Dup? ani de medita?ie în pustiu, lâng? turma sa cu oi, tân?rul Moise atingea starea de autocontempla?ie (iluminare) care îi permitea s? î?i reveleze la exterior focul interior al propriei misii. O voce, pe care o percepea ca din afara sa, îi comunic? ce anume are de f?cut. Nedumerit întreab? în numele cui s? purcead? la fapte ?i prime?te celebrul r?spuns: „Sunt Cel Ce Sunt!” A trebuit s? treac? milenii pentru ca omul s? în?eleag? c? respectivul dialog era de fapt un monolog prin care vorbea divinul din sine; c? minunile sunt posibile fiindc? el ?i cu zeul coexist? în aceea?i Fiin??.
Marele Socrate a coborât filosofia din cer pe p?mânt, f?cându-?i un mod de via?? din încercarea de a transpune în activitatea zilnic? celebrul îndemn de pe frontispiciul oracolului lui Apollo din Delphi: „Omule, cunoa?te-te pe tine însu?i ?i vei cunoa?te Universul ?i Zeii!” De loc întâmpl?tor acest înscris era consemnat pe un altar închinat Soarelui. Înc? de pe atunci se presim?ea c? orice cunoa?tere înseamn? iluminare interioar? prin trezirea laten?elor gnostice, procedur? intrat? în con?tiin?a filosofic? drept maieutic? (na?tere). Mergând pe aceea?i linie, celebrul Sfânt Augustin îndemna: “Nu ie?i afar?, intr? în tine însu?i: în omul interior locuie?te adev?rul!”
Dar oare e posibil acest deziderat? Dac? omul con?ine în sine infinitatea ?i eternitatea divinului, cum poate el o fiin?? atât de limitat? spa?ial ?i muritoare s? penetreze misterul zeiesc prin sim?uri, minte ?i inim?? Aceasta presupune a vedea dincolo de orizontul s?u, dep??irea tridimensionalit??ii care i se impune ca o cenzur?.
Gnosticitatea sa poate învinge limitele ontologice? S-ar putea ca realitatea s? r?stoarne de fapt respectiva afirma?ie, cunoa?terea de sine a omului s? nu fie decât o fenomenologie a autocunoa?terii divinului prin om. Mesajul corect ar ar?ta: “Zeule, s? nu r?t?ce?ti, prive?te-te zilnic în om!”
Auzim, cei drept rar, spunându-se despre cineva: “ ?sta are minte nu glum?“ ori “ este o minte luminat?“. ?i la nivelul percep?iei comune, ne închipuim mintea ca pe un dar divin. Cei mai mul?i o identific?m ?i o confund?m cu creierul. Încercând s? fim mai selectivi, accept?m creierul drept un organ, instrument de cunoa?tere ?i mintea o func?ie, poten?? a acestuia de a produce cunoa?tere. Ma?in?ria creier prelucreaz? stimulii (informa?iile) recepta?i prin organele de sim? ?i elaboreaz? o imagine integrat? a mediului de referin?? – reprezentare. Aceast? reprezentare a fiec?rui stimul o exprim? printr-un nume. Deci, mintea transform? rei în nomina. Ad?ugând nomina lâng? nomina se construie?te un limbaj. ?i dac? mai întâi a fost Cuvântul, putem spune c?, în procesualitatea cunoa?terii, mintea uman? scoate Cuvântul din sine ?i îl ajut? s? se dezv?luie sub forma unei multitudini de expresii. Acestea, fiecare purtatoare a unui dat aprioric, au o semnifica?ie ?i ordonate potrivit unor norme structureaz? limbajul. Limbajul ar fi modalitatea prin care onticul iese din sine, se autodezv?luie. Totodat?, acesta se semnific? ?i celor din jur sub forma: “E o diminea?? minunat?!“, “Uite ce femeie superb?!