Ontogeneza politic? a r?zboiului

de | 6 noiembrie 2016
Niciun comentariu

                    Motto:

„Nici un popor nu e atât de dec?zut încât s? nu merite s? te jertfe?ti pentru el, dac? îi apar?ii”

Blaga


4.1 Distan?area de model

Este interesant de analizat la ce concluzie duce compararea formulelor: „r?zboiul este continuarea politicii cu alte mijloace (violente)”; „politica este continuarea r?zboiului cu alte mijloace (neviolente)”. Prezentate într-o variant? cât de cât formalizat?, aceste defini?ii ar ar?ta astfel:

P®R   cu alte M (V)

R®P   cu alte M (NV)

P®R®P ¹ M (V, NV), unde:

 

– P = politic?

– R = r?zboi

– M = mijloace

– V = violente

– NV = nonviolente

®  implic?

 

Rezult? c? între politic? ?i r?zboi, ca forme de ac?iune social?, exist? continuitate, mijloacele fiind cele care marcheaz? trecerea de la una la alta. Sferele de cuprindere ale politicului ?i r?zboiului s-ar putea suprapune, distingându-se prin tipul de mijloace folosite (violente ?i nonviolente). Deci r?zboiul ar fi un anumit tip de politic?, iar politica un anumit tip de r?zboi, numai mijloacele folosite ar semnala trecerea ?i le-ar delimita.

În realitate lucrurile stau altfel:

  1. a) Analizate separat, din perspectiv? cauzal?, cele dou? formule eviden?iaz? c? politica ?i r?zboiul se afl? în raport de succesiune, de forma P®R ?i R® În fiecare caz primul termen este cauza, iar cel?lalt este efect. Rela?ia dintre ele este univoc?, politicul, în primul caz, determinând r?zboiul, lucru absolut corect. Dar dac? raportul ar fi într-un singur sens, atunci r?zboiul ar apare ca neavând influen?? asupra politicii, concluzie care nu concord? cu realitatea. Politica declan?az? conflictul armat, iar acesta influen?eaz? politica fie prin condi?ionarea acesteia de c?tre evolu?ia opera?iunilor militare, fie prin îns??i finalitatea r?zboiului, aspect pe care formula în discu?ie nu îl eviden?iaz?.

Apoi, r?zboiul nu acoper? întreaga arie a politicii raportul fiind similar celui dintre parte – întreg. F?r? a nuan?a analiza ?i prin prisma rela?iei putere politic? – r?zboi trebuie s? spunem totu?i c? sfera politicii este mult mai larg? decât a r?zboiului. Prin r?zboi se urm?re?te realizarea unui scop politic, dar politica, raportat? la întreaga societate, urm?re?te satisfacerea unei multitudini de alte obiective ?i prin alte mijloace decât r?zboiul. Politica presupune, în plus, lupta pentru putere în societ??ile democratice, conducerea de ansamblu a societ??ii, rela?ii politice cu alte state; r?zboiul reprezint? un tip special de raporturi numai cu unul sau unele state. Sfera r?zboiului nu acoper? întreaga sfer? a politicului, ci numai o parte a acestuia. Numai pe por?iunea de suprapunere putem spune c? r?zboiul coexist? efectiv cu politica, aflându-se nu în rela?ie de succesiune ci de interac?iune.

Raportul politic?-r?zboi poate fi privit în mai multe moduri: succesiune, când r?zboiul este efectul întregii politici; interac?iune, când r?zboiul este efectul unei p?r?i a politicii; coexisten?? ?i interac?iune, în cazul r?zboaielor totale (populare, civile etc.); coexisten?? ?i succesiune, când r?zboiul „supravie?uie?te” politicului care l-a generat, preg?tind trecerea la un alt politic. Astfel stând lucrurile, înseamn? c? defini?ia lui Clausewitz exprim? în mod corect numai situa?ia când r?zboiul este efectul întregii politici. Acest caz de identificare total? a r?zboiului cu politica poate exista în mod real, dar destul de rar; în situa?ia unui r?zboi civil în care sunt implicate puterea politic? ?i toate celelalte for?e sociale sau când întregul sau cea mai mare parte a teritoriului se afl? sub ocupa?ie str?in? vremelnic? ?i se duce un r?zboi al întregului popor de eliberare.

  1. b) Defini?ia las? s? se în?eleag? c? politica, în general, duce iremediabil la r?zboi, în formulare fiind introdus? o „doz?” de fatalitate. Ori, în realitate, r?zboiul nu este continuarea obligatorie, cu mijloace violente, a oric?rei politici ci numai a unui anumit tip de politic?. Clausewitz nu a extins formula ?i asupra r?zboaielor civile pe care nu le-a recunoscut drept r?zboaie. El avea în vedere numai politica extern? ca generatoare de r?zboaie.
  2. c) Politica poate folosi mijloace violente f?r? a se transforma în r?zboi. Sunt numeroase situa?iile în care puterea politic? apeleaz? la for?a militar? (interven?iile militare) pentru solu?ionarea unor conflicte, f?r? a se ajunge totu?i la r?zboi. Îns??i privarea omului de libertate, desfiin?area unor organiza?ii politice, închiderea sediilor acestora ?i a publica?iilor, împr??tierea unor manifestan?i sunt forme violente. Rezult? c? nu întotdeauna continuarea politicii cu mijloace violente înseamn? r?zboi. Numai în anumite condi?ii politica, ce se continu? cu mijloace violente, devine r?zboi. Este deci evident c? defini?ia lui Clausewitz apare drept rezultat al unei induc?ii incomplete. Sunt cazuri, evenimente, care în mod real, nu se circumscriu defini?iei, nu intr? în sfera ei de cuprindere.

Clasica formul? clausewitzian? trebuie completat?, putând lua forma: „r?zboiul este continuarea, în anumite condi?ii, a unei anumite politici cu mijloace violente”. Acest lucru se impune, dac? avem în vedere marea variabilitate a factorilor sociali interni ?i instabilitatea vie?ii interna?ionale. Lor li se adaug? rapida evolu?ie a armamentelor ?i celorlalte „arsenale” ce apar?in politicului dar sunt impregnate cu violen??.

Apoi, se mai pune problema dac? dintotdeauna, indiferent de perioada istoric?, r?zboiul a fost continuarea politicii. În ce m?sur?, în condi?iile actuale, un r?zboi prin accident sau din eroare mai poate reprezenta continuare a unei politici? R?spunsul presupune aducerea în discu?ie a impactului revolu?iei ?tiin?ifico-tehnnice contemporane atât asupra politicii, cât ?i a r?zboiului. Aplicarea realiz?rilor acestora amplific? ritmul transform?rilor care au loc, complic? ?i dinamizeaz? procesele ?i tendin?ele ce se manifest?, determin? apari?ia altora noi, genereaz? o cre?tere exploziv? a problemelor de ordin social. Totodat?, ?tiin?a ?i tehnica devin o for?? cu pondere în continu? cre?tere în sfera puterii, sporind posibilit??ile cognitive ?i ac?ionale ale omului ?i grupurilor sociale. Prin aceasta, factorul subiectiv este pus într-o nou? rela?ie cu determinismul social, putând s?-l în?eleag? ?i s? ?i-l reprezinte tot mai corect, accedând astfel pe calea eliber?rii de ac?iunea oarb? a acestuia. Se produc muta?ii calitative în sfera puterii, crescând ponderea elementului con?tient – o acumulare a lui „episteme” care se transform? într-o propor?ie crescând? în „phronesis”. Puterea devine tot mai „ra?ional?”, pe m?sura ajungerii la o nou? calitate a umanului, ca urmare a asimil?rii culturii. ?tiin?a devine principalul factor poten?ator al puterii. Ultima, devenind tot mai „în?eleapt?”, se poate raporta mai adecvat la procesualitatea social?, cu impact benefic ?i în planul solu?ion?rii conflictelor. Devine posibil? evitarea sau chiar eliminarea treptat? a confrunt?rilor armate ca modalitate de solu?ionare a conflictelor.             Apoi, actualele acumul?ri de armament men?in pericolul izbucnirii unor r?zboaie din eroare sau prin accident. În aceast? situa?ie nu se poate spune c? politicul este implicat nemijlocit în declan?area conflictului, dar poart? responsabilitatea producerii. Dezl?n?uirea r?zboiului nu este rezultatul unui scop politic, ci al sc?p?rii de sub controlul puterii politice a mijloacelor distructive acumulate în mod ira?ional. Politicul este vinovat de aceast? acumulare, de irosirea unor importante resurse, nu în interesul societ??ii ?i al omului, ci în defavoarea acestora, ca ?i de climatul de încordare instituit în rela?iile interna?ionale. Carol G. Iacobsen, profesor american de studii strategice, aprecia c? inteligen?a artificial? ?i computerele diminueaz? îngrijor?tor controlul factorului politic asupra opera?iilor militare, riscurile unui r?zboi crescând enorm. Scade deci amenin?area unui conflict armat, consecin?? a unui act politic deliberat ?i cre?te cea a unuia drept consecin?? a disfunc?iilor ce pot ap?rea în gestionarea spa?iului social ?i în exercitarea controlului asupra sistemelor de arme ori în general a factorului militar. R?zboiul prin accident a devenit un pericol mai mare decât r?zboiul rezultat din decizii politice. Arnold Toynbee afirm? explicit c? armamentul în era noastr? este „un talisman al victoriei f?r? a fi un talisman al culturii”, iar militarismul este considerat „perversiunea spiritului uman îndreptat? spre distrugere” (Guerre et civilization). Aceast? realitate nefericit? a zilelor noastre reprezint? un alt argument care impune o reconsiderare, cel pu?in par?ial?, a clasicei formule clausewitziene.

  1. d) Nu numai tipul mijloacelor folosite diferen?ieaz? politica de r?zboi. Elementul esen?ial care le distinge este scopul urm?rit. Scopul politicii este satisfacerea unor obiective printr-o diversitate de forme. În general, se consider? c? r?zboiul urm?re?te realizarea scopului politic. Dar acesta este un scop al politicului în forma sa ner?zboinic?, pe care el nu l-a putut realiza prin mijloacele specifice (pa?nice). Declan?ând r?zboiul, politicul nu a renun?at la scopul ini?ial, continu? s?-l urm?reasc?, dar pentru înf?ptuirea lui are nevoie de alte condi?ii. Aceste condi?ii favorabile trebuie s? le ofere r?zboiul. În mod logic, conflictul armat trebuie s? aib? propriul scop, anume asigurarea acelor condi?ii în care politicul s?-?i poat? realiza scopul care nu era posibil în condi?iile antebelice. R?zboiul trebuie s?-l aduc? pe adversar în situa?ia de a se supune ?i a accepta cererile pe care ini?ial le-a respins. Scopul politic este cauz? a r?zboiului, declan?atorul acestuia, iar r?zboiul devine ultimul mijloc posibil pentru realizarea lui.

Se pune întrebarea, dac? având propriul s?u scop r?zboiul mai este continuare a politicii? Deci exist? o politic? care urm?re?te un scop propriu, pentru a c?rui realizare apeleaz? la toate mijloacele ?i la to?i factorii de putere. Încerc?rile sunt îns? z?d?rnicite de opozi?ia adversarului. Politica ?i-a epuizat, f?r? rezultat, toate mijloacele fiind nevoit? s? apeleze la ultima resurs? – violen?a armat?. Reac?ia similar? a adversarului declan?eaz? conflictul armat. R?zboiul apare deci ca rezultat al neputin?ei unei puteri politice de a se impune în fa?a alteia, al impasului în care aceasta a intrat ca urmare a epuiz?rii poten?elor pentru rezolvarea situa?iei conflictuale, determinat? de încercarea de realizare a scopului politic. Este nevoie de un factor capabil s? scoat? politica din starea de impas ?i acesta este for?a armat?, deoarece ceilal?i factori s-au dovedit neputincio?i. Unii dintre ei chiar au adus politicul în starea de impas. Acesta a ajuns în faza de a-?i pierde autoritatea fiind nevoit s? apeleze la for??. Concluzia fireasc?, aparent paradoxal?, care rezult? este aceea c? numai o politic? slab?, neputincioas? dezl?n?uie r?zboaie; o politic? puternic? are capacitatea, prestigiul ?i autoritatea de a influen?a evenimentele ?i de a se impune prin mijloace ner?zboinice. Poate c? a venit vremea s? apreciem pe conduc?torii politici ?i forma?iunile lor, nu dup? curajul ?i fermitatea manifestate prin declan?area r?zboiului ci, pentru puterea, abilitatea ?i m?iestria (talentul, t?ria) de a-l evita. Desf??urându-se dup? legit??i specifice ?i având un scop propriu, r?zboiul apare mai degrab? ca o întrerupere a politicii, marcheaz? un moment de discontinuitate în evolu?ia acesteia. Opera?iile militare, odat? dezl?n?uite, se deruleaz? potrivit gramaticii lor interne, nu mai sunt supuse dorin?elor ?i planurilor politicienilor ori diploma?ilor, ci unor principii ?i reguli specifice (legi) care nu pot fi înc?lcate f?r? a pune în primejdie însu?i factorul militar ?i implicit politica aflat? în spatele s?u.

