…
omenirea-și surpă harta
n-am prezent nici viitor
şi-a mișcat polii planeta
io-s sărman rătăcitor
ce-şi urmează smerit soarta
serv la-nţelepciunea lumii
rătăcesc printre-a ei valuri
sisif exilat în verb
dezgrop ruini de idealuri
şi mă torc în roata vremii
viaţa mea-i doar fir de ață
în zadar asud biet trudnic
seamăn doar deşertăciune
sub cămaşa mea de pusnic
nu mai e loc de speranță
îngerul nu-mi mai cuvântă
dimineața-i tristă rece
mi se înfundă cărarea
iară timpul mă petrece
ziua-mi este tot mai scurtă
printre rele și păcate
abia mă mai țin cu firea
m-a blestemat ursitoarea
mi-a plecat la cer iubirea
mă scufund în nedreptate
pe-un pământ curtat de zei
mie-mi merge tot mai prost
mi s-a-nțepenit busola
mă ruinez fără de rost
biet templu fără temei
trece clipa pică frunza
lumea zace-n adormire
îndrăznesc să torc din mine
cât m-o mai ajuta muza
firicel de nemurire
mai amară e cafeaua
pâclă densă e lumina
inamică mi-e oglinda
m-o ascunde sub ea neaua
mi-o ierta destinul vina
omenirea-și surpă harta
n-am prezent nici viitor
şi-a mișcat polii planeta
sunt sărman rătăcitor
ce-şi urmează smerit soarta
singur
fără puncte cardinale
sărac şi lipsit de zale
printre şapte miliarde
dintr-un pământ care arde
singur…
pe o planetă bolnavă
şi cu o lume schiloadă
unde totul este pradă
iar democraţia-i nadă
singur…
pe-un tărâm fără cultură
care se scaldă în ură
cu politicieni ce fură
şi cu preoţi care-njură
singur…
cu judecători smintiţi
cârmuitori necinstiţi
profesori analfabeţi
şi cu proştii înţelepţi
singur…
când ţara mi-e furată
biserica dărâmată
armata decapitată
iar istoria uitată
singur…
într-o lume ca o schemă
sub drapelul fără stemă
pe o hartă cam rebelă
dintr-un neam fără emblemă
singur…
fără fraţi, fără surori
printre curve, hoţi, trădări
ori experţi în profanări
şi jefuitori de ţări
singur…
prin deşertul disperării
în caravana visării
rătăcesc în umbra zării
ros de patima uitării
singur
strigăt mut în spartă oală
călăresc plin de sfială
gol prin era glaciară
existenţa mea banală
singur!
reîntoarcere
pe mine
cel adevărat
nu o să mă cunoaşteţi niciodată
meşter fântânar
agăţat
de frânghia timpului
mă cobor în adâncuri
îmi forez latenţele abisale
şi în fiecare zi
îmi scot la suprafaţă nefiinţa
vorbitoare
care habar nu are să înoate
în oceanul ăsta semantic
pe care plutesc haotic
curcubee de neînţelesuri
şi trăncăneşte vrute şi nevrute
despre virtute iubire adevăr
mă înspăimânt cât e de hâdă
cum de nu fugiţi toţi de mine
mă bâlbâi mincinos la lumea asta
ea crede că îi dăruiesc poeme
dar eu îmi fac vorbele punte
le leg între ele cu amăgiri spinoase
cărora voi le spuneţi idealuri
îmi sângerează tălpile printre ispite
urma mi-e o câmpie de maci
de nu m-ar culege îndrăgostiţii
măcar până ajung dincolo
în Cuvânt
să nici n-o să ştiţi că am fost
fiindcă eu sunt cel care mă tac
am ajuns…
pe pământ din pură întâmplare
habar nu aveam că există
era prin luna mai
când universul dădea-n floare
m-am izbit mai întâi
cu viteza iubirii de soare
și datorită portanței de frânare
am scânteiat într-un fuior de raze
devenind luminic
așa am putut să zăresc
două entități ciudate
(a)semănătoare ce-și adunau sămânța
într-o roșie culoare
și le-am fecundat-o cu privirea
cum eu nu cunoșteam pe nimeni
m-au găzduit la ei cu bucurie