“ etc. Semenii decodific? afirma?ia ?i au propriile p?reri raportate la ea. Mintea, deci, aflat? sub o presiune cognitiv? constat? realitatea prezent? sub forma unor reprezent?ri pe care le denume?te (nomineaz?), întemeind limbajul! Putem spune c? transport? lumea din planul realit??ii în cel al semnifica?iei. Cam la fel cum electromagnetismul transport? spicherul din studioul TV pe ecranul televizorului din cas?. Prin cunoa?terea uman?, Cuvântul iese din sine, se demultiplic? ?i se relev? sub forma unor reprezent?ri, întemeind o lume. Scoate la suprafa?? ne?tiulul ?i îl converte?te în ?tiut, adic? descompune misterul într-un limbaj accesibil celorlal?i, f?când din el un bun comun. Dac? Cuvântul este Dumnezeu, atunci limbajul este devenirea lui ca Lume. Cunoa?terea, prin care datul aprioric (esen?a) se fenomenalizeaz?, am putea spune c? este îns??i Facerea. Prin ea necreatul se creeaz? pentu ceilal?i, se autodezv?luie spre a se constata. Limba nu e doar un instrument de comunicare, ci e o lume cu care omul jongleaz? incon?tient asemenea unui demiurg.
Dar dac? în spa?iul realit??ii apare o nevoie de cunoa?tere, o tensiune gnostic? care ne stârne?te curiozitatea intervine gândirea. Ea ofer? r?spunsuri la întreb?ri de genul: “ Ce o fi acesta?, ”De ce a?a?”etc. Mintea, drept capacitate utilitar? a creierului, activeaz? resorturile interne ale acestuia spre a descoperi r?spunsul. Unde caut? acest r?spuns? În con?tien?? – ?tien?a comun? a individului cu universul. Gândirea e prelungire a infinito-eternit??ii în om. O interfa?? a absolutului (teosul) cu relativul (antroposul). Gândul e o und? luminoas? ce î?i activeaz? con?inutul, în func?ie de solicitare, prin raportarea la câmpul luminic universal – ?tien?a cosmic?, precum un cititor la o bibliotec?. Aceast? ?tien?? cosmic?, ce semnific? matricea arhetipal? a ontosului (logica) este ra?iunea. Ea nu apar?ine omului, ci e cordonul ombilical prin care acesta e legat cu universalitatea. Prin ea logica umanului se identific? cu logica (ordinea) cosmic?. Subiectivitatea e o secven?? spa?io-temporal? a obiectivit??ii universale.
Gândul e un vehicul, un transportor superluminic în afara spa?io-temporalit??ii, pentru c? se duce instantaneu acolo unde se afl? informa?ia de interes. Acest con?inut secven?ial descoperit îl numim idee. Deseori, declar?m satisf?cu?i c? ne-a venit o idee! Ideile preluate prin gândire sunt asemenea reprezent?rilor stimulilor recepta?i prin organele de sim?. Numai c?, în timp ce stimulul reprezenta o tensiune pe care analizatorul o prelucra într-un mod specific, ideea e o entitate semantic?, un con?inut ce odihne?te precum o carte în bibliotec?, a?teptând s? fie împrumutat?. Combinarea ideilor descoperite (însu?ite) ?i ansamblarea lor în cadrul unor constructe mentale complexe o numim ra?ionament. Prin el ne ridic?m pe un plan superior al cunoa?terii, realiz?m trecerea de la concretul senzorial (experen?ial) la abstract. Ra?ionamentul este unicul moment în cadrul c?ruia omul î?i impune libertatea în fa?a ordinii cosmice. Prin acest ra?ionament se împline?te actul crea?iei cosmice. Facerea este continuat? prin om. Constructul ra?ionamentului e o secven?? gnostic? nou? ?i original?, ce depinde de achizi?iile fiec?ruia. Secven?ele gnostice procesate, potrivit propriului eu, se decanteaz? în memorie, îmbog??ind experien?a personal? ?i colectiv? (cultura umanit??ii), iar altele r?mân ca arhetipuri informa?ionale în banca universal? de date (abstrac?ii) – akasha. O parte îns?, prin f?ptuire uman?, devin concreturi materiale ce populeaz? antroposfera ?i universul. Omul se manifest?, astfel, drept un continuator, un expansionist al Facerii!