R?zboiul modific? starea de impas f?când posibil? renegocierea solu?iei politice a?a cum rezult? ?i din schema prezentat? în continuare (fig. 1).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Fig.1

 

Putem spune c? politica amorseaz? for?a armat?, dezl?n?uind r?zboiul, dar acesta nu mai este politic?. Odat? declan?at, urmeaz? pentru politic? o perioad? de incertitudine în care nu se mai ?tie în ce m?sur? r?zboiul o continu? sau o înl?tur?. Puterea a comandat, prin scopul politic nerealizat, începerea r?zboiului, dar, în continuare, evolu?ia acestuia determin? ac?iunile ?i destinul politicii ce l-a ini?iat. Scopul r?zboiului (asigurarea condi?iilor pentru realizarea scopului politic) devine scop imediat, nemijlocit ?i al politicii, în anumite situa?ii politica putând deveni chiar subordonata r?zboiului. Numai rezultatul r?zboiului stabile?te dac? acesta a fost o continuare a politicii sau nu; în mod cert un r?zboi victorios este o continuare a unei politici pe care o consacr? drept înving?toare ?i sfâr?itul altei politici (învinse) a?a cum rezult? ?i din figura 2.

 

 

 

 

 

 

 

 

Fig.2

 

R?zboiul se comport? asemenea unui releu. Atunci când cupleaz? (victorie) închide circuitul politicii, continuând-o ?i îi permite s?-?i realizeze scopul propus. Când nu cupleaz? (înfrângere) circuitul r?mâne întrerupt, politica nu mai este continuat?, ci este compromis? ?i eventual înl?turat? (cazul r?zboiului pentru insulele Falkland v?zut din perspectiv? argentinian?). Exist? îns? ?i situa?ii nedecise în care nici r?zboiul nu a fost o solu?ie pentru politic?, situa?ia conflictual? r?mânând în continuare deschis? (r?zboiul din Cecenia, cel dintre Iran – Irak, cele din Golf, etc.).

Problema nu trebuie apreciat? simplist, cazurile prezentate se circumscriu variantei clasice, analiza impunându-se a fi f?cut? mult mai nuan?at în func?ie de gradul de legitimitate al puterii politice, de valoarea scopului politic care a declan?at r?zboiul ?i de gradul de satisfacere a acestuia. Sunt situa?ii când puterea politic? poate supravie?ui înfrângerii în r?zboi dac? ea este legitim?, fiind purt?toarea ?i promotoarea unor trebuin?e reale care apar?in celei mai mari p?r?i sau întregii comunit??i ?i nu ?i-a pierdut autoritatea pe plan intern. Chiar dac? prestigiul ei a fost afectat poate s?-?i men?in? influen?a tocmai ca urmare a valorii ?i semnifica?iei deosebite a trebuin?ei sociale pentru care a militat.

Puterea politic? care, de?i legitim?, a fost nevoit? s? fac? concesii, compromisuri inacceptabile ca urmare a propriei sl?biciuni în folosirea for?ei militare, de regul?, este înlocuit? cu alta, dar în linii generale ea poate fi exponenta aceleia?i politici. În urma r?zboiului a fost înfrânt? puterea politic? nu politica, care continu? s? fie legitim? tocmai ca urmare a interesului pe care îl promoveaz?; se instituie atunci o nou? putere politic? de aceea?i esen?? cu cea anterioar? producându-se numai o schimbare a grup?rii guvernante. Politica în sine nu a fost înfrânt? chiar dac?, temporar, ea a fost nevoit? s? accepte situa?ia postbelic?; în continuare ea va ac?iona pentru modificarea noii realit??i prin toate mijloacele. În astfel de situa?ii a fost pus poporul român care, de-a lungul zbuciumatei sale existen?e, a trebuit s? înfrunte asperit??ile istoriei, s? suporte înfrângeri temporare ce i-au întârziat dezvoltarea, formarea statului na?ional unitar, dar pân? la urm? aceste trebuin?e obiective devenite scop politic au triumfat. F?urirea României Mari a validat politica româneasc?, de?i evolu?iile de pe front impuseser? pacea de la Bucure?ti.

Experien?a istoric? mondial? (drama poporului evreu) demonstreaz? conving?tor c? nu exist? for?e în lume capabile s? înfrâng? un popor, oricât de mic, atunci când acesta este hot?rât s? nu precupe?easc? nimic pentru realizarea propriei organiz?ri statale, afirmarea identit??ii etnice, cucerirea ?i ap?rarea libert??ii ?i independen?ei. Pân? la urm?, probabil ?i lupta popoarelor kurd ?i palestinian va fi încununat? de succes.

Este posibil, de asemenea, ca scopul politic promovat de puterea politic? victorioas? în r?zboi s? nu reprezinte întruchiparea unei trebuin?e reale ?i s? fie impus de aventurismul grup?rii politice guvernante, ca unic mijloc pentru ie?irea dintr-o situa?ie de criz?. Prin succesul militar puterea politic? poate s? se reabiliteze temporar ?i par?ial pe plan intern, dar pe termen lung r?zboiul victorios este posibil s? nu se dovedeasc? o solu?ie. Puterea politic? a încheiat în favoarea sa confruntarea armat? datorit? poten?ialului s?u superior adversarului, nu datorit? legitimit??ii scopului politic. În aceast? situa?ie ea nu a fost exponenta real? a politicii, scopul în numele c?ruia a declan?at ?i a încheiat victorios r?zboiul fiind determinat de o situa?ie de conjunctur?. Condi?iile politice impuse adversarului înfrânt pot s? nu reflecte interesele propriului popor ci doar pe ale grup?rii guvernante ?i atunci ele vor fi men?inute numai atâta timp cât puterea politic? se va men?ine la guvernare. Nu este exclus îns? ca, tocmai prin victoria ob?inut?, puterea politic? s? se discrediteze în fa?a comunit??ii interna?ionale datorit? scopului politic ilegitim. Pierderea prestigiului pe plan mondial poate s? afecteze atât de grav rela?iile interna?ionale ale înving?torului încât unele interese interne reale s? nu mai poat? fi satisf?cute prin intermediul acestora ?i atunci, sub presiunea intern? sau amenin?area iminent? a unui r?zboi extern de coali?ie, puterea politic? s? fie înlocuit?. Deci un r?zboi victorios, datorit? ilegimit??ii scopului politic, poate s? determine înlocuirea puterii politice care l-a declan?at (administra?ia Bush dup? primul r?zboi victorios din punct de vedere militar în Irak).

Dac?, din punct de vedere politic, r?zboiul era o necesitate pentru cel c?ruia i-a fost impus dar nu a putut ie?i victorios, datorit? condi?iilor nefavorabile, în cazul înving?torului el a fost determinat de factori subiectivi care au exploatat împrejur?ri conjuncturale favorabile. De?i victorios, r?zboiul totu?i nu a avut finalitatea politic? dorit? tocmai datorit? subiectivismului ?i voluntarismului puterii care l-a declan?at ( interven?ia militar? NATO în Iugoslavia ?i cea rus? în Cecenia).

Revenind la întrebare, pentru a în?elege corect în ce m?sur? r?zboiul este continuarea politicii se impune delimitarea între politic? ?i puterea politic?. Indiferent de rezultatul s?u (victorie, înfrângere) r?zboiul este continuarea politicii care l-a generat dac? aceasta este legitim?, exprim? real, obiectiv dialectica trebuin?elor ?i a puterii. Altfel stau lucrurile cu puterea politic?, aceasta putând s? coincid? sau nu cu politica din punctul de vedere al legitimit??ii. Condi?ia ei în raport cu r?zboiul este puternic influen?at? de împrejur?rile interne ?i interna?ionale, de legitimitatea scopului politic, de rezultatul conflictului armat ori valoarea ?i importan?a consecin?elor acestuia.

Fiecare situa?ie trebuie analizat? în mod particular, neputându-se stabili o regul? general-valabil?. Este adev?rat c? dup? declan?area r?zboiului politicul nu r?mâne de-o parte, inactiv, în a?teptare ci, mobilizeaz? resursele societ??ii, angajeaz? to?i ceilal?i factori de putere (economic, diplomatic, juridic, ?tiin?ific, demografic, ideologic etc.) în sprijinul ac?iunilor factorului militar. Conducerea politic? îns? se transform?, de regul?, în conducere politico-militar?; componenta militar? cap?t? relevan?? ?i importan?? la nivelul întregului social, în sensul c? toate institu?iile ?i activit??ile se pun în serviciul s?u. Ba mai mult, în unele cazuri se instituie regimuri autoritare militare care î?i subordoneaz? ?i dispun de întregul poten?ial social.

În anumite situa?ii, în func?ie de tipul r?zboiului, se produce chiar o metamorfozare a politicului. Practica contemporan? a demonstrat c?, în cazul r?zboaielor populare, politicul organizeaz? efectiv, în teritoriile ocupate, ac?iuni de lupt? politic?, gen „Intifada palestinian?”, coordonându-le ?i corelându-le cu ac?iunile militare. Se produce o întrep?trundere a politicului ?i militarului. Conducerea militar? se poate substitui politicului, iar puterea politic? la rândul ei se „contamineaz?” atât de mult de spirit militarist încât se implic? efectiv în domeniul luptei folosind modalit??i specifice (mitinguri, greve, manifesta?ii, terorism etc.) pe plan local, zonal sau generalizate a c?ror valoare poate fi e?alonat? de la nivel tactic la strategic. Politicul realizeaz? astfel o trecere din sfera conducerii ?i diploma?iei c?tre cea a execu?iei ?i a ac?iunii de tip militar, implicându-se chiar la nivelele inferioare în ducerea luptei politice ?i armate.

Concluzionând, putem spune c? dac? la nivelul general raportul politic?-r?zboi îmbrac? formele anterior prezentate ?i altele, la nivel tactic, local se ajunge, în cazul anumitor tipuri de r?zboaie, pân? la desf??urarea în mod simultan ?i corelat de ac?iuni ale luptei politice ?i ale luptei armate. Aici nu se mai pune problema de a studia raporturile de determinare ?i cauzalitate, ci de a urm?ri, cum sunt conduse ?i desf??urate într-o concep?ie unitar? ac?iunile în dou? domenii ale luptei (politice ?i armate).

Abordarea problemei raportului politic?-r?zboi prin prisma corela?iei dintre ele cap?t? o semnifica?ie principial? ?i metodologic? deosebit?, ajungându-se la pozi?ii extremiste; de multe ori r?zboiul este scos din sfera luptei armate (r?zboi diplomatic, r?zboi economic, r?zboi psihologic, r?zboi special etc.) sau este redus ?i limitat exclusiv la aceasta.

  1. e) Studierea raportului politic-r?zboi se dovede?te prolific? dac? porne?te de la analiza rela?iei politic?-armat?. R?zboiul, în fond, nu este altceva decât „intrarea în func?iune” a armatei, care ac?ioneaz? prin mijloacele ?i procedeele specifice (violente) asupra altei for?e ce riposteaz? într-un mod asem?n?tor. Dac? armata este instrument (mijloc) al politicului, atunci, pe bun? dreptate, r?zboiul apare drept o continuare a politicii cu mijloace violente. Armata, în noua situa?ie, dep??e?te stadiul de poten?ialitate î?i dezl?n?uie capacitatea punitiv?. Deci violen?a, folosirea for?ei ar fi elementul care ar diferen?ia starea de r?zboi de starea politic? (pa?nic?). Problema raportului politic?-r?zboi s-ar reduce la studiul rela?iei putere-for??. ?i cum for?a este o aplicare a puterii, adic? puterea în ac?iune am putea considera ?i r?zboiul drept, politic? violent? în ac?iune, formulare care se circumscrie defini?iei clausewitziene. R?zboiul ar fi o înfruntare între puteri politice violente, o alt? stare de existen?? a politicului. Dar oare este a?a?

