Oricât m? str?duiesc s?-i fiu pe plac lui Melchizedek ?i s?-mi imaginez geometria sacr? numit? floarea vie?ii, enigmatic? ansamblare de cercuri, drept model al crea?iei sub care se relev? ordinea divin? mi-e imposibil, e în afara capacit??ilor mele de cuprindere.
În schimb, nu pot face abstrac?ie de faptul c? sculptura ?i ornamenta?ia portului ?i podoabelor str?mo?e?ti sunt dominate de ro?i, iar folclorul românesc e plin de învârtite (jocuri – hor?, sârb?, ciuleandr? etc) ?i cântece despre roata vie?ii! Se pare c? str?mo?ii no?tri ?tiau foarte bine ce înseamn? ea ?i de aceea o p?strau cu un soi de sacralitate în simbolistica popular?, invocându-i rotirea ?i întoarcerea tinere?ii ori a vremurilor bune de odinioar?.
M? gândesc la via?a mea terran? ca la o ireversibil? deplasare dinspre na?tere, plecare c?tre ceea ce numim moarte – v?zut?, îns?, ca moment de oprire ?i c?dere în gol (colaps) spre în?l?are. S? ne imagin?m c? aceast? deplasare o facem de-a lungul spi?ei unei ro?i, care se învârte în plan orizontal în sensul acelor de ceasornic. Fiecare pornim dinspre butuc (momentul ?i locul na?terii) c?tre circumferin?a ro?ii (oprire). ?i probabil tocmai acest lucru vrea s? ni-l spun? celebra ?i atât de misterioasa spiral? dacic?. P?strând un anumit ritm, în momentul ajungerii la finalul vie?ii, adic? pe circumferin??, dac? am privi pe orizontal? drumul parcurs, am constata c? el reprezint? o figur? spiralat? de concentricit??i.
Cum, îns?, roata se învârte simultan ?i în plan vertical, privind calea str?b?tut? de-a lungul spi?ei în momentul în care ea s-a ridicat la patruzeci ?i cinci de grade am constata c? drumul vie?ii noastre a descris un vortex deschis. Acest vortex e un soi de gaur? neagr?, care absoarbe tot ce este în jur. Pentru c? asta facem cam pân? pe la jum?tatea vârstei – aspir?m ?i tot adun?m, acumul?m. Poate c? sensul real al cuvântului aspira?ie e acela de absorb?ie a ce e în jur spre propria afirmare ?i în?l?are. Potrivit celebrei zicale, în primii ?apte ani sorbim iubirea, înv???turile p?rin?ilor ?i ce avem acas?, iar mai apoi ne orient?m c?tre în?elepciunea vie ori tezaurizat? în cultur? a celorlal?i.
Momentul atingerii circumferin?ei corespunde st?rii în care roata s-a ridicat la nou?zeci de grade. Atunci se produce c?derea pe vertical? înspre butuc (origine) – moartea terran?. Imediat, înaintea c?derii, dac? am putea privi din afar? drumul parcurs am constata c? via?a noastr?, de la butuc (na?tere) la circumferin?? (oprire), a descris un vortex care s-a închis în sine ca o sfer?. Aceast? figur? spa?io-temporal? descris? de deplasarea din momentul pornirii pe spi?a vie?ii ?i pân? la punctul c?derii este imaginea a ceea ce suntem fiecare. În aceast? deplasare ne-am perceput, din interiorul nostru, într-un anumit mod ce corespunde fiec?rei etape a vârstei – spa?io-temporalitatea atins? la momentul autoconstat?rii. La finalul drumului, probabil imediat înaintea c?derii, avem percep?ia figurii geometrice descrise de deplasarea prin propria via??. Aceast? imagine a tr?irii personale, un vortex de forma unei sfere închise luminiscente, suntem fiecare cel adev?rat. O luminiscen??, vizibil? în afar?, de a c?rei existen?? nu avem habar! Foarte târziu posibilit??ile tehnice de vizualizare au perceput-o limitat sub ceea ce numim aur? ori efect kirlian. Respectiva configura?ie spa?io-temporal?, umplut? la interior cu urma propriei deplas?ri (tr?iri), o numesc roata vie?ii personale.