Libertatea sa este, îns?, numai aparent?, iluzorie. Nu se manifest? ca o alegere, ie?ire din filonul cosmic al devenirii. Gândul nu creeaz? informa?ie, ci doar o transport?. E c?r?u?ul perfect, se deplaseaz? în ne?tiut, în trecut ?i viitor aducând informa?ia în prezent. Ajunge dincolo de posibilit??ile organelor de sim?, “vede” respectiva realitate ?i se întoarce spre a ne spune cum e. Gândirea, deci, investigheaz? (r?scole?te) datul, descoper? ?i descrie ce ne intereseaz?. În timp ce organele de sim?“ contempl?“ lumea, l?sându-se sensibilizate (activate) de stimuli veni?i dinspre ea, gândirea se manifest? activ asupra lumii, f?r? îns? a o afecta în vreun fel.
Când spunem c? gândim, de fapt, noi ra?ion?m. ?i ra?ion?m în virtutea unei predetermin?ri. Ordon?m ideile – entit??i gnostice arhetipale date (preexistente) potrivit matricii noastre interioare, care e identic? cu logica (ordinea) universal?. De aceea, obiectul mental construit apar?ine Totului. Omul nu este decît zidarul care a?eaz? c?r?mizile primite potrivit unui plan de care el nu are habar. Când prive?te construc?ia, este convins, îns?, c? el e proiectantul ?i arhitectul. Creativitatea uman? nu poate ie?i în afara crea?iei. Nu poate sparge logica intern? a Cuvântului, care se autodezv?luie prin actul cunoa?terii ca logos. ?i dac? crea?ia e însu?i Dumnezeu, prin creativitatea sa omul doar îl ajut? pe zeu s? se autocunoasc?. Datele de contempla?ie ?i cele descoperite sunt p?strate în memorie ?i activate de fiecare dat? când avem nevoie de ele prin ceea ce numim experien??.
Dac?, îns?, avem nevoie de o solu?ie la o problem? teoretic? ori practic? de forma: “Cum se poate combina x cu z spre a ob?ine y?” ori “Cum s? fac asta?” gândirea treze?te din starea latent? imagina?ia. Aceasta articuleaz? într-o infinitate de variante datele memoriei, compar? fiecare variant? cu modelul problematic ?i alege cheia care se potrive?te, cea care stinge tensiunea gnostic?. Îi deschide u?a s? se elibereze sub forma solu?iei. Imagina?ia, deci, inventeaz? pe baza datelor experien?ei. Poten?ialitatea respectiv? o numim inteligen??. Ba, mai mult, în momentele ei de expansivitate dincolo de zona de interes cognitiv, capacitatea combinatorie a imagina?iei e atât de liber? încât construie?te (inventeaz?) realit??i ipotetice. Aceast? manifestare o numim fantezie ?i ea e “vinovat?” de popularea spa?iului nostru existen?ial cu lumea artelor. În cadrul ei creierul ?i inima î?i dau mâna, unind mentalul cu afectivitatea. Emo?ia este cea care stimuleaz? ?i între?ine poten?a combinatorie a fanteziei. Acest poten?ial combinatoriu îl numim talent.