O analiz? mai nuan?at? a amintitei rela?ii, bazat? pe studiul implica?iilor for?ei militare, a c?rei interven?ie este esen?ial? pentru caracterizarea st?rii de r?zboi, ne duce îns? la concluzii deosebit de interesante ?i oarecum surprinz?toare. Interac?iunea aflat? în discu?ie (politic?-r?zboi) este mult mai complex? decât raportul dintre puterea politic? ?i propria armat? care desf??oar? efectiv opera?iuni violente. Formula lui Clausewitz ne las? s? în?elegem c? politica în r?zboi este continuat? de for?a armat? proprie. Dar, în realitate, acesta este numai un aspect al rela?iei ?i poate nu întotdeauna (depinde de amploarea r?zboiului) cel mai important.

Prezentând r?zboiul într-o variant? simplificat?, din necesit??i analitice ?i explicative, putem spune c? acesta este o înfruntare între for?e militare comandate de interese politice, fiecare dintre ele dorind s? o scoat? din func?iune pe cealalt?, astfel încât s? se creeze condi?iile favorabile realiz?rii scopului urm?rit. Se înfrunt? for?e militare în spatele c?rora stau puteri politice. Comparativ cu starea de pace, sistemul interac?iunilor, chiar în ipostaza simplificat? aleas? (fig.3), s-a complicat, la tipul de ac?iuni anterioare ad?ugându-se cele militare.

Fig. 3

– P.P.1 = puterea politic? a unuia dintre                                                   beligeran?i

– P.P.2 = puterea politic? a celuilalt beligerant

– F.M.1 ?i F.M.2 = for?ele militare ale celor doi

adversari afla?i în conflict

– P. = politica

– R. = r?zboiul

 

Din aceast? macroopera?ionalizare a r?zboiului, rezult? c? în mod nemijlocit el este definit pân? la urm? de rela?ia între F.M.1 ?i F.M.2 care, indirect, se r?sfrânge asupra interac?iunii P.P.1 – P.P.2. Fiecare dintre cele dou? puteri politice urm?re?te s? ob?in? câ?tig de cauz? în confruntarea cu cealalt?. Dup? ce au epuizat toate celelalte mijloace, pentru tran?area favorabil? a disputei, au f?cut apel la mijlocul extrem – for?a militar?. Unele dintre celelalte pârghii sunt suspendate sau folosite indirect.

Confruntarea dintre puterile politice devine acum mediat? de evolu?ia opera?iunilor militare. Temporar, raporturile nemijlocite dintre ele au fost transferate în domeniul luptei armate. Preocuparea, atât a lui P.P.1 cât ?i a lui P.P.2, este s? anihileze for?a advers?, respectiv F.M.2 ?i F.M.1. Discu?ia în jurul problemei politic?-r?zboi se limiteaz? acum în principal la rela?ia putere politic?-for?? militar?. Defini?ia „r?zboiul este continuarea politicii cu alte mijloace”, reduce rela?ia numai la vectorii putere politic? – for?? armat? (P.P.1 – F.M.1 ?i P.P.2 – F.M.2). Dar, a?a cum am ar?tat anterior, politica poate folosi uneori mijloace violente f?r? a ajunge îns? la r?zboi.

R?zboiul înseamn? mult mai mult, anume, r?spunsul violent, prin folosirea for?ei armate, al celeilalte puteri politice. Deci, se impune precizarea c? r?zboiul apare numai în urma folosirii de c?tre ambele puteri politice a for?ei militare; bineîn?eles, în istorie s-a vorbit ?i se mai discut? înc? de r?zboaie religioase, economice, psihologice etc. dar, în cazul de fa??, prin conceptul de r?zboi în?elegem sensul clasic, ?i anume folosirea for?ei armate. În situa?ia când sfera conceptului se extinde, ca urmare a folosirii în mod violent ?i a altor mijloace-economice, informa?ionale, ideologice, psihologice etc., formula clausewitzian? r?mâne în continuare operant?. Pe baza ei nu se poate face o diferen?iere clar? între un conflict care folose?te violen?a armat? ?i un altul ce folose?te alt tip de violen??.

Începerea r?zboiului este comandat? de puterea politic? (P.P.1 sau P.P.2) care cere propriei armate (F.M.1 ?i F.M.2), declan?area opera?iilor militare. Dar aceasta este numai o condi?ie necesar? pentru izbucnirea lui, nu ?i suficient?, putând vorbi de r?zboi numai dup? ce ?i for?a militar? adversar? (F.M.2), ac?ionat? de propria putere politic? (P.P.2), r?spunde violent. De acum, esen?iale, sub aspectul finalit??ilor urm?rite, r?mân interac?iunile încruci?ate P.P.1 – F.M.2 ?i P.P.2 – F.M.1. Scopul imediat al puterii politice este înfrângerea for?ei militare adverse, pentru a-?i asigura libertatea de ac?iune fa?? de cealalt? putere politic?, astfel încât, presiunile exercitate ulterior, prin mijloace diplomatice sau de alt? natur?, s? o aduc? pe aceasta în situa?ia de a accepta condi?iile impuse. Fiecare putere politic? comand? propriei armate s? treac? la ac?iuni violente ?i declan?eaz? r?zboiul dar, odat? început, acesta ia forma esen?ial? a confrunt?rii F.M.1 – F.M.2 care se desf??oar? potrivit unor legit??i ?i principii proprii.

R?zboiul începe s? aib?, nu numai propria gramatic? ci ?i propria logic? intern?. Evolu?ia sa de ansamblu mediaz? de acum interac?iunea P.P.1 – P.P.2. În timp ce puterile politice aflate în conflict ac?ioneaz? mediat asupra r?zboiului ?i numai par?ial, fiecare prin intermediul propriei for?e militare, r?zboiul ac?ioneaz? asupra rela?iei dintre cele dou? (P.P.1 – P.P.2) direct ?i la scar? global?; practic r?zboiul restabile?te un anumit tip special de raporturi între cele dou? puteri între care contactele politice au fost suspendate. Putem vorbi de un determinism al r?zboiului asupra politicii ?i pe undeva trebuie, chiar în aceast? faz?, s? accept?m ideea c? rela?iile politice dintre cobeligeran?i urm?resc evolu?ia r?zboiului, sunt comandate de desf??urarea evenimentelor militare, de acum politica este activat? de r?zboi.

Chestiunea care se ridic? este de a stabili în ce m?sur? r?zboiul mai continu? politica care l-a declan?at? De la început se poate spune c? raportul P ®R nu este posibil sub aceast? form?. Determinismul politicului fa?? de r?zboi î?i poate pierde ori sl?bi sensul s?u tare, r?zboiul c?p?tând o anume autonomie. Politicul se pune chiar în serviciul r?zboiului, garantându-i asigurarea cu resurse. Uneori deznod?mântul confrunt?rii militare modific? chiar scopul politic. De pild?, e?ecul campaniei din 1916 ?i ocuparea Capitalei aducea la Bucure?ti un alt guvern, de aceast? dat? filogerman, iar scopul ini?ial al r?zboiului – recuperarea Transilvaniei – temporar se modifica, pe primul plan trecând salvarea unei p?r?i a ??rii, p?strarea suveranit??ii ei pentru a putea organiza eliberarea întregului teritoriu. Evolu?ia r?zboiului impunea, de asemenea, modificarea în 1941 a scopului politic ini?ial – eliberarea Basarabiei ?i Bucovinei, determinând angajarea ??rii în continuarea opera?iilor militare ?i dincolo de Nistru. Un r?zboi care începe s? se decid? în favoarea unuia sau a celuilalt dintre adversari, comand? în planul politicului reluarea nemijlocit? sau prin intermediari a dialogului între P.P.1-P.P.2, privind condi?iile încheierii sale. Este ?i cazul taton?rilor efectuate de c?tre mesageri ai regelui ?i ai mare?alului Antonescu cu Alia?ii în vederea negocierii scoaterii României din r?zboi în momentul în care evolu?iile de pe front deveniser? v?dit nefavorabile Axei. Deci, se negociaz? oprirea, încetarea acestuia. Puterile politice (P.P.1-P.P.2) încep într-adev?r s?-?i schimbe mijloacele în raporturile dintre ele dar, nu pentru a continua r?zboiul ci, pentru a-i valorifica rezultatele.

La fel se pune problema ?i în situa?ia unui r?zboi de uzur? în care inamicii, în ciuda consum?rii resurselor, nu reu?esc s? rup? echilibrul ?i s? tran?eze conflictul în favoarea unuia sau altuia. Dac? P.P.1 ?i P.P.2 nu ajung la o solu?ie politic? comun?, confruntarea poate continua sub forma militar? sau prin intermediul altor mijloace diplomatice, economice, ideologice, psihologice etc. Nici în acest caz, nu se poate spune c? politica este o continuare a r?zboiului cu alte mijloace. O confruntare economic?, înseamn? trecerea la un alt tip de r?zboi (r?zboiul economic) în cadrul c?ruia discu?ia se poate relua similar, ?inând cont bineîn?eles de particularit??i ca în cazul conflictului armat. Politica nu continu? r?zboiul cu alte mijloace, ci declan?eaz? un alt tip de r?zboi.

Concluzionând asupra reflec?iilor de pân? acum, esen?iale de re?inut sunt urm?toarele elemente:

  • exist? un prim plan P. al politicului în cadrul c?ruia rela?iile P.P.1-P.P.2 au gravitat în jurul scopului politic;
  • pentru realizarea lui s-au folosit diverse mijloace (diplomatice, juridice, economice, tehnico-?tiin?ifice, ideologice, religioase, psihologice etc.) care nu au dat rezultate; folosirea lor îns?, a condus raporturile P.P.1-P.P.2 spre o confruntare deschis?;
  • punctul culminant al confrunt?rii îl reprezint? împingerea acesteia în planul militar; P.P.1 ?i P.P.2 activeaz? F.M.1, respectiv F.M.2, declan?ând conflictul armat. În acest moment raporturile pa?nice dintre P.P.1-P.P.2 înceteaz?, interac?iunea fiind complet mutat? în domeniul militar. Politicul din planul P. nu ac?ioneaz? direct asupra r?zboiului în planul R., ci acesta numai a preg?tit conflictul armat ca urmare a intr?rii în impas a rela?iilor nemijlocite P.P.1-P.P.2;
  • hot?rând s? foloseasc? mijloace violente armate ?i s? declan?eze r?zboiul, practic P.P.1 ?i P.P.2 î?i suspend? reciproc raporturile politice; politicul ca ac?iune generic?, raportat la r?zboi, înceteaz? r?mânând numai ca poten?ialitate. R?zboiul, desf??urându-se dup? principii ?i legi proprii interne, este altceva decât politica. Nu numai c? nu o mai continu? pe aceasta, dar chiar o întrerupe în mod brutal (violent), putând s? înlocuiasc? sau s? distrug? atât P.P.1 cât ?i P.P.2;
  • ac?iunea lui P.P.1 asupra lui F.M.1 ?i P.P.2 asupra lui F.M.2 nu înseamn? ac?iunea lui P. asupra lui R. deoarece P este întrerupt (nu mai exist?), iar R este altceva ?i incomparabil mai mult decât angajarea nemijlocit? a for?elor militare; nici m?car P.P.1 ?i P.P.2 nu se poate spune c? ac?ioneaz? asupra lui R ca ansamblu, ci asupra unor elemente ale acestuia;
  • R ac?ioneaz? atât asupra lui P.P.1 cât ?i a lui P.P.2 imprimându-le un anumit comportament sau eventual chiar eliminându-le ?i înlocuindu-le. Acestea, sau noile puteri politice intrate în scen?, în raport de evolu?ia r?zboiului, pot relua dialogul ref?cându-se, fie ?i par?ial, P. Deci R determin? P repunându-l în stare activ?, iar acesta hot?r??te la rândul s?u oprirea sau continuarea r?zboiului. În situa?ia folosirii armamentului nuclear este posibil ca R s? nu mai aib? ce P. s? activeze;

 

4.2 O alt? viziune asupra politicului

Printre atâtea defini?ii ?i accep?ii, sub care politicul face ?i desface totul în societatea contemporan?, cap?t? relevan?? ?i se impune înc? una[1] ce proiecteaz? o nou? viziune asupra organiz?rii socialului ?i o perspectiv? inedit? interpret?rii ?i în?elegerii conflictului social ?i implicit a r?zboiului.