Rezult? c? în aceast? via?? terran? fiecare, prin propria tr?ire, ne-am autoconstruit sub forma unei entit??i luminiscente la exterior ?i întunecat? (închis?) la interior, despre care afl?m doar în momentul mor?ii. Prin c?derea sinelui în interiorul s?u (întoarcerea neantului la origini) devine posibil? reluarea ciclului unei noi vie?i. Incon?tientul fiec?ruia, dup? c?dere, p?streaz? memoria urmei l?sate la interior (karma), dar ?i imaginea extern? (fizionomia) entit??ii luminiscente care am devenit, vizibile celorlalte entit??i din jur. Imaginea mea extern? luminiscent? conservat? în incon?tient reprezint? con?tiin?a propriei identit??i. Incon?tientul e con?tien?? în sine (urma intern?), dar ?i con?tien?? de sine – percep?ie a imaginii externe. Prin aceast? con?tien?? de sine ne raport?m la celelalte entit??i luminoase ce populeaz? lumea de dincolo, de fapt lumea noastr? real?. Cel care tr?iam pe p?mânt ?i m? deplasam pe roata vie?ii, chiar ?i când m? pip?iam ori m? vedeam în oglind?, eram o aparen??. O aparen?? ce avea, îns?, con?tiin?a c? reprezint? mult mai mult, un ceva care îmi coexista în mister ?i c?ruia îi spuneam îngerul p?zitor. Prin tr?ire – deplasare în cadrul unui ciclu terran al devenirii – m-am n?scut pe mine cel adev?rat, entitatea luminiscent? ve?nic? din lumea de dincolo (sfera eonic?).
Aceast? roat? cu dou?sprezece spi?e, care se învârte?te spre dreapta, azimutal, adic? în plan orizontal, dar totodat? se înal?? pe vertical? ?i graviteaz? orbital, asemenea unui giroscop, este universul nostru tridimensional. Prin deplasarea de-a lungul spi?ei, în cadrul tr?irii propriei vie?i p?mântene, omul introduce a patra dimensiune – spa?io-temporalitatea. Parcurgându-?i vârsta, din fiecare punct al devenirii, el percepe secven?ialit??i ale universului în care se afl? sub forma unor fotografii. Cum, datorit? deplas?rii rectilinii pe spi?a ro?ii, suntem mereu altul, tr?irea personal? apare drept o succesiune de fotografii ansamblate într-un film al vie?ii. Via?a este montajul ?i simultan vizionarea filmului propriei deplas?ri. În aceast? autovizionare, datorit? continuei deveniri, introducem fotografia locului ?i momentului unde ne afl?m, creând iluzia spa?iului ?i timpului ca realit??i exterioare nou?. Spa?io-temporalitatea este îns? omul, a patra dimensiune a universului c?ruia apar?inem. F?r? el spa?iul ?i timpul sunt neant, nu au nicio semnifica?ie! S? ne imagin?m c? ne deplas?m prin interiorul unui tunel ?i dac? ne-am putea opri am constata c?, de fapt, suntem tunelul în momentul ?i locul respectiv.