Tocmai în?elegând aceast? intimitate a cunoa?terii omul a putut face saltul, schimbarea de paradigm? în cercetarea ?tiin?ific?. Vechea paradigm? presupunea investigarea lumii fizice, a perceptibilului, identificare unor permanen?e, regularit??i, repetabilit??i ?i formalizarea lor sub forma unor legit??i, formule matematice ?i teorii. Apoi, suprapunea teoria peste diferite spa?io-temporalit??i convins c? acestea se vor conforma legit??ilor descoperite de c?tre el. ?i în cele mai multe cazuri realitatea, în diferite grade, se conforma modelului teoretic. La un moment dat a întâlnit realit??i care nu se conformau teoriei ?i pe care nu mai era în m?sur? s? le explice. Ex: microcosmosul. ?i atunci ?tiin?a a intrat în criz?. De acolo a scos-o Einstein, care ?i-a dat seama de limitele formaliz?rii perceptibilului, lumii sensibile. El a intuit existen?a unei lumi dincolo de sim?urile noastre, o lume la care accedem numai cu mintea. ?i lumea asta era chiar mintea noastr?. A?a c? a început s? investigheze nu în exterioritatea uman?, ci în interiorul ei. Cercetarea nu mai presupunea descoperirea unor aspecte ale realului sensibil, ci inventare unor posibile modele de manifestare a lumii, folosindu-se de structuralitatea min?ii umane. Mintea se turna pe sine în teorii despre care nu se ?tia c? ar corespunde unor realit??i fizice. S-au inventat, astfel, formaliz?ri, modele teoretice ?i s-a confirmat ulterior, pe m?sura perfec?ion?rii instrumentarului de cercetare, existen?a unor secven?e, domenii ne?tiute pân? atunci ale lumii fizice care se conformeaz? acestor modele. Deci, ordinea lumii nu mai era c?utat? în exterioritatea omulu prin subiectivizarea obiectualit??ii. Ordinea lumii se afl? în intelectul omului ?i subiectivitatea sa inventeaz? modele mentale care explic? configura?ii ale realului (obiectivului) de a c?ror existen?? habar nu avea. Începutul acestei noi paradigme l-a f?cut teoria relativit??ii. S-a trecut de la abordarea potrivit c?reia teoria ?tiin?ific? trebuie s? fie o reflectare, abstractizare a perceptibilului, concretului la noua paradigm?. Omul de ?tiin?? înventeaz? modele teoretice, abstracturi ?i are surpriza s? accead?, prin aplicarea – experimentarea lor, la ni?te concreturi pân? atunci imperceptibile prin intermediul sim?urilor. Descoper? o lume ori ni?te manifest?ri pe care mai înainte de a ?ti c? exist? le-a inventat, anticipat el mental. A?a a fost posibil? veritabila revolu?ie în cunoa?terea lumii cuantice ?i subcuantice.
Dincolo de ceea ce putem acesa prin sim?uri, gândire, imagina?ie r?mâne totu?i o lume interzis?. Acesta este transcendentalul – lumea misterului. La u?a sa nu putem bate decât cu inima. Îns? nu ni se întredeschide decât dac? atingem un nivel de vibra?ie rezonatoriu. Cheia este iubirea (erosul). Momentul de maxim? intensitate al iubiri e credin?a ?i numai ea poate penetra misterul! Forma sub care recept?m semnale din transcendent este inspira?ia sau revela?ia. Fantezia sprijinit? pe credin?? este cea care poate opera în acest ambient al sacralit??ii. De aceea, arta e divin? ?i ne îndumnezeie?te. Aici gnososul se împerecheaz? cu psihe, deschizând posibilitatea tr?irii spirituale. Când cele dou? rezoneaz? pân? la identificare atingem extazul, prin care ne ridic?m dincolo de ontos. Este ceea ce numim tr?ire mistic?. Uit?m de noi, ne dezidentific?m. Trupul ne r?mâne pe p?mânt, psiho-gnosticitatea evadeaz? ?i se une?te cu spiritul universal, inducând o nemaicunoscut? stare de bine. Ca ?i cum am fi acas? (akasha)!
Cele mai numeroase tentative de accedere la extaz apar?in tr?irii onirice. De fiecare dat?, îns?, ele sunt în?bu?ite de c?tre instinctualitatea trupeasc?. Corpul uman percepe ca pe o amenin?are posibilitatea desprinderii psiho-gnosticit??ii.