nu mi-au cerut măcar chirie
au vrut drept unică răsplată
doar să le spun „mamă” și „tată”
dor de mai
mama mea nu-i florăreasă
n-are chioşc nu are bete
nici fuste de-ţi dă fiori
habar n-are să ghicească
ea nu poartă bani în plete
însă m-a născut în flori
cu mireasma lor în pori
când luceafărul şi luna
se iubesc sub vălul nopţii
şi prin şiră-mi trec fiori
generos le torc cununa
val sărman pe valul sorţii
iar de-i văd cum se sărută
mă-apucă dor de ducă
suflet liber de hoinar
îmi fac inima lăută
şi pe coarda ei năucă
sorb nectarul din amar
le cânt până-n zori la stele
de se-prind nebune-n horă
şi se-nvârt ca-ntr-o beţie
lumea crede că sunt iele
fiecare-mi este soră
eu vinul din apa vie
şi când vine dimineaţa
se fac undă de lumină
ce mi-o bag în buzunar
ort pentru că scurtă-i viaţa
rest din plata mea de vină
bacşiş pentru lăutar…
mama mea nu-i florăreasă
n-are chioşc nu are bete
nu-ntinde buchete-n dar
habar n-are să ghicească
ea nu poartă bani în plete
tata însă e… florar
fir de aţă
tainic ghem îmi este viaţa
ce se-nşiră ori deşiră
în păcatu-mi fără vină
până se sfârşeşte aţa
tâlcul mut dintr-o poveste
visată la gura sobei
de vreun păcălici al vorbei
carea-a fost şi nu mai este
sunt o undă sunt un val
dus de patimă-n ispită
dintr-o toană de ursită
făr’ să mai ajung la mal
licărul unui stins far
cometă pierdută-n noapte
urlet mut ucis în şoapte
un pariu pierdut la zar
nu mai ştiu nici cine sunt
strop de miere şi de vin
verb îmbăiat în pelin
cuvântare-n necuvânt
veşnicia într-o clipă
clipa unui univers
ori rimă fără de vers
zbor ce-şi caută aripă
sunt o piesă într-un joc
ce mă schimbă şi mă mută
după-o regulă ocultă
speranţă fără noroc
doar patimă şi blestem
foc ce arde-n apă vie
numai cel de sus mă ştie
să mă bucur să mă tem…
tainic ghem îmi este viaţa
și se-nşiră ori deşiră
în păcatu-mi fără vină
până se sfârşeşte aţa
reţetar
s-au luat…
rouă din urma unui adevăr
ce se mărturisea îndrăgostit
în gena unei seminţe de măr
solzi înveninaţi de la un şarpe
ascuns în cristelniţa cu iluzii
note în rugăciunea unei harpe
o lună nebună nebună de mai
ce se juca pe pajiștea verde
mânz jigărit în herghelia de cai
un râu de munte năvalnic năvalnic
peste care îşi tremura frunza
un gând plămădit de vreun vis tainic
o lampă veche plină cu noapte
unde fără jenă se destrăbălau
cocote-n templu-încuiate păcate
boţ de lut înfăşat cu fire fiire
raze color dintr-o minusculă stea
ce-n în vremea aia se chema iubire
o toamnă târzie nostalgică cu vânt
ce generos împrăştia speranţe
nenţelesuri ascunse în cuvânt
un munte mare de dor colţuros
pisat condimentat şi frământat
aluat amărui de urât şi frumos
o viaţă cu foarte puţin soare
scăldată în zeamă de cucută
blestemul unor bete ursitoare
toate astea date pe gâtul sorţii
de-o nenăscută încă fecioară
taman în ziua de pe urmă-a morţii…
cocktailul ăsta trebuie să fi fost eu
viaţa mea…
e soră geamănă cu absolutul
și când a poposit aici pe terra
s-a-împerechiat cu neştiutul
dorind să-i penetreze sfera
în felul ăsta a rămas gravidă
dar ea se mai credea fecioară
lăsată pe o planetă aridă
eternitatea s-o înveţe cum să moară
din greaţa ei a apărut iubirea
ce-a asistat-o să se pro creeze
în pântecu-i flămând sădind fiirea
taină sacră în care să mă-ntemeieze
la data hotărâtă de geneză
