Prin fularul strâns legat în jurul gurii şi nasului, mirosul respingător de cadavru în descompunere devenea, oarecum, suportabil. Senzaţia de vomă se menţinea însă… Apucă de colţurile păturii şi împreună cu Fane al Gârtănoaiei îl înfăşurară, ca pe un colet, şi îl aruncară peste celofanul din cărucior. Îl împăturiră din toate părţile şi, să nu se desfacă, îl înfăşiară, de la un capăt la altul, de mai multe ori până se termină ghemul de sfoară. Legat în cearşaf, probabil, ar fi arătat ca o mumie antică de copil. Atâta mai rămăsese din cel care, sfidându-şi, cu aroganţă, umila condiţie socială îşi zicea „Jupânul”. Oricât de încrâncenat ai fi fost, te apuca râsul când îl vedeai cu câtă emfază uzurpa, în orice împrejurare, mult râvnitul blazon negustoresc. Era de-un caraghioslâc savuros!
Venise de nu se ştie unde, într-o zi de primăvară, cu alţi copii orfani de soartă să-şi găsească norocul pe aici pe la noi pe plantaţiile de cartofi, varză şi pepeni. Nu-l lega nimic de aceste pământuri şi, probabil, numai toleranţa şi generozitatea localnicilor îl determinaseră să opteze pentru acest loc, deloc comod, sub soare. A trecut vremea de atunci, timpul muşcând cu cruzime din flăcăul mult prea semeţ pentru puţinătatea lui trupească şi mintală, cu o mutră ce veşnic cerşea pumni, care cu indolentă inconştienţă îşi călărea, pe deşelate anii; întotdeauna pe lângă drumul înscris în palmă. Avea o abilitate specială, marele său secret, de a se aciua la umbra sufletului celor întâlniţi încât marea majoritate reuşau să se obişnuiască cu antipatia pe care purtarea lui o stârnea la tot pasul.
Îl găsise Manţoi al lui Falaştoc, când se dusese cu o strachină de ciorbă şi o felie de mămăligă caldă. Cine ştie de câtă vreme zăcea aşa chircit în pat sub mormanul de plăpumi, pături şi haine căpătate. Când l-a dezvelit, duhoarea l-a izbit cu o asemenea violenţă că l-a apucat leşinul. A scăpat strachina din mână şi până a reuşit să iasă afară a vomitat şi măruntaiele din el. Lemnele erau pe prispă, dar soba îngheţată semnala că nu se mai făcuse cam de multişor foc. Acum, cu desprimăvărarea, oamenii se luaseră cu treburile prin gospodării şi pe câmp, nu îi mai băgaseră de seamă lipsa. Şi aşa se cam săturaseră… Îşi luaseră belea pe cap de când l-au scos îngheţat din chiţimia aia a lui, nici surlă nici bordei, improvizată din te miri ce. De-l întrebai unde stă, zicea că în camping. Dormea acolo, abia ferit de ploaie, pe un morman de zdrenţe când l-au adus în casa asta părăsită de când nea Mielache îşi mutase domiciliul în cimitir. Lavinius al lu’ Colonelu’, împreună cu tac-su au vrut să-i facă un bordei în malul ăla unde fusese curtea bătrânească, înainte să ia gârla casa şi toate acareturile. Dar asistenta socială de la primărie le-a zis că, potrivit legii, răspund pentru el ca şi cum l-ar fi primit în spaţiu drept chiriaş. Au renunţat, dar până la urmă tot aici lângă ei a ajuns. He, he, să-l fi văzut ce fudul se plimba prin curte cu mâinile la spate. Îl urmărea pe colonel şi de fiecare dată cînd îl prindea ieşind pe la poartă nu îi mai saluta cu: „Să trăiţi!”. Îi zicea, plin de el, ca unui egal: „Hai noroc, vecine!”. Zâmbea Colonelu’ şi îl gratula cu mereu acelaşi: „Să trăieşti, vecine!”. Dar, numai el şi cu ceilalţi din împrejur ştiu de câte ori le bătea în poartă pentru una ori pentru alta! Începând de la sare, apă, chibrituri, gaz… Ce să mai zici de mâncare, lemne, haine… Şi mai ales, cu orice ocazie, bani. Bani, bani şi iar bani, parcă era o obsesie! Nu conta cine eşti, când şi cât i-ai mai dat, cum te vedea îl auzeai: „Dă-mi, boierule, şi mie de-o pâine!”. Dacă i se părea lui că eşti mai amărât, ţi se adresa cu „şefule”.