Omul poate doar s? cunoasc?, autocunoa?terea este imposibil? pentru c? psiho-gnosticitatea individual? nu se poate concentra asupra sinelui. Ea este captiv? acestuia. Introspec?ia nu este decât o plimbare, o vizitare a sinelui, ca ?i cum ai umbla printr-o pe?ter? ermetic?. Psiho-gnosticitatea este o oglind?, ce-i drept însufle?it?, dar ca orice oglind? nu se poate reflecta pe sine în sine. Dincolo de propria experien?? somato- fiziologic? nu reu?im s? afl?m despre noi decât ce ne ofer? reflexiile în ceilal?i. Cum to?i cei din jur sunt subiectivit??i – domina?i de interesul pentru sine aceste reflexii sunt deformate. Deci, nu ob?inem, din p?cate, decât o fals? autocunoa?tere. Apoi, psiho-cognitivitatea noastr? apar?ine infinit??ii ?i eternit??ii. Fiin?a noastr? p?mântean? este limitat?, ne-o putem închipui drept ca o oal? umplut? cu experien?a personal? p?mântean?. Suntem prizonieri ai unei anumite spa?io-temporalit??i, reprezent?m (semnific?m) doar o secven?ialitate. Poten?a noastr? psiho-cognitiv? infinit? opereaz? cu informa?ia (zestrea) acestei experien?e p?mântene incerte ?i perisabile. În ipostaza p?mântean?, putem ?ti despre noi doar atât cât încape în aceast? oal? mai mare ori mai mic?, mai plin? ori mai goal?. În func?ie de datele, acumul?rile acestei experien?e personale penetr?m o spa?io-temporalitate corespunz?toare. Unii înv???m mai mult ori mai pu?in, mai repede ori mai u?or sau prefer?m s? dormim mai mult. Tr?im într-un cerc mai restrâns ori colind?m toat? lumea, practic?m o singur? meserie ori ne policalific?m. Unii suntem specializa?i, al?ii enciclopedi?ti. Deci, fiecare ne construim potrivit lutului ce ne configureaz? chipul terran, dispunând de spa?iu mai mare ori mai mic de depozitare. Aceasta în func?ie de charma personal?, care determin? ca unii s? fim mai charismatici decât al?ii.
Întrebarea, care se pune, e dac? psiho-gnosticitate este un produs (func?ie) al materialit??ii trupe?ti ori se afl? în afara corporalit??ii. Sunt dou? perspective explicative contrarii. Cea materialist? afirm? anterioritatea ?i preeminen?a trupului asupra psiho-gnosticit??ii. Apare întâi trupul care, pe m?sura dezvolt?rii, tr?ie?te ?i gânde?te într-un anumit mod. Psiho-gnosticitatea e o rezultant? a fiec?rui moment al st?rii trupe?ti. Oala simte ?i gânde?te în func?ie de cum e ea atunci. Perspectiva spiritualist? sus?ine primatul ?i exterioritatea psiho-gnosticit??ii (PG) fa?? de corporal. Corpul este un instrument, mijloc de manifestare a PG în virtutea unei misterioase teleologii. PG î?i construie?te un corp pentru a face cu (prin) el ceva. Mai concret, mintea nu e un produs al creierului, creierul e un construct (arhitectur?) a unei min?i unice. PG poate exista f?r? trup, dar acesta, independent, nu are onticitate.