se înţepă-ntr-un mărăcine
și când văzu că sângerează
accidental mă avortă pe mine
în picăturile-i de sânge ce mă ard
din ziua aia blestemată
să nu rămân un biet bastard
spre tine-mi caut calea Tată
anii mei
stoluri lungi de rândunele
bucurii şi zile grele
lacrimi dulci hohot amar
nestemate-n calendar
buchet de mărgăritare
cocori ce se pierd în zare
fulgi de nea şi flori de câmp
baftă şi nenoroc tâmp
anii mei doruri ascunse
anii mei dureri nestinse
*
toamna mi-a bătut în geam
curioasă vrea să afle
câte-n viaţă-am adunat
ce mă doare ce nu am
de-s sărac de sunt bogat
ori dacă am fire albe
eu trăit-am cum fu vrerea
zi cu nori şi nopţi cu lună
nu-n palat calea uşoară
anii mei îmi sunt averea
pe chip împletiţi cunună
anii mei sfântă povară
colinde la gura sobei
legănând copilăria
cu tristeţi şi cu iubiri
eroi în povestea vorbei
ei sunt toată avuţia
anii mei de amintiri
c-am trăit cum mi-a fost vrerea
zi cu nori şi nopţi cu lună
în bordei dar fără griji
anii mei îmi sunt averea
pe chip împletiţi cunună
anii mei ca nişte mânji
mă văd în oglinda vieţii
prunc strângându-şi la piept mama
fluturaş pe flori de câmp
foc în vena tinereţii
zbor ce nu cunoaşte teama
mâine cerşetor de timp
c-am trăit cum mi-a fost vrerea
zi cu nori şi nopţi cu lună
patimi reci doruri nestinse
anii mei îmi sunt averea
pe chip împletiţi cunună
anii mei salbă de vise
toamna mi-a bătut în geam
vrea să-mi culeagă bobocii
rămas gol printre sărmani
să nu fiu cum mai eram
să nu-mi mai alint nepoţii
anii mei fără de ani
c-am trăit cum mi-a fost vrerea
zi cu nori şi nopţi cu lună
nu-în palat cale uşoară
anii mei îmi sunt averea
pe chip împletiţi cunună
anii mei scumpă comoară
mâine-n faţa judecăţii
nu vreau bani turme de oi
îmi cer dreptul la păcat
să mai plâng cu voia sorţii
să-mi dea anii înapoi
ca să joc tot ce-am cântat
anii mei cei fără număr
azi când toamna-mi bate-n geam
anii mei îmi sunt averea
îi port mândru demn pe umăr
nici nu-mi pasă câţi mai am
da-i trăiesc cum mi-este vrerea
reciclare
aveam o ţară ce trebuia apărată
nici azi nu am habar de cine
de aia m-am făcut soldat
când însă m-au pensionat
pe toată lumea înciudat
cu foarte multă bucurie
m-am apucat de zidărie
să le fac case la urmaşi
cuprins de un suspect tumult
nici nu am luat bine seama
eu construiam cu mult mai mult
(luând în calcul și reclama)
de câţi eram noi ăștia vii
și-ar fi putut să facă ei copii
n-aveam ce să mai fac cu mine
dar încercând să-mi povestesc un vis
descoperi puţin surprins
că eu m-am apucat de scris
mi se părea o treabă relaxantă
uneori aş spune excitantă
pe undeva chiar cu dichis
jucându-mă eu cu o rimă ori o poantă
într-o zi cu stupoare însă am aflat
că am ajuns din nou soldat
când mi-am găsit limba ocupată
îmi spui…
tu îmi spui să nu mai beau
din ţoiul ăsta murdar ce pute a trădare
licoarea blestemată a speranței
în care plutesc împrăştiate naufragii
printre bikini chiloţi mânjiţi cu rahatul
pestilenţial al unei “revoluţii” furate
emanaţi îmbuibaţi cu sperma mucegăită
a unei lumi criminale constipate estetic
în palate ţigăneşti zidite din bani negri
cu generoase minciuni electorale
ale impotentei democraţii siliconate
bătrână matroană care îmi face zilnic
de pe ecranul color al mass mediei vândute
cu ochiul ei din sticlă mată ciobit