Când, în rotirea pe vertical? a universului, am atins apogeul vie?ii ?i consider?m circumferin?a ro?ii ca fiind la nou?zeci de grade se produce pr?bu?irea instantanee pe vetricala propriei spa?io-temporalit??i. Instantaneitatea c?derii provoac? ruptura între con?tien?? ?i incon?tient. Din fiin?? dual? devenim unicitate, informa?ia acumulat? într-o via?? (experien?a) decantându-se pe axa c?derii – aceea?i spi?? pe care am urcat – asemenea unui fuior de fum ce r?mâne în urma motocicletei care se deplaseaz? cu mare vitez?. De la apogeul c?derii roata imaginar? î?i continu?, îns?, rota?ia dincolo de nou?zeci de grade pân? atinge cu circumferin?a, din nou, orizontala în partea opus?. Dac? în primul cadran al rotirii pe vertical? (0 – 90 grade) am tr?it p?mântean sub forma dualit??ii con?tient – incon?tient, în acest al doilea cadran (90 – 180 grade) incon?tientul nostru e absorbit, asemenea unui atom, în marele incon?tient. În aceast? perioad? el trece printr-o stare de incuba?ie în cadrul c?reia se redimensioneaz? ca voin?? în func?ie de cantitatea de con?tien?? (mierea vie?ii terrane) centrifugat? în momentul c?derii. În cel de-al treilea cadran al învârtirii pe vertical? a ro?ii noastre imaginare (180 – 270 grade) incon?tientul se reîntrupeaz? ?i parcurge o nou? via??, în sens invers, pe planeta geam?n? Terrei. Aceast? tr?ire-deplasare pe aceea?i spi?? e direct propor?ional? cu voin?a acumulat? în perioada de incuba?ie a incon?tientului. Voin?a e energia vital?, combustibilul ce sus?ine deplasarea – acumulare de experien?? în cadrul vie?ii p?mântene. Când se epuizeaz?, se produce din nou c?derea, centrifugarea experien?ei ?i incubarea incon?tientului în cadranul patru (270 – 360 grade). Ciclul se reia printr-o nou? întrupare pe Terra.
De remarcat, toate vie?uirile (deplas?rile) se petrec mereu pe aceea?i spi?? a ro?ii, succesiunea de reîncarn?ri, configurând un neam. Deseori auzim spunându-se c? z se trage din spi?a lui x! Al doilea element, ce merit? re?inut, e c? durata vie?ii noastre p?mântene r?mâne direct propor?ional? cu voin?a de a tr?i. Murim când ne epuiz?m aceast? energie vital?, care ne d? for?a interioar? de a înfrunta odiseea propriei vie?uiri. Voin?a conserv? în ea gradul de h?rnicie personal?, m?sura achizi?ion?rii de experien?? p?mântean? în încarn?rile anterioare. Dup? moarte, incon?tientul d?ruie?te aceast? cunoa?tere Marelui Incon?tient ?i se incubeaz? cu cantitatea corespunz?toare de voin??. Cu fiecare nou? încarnare, durata de via?? se m?re?te pentru c? voin?a de a tr?i cumuleaz? decant?rile fiec?rei experien?e de vie?uire anterioar?. Astfel, deplasarea pe spi?a ro?ii se lunge?te, extinzându-se în afara sinelui circumferin?a fiec?rei noi ro?i a vie?ii.
Privit dintr-o alt? spa?io-temporalitate, improprie (în afara fiin?ei), acest vortex sferic ?i luminos, pe care îl numesc eon, apare legat cu cele ale tuturor tr?irilor anterioare. Fiin?a uman? se profileaz? în cosmos asemenea unei comete în mi?care ori unei stele c?z?toare. De aceea, în credin?a popular?, la moartea fiec?rui om pic? o stea. În realitate aceast? stea este eonul luminos ce intr? într-un nou ciclu al devenirii planetare. Pe m?sur? ce aceast? înl?n?uire eonic? cap?t? suficient? voin?? – decantare a experien?ei tr?irilor anterioare – fiin?a uman? se apropie de des?vâr?ire. Când voin?a atinge nivelul ce îi permite s? sparg? pragul critic al cenzurii transcendentale (iubirea de sine) fiin?a realizeaz? saltul într-o alt? dimensiune a unui alt univers. Prin acest salt, înl?n?uirea luminiscent? de eoni, în?ira?i precum cuantele pe und?, se comprim? ?i fiin?a concentrat? într-o s?mânt? luminoas? (scânteie) începe ciclul unei alte deveniri în cadrul c?reia incon?tientul împreun? cu con?tien?a de sine recicleaz? o alt? configura?ie fiin?ial?. Cel care face saltul în noua dimensiune nu mai este, îns?, omul terran, ci supraomul. Dar nu supraomul instinctual pe care Nietzche îl reduce la un jalnic muritor însetat de putere, ce, în competi?ia sa cu divinitatea (“Dumnezeu e mort!”) nu-?i g?se?te împlinirea decât în condi?ia de st?pân ori r?zboinic. Acesta e procesul de infinit? eonizare prin care omul se manifest? ca un nemuritor.