Cele dou? viziuni nu fac decât s? fragmentize devenirea. Dac? am reprezenta lumea drept un copac, spiritualismul sus?ine c? din s?mân?a unic? (spirit) r?sare ?i cre?te copacul. Pozitivismul se înc?p??âneaz? s? vad? numai cum din copac cresc ramuri, frunze ?i fruct (s?mân??). Antropoteismul unific? aceste dou? perspective. Exist? un spirit unic ca o lumin? a neantului; prin el nonexistentul î?i dezv?luie întunecimea. Îi spunem nonexistent pentru c? nu-?i semnaleaz? starea. Dar, spre a evita confuziile interpretative, mai corect e s?-i spunem neant – onticul în sine sau Dumnezeu. Lumina este ie?irea neantului din sine, forma sub care acesta se autodezv?luie. Gândind pozitivist, suntem convin?i c? lumina e un câmp fotonic, un fascicol de raze (unde) luminiscente. Aceast? stare corespunde unei inimaginabile frecven?e vibratorii ?i hiperviteze. Convenim s? o numin lumina pur?. Dac?, îns?, am reduce progresiv viteza ?i vibra?ia acestei lumini am putea constata în interiorul ei impurit??i, întunecimi. ?i dac? viteza ?i vibra?ia ar atinge, s? zicem, nivelul accesibilit??ii umane, spectrul infra-ultra, am descoperi în interiorul luminii o lume. Lumea onticului s-ar solidiza (corporaliza), vizualizându-se ca ontos! Neantul s-ar ilumina, ar deveni perceptibil. Aceast? stare de vizibilitate în sine, perceput? la exterior (un punct al spa?io-temporalit??ii) drept lumin? – con?tien?? de sine este spiritul. Spiritul este o fenomenologizare, devenire în afara sa a onticului (divinului) ca lumin?.
Plasa?i în spa?io-temporalitatea tridimensionalului percepem lumea universului nostru. Ea reprezint? o secven?? autovizualizat?, prin cunoscutele fenomene de reflexie, refrac?ie, difrac?ie, interferen?? ?i câte altele pe care nu le ?tim, a luminii pure (spiritului). Din punctul “hic et nunc” vedem, trecând pe lâng? noi lumina impur? în care s?l??luiesc alte lumi (universuri) invizibile ?i inaccesibile nou?. Aceas? iluminare ori luminiscen?? a tridimensionalului se cheam? gnosticitate.
Coroporalizarea gnosticit??ii duce la apari?ia fiin?ei luminoase denumite om. Prin el onticul, relevat în ontos, ia cuno?tiin?? de sine ca antropos. Aceasta este menirea omului – s? fac? posibil? autocognoscibilitatea divinului. Am putea spune c? el este ochiul lui Dumnezeu în acest univers. ?i tocmai de aceea unele grup?ri oculte a?eaz? ochiul la loc central în simbolistica lor. Fiecare om este universul care se prive?te pe sine într-un mod personal predeterminat de spa?ialitate ?i temporalitate. Aceast? not? personal? se cheam? psihism. Modul în care psiho-gnosticitatea recepteaz? lumea sa a fost prezentat mai sus drept cunoa?tere. Prin ea neantul se antropotizeaz? spre a face posibil? cunoa?terea de sine. Mai concret, prin acumularea experien?ei umane, neantul se încarc? cu informa?ie despre sine.
Autoreflexia ontic? presupune, îns?, desc?rcarea acestei informa?ii prin procesul invers al convertirii psiho-gnosticit??ii umane în noicitate. Noicitatea este starea de luminiscen?? a spiritului. Prin ceea ce numim moartea omului, psiho-gnosticitatea transfer? înc?rc?tura experien?ial? individual? (cuno?tiin?ele despre sine ale onticului), care are nivelul de iluminare al umbrei, în noetic. Aceast? stare a psiho-cognitivit??ii o numesc suflet. Aici în noetic aceste umbre (suflete) se reflect? ca într-o oglind?, modific? luminozitatea spiritual?, semnificând imaginea spa?io-temporal? a secven?ei ontice c?reia îi corespunde. Cum în orice moment mor oameni pe p?mânt, acest transport de secven?e gnosi-ontice (umbre) se produce într-o succesiune continu?, al?turându-se precum cadrele unui film. Nousul le ansambleaz? sub forma unui Tot, înalt vibratoriu, care e imaginea de sine a divinului. În acest mod fiecare suflet, ca secven?? psiho-gnostic? (cadru), la hipervitez? se gole?te de con?inut, topindu-se ?i integrându-se în lumina pur? care e spiritul. For?a care atrage PG c?tre noetic ?i men?ine ceast? coeziune intrinsec? a spiritului este iubirea.