În documente, satul e pomenit pe moşia boierului Lungu. De aici şi denumirea de Lunguleţu! Nu se ştie ce soi de oameni îl populaseră, dacă mitropolitul Târgoviştei, Dositei Filiti, un grec, a simţit nevoia să întemeieze, aici şi nu în altă parte, un aşezământ cultural, care i-a purtat numele. Tot atunci, prin grija lui, s-a înfiinţat pentru prima dată, în Muntenia, cultura de cartofi, în care lunguleţenii au devenit mari specialişti. De la ei s-a răspândit, mai apoi, în tot sudul până la Dunăre şi dincolo în peninsulă. Acum oamenii au nume neaoşe româneşti, dar unii zic că, la întemeierea satului, ar fi fost o amestecătură de valahi şi greci băjeniţi după ce turcii ar fi ocupat Constantinopolul şi Balcanii. Tare iuţi la mânie îşi rezolvau cu cuţitul diferendele. Cine mai ţine numărul celor care s-au tăiat, de cele mai multe ori mortal, pentru o fată ori vreo vădană? Sigur acest temperament ardent i-a descurajat pe venetici, că nu s-a pomenit picior de ţigan pe aici!
Se poate spune că prin el s-a rupt tradiţia. Oamenii din acest colţ de sat s-au dovedit mai toleranţi. L-au acceptat, mai întâi, cei pe la care lucrase cu ziua, iar, mai apoi, şi ceilalţi s-au obişnuit cu el şi au început să-i treacă cu vederea ciudăţeniile. Să-l fi văzut cum se mai semeţea când îi ziceai “Jupâne”! Parcă i se cuvenea de drept, era monopolul său acest apelativ. Ce să mai spui de modul lui superior, de-a dreptul impertinent, cu care îi trata pe cei care veneau să-l tocmească la muncă. Îl auzeai: „ Te rezolvă jupânu’, da’ la mine ăsta e preţu’. Îmi mai dai un pachet dă ţigări şi o jumătate dă ţuică, numai a mea!“. Deşi nu muncea cine ştie ce, întotdeauna era mai scump decât ceilalţi. Îi iertau şi aroganţa şi lăcomia, ce să facă dacă erau prinşi la strânsoare! Ba, după ce n-a mai putut să muncească, chiar au încercat să îi obţină ajutor social. Nu s-a putut fiindcă nu avea niciun fel de act. Putea să fie un criminal ori un răufăcător ce se ascundea, dar nimeni nu l-a bănuit de aşa ceva. Marele deranj era prezenţa inoportună şi sâcâietoare în vieţile lor. Modul său, chipurile şmecheresc, de a se băga mereu în seamă şi de a intra în vorbă spre a cere ceva.
Cineva deschise ferestrele să iasă duhoarea din casă. O altă femeie aprinse o lumânare-candelă şi i-o aşeză la picioare cu un soi de: „Amărâtule, bine că s-a îndurat Domnul de tine!”. Procurorul de la judeţ făcuse constatarea şi surpriza surprizelor! Din mormanul de boarfe a scos o sacoşă de plastic, din aceea pentru cumpărături, burduşită numai cu hârtii mototolite de unul, cinci şi zece lei. Îndesate aşa cum le scosese din buzunar. O mică comoară! Şi el şi cei doi martori au rămas stupefiaţi. Nu i-a numărat, aşa legată la gură a băgat-o într-un săculeţ pe care l-a sigilat şi a întocmit proces verbal. A mai luat câteva declaraţii şi a plecat grăbit. Vestea banilor a depăşit-o pe a morţii. Consternarea era totală şi treptat ea începu să se transforme într-un soi de furie abia controlată. Simţindu-se păcăliţi, unii scrâşneau înjurături printre dinţi, iar alţii începură de-a dreptul să-l ocărască în gura mare. Cei mai îngăduitori făceau haz, unii pe seama celorlalţi… „ Ce o să mai faci, vecine, de-acum cu mărunţişul din buzunare?”. Ori: „Mă, ăsta ne-o fi plătit în bani şi muierile… S-o vedem pe Jana lu’ Flecea dacă mai umblă aşa gătită!”
Aşa îl scoaseră pe uliţă şi porniră cu el spre cimitir. Fără popă, fără cruce, fără certificat de deces… Doar însoţiţi de poliţaiul comunitar – autoritate supremă. Neputându-şi învinge stupoarea şi curiozitatea, pe la porţi, femei, ce cu greu îşi ascundeau sila, îl căiau cu un soi de ipocrizie şi se închinau, mulţumind în gând că scăpaseră de o atât de nedorită vecinătate. Parcă îl mai vedeau, încă, bântuind, ca o stafie, pe la porţile lor şi pe uliţă… În ultima vreme, mereu cu sticla în buzunarul de la haină şi punga de medicamente. Mic şi pricăjit, de parcă intrase la apă! Cu cealaltă mână, mai mult târa prin ţărână o altă pungă cu ce căpătase. Nu exista înmormântare şi pomană de care el să nu fi auzit şi să nu fie prezent. Când, potrivit obiceiului, era plimbat mortul prin sat, se repezea primul, ca un uliu, răsturnând toţi picii care îi făceau concurenţă asupra mărunţişului aruncat la fiecare răspântie. Cât era ziulica de mare, cerşea din poartă în poartă şi nu pleca până nu îi dădeai ceva. Şi, întotdeauna, banii erau pe primul loc! Hainele şi încălţările primite le vindea altor ţigani, care veneau cu căruţele prin sat după fier vechi.