Roata vie?ii ne permite s? imagin?m, dincolo de efemeritatea corporalit??ii p?mântene, formidabilul mister care este omul. Sub spa?io-temporalitatea fizionomiei sale terrane, de fapt, omul înc? nu este. El reprezint? doar o aparen?? ?i de aici condi?ia sa tragic? de muritor. Acel “Sunt Cel Ce Sunt!”, prin care zeul r?spunde întreb?rii lui Moise, semnific? programul devenirii umane. Omul e o devenire a scânteierii focului sacru c?tre “Cel Ce Sunt”. Succesiunea de aparen?e în cadrul ciclului terran configureaz?, dincolo de orizontul misterului, secven?ialitatea înl?n?uit? a fiin?ialit??ii sale eonice. Geometrie sacr?, în stadiul p?mântean, el este o entitate tân?r? aflat? abia la începutul devenirii. A str?b?tut universurile uni ?i bidimensional, dar are în fa??, pe drumul c?tre fiin?a adev?rat? (îns??i zeitatea), infinito-eternitatea.
În dou?zeci ?i ?ase de mii de ani, durata unui ciclu solar, vortexul umanit??ii, prin succesiunea de reîncarn?ri personale pe roata vie?ii, structureaz? o nou? configura?ie planetar? cu existen?? de sine st?t?toare. Aceasta este rezultatul dizolv?rii con?tien?elor individuale, ajunse la cap?tul stadiului evolutiv terran, într-o con?tien?? unic? planetar?. Umanoizii devin unul – fiin?? planetar?. ?i aceast? fiin?? abia n?scut? î?i începe deplasarea pe spi?a ro?ii, reluându-se, pe o treapt? superioar?, ciclul vie?ii. Înseamn?, în ultim? instan??, acumulare de experien?? prin care se cristalizeaz? o nou? con?tien?? de sine (planetar?) ce îi permite s? se delimiteze de ce e în jur în cadrul unei noi identit??i. Aceast? identitate este incon?tientul planetar. Individul uman terran, devenit umanitate planetar? (planet?) cu o alt? identitate, a mai f?cut astfel un pas pe calea integr?rii cosmice; adic? a întoarcerii la sine a divinit??ii. Fiecare planet?, sistem solar, galaxie, univers reprezint? stadii ale întoarcerii autocunosc?toare a Totului (Unicului) în sine. Noua planet?, propulsat? de voin?a întregii umanit??i ajunse la des?vâr?ire, prin deplasarea pe roata vie?ii va desena în afara sa o nou? configura?ie eonic?. Atingând finalul evolu?iei, ea va c?p?ta str?lucire solar?, antrenând în jurul s?u planetele aflate în stadii inferioare de luminiscen??. Noul sistem solar, în deplasarea sa pe roata vie?ii, va acumula experien??, con?tien?? de sine ?i identitate incubate în nucleul unui nou incon?tient mai cuprinz?tor ?i mai apropiat de Marele Incon?tient. Dar tocmai prin acest salt evolutiv, de la om la fiin?? solar?, i-a adus acestuia un plus de autocunoa?tere de sine. Roata vie?ii va obliga sistemul solar s? devin? galaxie, aceast? infinit? procesualitate eonizatoare apropiind starea unei noi spa?io-temporalit??i ce va permite saltul autocunosc?tor într-un alt univers.
Într-o prezentare foarte simplist?, dac? am considera omul prim stadiu al Cuvântului ce se roste?te pe sine, el ar fi conceptul. Planeta ar fi propozi?ia, sistemul solar – fraza, galaxia ar fi silogismul (ra?ionamentul), universul – ideea, iar cosmosul ar fi pleroma – gândirea (ordinea) divin?. Nu ?tim în care anume moment al devenirii se afl? el, dar cam acestea ar fi stadiile pe care le are de parcurs omul pe roata vie?ii pân? la întoarcerea autocunosc?toare a Sinelui în sine, finalizându-se crea?ia ?i autocunoa?terea. Dar, cu certitudine, dac? am privi devenirea dintr-un punct ?i moment al universului superior am avea o alt? perspectiv?. ?i poate c? fiecare nou? deschidere, posibil? numai prin avansarea în universurile urm?toare, este eternitatea.