în rimelul sub care îşi ascunde menopauza
şi lasciv îmi aruncă bezele otrăvite
dintre tampoane sângerânde de viaţă
ce muşcă înfometate din paşaportul european
cu gust de căpşuni şi dezrădăcinare
aurolacul din canale prin mila străzii
şi urlă înăbuşite sub preşul reformei
unei forme străine pustiite de oamenii ei
refugiaţi în spitale fără paturi medicamente şi medici
ori în biserici profanate şi şcoli analfabete
rugându-se să nu-i mai apuce şi ziua de mâine
îmi spui să nu mai beau
din ţoiul ăsta murdar licoarea speranţei
o târfă fardată în culorile constituţiei tapet
roş galben albastru pe palatul parlamentului
fost cândva casa poporului ajunsă bordel de lux
ce mă înşală prin cluburi de poker şi fiţe
ori limuzine cu beizadele masturbate
în palatul victoriei şi celelalte cotloane-ale puterii
spermatozoizi ai bunastării noastre viitoare
ejaculaţi din tiparele unui globalism ocult
ce a planificat ca pe planetă să rămână
numai bastarzi – iluştrii exponenţi ai speciei umane –
trist vernisaj cu falsuri în muzeul de figuri rupestre
ce se porcesc sfidându-ne din balta de eurodolari
şi-mi spui să nu mai beau că-mi face rău…
existențială
off bine că e dimineață… în sfârșit
tremur tot iar am avut coșmaruri
azi noapte numai o clipă-am ațipit
și am visat-o sub mantia rece și grea
venise doar să mă obișnuiesc cu ea
mă scol zorit mai obosit ca ieri
mai fac un pas nesigur către nicăieri
mă împiedic de tot ce-mi iese-n cale
și ochelarii ăștia consumă de o vreme
din ce în ce mai multă vedere
sorb cu nesaț o gură de aer poluat
de la balcon îmi salut zâmbitor vecinul
și el jovial iarăși mă înjură în gând
că eu mi-am închiriat loc de parcare
trebuie neapărat să trec pe la benzinărie
să-mi plătesc taxa pentru groapa… bârrr
de pe drum și impozitul pe fum
apoi o să dau pe la circa financiară
să le las birul pus pe existență
nu vreau să le rămân cu-n sfanț dator
un câine urinează pe mașina mea
de n-aș uita să cumpăr niște lumânări
la noapte o să mai cadă o stea
poate s-o găsi să le aprindă cineva
îmi întind niște eu-ri pe pâine
mai mușc flămând o porție din viață
o molfăi încet cu dinții din față
e amară și parcă îmi tot rămâne în gât
sorb însetat un pahar de apă cu nitrați
și pentru inimă înghit o aspirină
că mai e ceva vreme până la asfințit
da bine că se apropie iarna… în sfârșit
iarnă
sunt singur fără bani şi fără nume
şi se apropie din nou crăciunul
planeta e mai grea de lume
mulţi zic că ne-a venit ajunul
nu se pricep ori mint cu toţii
apocalipsa e la mine-n suflet
mă lupt din greu cu ironia sorţii
habar nu am dacă mai cuget
e iarăşi plină lumea de războaie
de sărăcie lucie de boli şi de palate
şi nu se întrevede nicio ploaie
să ne mai spele de păcate
mă prinde iarna desfrunzit
copac ce şi-a pierdut menirea
şi strigă în pustiu neauzit
m-a părăsit demult pădurea
şi ziua ninge noaptea ninge
decembrie mă viscoleşte cu colinde
iarăşi la mine moşul nu ajunge
e prea târziu până şi îngerul mă vinde…
sunt…
bou care și-a pierdut un ou / strigare fără ecou
icar rămas fără de car / și plugar ce nu mai ar
élan rătăcit în lan / anuarul fără an
tei din care-au căzut ei / olimp părăsit de zei
mac ce s-a-nţepat în ac / azilul fără sărac
unul ce-a fost declarat nul / îmbuibatul nesătul
rai und’-se mănâncă ai / un ciuline fără scai