Puţini şi-l mai aminteau cum, pe când era în zaua lui, calic la trup şi cu nişte urme de vărsat pe faţă, trecea ţanţoşi nevoie mare, ca un fante, privindu-i sfidător din pantofii lui de lac cu toc italienesc şi mijlocul strâns în cureaua aia lată cu broderii. Cu bărbia ridicată, să i se vadă gulerul apretat al cămăşii albe, călca apăsat ca un jupân ce se imagina. Ziceai că se îndreaptă spre conac nu spre improvizaţia aia din cartoane, crengi şi ce se mai găsea printre gunoaiele din malul gârlii, unde în fiecare noapte se visa cine ştie ce staroste ori bulibaşă. Şatra pleca odată cu toamna, ca să revină în fiecare primăvară, când începea întinsul bălegarului, sortarea şi punerea la încolţit a cartofilor ori amenajarea straturilor pentru răsadurile de varză timpurie. La început pleca şi el. Spuneau unii că se ducea la o soră, într-un sat pe lângă Ploieşti. Dar, după ce a venit bărba-su din puşcărie, nu au mai încăput în singura cămăruţă, împreună cu liota de copii. Au început certurile… Nici până astăzi autorităţile nu au reuşit să afle dacă el ori băiatul ei cel mare au lăsat-o pe biata femeie văduvă.
Se apropia Crăciunul şi semnele arătau o iarnă cumplită.Toată lumea îl îndemna să se ducă la Bucureşti şi să li se alăture celorlalţi oameni ai străzii. Acolo mai erau adăposturi amenajate… I-au dat şi bani de drum. Până la urmă, un localnic milos l-a urcat în maşina lui cu tot calabalâcul şi l-a dus acolo în sat la soră-sa. După nici trei zile, se adăpostea de viscol, zgribulit, îmbrăcat numai cu o haină de vară şi cu picioarele fără ciorapi în nişte pantofi scâlciaţi în magazia cu lăzi, fără uşă şi ferestre, de la prăvălie. Pe acolo îşi făcea, de obicei, văleatul. Vânzătoarea îi da, în fiecare dimineaţă, din ciubucul ei un covrig împletit, dar nu îl primea în magazin că era împuţit şi infesta marfa. Sătenii au luat-o de la capăt, l-au înzestrat, din nou, cu de toate şi l-au adăpostit în căsuţa asta, ultimul domiciliu al unei vieţi fără noroc. Îi aduseseră un aparat de radio şi făceau, lunar, chetă de-i plăteau lumina. Că, de, vorba tuşi Frusina: „Unde mai găsea el proşti ca aici!”
Nimeni nu-i ştia numele… Mai la început, când era în vână, plin de tupeu, la prăvălie, bea în rând cu fruntaşii satului. Să-l fi văzut cum se mai lăuda cu aventurile şi priceperea lui în toate! Nu exista lucru despre care să nu-şi dea cu părerea. Le ştia şi le făcea pe toate că doar de aia era jupân! Ajunsese vedetă… Toţi căldărarii, rudarii, căruţaşii cu scândură, samsarii de cai ori ăia cu târşuri, care treceau prin sat, învelitorii de case îl cunoşteau ca pe un cal breaz. Îl salutau respectuos şi îl invidiau ca pe unul dintre ai lor care a reuşit în viaţă. Boscorodeau împreună, în indiana aia a lor, încât uitau şi de negustorie şi să mai plece. Numai ei ştiu ce afaceri puneau la cale. Ancheta poliţiei a concluzionat că cei care au dezgropat şi jefuit morţii în cimitirul de la Serdanu nu ar fi fost din sat şi că ar fi acţionat la pont. Dar nu i-a trecut cuiva prin cap să facă vreo legătură cu el – jupânul!