Roata vie?ii e neantul ca Incon?tient ce devine con?tien?? de sine! Omul s? fie o etap? a acestei deveniri ori atomul ei constitutiv?
În gnosticism acest model al devenirii preexist? în pleroma – gândirea Tat?lui Etern, al?turi de ierarhia eonic?, sub forma Adamului ceresc ?i a Sethului ceresc – Fiul Omului. Cea care face posibil? crea?ia este Sophia, de?in?toare a gnozei divine sub forma în?elepciunii ?i a dorin?ei sexuale (Zoe–via??, însufle?ire). Deoarece partenerul nu este de acord, exclusiv din proprie dorin?? (masturbare?) îl na?te pe Ialdabaoth. Acesta, rezultat al unei perversiuni, ie?ind imperfect – orb ?i nebun, îl alung? în întuneric ?i trage v?lul separator. La izgonire, el mai apuc?, îns?, s? z?reasc? un lic?r din gnoza divin? a mamei pe care o fur?, ducând-o cu sine. Tr?ind în singur?tate î?i exerseaz? demiurgia, creând din sine cerul ?i p?mântul ?i, pentru a avea supu?i, cetele de archoni conduc?tori, c?rora le spune c? el este unicul ?i le cere s? nu aib? un alt Dumnezeu în afar? de el. Tocmai atunci se aude Vocea care îl avertizeaz? ?i contrazice, afirmând existen?a modelului adamic ?i a Fiului Omului.
Spre a-?i ?ine sub control supu?ii ?i a-i face s? cread? c? Vocea e a lui, le cere archonilor s? fac? împreun? cu el un om asemenea lor. Îl construiesc ?i îl înzestreaz? cu toate poten?ele, îns? ei neposedând Zoe (via??) Adam r?mâne inert. Christos, zeul pleromei, vine ?i îl sf?tuie?te s?-i sufle în urechea lui Adam ?i astfel acesta se însufle?e?te. Ialdabaoth, îns?, e deposedat în acest mod de r?m??i?a de gnoz? furat? de la Sophia, aceasta fiind d?ruit? involuntar omului. Constatând c? a fost în?elat ?i de team? c? Adam, de?in?tor al gnozei, ar deveni mai puternic decît el ?i cetele de archoni, Ialdabaoth îi construie?te o închisoare material? (trup) unde îl întemni?eaz?. Spre a-l face s? tr?iasc? într-o dulce ?i mole?itoare desf?tare îi d?ruie?te raiul, dar îl avertizeaz? s? nu m?nânce din Pomul Gnozei. Ba, mai mult, spre a-l face ?i mai neputincios, îl adoarme ?i îi separ? în?elepciunea ?i dorin?a de via?? (Zoe), ultima fiind d?ruit? Evei.
Christos intervine, din nou, ?i sub înf??i?area ?arpelui îi îndeamn? pe cei doi s? guste fructul interzis pentru a-?i reunifica, astfel, puterile. Se întâmpl? acest lucru ?i Adam î?i recupereaz? întreaga poten??. S? se r?zbune Ialdabaoth îi blesteam? ?i îi alung? pe P?mânt. Apoi, împreun? cu cetele de archoni vine s? o violeze pe Eva. Din aceast? împerechere se nasc Cain ?i Abel. Cu prilejul celebrei oferte de daruri, Ialdabaoth introduce discordia între fra?i, determinând uciderea lui Abel. Urma?ii p?mânteni ai lui Cain, neposedând gnoza, r?mân muritori incapabili de evolu?ie pe calea cunoa?terii ?i lipsi?i, astfel, de orice posibilitate de a-?i dep??i condi?ia. Ve?nic supu?i ai lui Ialdabaoth, ei sunt un balast al crea?iei; se vor reîncarna la nesfâr?it în starea lor de inferioritate, unde î?i savureaz? clipa de efemeritate. Din împerecherea lui Adam cu Eva se na?te Seth, mo?tenitor al gnozei. De aceea, urma?ii s?i vor forma minoritatea gnosticilor, ap?i s? accead? la în?elepciune ?i purt?tori ai veritabilei deveniri întru nemurire. Ei sunt cei care împ?rt??esc mul?imilor cunoa?terea ?i le mediaz? rela?ia cu divinitatea. Doar ei, prin evolu?ia pe calea cunoa?terii, î?i vor putea recupera nemurirea, reidentificându-se cu modelul adamic ceresc în pleroma.