iapă care soarbe apă / usturime fără ceapă
toacă care bate-n oacă / copil lăsat fără joacă
onor părăsit de nor / muzică fără sonor
roi împrăștiat de oi / nevoiaș fără nevoi…
revoltă
din toate câte-s eu am vrut să zbor
visam să-ajung culegător de stele
eternitatea să-mi sculptez în ele
dar într-o zi aflat-am c-o să mor
sunt donquijotul vieții efemere
de care o doamnă-n negru-își râde
căci fiecare clipă ca un gâde
din aripă îmi smulge pene
când zbor de fapt eu cad e în zadar
să mai sper la cerul tău cucernic
nu sunt decât o zi în calendar
cum să te mai cred atotputernic
și bun când vezi ce mi se-întâmplă dar
mă lași pradă timpului nemernic
muritor
din afara mea
n-am clipă de pace
sensibilul mă presează
deloc sensibil
aproape că mă strivește
dar nu găsesc vorbe să-l urlu
doctore
dinspre interior e și mai rău
mult prea multă liniște
ca o molie misterul mă roade
mă mistuie perfid
nu-l simt dar îl intuiesc
cum mă viermuiește
la umbra și cu complicitatea ta
timpule
antihegel
toată viața m-au chinuit insomniile
vai de sărmana nevastă-mea
nu închideam ochii că și începeam să dau teze
niciodată nu am aflat dacă am luat notă de trecere
acum am ajuns un biet infirm
mi-e rușine să mai ies printre semeni
proteză dentară
proteză oculară
proteză auditivă
pro teză meditativ – contemplativă
bine măcar că în sfârșit pot să dorm liniștit
sunt văduv și am scăpat și de proteza penisulară
absolut ilogic orice ai face finalul e același
teză antiteză și… ați ghicit proteză
bietul einstein
mai fac un pas clătinându-mă
pe sârma asta invizibilă a relativității
nu mă tem că voi cădea în gol
fiindcă gol am venit spre-a mă umple
mă tem de prăbușirea în absurd
creuzetul unde spațiul devine timp
și invers funcție de viteza căderii
care se va întâmpla cândva
când va începe să mă preocupe
condiția mea în lumea asta unde
totul e adevărat pentru că
e adevărat și că totul e fals
și totul e fals fiindcă
e fals și că totul e adevărat
atunci să te văd dumitre cu ce te umpli
beau
supărat am deschis o sticlă cu vin
noaptea târziu sub cerul curții mele
stelele îmi sclipeau și mă mustrau
dar eu de singurătate beam și tot beam
până am prins un pic de curaj
și m-am luat la harță cu dumnezeu
l-am anunțat direct că el nu mai există
de ceva vreme aici pe pământ un nebun
îi bâlbâiam numele l-a declarat mort
și eu preacredinciosul îl cred mă jur
i-am spus că n-are cruce și nici măcar mormânt
l-am întrebat la cine doamne-acuma să mă-închin
n-a zis nimic mi-a mai turnat înc-un pahar cu vin
cu teamă ca pe împărtășanie l-am băut
mi-am zis în gând că-i vremea să mă spovedesc
și spus-am despre mine toate bune și cele rele
i-am pomenit apoi din nou de filozof
despre acel afront imensă imensă blasfemie
mă așteptam să-l fi înfuriat în așa hal
că o să mă scuture din pomul vieții
însă nimic nimic nu s-a-întâmplat
de enervare am mușcat cu dinții din pahar
nu se poate nu se poate cum doamne cum
un eretic în loc să-l arzi în iad tu îl proclami geniu
nimic pocalul spart pe jumătate plin de sânge
mă îmbia cu mirul lui dumnezeiesc
sfios descumpănit am vrut să-l dau pe gât
însă ceva o mână nevăzută parcă m-a oprit
aud și-acum în jur cum noaptea îmi șoptea
sunt viu e gol mormântul meu în tine
cum vezi te las să îmi putrezești crucea
și-apoi o să mă-ntorc din nou la mine
umil