Devenit Tot, sufletul se încarc? cu poten?? demiurgic? -unicitate, perfec?iune, indestructibilitate, infinitate, eternitate etc. Totodat?, aici, poten?a imagistic? conserv? ?i reconstruie?te imaginea actualizat? a corporalului disp?rut. Aceasta, îns?, are ?i un ceva în plus cu care revine în re-na?tere. Imagina?ia ne face nemuritori. E însu?i spiritul activat, ce se poate privi dintr-o infinitate de unghiuri. De aceia, e nemuritoare ?i infinit?! Gra?ie ei suntem creativi. Crea?ia e spiritul care s-a solidificat. Starea sa de a fi este viteza hiperluminic?. Materialitatea (substan?ializarea) e momentul de repaus relativ al spiritului, în care acesta î?i relev? secven?e ale sale. S? ne imagin?m un film a c?rui pelicul? se deruleaz? cu vitez? imperceptibil?. Ochiul uman nu vede nimic. Aceasta este lumea informa?ionalului. Când viteza se reduce la frecven?a vibratorie specific? ochiului, acesta percepe imaginea în mi?care. E starea ce ar corespunde lumii energeticului. Când derularea se opre?te într-atât încât ochiul percepe devenirea ca pe o fotografie se intr? în stadiul de materialitate a spiritului.
Acumulând autocunoa?tere, prin om – desc?rcarea sufletului – neantul se umple cu sine, î?i amplific? demiurgitatea ?i în momentul în care aceasta dep??e?te nivelul iubirii (for?a coeziv?) se produce big bang-ul! Neantul pulseaz?, expulzând în afara sa, sub forma unei scânteieri, infinitatea de psiho-gnosticit??i. Fiecare, purt?toare de iubire (amintire a nivelului rezonatoriu corespunz?tor unicit??ii), face posibil? o nou? genez? spa?io-temporal?, unde articuleaz? o alt? corporalitate. ?i se reia ciclul prin care omul cunoa?te lumea (divinitatea), se împ?rt??e?te din în?elepciune, iar aceasta se întoarce la sine (sufletul uman) ca autocunoa?te.
Acumulând cuno?tiin?e despre aceast? în?elepciune unic?, omul se duhovnice?te, se autoconstruie?te continuu întru divinitate. El este o devenire, o continu? curgere pe care nu o poate percepe pentru c? tocmai a curs. El îl poate percepe, mereu, doar pe cel care a fost. În orice moment cel care se gânde?te pe sine e de fapt altul. Pare paradoxal, dar omul real se afl? în viitorul prezentului perceptibil! Pentru a fi posibil? cunoa?terea de sine a omului planul gnostic al maieuticii de tip socratic ar trebui s? r?mân? în urma devenirii ontice. Ori, în realitate, cum am mai spus, cel care se gânde?te pe sine e întotdeauna un altul. ?i acesta îi gânde?te pe cei de dinaintea sa, nu pe sine. Autocunoa?terea de sine a omului ar fi ca ?i cum lumina s-ar prinde de la urm?. Concluzia, oarecum trist?, e c? anticul imperativ gnoseologic al antichit??ii nu se poate împlini. Omul r?mâne sie?i o fiin?? eminamente imprevizibil? ?i din aceast? imprevizibilitate eman? libertatea ?i demiurgia sa.
Deci: “Zeule, de vrei s? Te cuno?ti, prive?te-Te în om!” Ori: “Zeule, prive?te-Te în om ca s? vezi cine e?ti!”