În societate exist?, ca poten?ialitate, un întreg câmp de trebuin?e fa?? de care indivizii umani se raportez? în mod specific. Func?ie de pozi?ia sa social?, structura psihofiziologic? ?i nivelul cultural, de sistemul propriu de norme ?i criterii valorice, fiecare om suport? în mod diferit presiunea acestui câmp de trebuin?e pe m?sur? ce le descoper? ?i intr? în contact cu ele, interiorizându-le. Din aceast? infinitate de posibilit??i fiecare se raporteaz? la unele, con?tientizându-le ?i subiectivându-le sub forma interesului. Pe aceast? baz?, oricare om se afl? simultan în rela?ie de neutralitate ori coparticipare cu o parte din semeni ?i de adversitate cu al?ii pentru satisfacerea propriilor trebuin?e. Apare astfel o mare diversitate de pozi?ii ale indivizilor umani ?i de atitudini distincte în raport cu propriul sistem de trebuin?e pe care l-a asimilat sau la care a aderat. Acest câmp de trebuin?e, în care oamenii se afl? ?i în care intr? pe m?sura socializ?rii, reprezint? baza obiectiv? a rela?iilor interpersonale ?i sociale. Fiecare ajunge întâmpl?tor într-o zon? a acestui câmp dar, odat? intrat, este cuprins, ca într-o pânz? de p?ianjen, în ?es?tura de trebuin?e care îi determin? comportamentul. Se poate spune c? asupra fiec?ruia ac?ioneaz? un determinism al trebuin?elor. Individul realizeaz? o valorizare ?i o ierarhizare a acestora potrivit sistemului personal de priorit??i.

Se constituie în acest fel, în jurul fluxurilor majore (dominante) de trebuin?e, grupuri umane care militeaz? pentru satisfacerea lor. Cu cât trebuin?a va fi mai acut? din punct de vedere social cu atât va aduna în jurul ei un num?r mai mare de oameni, constituindu-se comunit??i de interese. În func?ie de poten?ialul fiec?rui grup, gradul de coeziune ?i solidaritate depinde probabilitatea satisfacerii fluxului respectiv. Un flux dominant de trebuin?e determin? constituirea unei poten?e, adic? acumularea de putere drept condi?ie a satisfacerii sale. Politicul este ac?iunea con?tient? a puterii (grupului) pentru satisfacerea, în confruntarea cu alte puteri poten?ate de alte trebuin?e de nivel social, a trebuin?ei (fluxul dominant) care a generat-o ?i men?inerea în stare latent?, respectiv stingerea altora. Din aceast? accep?iune rezult? c? politicul nu mai este element al sistemului social sau element al suprastructurii, ci un proces real obiectiv al existen?ei ?i evolu?iei societ??ii umane. Se poate spune c? trebuin?a, ca fapt social obiectiv, într-o prim? faz?, incit? individul uman creându-i o anumit? motiva?ie pe baza c?reia intr? în rela?ie cu al?i semeni, ata?ându-se unui grup, iar apoi puterea acestui grup devine mijlocul prin care ea se realizeaz?. Acest proces, multiplicat la nivelul unei comunit??i umane, face ca în câmpul social s? se manifeste o dialectic? a trebuin?elor ?i puterii. În jurul trebuin?elor se constituie centri de putere între care se stabilesc raporturi de cooperare, neutralitate sau competi?ie. Centrul de putere cu poten?ialul cel mai mare se impune fa?? de ceilal?i, câ?tigând pozi?ie privilegiat?. În acest mod el începe s? aib? rol coordonator – reglatoriu în aria sa de influen??, devenind putere coordonatoare. Aceasta î?i satisface în primul rând propriile fluxuri de trebuin?e pe baza c?rora a ap?rut ?i s-a impus, iar apoi dirijeaz?, în raport cu presiunea pe care o fac asupra sa ceilal?i centri de putere, realizarea altor trebuin?e în detrimentul celorlalte. Acesta este fundamentul natural al procesului politic de autoreglare social?.

Studiul dialecticii trebuin?elor ?i puterilor a permis identificarea unei legit??i pe baza c?reia se structureaz? raporturile amintitei bipolarit??i. Acest mecanism organic, obiectiv convenim s? fie denumit: legea coresponden?ei sistemului trebuin?elor sociale cu dialectica raporturilor de putere. Societ??ile în care se men?ine coresponden?a fluxurilor dominante de trebuin?e sociale ?i a raporturilor de putere sunt societ??i armonice, echilibrate, adic? stabile ?i func?ionale. Cele în care aceast? coresponden?? lipse?te sunt societ??i disarmonice, dezechilibrate, aflate în proces de destructurare. Nu exist? nici o comunitate în care s? se realizeze coresponden?a deplin? între cele dou? fenomene aflate în interrela?ie. Deoarece legea ac?ioneaz? tenden?ial se poate vorbi numai de un echilibru ?i concordan?? relative ?i temporare. Aceasta deoarece presiunea trebuin?elor nesatisf?cute poten?ez? permanent ac?iunea centrilor de putere proprii, men?inându-i în opozi?ie (confruntare), iar trebuin?ele satisf?cute genereaz? noi trebuin?e, structurându-se o alt? dialectic? a lor ?i a raporturilor de putere care reclam? mereu o nou? coresponden??.

Evolu?ia societ??ii impune cu necesitate satisfacerea noilor trebuin?e, deoarece fiecare nou val al acestora corespunde etapei urm?toare de dezvoltare ?i progres a fiec?rei comunit??i umane. Dac? aceste trebuin?e care se cer satisf?cute sunt în opozi?ie cu fluxurile dominante, pe baza c?rora s-a structurat sistemul puterii coordonatoare, realizarea lor nefiind posibil? f?r? a le afecta pe acestea, apare o situa?ie de criz?. Dialectica raporturilor de putere nu mai concord? cu dialectica trebuin?elor. Nevoia de autoreglare social? impune o nou? autoinstituire (autoorganizare), potrivit noilor trebuin?e ?i noului sistem de putere pe care îl genereaz?, în timp ce puterea coordonatoare, devenit? politic? prin asumarea mecanismelor guvern?rii, caut? s? conserve vechea ordine de care în mod genetic este legat?. Noua dialectic? a trebuin?elor ?i a raporturilor de putere reclam? în mod legic ca societatea sub presiunea noilor for?e, s? treac? de la un tip de stabilitate la altul. Ie?irea din criz? presupune obligatoriu refacerea concordan?ei deteriorate. Începe lupta pentru men?inerea ordinii sociale existente (vechea instituire), bazate pe structura ini?ial? a raporturilor de putere, pe de o parte ?i pentru instituirea unei noi ordini interne care s? exprime muta?iile din sistemul puterii.

 

4.3 Determinismul politic al r?zboiului

Conflictul social reprezint?, pe orizontal?, expresia stadiului de adversitate în care au intrat centri de putere, iar pe vertical? a nivelului confrunt?rii dintre procesul politic ?i puterea politic?. Starea de conflict este urmarea escalad?rii dezacordurilor care au dep??it faza deosebirilor ?i a opozi?iei în raporturile dintre centri de putere. Dac? în stadiile anterioare aceste dezacorduri se exprimau, mai ales în plan atitudinal, sub forma divergen?elor de opinii, programe, doctrine etc. a protestelor ?i contesta?iilor, în faza de conflict aceste raporturi se manifest? în planul ac?ionalului, al luptei. Primele erau expresia coexisten?ei diversit??ii în cadrul unit??ii, îns? starea de conflict marcheaz? intrarea într-un stadiu extrem de confruntare în care tensiunile dintre p?r?i pericliteaz? stabilitatea ?i men?inerea unit??ii. Tendin?ele divergente devin atât de antagonice încât amenin?? s? degenereze în violen??, rezolvarea conflictului în cadrele vechii ordini nemaifiind posibil?.

În stadiile de deosebire ?i opozi?ie nu se punea problema unor schimb?ri structurale, ci doar a unor optimiz?ri, reform?ri a socialului, preponderent? fiind unitatea, preocuparea pentru asigurarea compromisului. În cadrul conflictului, pe prim plan trece lupta care se desf??oar? sub o mare diversitate de forme, începând cu cele pa?nice ?i evoluând, pe m?sura escalad?rii, c?tre altele violente. La rândul lor acestea îmbrac? o larg? gam? de manifest?ri direct propor?ionale cu gradualitatea implic?rii for?ei în ac?iunile p?r?ilor. Nivelul de maxim? amploare al conflictului îl reprezint? declan?area confrunt?rii armate. În func?ie de intensitatea acesteia, valoarea p?r?ilor implicate, gradul de organizare ?i conducere, ponderea p?r?ilor specializate, strategiile, metodele ?i procedeele folosite se disting: ac?iuni de tip terorist, lovituri de stat, revolte ?i r?scoale populare, insurec?ii ?i revolu?ii. Forma cea mai înalt?, extrem?, a conflictului social o constituie r?zboiul. Se poate vorbi de conflict armat numai atunci când ambii adversari recurg la for?a militar?. Declan?area r?zboiului are o determinare obiectiv? ?i una subiectiv?; pe plan intern el reprezint? confruntarea limit? dintre politic ca proces natural autoreglatoriu ?i puterea politic?. La exterior se desf??oar? între puteri politice care se relev? drept exponente, la scara fiec?rei comunit??i implicate, ale unor fluxuri de trebuin?e con?tientizate ca interes comunitar (na?ional). De regul?, la interior, r?zboiul exprim? cel mai înalt grad de alienare a puterii politice care l-a declan?at, din proprie ini?iativ? sau ca r?spuns la ac?iunile adverse, momentul extrem al neg?rii ei de c?tre procesul politic (legea coresponden?ei) ca tendin?? de refacere a acordului între noul sistem de trebuin?e ?i muta?iile produse în raporturile de putere. Puterea veleitar? care aspir? la cucerirea statutului de putere politic? (coordonatoare), ca o condi?ie esen?ial? a satisfacerii fluxurilor de trebuin?e ce o poten?eaz? ?i care au devenit dominante, este nevoit? s? foloseasc? for?a armat? pentru a învinge împotrivirea puterii politice ?i a institui o alt? ordine social? (regional?, interna?ional?) care s? reflecte noua dinamic? a raporturilor de putere. Aceast? situa?ie este caracteristic? mi?c?rilor revolu?ionare ale c?ror ac?iuni armate sunt expresia legit??ii obiective, fiind pe deplin justificate ?i legitime din punct de vedere al progresului istoric. În acest caz, politicul fiin?eaz? sub forma procesului revolu?ionar ?i nu este altceva decât „mi?carea real? care suprim? starea actual?”. Se metamorfozeaz? în ac?iunile armate ale noii puteri sub forma revolu?iei sau a r?zboiului civil.

În desf??urarea conflictului violent se întâlnesc mai multe situa?ii posibile:

  • confruntarea armat? pe orizontal? între diferi?i centri de putere interni, la care se ajunge în situa?ia în care puterea politic? este atât de slab? încât nu mai poate men?ine stabilitatea ?i ordinea social?, ?ara devenind neguvernabil? (Libanul, Albania);
  • beligeran?ii sunt centri de putere veleitari interni, care se înfrunt? pentru satisfacerea unor fluxuri de trebuin?e radical opuse, una dintre p?r?i fiind sprijinit? mai mult sau mai pu?in deschis de c?tre puterea politic? ce î?i mai men?ine înc? o anume autoritate;
  • confruntarea armat? pe vertical? între diferi?i centri de putere interni, promotori ai schimb?rii, ?i puterea politic? conservatoare în vederea înl?tur?rii acesteia;
  • sprijinirea, în mod deschis sau indirect, a uneia dintre p?r?ile beligerante de c?tre o putere din exterior care urm?re?te satisfacerea propriilor interese (interven?iile sirian? în Liban, sovietic? în Afganistan, vietnamez? în Kampucia, „ajutorul” american în Chile, Panama, Grenada, Nicaragua, Haiti etc.)