Cel care ofer? o ?ans? cainienilor este cre?tinismul. Gnoza cre?tin? încearc? s? rezolve problema nemuririi ?i recuper?rii acestora prin cele dou? femei, una fecioar? ?i alta stearp?, care îi nasc pe Ioan Botez?torul ?i pe Iisus. Ultimul este modelul sethian din pleroma – Fiul Omului venit s? se întrupeze prin Maria. Ioan este cel care, prin taina botezului, îl unge pe Iisus cu gnoza christic?. Iisus Christos propune cainienilor salvarea (mântuirea de murire) prin credin?? ?i iubire. Ialdabaoth încearc? s? blocheze aceast? ofert? prin r?stignirea pe cruce (cea care separ? pleroma de crea?ie) a lui Iisus. Christosul, îns?, îl recupereaz? ?i împreun? se înal?? la cer.
Când vorbim de tipul uman sophianic ne gândim la un ins în?elept. Dar sophianizarea înseamn?, mai degrab?, d?ruire de via?? (Zoe), na?tere – însufle?ire. Incon?tientul irumpe din sine, sub forma dorin?ei de afirmare, ca elan vital. For?? ira?ional? acesta se revars?, umplând tiparul sethian ?i porne?te ca o f?ptur? uman? pe una din spi?e, urmând ciclul predestinat de roata vie?ii. Sophianizarea e calea ie?irii din sine (na?terii) a divinului spre a se cunoa?te. Aceast? tenta?ie cunosc?toare devine cunoa?tere de sine a omului – con?tien??. În momentul c?derii (murire), centrifugarea con?tien?ei alimenteaz? ?i înt?re?te, amplific? voin?a incon?tient? – dorin?a de via??, f?când posibil? reluarea ciclului întrup?rii. Pe cerul ialdabaothian se profileaz? eonic omul adev?rat – prototipul sethian ce se va identifica cu modelul adamic în pleroma. Eonizarea e calea eterniz?rii umanului prin acumulare continu? de în?elepciune. Omul sophianic este însufle?ire efemer? (Zoe), iar omul eonic este în?elepciune etern? – spirit (divinitate).
În aceast? modalitate omul p?mântean deseneaz? pe cer chipul divin ?i face posibil? identificarea efemerului pictor cu portretul etern; roata vie?ii e pensula! Ciclul vie?ii terrane începe ?i se reia, mereu, între tr?irea cain? ?i gnoza sethian? spre des?vâr?ire pân? când incon?tientul acumuleaz? acea energie (voin??) care îi permite s? se rup? de con?tien?a de sine (iubire) ?i s? fac? saltul c?tre o existen?? planetar? ori într-o alt? dimensiune ?i un alt univers. În c?l?toria sa spre eternizare omul, asemenea unui electron, când acumuleaz? suficient? energie (incon?tien??) face saltul de pe circumferin?a ro?ii sale (orbit?) pe o circumferin?? a altei ro?i (univers). Datorit? centrifug?rii î?i pierde con?tien?a de sine ?i se pr?bu?e?te în incon?tient, de unde reia ciclul unor noi deveniri multidimensionale. Prin eonizare omul renun?? la însufle?irea terran? acumulând eternitate, iar prin sofianizare se dezice de ea pentru o clip? de însufle?ire ce face posibil? cunoa?terea (acumularea de experien??). El este o sophie gata s? renun?e la eternitate spre a experimenta dorin?a, pentru ca apoi, plin de remu?c?ri, s? regrete ?i s? încerce s?-?i recupereze pierderea. ?i de aceea, poate c? omul nu este altceva decât zbuciumul de sine al divinului între eternitatea singur?t??ii ?i efemeritatea crea?iei. Roata vie?ii ar putea fi acest zbucium!