În fiecare primăvară punea mama cloşcă pe ouă de raţă. Când începeau să ciocnească şi să iasă bobocii nu mă mai dezlipeam de lângă târnă. Abia aşteptam să apară câte unul, cu ciocul lat şi puf galben auriu, că nu aveam bucurie mai mare decât să-l iau între palme, să-l mângâi şi să-l lipesc de obraz ori de buze. Nu mă mai săturam numarându-i. Să-i fi văzut cum trăgeau de firul de iarbă şi cădeau în fund…
După ce creşteau mai măricei şi cloşca îi părăsea mă trimitea mama, zilnic, cu ei la gârlă la scăldat şi la păscut iarbă verde. Mă bălăceam în apă, împreună cu ei, până uitam de mine şi mi se făcea foame. De fiecare dată, la întoarcere, îi număram cu cea mai mare grijă să nu se fi pierdut vreunul. Ce zarvă mai făceau… da’, aproape că îi cunoşteam pe fiecare după măcăit. Şi îi număram, îi număram… Tata mă privea tăcut şi îmi spunea, zâmbind că nu acum, ci toamna se numără bobocii.
Atunci nu înţelegeam morala… Dar am crescut mare, am ajuns la casa mea şi după sfatul tatei nu trecea o toamnă să nu îmi număr bobocii. Dar, după fiecare numărătoare, constatam, precum bietul Creangă, că sunt la fel de sărac ca anul trecut, ca anul de dinaintea lui şi ca celălalt.
Tata şi mama au plecat demult. Acum sunt prea bătrân să mai am grijă de boboci. Dar mă privesc uneori în oglindă şi… doamne câţi s-au mai adunat! E toamnă şi în sfârşit sunt şi eu bogat. Din curte mă strigă gălăgios alţi bobocei. Sunt cam puţinei la număr, dar poate mai dă Ăl de Sus…
– Bunicule, bunicule hai să te joci cu noi!
– Ba, nu, mai bine spune-ne povestea aia cu gemenii divini!
– Mă, năzdrăvanilor, ia veniţi aici în leagănul ăsta sub cireş. Da’ să nu vă prind că vă agăţaţi de crăci până nu se pârguiesc bine, că vă doare burta!
– Uraa, uraaa… Eu sunt primul!
– Ba, eu sunt primul…
– Gata, gata… uite sunteţi la egalitate! Da’ să ştiţi că ce vă spu nu e chiar poveste… Ţine mai mult de mitologie!
– Ce e aia? Nu ne-ai mai spus…
– Să mai creşteţi… O să aflaţi voi.
– Eu sunt mare… Uite, de la pământ… sus, sus… Şi taman până aici! Tu eşti doar atâtica…
– Ba, şi io sunt mare… Uite!
– Ho, hooo potoliţi-vă! Dă-te jos de pe scaun! Sunteţi atât cât trebuie. Ehee… mă, pezevenghilor, o să vă povestesc despre moşul nostru… O poveste pe care mi-a spus-o tata… Când eram aşa cam ca voi.
– Tataie bunicu’… Ăla cu bască şi cu binoclu de pe cruce…
– Vreu şi eu binoclu…
– O să-ţi cumpere tac-tu… La fiecare vă ia câte unul… Da’ ia ascultaţi şi ţineţi minte! Noi ne tragem dintr-un sfânt. Dintr-un călugăr războinic… Unul care vea o mantie şi sub ea purta, atârnându-i de gât, o spadă uriaşă sub formă de cruce. Numele lui era Sava Gotul…
– Tataie, mai mare ca spada aia a ta din perete, unde nu ne laşi pe noi să…
– Mai mare, mult mai mare… Şi mai grea.
– Tataie! Tataie… Şi îl chema cum ai zis tu… Aşa cum mă cheamă pe mine Sava Marc?
– Cam aşa… da’ nu tocmai. Got înseamnă că era din neamul goţilor un popor aprig… Aşa cum erau geto-dacii… romanii… Mai ţineţi minte despre războiul ăla dintre Decebal şi Traian?
– Eu ştiu! A câştigat Traian… Da’ Decebal a fost mai viteaz! Că el s-a bătut pe câmpul de luptă… Şi Traian şedea ascuns, mai încolo, în cortu’ ăla al lui.
– Şi cum se numeau oştenii lui Decebal? Cine ştie îi dau o cireaşă.
– Eu ştiu… eu ştiu…
– Ba eu… Daci se chemau!
– Haaa… Lasă-mă şi pe mine! Uite-l tataie… De ce, mă, ai spus tu?
– Gata… gata… Potoliţi-vă! Goţii erau acelaşi neam cu dacii şi geţii. Că li se mai spunea şi geţi… Cam la fel cum sunt moldovenii noştri de astăzi. Li se mai spune şi bucovineni, basarabeni, dar cu toţii sunt români. Cam tot în acele ţinuturi trăiau, odinioară.
– Tataie… De acolo de unde a fost Eminescu?
– Da, mă, da… Numai că se întindeau până hăt departe spre răsărit şi spre miazănoapte. Strămoşii foarte îndepărtaţi ai moldovenilor se numeau cimerieni. Şi o parte a lor au plecat într-o expediţie de cucerire a lumii. Au luat-o prin estul Mării Negre, au trecut prin Asia Mică şi au ajuns până în peninsula Iberică. De acolo mai departe în Anglia şi Occidentul de astăzi. Pe unde treceau li se tot pocea numele, că au ajuns să li se spună celţi.