Mai ales în ultima perioad? de timp, când marile puteri evit? interven?ia direct?, subven?ionând diferite grupuri de opozi?ie în ?ara în care se dore?te declan?area unui conflict armat, devine foarte greu de f?cut distinc?ie între r?zboaiele interne ?i r?zboaiele externe. Primele nu se disting în principal, a?a cum suntem tenta?i s? credem, prin faptul c? se desf??oar? în cadrul teritorial propriu între for?e interne. Au existat ?i situa?ii când beligeran?ii, apar?inând aceleia?i comunit??i (situa?ia din mi?carea palestinian?), s-au înfruntat pe teritorii str?ine. R?zboiul intern este expresia limit? a ac?iunii amintitei legi a coresponden?ei. De regul?, el este identificat cu r?zboiul civil, acesta fiind definit drept „un conflict armat între grupe sau partide în cadrul unor state dus în scopul înlocuirii unei puteri prin alta”[2] ori „…starea de întrebuin?are a constrângerii armate a dou? grupuri care lupt? pentru puterea în stat”[3]. Cauzele r?zboaielor civile sunt g?site în existen?a partidelor revolu?ionare sau în fenomene ce ?in de subiectivitatea uman?: „muceg?irea spiritului” (sociologul german H. Bruscher) sau în „tendin?a de prestigiu, de putere” (H. Ebert ?i R. Dorhendorph). Tomas Shelli consider? c?, în general, r?zboaiele civile declan?eaz? interven?ia extern?, constituind un „mijloc” de rezolvare a contradic?iilor interna?ionale”. Ele reprezint? forma avantajoas? de ciocnire indirect? între marile puteri.

R?zboaiele externe, în general, au loc între state ?i îmbrac? forma confrunt?rii armate între puteri politice. Se pot desf??ura pe un teritoriu neutru, în unul din teritoriile beligeran?ilor sau în teritoriile ambilor. Deci ele apar drept manifestare exclusiv pe orizontal? a ac?iunii legii coresponden?ei. În timp ce r?zboaiele interne sunt de regul? expresia manifest?rii violente a procesului politic în cadrul c?reia for?ele cu rol autoreglatoriu (înnoitor), la momentul dat, se confrunt? cu cele care militeaz? pentru conservarea ordinii existente, r?zboaiele externe sunt confrunt?ri armate între puteri politice, fiecare preocupat? s?-?i satisfac? propriile interese, eventual s? se salveze pe seama celeilalte. De?i sunt tipuri diferite de conflict armat r?zboaiele interne ?i externe au comun faptul c? sunt generate, mai mult sau mai pu?in evident, de cauze interne. Ast?zi este unanim recunoscut c? nici o comunitate nu este capabil? s?-?i satisfac? integral trebuin?ele exclusiv în spa?iul intern, fiind nevoit? s? intre în raporturi de diferite tipuri cu alte comunit??i umane. Pe plan extern asist?m la o prelungire a unor trebuin?e interne, apar?inând fiec?rei comunit??i a sistemului mondial de rela?ii. Fiecare stat particip? la via?a intercomunitar? (interna?ional?) ?i încearc? s?-?i satisfac? anumite interese (sfere de influen??, pie?e, materii prime, for?? de munc?, capital financiar, tehnologii, produse etc.) folosind raporturile de schimb, influen?a ?i prestigiul sau for?a. Neexistând o putere coordonatoare unic? care s? reglementeze eficient pe plan mondial satisfacerea acestor trebuin?e, la acest nivel se instituie o ordine a celor mai reprezentative puteri politice, care bineîn?eles le avantajeaz?. Sunt create institu?ii ?i mecanisme politice, economico-financiare, ideologice, religioase, militare etc., prin care sunt promovate interesele celor mai puternici. În cadrul respectivei ordini, unele puteri politice pot impune altora satisfacerea propriilor trebuin?e. Neacceptarea lor de c?tre acestea din urm? duce, în anumite situa?ii, la conflicte armate. ?i în acest caz politica – ac?iune a puterii în vederea realiz?rii unei trebuin?e – poate provoca r?zboi. Formele de manifestare a acestuia sunt variate. Încercarea unor state de a-?i extinde sfera de influen?e asupra unor zone, ori a altora de a ie?i din sfera de influen?? a unei mari puteri poate genera interven?ia militar?, declan?ând conflictul armat. De regul?, în momentul în care într-un loc al globului au loc schimb?ri care ar duce la modificarea ordinii instituite, fiind afectate grav interesele marilor puteri, acestea intervin, la nevoie folosind for?a, pentru restabilirea situa?iei ?i men?inerea statu-quoului existent. Este vorba de cunoscuta formul? a amestecului în treburile interne ale altor ??ri, a exportului de revolu?ie ?i contrarevolu?ie. Sunt semnificative în acest sens: interven?iile în Rusia împotriva revolu?iei bol?evice, cele contra Republicii Spaniole, ac?iunile engleze în Grecia la sfâr?itul ultimului r?zboi mondial, interven?iile americane în Vietnam, Laos, Cambodgia sau în America Latin?, invaziile sovietic? ?i american? în Afganistan, cea vietnamez? în Kampucia, invazia chinez? în Vietnam, r?zboiul dus de for?ele multina?ionale în Irak, cel purtat de NATO în Iugoslavia ?i de Rusia în Cecenia etc.

Prin manipularea artificial? a sistemului de trebuin?e are loc uneori o dezvoltare necontrolat? a societ??ii, îns??i dezvoltarea for?elor de produc?ie fiind sc?pat? de sub control. Acestea, reprezentând mijlocul principal de cre?tere a profitului, mobilul esen?ial al ac?iunii întreprinz?torului, sunt for?ate s? se dezvolte în domeniile cele mai rentabile. Ca urmare, investi?iile de capital sunt orientate uneori nera?ional din punct de vedere socio-uman. Se dezvolt? sectoare care nu vizeaz? satisfacerea unor trebuin?e vizând nivelul de trai al popula?iei, ci care, din contr?, afecteaz? ?i pericliteaz? calitatea ?i siguran?a vie?ii, cum este produc?ia de armament. Dezvoltarea necontrolat? a societ??ii determin?, în mod obiectiv, multiplicarea acestor trebuin?e indezirabile ?i respectiv a unor puteri malefice. Pornind de la exemplul dat, se poate spune c? se dezvolt? trebuin?a periculoas? a consumului de armament pentru ca produc?ia s? poat? continua, aceasta reprezentând premiza obiectiv? a unei poten?iale confrunt?ri armate. Totodat?, se acumuleaz? putere sub forma poten?ialului punitiv, sporind ponderea elementelor de for?? ceea ce echivaleaz? cu înmagazinarea de violen?? în cadrul puterii politice, situa?ie ce poate s? determine schimbarea în timp a îns??i con?inutului acesteia. Sub garan?ia înaltului poten?ial militar de care dispune se poate produce, în mod treptat, o deta?are a puterii politice de sistemul de trebuin?e reale, dezirabile care au impus-o, aceasta fiind tot mai mult poten?at? de violen?a insinuat? în structura ?i mecanismele sale, care devine principalul element de descurajare a veleitarilor ?i de men?inere a ordinii instituite.

Se ajunge astfel la autonomizarea puterii politice, suportul acesteia fiind nu un sistem de trebuin?e, ci violen?a; puterea î?i pierde baza social?, separându-se de societatea civil?, se birocratizeaz? schimbându-?i con?inutul ?i chiar scopurile politice. În mod subiectiv se instituie o situa?ie de confruntare armat?, dezvoltarea necontrolat? a unor sectoare (produc?ia de armament) r?mânând una din cauzele r?zboaielor actuale ?i viitoare. Puterea politic? folose?te pentru realizarea scopului for?a militar?, atât pe plan intern cât ?i extern, declan?ând r?zboiul. Victoria echivaleaz? cu acumularea de putere, situa?ie care genereaz? un nivel ?i mai înalt de agresivitate.

Analiza dialecticii trebuin?elor ?i a puterii a eviden?iat c? fermentul interior, agentul propulsor al st?rii conflictuale generalizate este politicul. Ca proces continuu de corelare a sistemului puterilor cu evolu?ia intereselor sociale, politicul este suportul obiectiv ?i declan?atorul conflictului, este amorsa care provoac? explozia atunci când starea de criz? a ajuns într-un stadiu f?r? ie?ire în care nu mai este posibil? alt? solu?ie. Conflictul este mijlocul extrem la care apeleaz? politicul pentru refacerea coresponden?ei raporturilor de putere cu dinamica intereselor ?i salvarea unei comunit??i zdruncinate de puternice contradic?ii, cuprinse de un înalt grad de destructurare ?i în cadrul c?reia se acumuleaz? mereu noi fenomene disipante ce amenin?? cu dezintegrarea entit??ii socio-organiza?ionale respective. În unele situa?ii extreme, când refacerea coresponden?ei nu mai este posibil? în cadrele ini?iale, însu?i politicul este cel care, în mod obiectiv, condamn? ?i împinge la dispari?ie vechile configura?ii organiza?ionale. Politicul genereaz?, în mod natural, la scar? social-istoric?, în scop terapeutic, conflicte sociale.

Ne-am obi?nuit s? consider?m conflictul un fenomen negativ, indezirabil, o stare anormal? în existen?a unei colectivit??i care trebuie prevenit ?i evitat prin toate mijloacele. Modelul pe care l-am imaginat îndeamn?, îns?, s? ne reconsider?m aceast? viziune ?i s? accept?m uneori conflictul ca pe o necesitate, o solu?ie extrem? pentru scoaterea din starea de impas a unei colectivit??i, s?-l percepem ?i ca mecanism ultim, absolut natural, de autoorganizare social?. Când echilibrul social s-a rupt iremediabil ?i procesele dezorganizante nu mai pot fi stopate prin interven?ii din afar? sau reforme din interior, men?inerea vechii structuri ar echivala cu o încercare ilegitim? de blocare a determinismului social real. Tentativa de opozi?ie devenit? ira?ional?, în mod natural ?i inevitabil, declan?eaz? conflictul care îmbrac? forma confrunt?rii dintre obiectiv-subiectiv. Explozia social? sparge vechile canoane valorico-normative, pe baza c?rora se cristalizase vechea ordine ?i impune altele, în jurul c?rora procesele dezorganizante se metamorfozeaz? în tendin?e organizante ale unei alte unit??i. Politicul ca proces ?i ca tendin?? se afl? la baza acestei evolu?ii.

Este interesant de urm?rit dialectica proces politic-putere politic?. Politicul ca proces obiectiv ce modeleaz? coresponden?a raporturilor de putere cu dinamica intereselor sociale, preponderent în planul ontic, este purt?torul tendin?ei de schimbare. Evolu?ia ?i manifest?rile sale sunt corelative puterii politice care poate fi considerat? personalizarea ?i obiectivarea spa?io-temporal? a tendin?ei. Puterea politic? ca realitate instituit? (obiectivare a politicului) reprezint? ulterior, dup? satisfacerea propriilor trebuin?e care au afirmat-o, expresia subiectivit??ii, manifestându-se în mod organic conservator. Politicul apare ca reac?ie la tenta?ia acesteia de a se opune evolu?iei obiective a proceselor sociale potrivit cerin?ei legii coresponden?ei raporturilor de putere cu dialectica trebuin?elor, determinând apari?ia, consolidarea ?i afirmarea factorilor opozan?i. Puterea politic?, ca personalizare a tuturor centrilor politici de putere, intervine în planul ontic, încercând s? controleze socialul în sensul men?inerii ordinii instituite. Deci, în timp ce politicul apare ca o mi?care invizibil?, nepalpabil? dar continu?, procesual? de punere de acord a raporturilor de putere cu dialectica trebuin?elor, puterea politic? se prezint? sub forma unor momente de discontinuitate, de repaus în aceast? evolu?ie, aflându-se în ipostaza unor puncte nodale care se schimb? de la o etap? la alta. Fiecare putere politic? reprezint? doar un popas temporar în procesualitatea politicului. Metaforic exprimat, centri de putere ar fi reprezenta?i sub forma unor insuli?e cu existen?? efemer? pe care oceanul (procesul politic) le ridic?, dar le ?i inund? continuu, f?cându-le s? dispar?. Politicul este matricea genetic? a puterii politice, reprezentând în raport cu aceasta un invariant ce restructureaz? ?i reorganizeaz? permanent societatea, negând ?i construind mereu ceva. Momentul neg?rii este metamorfozat în apari?ia st?rilor conflictuale. Indezirabilitatea ?i ilegitimitatea sunt expresii ale tenta?iei subiective a puterii politice de a se opune procesului obiectiv ?i ra?ional. Prin ra?ional ?i legitim se în?elege ceea ce corespunde necesit??ii obiective (procesualit??ii), ac?ioneaz? în sensul determinismului socio-uman.