argonaut de dincolo de timp
mărşeluiam spre veşnicie
înveşmântat în praful astrofizic
pavându-mă în drumul meu
cărare pentru schiopi şi orbi
cu dorul începutului fără sfîrşit
am obosit aici doar pentr-o clipă
cât să-înfloresc în mine mărul
din care cei ce vor muşca să vadă
că sunt ei goi dar pot să meargă
toiag de sprijin îmi era iubirea
din care pentru voi mă ciopleam arcă
neştiutori să mă vâsliţi prin taina vieţii
chemaţi de strălucirea lânilor de aur
spre ţărmul însorit cu amazoane
speram că-n visul lor erotic
păcatul mă va întrupa idee
în care inocent jucându-mi rolul
m-oi meşteri-n deşertul meu finit
pe-un soclu de uitări clepsidră
azi nume pe-un mormânt de cărţi
oglindă palidă a unui tragic chip
pictat în amăgiri şi schiop şi orb
sărman argonaut de dincoace de timp
umil cerşesc la cap de pod un ort
resemnare
m obosit să tot fiu cruce
pe care zilnic să mă răstignesc
caut epitaful să mă urce
spre cerul unde o să odihnesc
gol am venit și gol aș vrea să plec
las drept urmă veșmântul meu de verb
și viața-mi cu coarnele-i de cerb
în care-am să mă țes descântec
tu timpule ce-n grabă mă petreci
nu îți cer vorbe să mă alinte
nu-mi vreau statui din doruri reci
nimenea să nu mă țină minte
vreau doar să adorm să dorm în veci
înmormântat între cuvinte
a venit
a venit… a venit toamna
ca o lespede peste inima mea
auzi cum țipă strivită iubirea
anunțați de urgență salvarea
să vină să vină și-o macara
să-mi ridice moralul de s-o putea
cu un șpriț de vin și apă grea
să beau până s-o împrimăvăra
și dacă cumva va mai înmugurii
eu în al vieții bordel beat criță
poate o clipă mă voi mai trezi
înamorat de vreo copiliță
de atâta dor de va muri cumva
și nimic de mine nu s-o mai ști
fără bocete ori alte sindrofii
vă cer puneți-i la cap crucea mea
a venit… a venit toamna
o lespede peste inima-mi grea
auzi cum țipă strivită iubirea
anunțați vă rog urgent salvarea
“ce-i pasă codrului“
raza soarelui pierea
vântul nu mă auzea
luna nici nu mă privea
seva-mi prin rană curgea
mugurul mi se stingea
verdele mi se răcea
sub pătura albă de nea
mi-era necaz și mă durea
că am rămas doar rămurea
și ea căprioară rănită
viața
mergea înainte
lăsând în urma ei
pe cenușiul efemerității
ca niște picături de timp
cimitire de eu
secunda
adesea îmi spuneai mamă că eram un boț
din care ochii mă izvorau iubire
nu am secat mai curg încă în nerostire
să-i fur misterului ceva precum un hoț
mă tot strecor printre metafore și rime
să mă curăț de-oi putea de-a tale vine
și-n fiecare zi mai urc în adâncime
cu disperare caut drumul către mine
larvă harnică tot scormonesc în mină
pepite sfinte să îmi îmblânzesc datul
poate mi-or crește mamă aripi de lumină
himeric efortul privește stau ca mutul
nu știu descântecul șoptit de muza bună
să pot opri secunda care-mi roade lutul
revoltă
din toate câte-s eu am vrut să zbor
visam să-ajung culegător de stele
eternitatea să-mi sculptez în ele
dar într-o zi aflat-am c-o să mor
sunt donquijotul vieții efemere
de care o doamnă-n negru-își râde
căci fiecare clipă ca un gâde
din aripă îmi smulge pene
când zbor de fapt eu cad e în zadar
să mai sper la cerul tău cucernic
nu sunt decât o zi în calendar
cum să te mai cred atotputernic
și bun când vezi ce mi se-întâmplă dar
mă lași pradă timpului nemernic
Eu nu mă tem!