Când nu-i mai da nimeni de băut, scotea o monedă de cincizeci de bani, o arunca jos, îşi sufleca pantalonii şi începea să joace în jurul ei şi să facă tot felul de giumbuşlucuri. Cei din jur râdeau, aplaudau şi îi aruncau marunţiş, iar mai apoi bancnote, fiecare fudulindu-se cu dărnicia lui. Strângea ţiganu’ câte un buzunar de bani, dar nimeni nu ştia ce face cu ei fiindcă ziua următoare iar cerea alţii. Nu ştia să citească, dar avea o filozofie numai a lui. Spunea că toate crimele se fac pentru bani şi, dacă vrei să trăieşti, trebuie să te fereşti de ei. Nu poţi, zicea, să te închini când porţi ochiul dracului lângă inimă, în buzunarul de la piept! Şi cam avea dreptate. Ce să mai zici de popa… Care, cu o mână se închină, iar cu cealaltă îşi pipăie banii din buzunarul sutanei.
Se lăuda peste tot că el a fost turnător. Cine-l auzea râdea de se prăpădea. Dar, specifica repede că nu din ăla, delator la securitate… Mare meşter, turnător formator în siderurgie! Să-l fi văzut cum îi mai înjura pe comunişti! Fiindcă ei, ţiganii, erau trecuţi mereu la “alte naţionalităţi”. Dar, după ce se îmbăta, îl blestema pe Iliescu cu ai lui şi pe ăştilalţi „democraţi” de după că au furat ţara şi au lăsat lumea fără locuri de muncă. Nu-i plăcea să i se zică rrom, fiindcă el se născuse ţigan. Dacă cineva îl repezea ori i se adresa jignitor, spre a-l mai pune la locul lui, nu răspundea. Se pornea într-un fel de lălăială, plină de of, of, of şi mamă, mamă… Apoi se ridica brusc şi pleca împleticindu-se. Nu ştiai dacă se jeleşte, cântă ori înjură.
Milică al lu’ Ondrocea împinge la cărucior şi zâmbeşte: „Al dracu’ „jupânu”, uite că nu a plecat până nu m-a băgat slugă la el, aşa cum se lăudase. I-am ajuns cal la brişcă!” Ca un ecou, parcă şi acum îi mai răsună în urechi…
“- Mai adă, boierule, dacă nu ţi-e cu supărare, şi mie, uite în paharul ăsta, o gură din sticla aia dă o ţii între picioare… Că să uită fetilii astea, cu jind, la ea dă parcă ar fi altceva. Ai grijă să nu le înfierbânţi, că sare pă mata, dă nu poci să te mai scap… Mai află doamna şi…
– Eu îţi pun… Da’, când se îmbată comandantul se împrăştie oastea!
– Asta să fie ultima grijă a dumitale! Bre, nene… Mie îmi place să muncesc, să beau, să mănânc şi să f…! Dacă le am pe-astea sunt cel mai bun om.
– Cu primele trei nu aş avea nimic. Dar cu f…âul acela ar fi bine să fii tare atent! A mai fost găsit unul de-ăsta ca tine într-o baltă de sânge şi cu mădularul în colţul gurii în loc de trabuc.
– Nu, nenicule că io nu mă dau la fetili şi la muierilii oamenilor. Le am pe ale mele, abia le fac faţă! Uite, pă toate astea le-am adus cu mine… Harem, nu alta! Fete tinere, frumoase, puternice. Unele mai are şi copii pe-acasă… Cu ce să-i crească?
– Şi cum dormiţi? Aşa claie, grămadă unul peste altul la chempingul ăla al vostru?
– Io dorm singur. Şi, oficial, Lia mă încălzeşte. Când e răcoare, mai vine şi altele… Da’, restu’, fiecare cu budoarul lor. Se înţeleg ele între ele… Când mai vine câte unul…, ştii mata! Că io sunt băiat bun, nu le ţiu pentru mine. Mai dau şi la alţii… De ce să plece în Spania la produs? Să le f… ăia? Şi puştanii ăştia să facă laba…
– Ahaa… Tu nu ai venit la muncă. Le-ai adus pe ele la produs!
– Bre, astea-s fete serioase… Curate… nu fac prostii! Vreo două, bag mâna în foc, că e virgine. Una e soră-mea! Că n-are, săraca, dăcât patru copii şi bărbatu’ la bulău de şapte ani. Şi mortu’ iese dân groapă după atâta timp… N-ai văzut şi matale în filmele alea? Că îţi vine să şi borăşti… O fac şi ele pentru sufletul lor! Noaptea vesel… Că le-ajunge toată ziulica, adunând şi ridicând la sacii cu cartofi pe focul ăsta.
– De, mă băiete, asta e viaţa…
– Ascultă-mă pe mine… În trei ani de zile, cu echipa asta a mea… O să ajungi mata să munceşti la mine!”
Trecuseră ceva ani de atunci, dar profeţia, uite, că era pe cale să se împlinească…