Prevenirea sau ie?irea din starea de criz? se face pa?nic prin recunoa?terea ?i acceptarea de c?tre puterea politic? (guvernant?) a noilor raporturi de putere poten?ate de schimb?rile din sistemul de interese ?i reformarea socialului, mergând pân? la abandonarea propriilor pozi?ii (abdicarea). Cealalt? cale o constituie conflictul social ?i el apare în mod necesar atunci când puterea politic? se dovede?te incapabil? s? accepte noile raporturi de putere ?i consecin?ele ce decurg de aici, iar men?inerea vechii ordini politice devine incompatibil? cu nevoia de schimbare. Conflictul la scar? macrosocial? apare în dubl? ipostaz?:

  • stare ce define?te un anumit nivel al degrad?rii sociale ?i al acumul?rilor entropice generate de subiectivism ?i voluntarism;
  • mijloc, mecanism natural de autoprotec?ie, de autoap?rare social? prin autoreglare, menit s? înl?ture subiectivismul ?i s? pun? de acord realitatea social? cu tendin?a obiectiv?.

Nu trebuie îns? subapreciat rolul întâmpl?rii f?r? de care modelul de schimbare fundamentat pe politic, ar r?mâne tributar mecanicismului, fatalismului ?i teleologismului. În mod real societatea nu evolueaz? liniar potrivit schemei prezentate. Dac? s-ar realiza permanent coresponden?a anticipat? nu ar mai ap?rea st?rile conflictuale, am tr?i într-o societate ideal?. Realitatea social? r?mâne infinit mai bogat? decât posibilit??ile omene?ti de a o reprezenta teoretic. Aceast? incapacitate de a prefigura ?i modela întâmplarea, sus?inut? de un voluntarism entuziast, na?te utopiile. Spre exemplu, acumul?rile cantitative în toate domeniile socialului, ca rezultat al dezvolt?rii, genereaz? în mod implicit acumul?ri ale trebuin?elor convertite în interese a c?ror nevoie de satisfacere determin? în cadrul unei structuri sociale apari?ia accidental?, haotic?, incontrolabil? a unei acumul?ri de putere. În anumite împrejur?ri un centru de putere poate s? se instituie ca putere politic? f?r? a avea o baz? real?, suficient? în sfera intereselor. De la început el va fi expresia unei „minorit??i”, nu va fi purt?torul tendin?ei ?i va ap?rea, mai devreme sau mai târziu, ca ilegitim deoarece nu va ac?iona în sensul obiectiv cerut de evolu?ia trebuin?elor socio-umane. Aceast? putere personificat?, devenit? politic?, în ilegitimitatea ei, poate îns? s? satisfac? ?i unele din interesele care nu-i apar?in, înt?rindu-se prin adeziunea sau chiar absorb?ia centrilor de putere care corespund acestora, fiind astfel men?inut, o perioad?, un anumit echilibru social.

 

4.4 Form? ira?ional? extrem?

Prezentat foarte sintetic, modelul determinismului politic al r?zboiului s-ar rezuma la câteva aspecte esen?iale. Comportamentul voluntar al omului este determinat de ni?te imbolduri interne, mai mult sau mai pu?in con?tientizate, denumite trebuin?e. Acestea sunt resim?ite ca absen?? a ceva care exist? în societate (al?ii posed?) ?i creeaz? un disconfort psihic (nelini?te, tensiune), ce se exprim? în dorin?a de satisfacere. Când aceast? tensiune dep??e?te nivelul ei difuz, fiind interiorizat? ra?ional ?i afectiv ?i se permanentizeaz?, declan?ând tenta?ia unor imbolduri ac?ionale, ea devine interes.

Se întâmpl? ca un interes s? apar?, atât de actual ?i stringent, încât în jurul s?u s? se grupeze mai mul?i oameni. Ulterior, ace?tia pot con?tientiza c? au în comun mai multe interese. Pe acest flux de interese se configureaz? o structur? organiza?ional? care devine depozitara unui poten?ial de putere. Deci, în jurul interesului se acumuleaz? puterea. În spa?iul socio-spiritual exist? permanent un câmp al fluxurilor de interese, aflate în rela?ie de congruen??, neutralitate sau competi?ie. Unele fluxuri de interese nu pot fi satisf?cute decât prin învingerea opozi?iei altora, concurente. Aceast? confruntare stimuleaz? apari?ia unor centri de putere care, la rândul lor, î?i disput? spa?iul de satisfacere a propriilor interese.

Se ajunge, deci, la o dialectic? a intereselor ce configureaz? o structur? a raporturilor de putere. Interesul genereaz? putere iar aceasta, la rândul ei, ac?ioneaz? pentru satisfacerea lui. La scar? global? socialul se structureaz? pe dialectica intereselor ?i puterilor. Amintitul proces – ac?iunea puterii pentru satisfacerea interesului care o poten?eaz? – se nume?te politic?. Un centru de putere care reu?e?te s? controleze ori s? dispun? de institu?ii sociale, eventual de cele fundamentale ale guvern?rii, are cea mai mare posibilitate de a satisface interesele care îl poten?eaz?. De aceea, confruntarea cea mai dur? între centri de putere (subiec?i politici) – partide, organiza?ii, grupuri sociale, etnice, religioase etc. – va fi pentru apropierea, accederea la instrumentele guvern?rii. Aceast? disput? este consacrat? prin formula „lupta pentru putere”. Raporturile de competi?ie, adversitate determin? astfel saltul de la procesul politic la lupt? politic?. Aceasta poate fi definit? drept, ac?iune con?tient? a unui centru de putere pentru acapararea instrumentelor guvern?rii ori numai a unora sau pentru ob?inerea unei pozi?ii privilegiate în raport cu ele. Deci, modelat pe dinamica fluxurilor de interese, se constituie un sistem al raporturilor de putere. Centrul de putere care se impune în competi?ia cu ceilal?i ?i î?i adjudec? dreptul ?i instrumentele de influen?are ?i control social devine putere politic?.

Politicul, în?eles ca proces ?i ca lupt?, ce include sistemul intereselor ?i raporturilor de putere, este un fenomen social, obiectiv, organic ?i indispensabil socialului. Reprezint? principalul factor de organizare, reglare ?i echilibrare social?. Lupta politic? r?mâne, îns?, elementul vulnerabil predispus la deform?ri, excese, alter?ri, manifest?ri alienante ce pot degenera în violen??, inducând în social fenomene ?i procese destructurante, dezorganizante.

În societate, a?a cum e prezentat anterior, ac?ioneaz? legea coresponden?ei raporturilor de putere cu dialectica intereselor. Cerin?a ei este realizarea unei sinergii a puterii modelate, tenden?ial, pe dinamica intereselor. Acolo unde raporturile de putere se înscriu pe direc?ia rezultantei intereselor, deci cei doi vectori se afl? într-un relativ acord, societatea este armonic?, echilibrat?, stabil? ?i func?ional?.

Respectiva stare exprim?, îns?, numai cazul ideal, pentru c?, în mod real, nu se realizeaz? niciodat? o armonie perfect? între sensul manifest?rii intereselor ?i configura?ia raporturilor de putere. Situa?ia dezirabil? este ca ultimele s? urm?reasc? tendin?a de evolu?ie a intereselor. Datorit? varia?iilor din sfera intereselor ?i a subiectivismului ?i voluntarismului ce se manifest? la nivelul puterii, cerin?a legii în multe situa?ii nu se realizeaz?. Când dezacordul dintre dinamica intereselor ?i structura puterii dep??e?te un anumit nivel critic societatea intr? în criz?, caracterizat? prin dezechilibre, ineficien??, tensiuni, convulsii. Se produce o ruptur? în social; interesele exprim? o cerin?? pe care starea raporturilor de putere nu o recepteaz? pozitiv. Caracteristice devin procesele disipante, dezorganizante ce antreneaz? socialul c?tre o evolu?ie conflictual?. Starea de conflict este generat? de incapacitatea centrilor de putere de a se conforma cerin?ei obiective a legii coresponden?ei. Puterea politic? ?i centri de putere loiali se îndep?rteaz?, înstr?ineaz? de procesul politic (tendin?a legitim? de satisfacere a intereselor), lupta politic? pentru putere tinzând sau chiar degenerând în violen?? ?i substituindu-se procesului obiectiv. Centri de putere respectivi nu mai sunt în serviciul interesului care-i poten?eaz? ci se autonomizeaz?, preocuparea trece din planul legitim al promov?rii interesului în cel ilegitim al ob?inerii hegemoniei sau a unei pozi?ii privilegiate (politicianism). Se produce  birocratizarea în sistemul puterii (abatere de la func?ie), luând na?tere politicianismul cu întregul s?u cortegiu de consecin?e nefericite. El este produsul suspend?rii procesului politic, care r?mâne numai ca poten?ialitate. Politicul autentic se conformeaz? tendin?elor obiective, solu?ionând problemele, previne dezechilibrele prin promovarea schimb?rilor necesare ?i reorganizarea institu?ional? în interesul socialului. Politicianismul se deta?eaz?, se rupe de social, este politicul care fiin?eaz? în sine ?i pentru sine, inducând în social anomalii func?ionale.

  1. a) Aceast? evolu?ie duce la amplificarea asimetriei între dialectica intereselor ?i structura sistemului raporturilor de putere, ajungându-se pân? la conflictul violent prin care unii centri de putere, propulsa?i de interese nesatisf?cute, încearc? s? se impun? ?i s? accead? la guvernare. Intrarea în noul stadiu semnific? epuizarea valen?elor puterii politice sau chiar a modelului de organizare social? (nu mai permite satisfacerea intereselor), fiind necesare schimb?ri structurale, trecerea c?tre o alt? ordine care s? consacre o alt? distribu?ie în sistemul raporturilor de putere. Abordat din aceast? perspectiv?, r?zboiul, ca form? a conflictului social, nu se mai înscrie în defini?ia lui Clausewitz. A accepta c? r?zboiul este continuarea politicii cu alte mijloace, înseamn? a legitima un politic denaturat, alterat, alienat. R?zboiul, ca orice alt tip de conflict, este expresia violent? a politicianismului, nu a politicului. În mod normal, un politic autentic, nu genereaz? r?zboi ci, solu?ioneaz? pa?nic problemele, prevenind ajungerea socialului în stare de conflict.

Comportamentul ra?ional al puterii politice presupune acceptarea ?i ini?ierea schimb?rii, a unor muta?ii în sfera puterii la momentul oportun, chiar cu riscul propriei dec?deri ?i eventual al abandon?rii instrumentelor guvern?rii. Pe aceast? cale este posibil? prevenirea ori solu?ionarea pa?nic? a conflictului. Atunci când îns? puterea politic? se comport? ira?ional, în încercarea de a supravie?ui, apeleaz? la modalit??i ilegitime de solu?ionare a conflictului. Câteva dintre acestea sunt:

  • manipularea trebuin?elor, de obicei, prin mecanisme economice ?i prin influen?are informa?ional? (psihologic?), având drept urmare modificarea dinamicii intereselor ?i prevenirea dezvolt?rii ?i activ?rii unor centri de putere ostili;
  • controlul centrilor de putere prin sistemul de alian?e, concesii minore, prin utilizarea limitat? a for?ei sau amenin??rii cu for?a, astfel încât s? se men?in? vechiul echilibru ?i propria hegemonie în cadrul raporturilor de putere;
  • „violen?a simbolic?” sau manipularea con?tiin?elor prin sistemul de înv???mânt, cultur?, propagand?, mass-media etc. astfel încât s? se previn? formarea unei opinii publice nefavorabile puterii guvernante;
  • utilizarea for?ei, a violen?ei în mod deschis pentru descurajarea ?i înfrângerea adversarilor interni sau externi.
  1. b) Conflictul armat caracterizeaz? o situa?ie specific? unei societ??i aflate într-o avansat? faz? de destructurare, care se deterioreaz? continuu. Puterea politic?, pe m?sur? ce se distan?eaz? de suportul s?u obiectiv (sistemul de interese), devine ilegitim? din punct de vedere social ?i î?i pierde autoritatea; chiar dac? mai dispune, înc?, de un anumit poten?ial, valoarea ?i semnifica?ia acestuia sunt în sc?dere. În evolu?ia sa c?tre faza violent?, exploziv? conflictul trece prin diferite stadii pe parcursul c?rora puterea politic? caut? solu?ii pentru autosalvare. Încercarea sa de a se men?ine ?i a supravie?ui face ca în structurile sociale s? se acumuleze, în mod obiectiv, progresiv violen??. Hannah Ardent aprecieaz? c? orice sl?bire a puterii politice reprezint? un îndemn la violen??. În?i?i de?in?torii puterii politice, sim?ind c? aceasta este pe punctul de a le sc?pa, sunt tot mai tenta?i s? apeleze la violen??. Recurgerea la violen?? semnific?:
  • intrarea puterii politice în criza sa general?, nu numai de legitimitate ci, chiar de poten?ialitate;
  • indicele degrad?rii rela?iilor de putere, ce marcheaz? trecerea de la raportul de conducere – execu?ie la cel de domina?ie – supunere manifestat, de regul?, prin coerci?ie ?i represiune;
  • posibila pr?bu?ire a mecanismelor ?i institu?iilor de guvernare pe care puterea se sprijin?.