– Tataie, şi au plecat aşa călări, cu săbii… Uauuu, şi au cucerit toată, toată lumea!
– Ei, nu chiat toată, că lumea era mai mare. Da’ o altă parte a moldovenilor de atunci, care erau tot geto-daci, ajunseseră până departe spre nord, la Baltica şi în Scandinavia. Din neamul acesta de geţi, se pare, că ne tragem noi!
– Păi, ziceai… ziceai că pe moşu’ nostru îl chema…
– Ştiu io, tataie… Sava Gotul.
– Taci mă, nu te mai băga tu! Că-ţi dau una…
– Hohooo… Liniştiţi-vă, zăpăucilor… Că acuma plec şi nu vă mai povestesc nimic!
– Stai, stai tataie… Te rog nu pleca, mai spune!
– Bine, bine. De data asta treacă de la mine… V-am povestit cum au ocupat romanii Dacia. Vă spuneam, atunci, că numai partea de miazăzi a fost ocupată. Până acolo unde se aflau minele de aur.
– Da, tataie… Şi că ne-au furat o mie de căruţe cu aur… Mamă, ce de bani!
– He, dacii din ţinuturile ocupate au cerut ajutor de la fraţii lor din răsărit să-i alunge pe romani. Şi cum în partea aia a Moldovei nu mai erau aşa mulţi daci sau geţi, cum li se mai spunea, au început să vină ăia dinspre nord. Deşi erau de acelaşi neam… Adică fraţi cum suntem noi, azi, muntenii cu oltenii, cu ardelenii… Celor care coborau dinspre Scandinavia şi Baltica lumea le zicea goţi. Şi aşa s-au bătut geto-daco-goţii din Dacia liberă cu romanii din teritoriile ocupate vreme de vreo două sute de ani… Voiau să-şi elibereze ţara.
– Şi… tataie, cine a câştigat?
– Taci, mă, ce te bagi? Lasă-l să povestească!
– Păi, până la urmă, romanii au fost nevoiţi să se retragă dincolo de Dunăre, în Balcani. Şi ca să nu afle lumea că au fost învinşi au numit teritoriile de acolo tot Dacia. Da asta e altă treabă… Să revenim la goţi şi la moşul nostru.
– Tataie, tataie… Şi i-au învins pe romani… Şi le-a luat aurul înapoi!
– Mă, piciule, între timp ajunseseră împăraţi la Roma generali din rândul legiunilor de daci care luptau, acum, de partea Imperiului. Adică din neamul nostru.
– Păi, adică, dacii ocupaseră Roma?
– Se poate spune că ajunseseră să stăpânească acolo… Da’ mai era şi senatul. Important e că unul dintre aceşti împăraţi de origine geto-dacă a avut doi fii – pe Getula şi Caracalla. Şi când le-a venit vremea să ocupe tronul s-au luat la ceartă. Getula, care se numea aşa după neamul din care se trăgea… Exact cum s-ar chema, azi, Românul, de la români… He, Getula ăsta a fost ucis de frate-su.
– Vai, tataie… Săracu…
– Da, dar lumea îl iubea mult pe Getula… Şi a început să se revolte, să ceară socoteală. Şi atunci Caracalla a dat un ordin, edict i se spunea. Ca nimeni să nu mai pomenească numele fratelui său şi să nu mai fie folosit în actele oficiale ori în vorbirea obişnuită numele de get. Aceasta se chema, în latină, damnaţio memoriae. Adică condamnare la uitare. Mulţi nu s-au supus şi au fost omorâţi… Mii dintre cei care îl iubeau pe Getula!
– Aaa… io mă revolt! Tu l-ai ucis pe Getula… Am venit să te pedepsesc!
– Ba, nu… Eu sunt Getula! Am înviat şi am venit să mă răzbun.
– Opriţi-vă că altfel nu vă mai povestesc! Mă duc la treaba mea şi vă las să vă ciorovăiţi…
– Gata, tataie… Spune, spune, te rog… Uite sunt cuminte!
– Şi aşa, cu timpul, de teamă lumea folosea tot mai rar cuvântul get. Până când treptat, treptat l-au uitat. În actele oficiale, când se făcea referire la geţi li se spunea goţi. Şi aşa geţii deşi au continuat să existe, nemairostindu-li-se numele, străinii şi-au închipuit că au pierit.
– Şi au pierit, bunicule?
– Taci, mă… Cum să piară… Că erau viteji!
– Ei, cum să piară un asemenea popor? Păi, ei erau băştinaşii! Li se spunea, în loc de geţi, goţi. Şi lumea credea că e vorba de un alt popor… Iar ţara, în loc de Geţia s-a numit Goţia. La fel şi moşul nostru… În loc să i se spună Sava Getul, i s-a spus Gotul.
– Haa, Caracalla… Tiranule, am venit să mă răzbun. Ridică spada dacă ai curaj!
– Ba, nu… Eu sunt Getula… Spune-i, tu, tataie!
– Gata, gata… A venit ora de somn… la culcare!
– Dar, tataie… nu ne-ai terminat povestea. Şi, uite, nu e seară… Spune-ne despre moşul nostru!
– Atădată… Gata! Încolonaaarea! Aşa, mai repede, mai repede… Eu sunt comandantul! Direcţia dormitor, înainteee marş! Un doi… un doi… Ţine aproape, oştene!