Multe rele au trecut peste noi și altele vor mai veni… Dar EU nu mă tem. Nu pentru că sunt mai curajos ori mai bine apărat decât alţii. Ori că, militar fiind, „jocul cu moartea” e meseria mea! Pur şi simplu eu nu mă tem pentru viaţa mea. Pentru că viaţa mea începe cu viaţa de apoi. În fond, tot viaţă e şi urma mea. Am fost botezat, nu doar în lacrimile sfinţilor lui Cioran, ci şi în durerea neamului meu de ţărani obidiți și oropsiți. Din răbdarea şi suferinţa lui mi-am făcut nu doar platoşă, ci şi sabie şi condei. Eu nu am vulnerabil nici măcar „călcâiul lui Achile”. Şi aceasta pentru că sunt cel mai muritor dintre muritori – OM simplu.
M-aş teme pentru ţara mea! Dar a ajuns atât de mică, de sărăcită şi de zdrenţuită că nu mai am de ce a mă teme pentru ea. De acum nu i se mai poate întâmpla nimic mai rău. A ajuns la capătul supliciului, ruşinii şi decăderii. Duşmanii nu mai au ce-i face. Haita, ce cu lăcomie a sfârtecat-o, a flămânzit muşcând din ea. Nu i-a mai rămas decât să se autodevoreze. Din trupul, îngurgitat, al ţării mele şi din haita, ce şi-a făcut din sine ultimul ospăţ, va rămâne un singur lup – Lupul cel Alb al Neamului Meu.
M-aş teme pentru neamul meu! Dar neamul meu a murit şi a înviat de atâtea ori că moartea îi este simplu somn şi artă a supravieţuirii. Nu trebuie să mai renască pentru că, prin sfinţii şi martirii săi, a devenit nemuritor. Trebuie doar, din nou, să se deştepte „din somnul cel de moarte”! Căci, din atâtea deşteptări, a adunat în el întreaga pace, bunătate şi înţelepciune a lumii. Neamul meu este Albul Lup, mereu muşcat de toţi, dar care n-a muşcat pe nimeni. De aceea, se oferă pe sine drept ofrandă la victorii, pentru că au fost obținute întotdeauna în războaie fratricide şi îşi trăieşte înfrângerile ca pe cele mai mari izbânzi!
Eu nu mă tem pentru viaţa mea, pentru ţara şi pentru neamul meu. Pentru că eu, cu toţi ai mei, suntem Lupul cel Alb ce se arată numai celor buni, dar cutreieră neobosit, ca un stăpân ce este, pământurile Daciei Felix.
Țara nu ne-o mai poate fura nimeni pentru că este în mine şi este în noi. Iar noi, muşcăm din smoala şi din talpa Iadului nostru pământean ca din pasca lui Hristos. Ne sacralizăm, ne ascundem vremelnic şi pogorâm din Istorie, la ceasul deşteptării, în Geografie. Şi din Spiritul nostru liber şi curat înfloreşte Hiperboreea, adică România Mare!
Ca orice fiinţă, şi eu sunt biet trecător. De pe hartă, şi ţara poate să dispară. Pentru că nimic nu este mai efemer decât hotarul, când el desparte fraţi. Dar patria din suflet se înalţă la Cer, împreună cu el, şi rămâne la fel de nemuritoare!
Trecutul ne-a strivit mai mereu, aşezându-ne nemilos sub vremuri. Prezentul ne apasă încă şi ne doare. Dar ZIUA DE MÂINE ESTE A NEAMULUI MEU!
„Deşteaptă-te române din somnul cel de moarte” nu ne mai este doar imn, ci rugăciune şi odă a Învierii pe care, în lipsa noastră, când suntem oleacă plecaţi din istorie, o doineşte „râul şi ramul”.
De aceea, eu nu mă tem!