Când autoritatea scade sau dispare intr? în scen? for?a brut?, apelându-se la ea ca la ultima resurs?. Deci, conflictul devine o stare natural?, legitim? izvorât? din organicitatea socialului, iar r?zboiul un mijloc extrem de solu?ionare. Folosirea de c?tre puterea politic? a for?ei militare (poli?ie, armat? etc.) pentru restabilirea situa?iei reprezint? faza cea mai înalt?, extrem? a conflictului social; în multe cazuri înseamn? declan?area r?zboiului. Puterea politic? este nevoit? s? apeleze la acest ultim mijloc deoarece se afl? în impas total, ca urmare a faptului c? utilizarea tuturor celorlal?i factori de putere nu a mai dat rezultate. Declan?area r?zboiului reprezint?, pe plan intern, confruntarea dintre procesul politic, ca expresie a legii coresponden?ei, ?i puterea politic?. A?a cum s-a mai afirmat, la exterior el apare drept înfruntare între puteri politice care se prezint? drept exponente, la scara întregii comunit??i, a fluxurilor fundamentale de interese, percepute ca na?ionale. De regul?, la interior, r?zboiul exprim? cel mai înalt grad de alienare a raporturilor de putere ?i a puterii politice care l-a declan?at din proprie ini?iativ? sau ca r?spuns la ac?iunile violente ale opozi?iei (insurgen?ei). Reprezint? momentul extrem al neg?rii puterii, convertite în politicianism, de c?tre procesul politic ca tendin?? obiectiv? de refacere a acordului între noul sistem de interese ?i raporturile de putere.

  1. c) Sunt îns? situa?ii când apar ?i se manifest? violent a?a numitele puteri veleitare care, de regul?, nu sunt purt?toarele unui proces obiectiv, legitim, ci se constituie într-un cadru conjunctural, ca punct de convergen?? temporar?, întâmpl?toare ?i accidental? a mai multor interese. De?i ele sunt divergente la scar? social?, promotoare ale unor false interese au totu?i aparen?? de factor obiectiv. Aceasta este o alt? expresie a politicianismului, care încearc? s? for?eze, s? denatureze cursul natural al procesului politic. În acest caz, opozi?ia puterii politice are oarecare legitimitate. Dar ea nu este total absolvit? de responsabilitatea declan??rii conflictului pentru c?, dac? ar fi ac?ionat ra?ional, ar fi prevenit apari?ia nucleelor veleitare ?i a situa?iei care a împins opozi?ia politic? s? declan?eze conflictul. Totu?i conflictul are, raportat la cel care îl declan?eaz?, caracter contrarevolu?ionar sau de agresiune, nefiind expresia unei necesit??i. Având în vedere c? în fondul ei puterea politic? este ilegitim?, r?zboiul este de dou? ori ira?ional, determin?rile sale fiind exclusiv de ordin subiectiv. În cazul r?zboiului extern agresorul este interesat s?-?i expulzeze propriile disfunc?ii, iar agresatul este „vinovat” pentru decalajul de putere în care se afl? fa?? de adversar. Ultimul este încurajat în expansiunea sa tocmai de c?tre aceast? asimetrie ?i de lipsa de perspectiv? în concilierea conflictului. A?a cum relev? teoria organiz?rii, sistemele sociale, ca structuri complexe de cre?tere, utilizeaz? raportul cu exteriorul pentru a câ?tiga negentropie, sporindu-?i ordinea intern? ?i func?ionalitatea prin transferul propriei entropii asupra altor sisteme ?i structuri sociale. Este cazul societ??ilor aflate în criz?, unde puterea politic? creeaz?, propulseaz? în prim-plan, în scop diversionist, pentru a evita conflictul intern, false interese pe care le prezint? ca apar?inând întregii comunit??i (superioritatea rasei, nevoia spa?iului vital, dreptul la hegemonie mondial? sau regional?, misiune civilizatoare, jignirea mândriei na?ionale, profanarea cultului religios, pericolul iminent al unei agresiuni etc.), canalizând rezolvarea contradic?iilor acumulate în structurile sociale printr-un r?zboi.
  2. d) Anterior au fost prezentate câteva forme ilegitime prin care puterea politic? încearc? s? previn? conflictul social. Dac? prin acestea se crea o diversiune în sistemul intereselor, era perturbat? balan?a de putere ori se manipulau con?tiin?ele, în cazul r?zboiului se apeleaz? la violen?? deschis? prin folosirea for?ei armate. Respectivele forme utilizate erau ilegitime pentru c? urm?reau blocarea, întârzierea evolu?iei sau deturnarea unui proces real obiectiv, adic? schimbarea ilegitim? a sensului de manifestare a acestuia, opunându-se deci legit??ii. R?zboiul este îns? ilegitim, nu numai sub acest aspect ci, ?i pentru c? este orientat nemijlocit împotriva omului, prin faptul c? în numele unor interese, care nu coincid întotdeauna cu cele reale, sunt sacrifica?i oameni concre?i. De aceast? dat?, apelând la for?a armat?, puterea politic? trece de la manipulare la distrugerea, exterminarea fizic? a fiin?ei umane, a lui „zoon politikon”. În acest mod r?zboiul devine cel mai absurd act politic, cea mai ira?ional? politic?. Se poate relua discu?ia în ce m?sur? mai este el politic?, cunoscut fiind faptul c? politica este ac?iunea puterii pentru realizarea unor interese socioumane generale, deci, are scop ?i finalitate umane.

R?zboiul distruge omul prin care fluxurile de interese se activeaz?, nimice?te pe purt?torul acestora. Urm?re?te satisfacerea unui interes prin sacrificarea beneficiarilor acestuia. Ne g?sim în situa?ia paradoxal? care ne permite s? afirm?m c?, r?zboiul este politic? de autodistrugere. Nimicind omul, în numele c?ruia promovezi interesul, mai are sens un asemenea demers? Se ajunge la starea în care mijlocul (for?a armat?) se întoarce împotriva scopului (omul). R?zboiul, ca promotor al interesului, lichideaz? omul în numele c?ruia se duce. Exagerând, putem spune c? r?mâne interesul suspendat, f?r? purt?tor ?i f?r? beneficiar. În acest caz promovarea interesului prin for?a armat? nu mai este act politic. R?zboiul, ca politic? dus? cu mijloace violente, î?i propune s? impun? anumite interese ale cuiva asupra altcuiva. Distrugând omul, interesele cui le promoveaz? politica ?i asupra cui le mai impune? În cadrul unei politici ra?ionale acesta (omul) este, în acela?i timp, scop dar ?i mijloc:  fac o anumit? politic? în numele omului (scop) ?i cu ajutorul lui (servindu-?i scopul). R?zboiul este politica ce distruge aceast? unitate contradictorie a omului, ap?rând ruptura între omul – scop ?i omul – mijloc. Fiind distrus beneficiarul interesului, împreun? cu omul – mijloc, este anihilat ?i omul – scop. În aceast? situa?ie avem de-a face cu o politic? – mijloc f?r? scop, pentru c? o politic? care nu se dovede?te umanist? nu mai are nici finalitate, nici justificare social?.

Tocmai de aceasta, r?zboiul reprezint? cel mai ira?ional ?i ilegitim mijloc de solu?ionare a conflictului social. El exprim?, în ultim? instan??, rezolvarea conflictului prin amplificarea lui la extrem în vederea epuiz?rii ?i chiar extermin?rii fizice a participan?ilor. Se poate spune c?, tocmai de aceea, r?zboiul reprezint? cea mai înalt? form? de manipulare (jocul cu via?a oamenilor), o modalitate extrem? de solu?ionare a conflictului prin autodistrugere. Din aceast? perspectiv? se impune a fi supus? evalu?rii critice ?i celebra clasificare, apar?inând lui Lenin, în r?zboaie drepte  ?i r?zboaie nedrepte. Ar merita de aflat cât? nedreptate se ascunde chiar ?i în spatele atâtor „r?zboaie drepte”.

 

4.5 R?zboiul o fatalitate?

R?zboiul a r?mas, în primul rând, un însp?imânt?tor ?i cutremur?tor fenomen, un cataclism social aduc?tor de moarte, suferin?? ?i distrugeri, dar ?i o tem? major? în jurul c?reia în?elep?ii s-au duelat cu fulgerele min?ii, un ogor al cunoa?terii care, în ciuda vechimii sale, r?mâne înc? insuficient des?elenit. Ca teren al confrunt?rii armate el a fost studiat mai ales de c?tre militari, iar ca manifestare specific uman? (produs social) de c?tre sociologi, filosofi, politologi ?i psihologi ori juri?ti etc. S-au n?scut astfel o teorie ?i o practic? a r?zboiului. Despre el s-a scris foarte mult, încercându-se a fi încadrat în contextul celorlalte ac?iuni umane, a i se descoperi originea, con?inutul ?i esen?a, cauzele care l-au determinat, caracterul ?i mecanismele intime de declan?are ?i derulare, factorii ?i for?ele ce-l genereaz? ?i consecin?ele. Au ap?rut o mare diversitate de teorii, condi?ionate istoric de nivelul de dezvoltare a societ??ii ?i cunoa?terii umane, de pozi?ia social? ?i scopurile ideologice urm?rite de autorii lor sau de cei care le-au promovat. S-a ajuns astfel s? se considere c? r?zboiul este un fenomen imanent fiin?ei umane, ce a înso?it-o în mod fatal pe aceasta înc? de la apari?ia sa, pentru ca apoi s? i se descopere caracterul s?u social-istoric.

Abord?rile au excelat, în extremismul lor, între a-l declara expresia cea mai înalt? a absurdit??ii ?i ira?ionalit??ii (reprezentan?ii „luminilor”-Voltaire, Kant etc.) ori în a-l legitima: din punct de vedere juridic (Hugo Grotius – De jure belli), biologic (Gobineau, Chamberlain, Wilkinson etc.), psihologic (Freud, Tarde, Gaston Buthoul), etic (Hegel, Nietzsche, Moltke etc.) ?i, nu în ultimul rând, politic. Nici clerul nu a r?mas indiferent. Dup? ce mai întâi l-a anatemizat în numele iubirii aproapelui, biserica catolic? ?i l-a apropiat ca pe o cale de isp??ire a „p?catului originar” ori de promovare a credin?ei împotriva p?gânilor ?i de eliberare a „locurilor sfinte”, organizând celebrele cruciade, din rândul c?rora cea a copiilor probabil r?mâne o culme a monstruozit??ii, fanatismului ?i machiavelismului politic.

Dac? s-ar putea însuma mor?ii tuturor r?zboaielor, cu certitudine, s-ar ajunge la o cifr? care ar putea demonstra c? omenirea s-a autodistrus, prin r?zboaie, de mai multe ori. ?i atunci, o întrebare fireasc? se impune: cum este posibil ca omul, care a înv??at s? fac? focul, s? zboare, care a reu?it s? schimbe natura, s? îmblânzeasc? animale ?i s? ajung? pe lun? nu înva?? ?i nu reu?e?te s? elimine r?zboiul din sfera sa existen?ial?? Este acesta rezultatul unei „incapacit??i genetice” sau al unei „incapacit??i sociale?” Studiul istoriei r?zboiului atest? c? omul nu este decât o s?rman? victim?, el nu poate fi f?cut vinovat pentru uria?ul tribut de sânge pl?tit de umanitate pe altarul zeului Marte. Referindu-ne la actualitate se poate spune c? nici un om normal nu a dorit r?zboiul din Iugoslavia, din Transnistria, Cecenia sau pe cel pe care unii îl prefigurasera în Transilvania (colonelul Trevor Dupui, cap.”R?zboiul pentru Transilvania” din lucrarea R?zboaiele viitoare). Pentru toate r?zboaiele lumii, în?elese în sensul modern, exist? un singur vinovat – politicul ?i politicienii.

Dezvoltarea puternic? a ?tiin?elor naturii, apari?ia teoriei evolu?ioniste a lui Darwin ?i apoi a celor ale neodarwinismului au alimentat numeroase concep?ii ?i doctrine despre r?zboi care aveau la baz? extrapolarea for?at? a unor legit??i ?i fenomene natural – biologice la domeniul social. Insuficienta cunoa?tere a specificului societ??ii ?i a propriului ei determinism a f?cut ca r?zboiul s? fie v?zut ?i redus la simpla materializare a ac?iunii legii luptei pentru existen??, mecanism de selec?ie natural? în spa?iul umanului.

În societate ac?ioneaz? un determinism, care este specific prin faptul c? în evolu?ia legilor obiective intervin oamenii; legit??ile nu li se mai impun acestora în mod absolut ca în natur?, nu mai au caracter fatal ci, se manifest? ca tendin??, în evolu?ia lor intervenind creativitatea ?i ac?iunea umane. În manifestarea legit??ilor obiective intervine omul, care este purt?tor ?i agent al acestora, putând modifica condi?iile în care legile ac?ioneaz?, oferindu-le un cadru ce le stimuleaz? manifestarea sau le frâneaz? în desf??urarea lor. Mecanismele determinismului social nu sunt total independente de om, nu se afl? în exterior, ci sunt imanente fiin?ei ?i socialului. Existen?a extrasocial? ac?ioneaz? mediat, prin intermediul practicii social-istorice. La determinarea socialului particip? împrejur?rile exterioare, dar ?i factori subiectivi, l?untrici omului – idealuri, inten?ii, scopuri, n?zuin?e etc. Sensul obiectiv al legii ?i intensitatea ac?iunii ei sunt modificate, în raport de etapa istoric? de evolu?ie a societ??ii(gradul de civiliza?ie), prin interven?ia con?tient? a omului care, în func?ie de propriul interes, încurajeaz? manifestarea anumitor legi ?i o atenueaz? pe a altora.

Omul r?spunde în mod creativ ac?iunii legilor obiective, dar r?spunsul s?u apare ca rezultat al unor acumul?ri istorice. Nu toate legile din natur? ?i societate sunt cunoscute de la început de c?tre el ?i folosite în interesul propriu, multe i se impun înc?, omul fiind în mare m?sur? supus ac?iunii lor ?i determinat de ele. Odat? cu evolu?ia societ??ii, cu dezvoltarea cunoa?terii umane ?i pe m?sura perfec?ion?rii practicii sociale, el se elibereaz? de ac?iunea oarb?, de presiunea obiectiv? a legilor, dominându-le tot mai mult pe acestea ?i emancipându-se în acela?i timp. Determinismul social se manifest? prin jocul necesitate-întâmplare, prin îmbinarea tendin?elor obiective cu cele subiective; interven?ia procesului creativ poate modifica direc?ia determinismului obiectiv (natur?) ?i intensitatea sa într-un anumit timp ?i într-o anumit? zon? a spa?iului social. Legile naturii nu guverneaz? de la sine func?ionarea societ??ii, ele se manifest? prin activitatea oamenilor, presupun interven?ia creativit??ii ?i voin?ei umane. În ecua?ia de moment a deveniri sunt implicate interac?iunile oamenilor, ale grupurilor sociale care î?i pun amprenta asupra fenomenelor, proceselor ?i legilor sociale.

Referindu-ne în mod expres la cunoscuta lege a luptei pentru existen?? a lui Darwin, nu putem, în mod absolut, nega ac?iunea ei în unele momente ?i în unele ipostaze ale manifest?rii fiin?ei umane, dar în societate ea nu mai ac?ioneaz? în mod liber, pentru c? oamenii, nu mai sunt animale dominate de instinct ci, au realizat desprinderea de natur? prin con?tiin??, creativitate ?i practic? social?. Descinzând din natur?, prin procesul de sociogenez?, individul uman se umanizeaz?, supravie?uie?te obstruc?iilor acesteia prin culturalizare, ajungând s? o st?pâneasc? ?i s? o domine tot mai mult, prin intermediul cunoa?terii, a cuceririlor ?tiin?ei ?i culturii ?i al practicii sociale. Probabil la nivelul instinctelor mai apar deful?ri ale luptei pentru existen??, dar ceea ce îl caracterizeaz? pe om este existen?a con?tient?, interven?ia ?i ac?iunea, nu, în primul rând, sub presiunea instinctelor ci, a interesului con?tientizat.

În natur? este posibil ca manifestarea legii luptei pentru existen?? s? apar? ca un r?zboi al tuturor împotriva tuturor, dar în societate r?zboiul are alte determin?ri, de ordin social ?i, în nici un caz, el nu poate fi explicat doar ca o exteriorizare a instinctului gregar ?i letal al fiin?ei umane.

R?zboiul nu este un fenomen natural, o fatalitate, ci rezultatul unui ?ir de decizii luate de forurile politice conduc?toare în anumite situa?ii. Determinismul obiectiv apare numai ca poten?ialitate, ca posibilitate de recurgere la for??, la violen?a armat?. Decizia politic? este cea care transform? aceast? poten?ialitate în act punitiv. De aceea, prezint? deosebit? importan?? urm?rirea modului cum se manifest? determinismul la nivelul sistemului de decizie unde acesta ia forma unei imagini subiective. Aici, din tot ceea ce este obiectiv, se ia în calcul numai ceea ce corespunde trebuin?ei, interesului; anumite tendin?e, legit??i, de?i vizibile, nu sunt luate în seam?, se face abstrac?ie de ele sau sunt împiedicate s? ac?ioneze. Liderii politici, în anumite situa?ii, sub presiunea propriilor trebuin?e sau ale grupului pe care îl reprezint?, func?ie de nivelul de cultur? ?i sistemul valoric al societ??ii la un moment dat, de caracteristicile organiza?ionale ale modelului social, stilul de conducere, psihologia ?i comportamentul grupului conduc?tor etc. î?i apropie distorsionat realitatea social?. La nivelul deciziei, procesul obiectiv este perceput limitat, apare fenomenul de subiectivizare ?i de „personalizare” a procesului obiectiv. Situa?ia obiectiv? ia forma imaginii alterate cu care opereaz? liderii politici, n?scându-se o realitate politic? care difer? de determinismul obiectiv real. Decizia adoptat?, în raport de propriul interes ?i propria ostilitate fa?? de o situa?ie dat?, are o anumit? înc?rc?tur? de violen?? care este receptat? de adversar ca atare ?i este amplificat? în decizia pe care acesta o adopt? la rândul s?u. Se ajunge la o încordare continu?, la sporirea neîncrederii care atinge punctul culminant în momentul declan??rii conflictului armat.

Deci, în declan?area ?i desf??urarea r?zboiului, exist? un determinism obiectiv ?i unul subiectiv. R?zboiul se raporteaz? la contradic?iile sociale interne ?i interna?ionale, la sistemul rela?iilor politice, în societate existând structuri reale genetice ce men?in, indiferent de voin?a oamenilor, pericolul obiectiv al r?zboiului, starea beligen? – complexele militaro-birocratice, cursa înarm?rilor, blocurile militare, comer?ul cu arme, formele de militarism, produc?ia de armament etc. Implica?ii majore au deciziile conduc?torilor politici, responsabili pentru politica statelor.

Prezenta încercare ?i-a propus ca, pornind de la clasica defini?ie a lui Clausewitz, s? eviden?ieze mecanismele intime prin care politicul genereaz? r?zboi. Primul pas f?cut în acest sens l-a reprezentat sesizarea modului în care diferitele fenomene, procese sociale cap?t? înc?rc?tur? politic?, iar apoi descoperirea modului cum într-un anumit context social contradictoriu ele degenereaz?, ajungând la conflict armat. Bineîn?eles nu trebuie îns? absolutizat acest mecanism, via?a social? fiind foarte complex?, numero?i al?i factori putând provoca direct r?zboi, dar numaii prin mijlocirea politicului. Concep?ia clausewitzian? nu trebuie aplicat? în mod absolutist, r?zboiul având ?i alte determin?ri decât politice. Este suficient s? aducem în discu?ie din nou problema r?zboaielor nucleare, a r?zboaielor prin accident sau a celor datorate fanatismului religios ?i etnic. Lucrarea nu-?i propune s? abordeze în mod exhaustiv problema general? a cauzalit??ii r?zboaielor, ci preponderent s? studieze o anume determinare a acestora – cea politic?, mecanismul genetic al r?zboiului putând fi analizat ?i pe baza altor elemente.

Studierea modului de manifestare a politicului, în etapa actual?, a acreditat concluzia c?, în anumite condi?ii, acesta poate duce la conflict social, r?zboiul reprezentând forma cea mai acut? în cadrul c?reia violen?a atinge cota extrem?, armat? a confrunt?rii. Urm?rirea mecanismului prezentat nu trebuie s? ne duc? la ideea c? în mod absolut politicul genereaz? r?zboi. Aparent legea coresponden?ei raporturilor de putere cu dialectica trebuin?elor sociale ar genera în mod obiectiv ?i permanent conflicte sociale ?i implicit r?zboi; sistemul trebuin?elor atât de mobil ?i instabil produce permanent modific?ri în sistemul raporturilor de putere, realizarea concordan?ei cerute de lege f?cându-se numai pe cale violent?. Logica analizei ne-ar duce la finalitatea c? r?zboiul este un fenomen fatal, inevitabil, consecin?a unei ac?iuni legice.

În realitate, legea ac?ioneaz? într-un ansamblu de condi?ii sociale care influen?eaz? modalit??ile sale de manifestare. Modelul explicativ prezentat se refer? la realit??i trecute sau specifice lumii contemporane. Cre?terea necontrolat? a trebuin?elor este rezultatul modului actual, consumerist, de organizare social?. Pe m?sur? ce omenirea se va convinge, tot mai mult, c? numai prin cre?terea economic? nu se rezolv? problema fericirii umane, c? trebuie avute în vedere ?i celelalte dimensiuni ale calit??ii vie?ii nu numai cea material?, se va trece de la produc?ia pentru vânzare la cea dup? necesit??i etc. vor avea loc importante muta?ii în îns??i structura modului de via?? al oamenilor. Societatea nu va putea suporta la infinit actuala practic? de manipulare a trebuin?elor, trecându-se la o produc?ie ra?ional?. În acest fel, în sistemul evolu?iei trebuin?elor se va introduce ra?ionalitatea, acestea vor intra tot mai mult sub control social. Chiar dac? legea cre?terii trebuin?elor sociale va continua s? ac?ioneze, rolul determinant în dialectica trebuin?elor nu-l vor mai avea hazardul, subiectivitatea uman?, consumul f?cându-se dup? criterii riguros ?tiin?ifice ?i norme sociale ?i morale unanim acceptate. În acest? situa?ie vom asista la o „stabilizare” a trebuin?elor sociale ?i implicit a raporturilor de putere care va duce la o relativ? „conservare” a ordinii sociale. Momentele de criz? social? vor fi tot mai rare ?i probabil nu vor mai atinge stadii explozive.

Totodat?, se vor produce importante muta?ii în sfera puterii. În momentul actual dimensiunea esen?ial? a puterii o reprezint? for?a, înalta înc?rc?tur? de violen??. Pe m?sur? ce la acest nivel se vor acumula sporuri de ra?ionalitate, ca urmare a faptului c? oamenii vor în?elege tot mai corect ac?iunea legilor obiective ?i î?i vor cristaliza idealuri superioare de via??, se vor produce schimb?ri esen?iale în îns??i natura ?i con?inutul puterii. Puterea brut?, primitiv? care intervenea prin for?? ?i violen?? va fi înlocuit? cu o putere de tip nou a c?rei esen?? o va reprezenta ra?ionalitatea, creativitatea, solu?ionarea ?tiin?ific? ?i umanitar? a problemelor pe baza tendin?elor obiective ?i eliminarea manifest?rilor de subiectivism ?i voluntarism.

Deci, chiar dac? se va mai ajunge la situa?ii conflictuale acestea nu vor mai fi solu?ionate neap?rat pe calea armelor. R?zboiul î?i va diminua progresiv rolul de mijloc politic de reglare a vie?ii sociale.

[1] Col. Dumitru Sava, Lavinius Sava, Analiza fenomenului politico-militar. Teorie ?i metod?. Editura Militar?, Bucure?ti, 1998.

[2] Collier`s Enjeclopedia, New York, 1968.

[3] Enciclopedia Der Vene Herder.