Cum poate gr?untele de nisip s? cunoasc? muntele, cum poate pic?tura de rou? s? cunoasc? oceanul, cum poate frunza s? cunoasc? p?durea, cum poate omul s? te cunoasc? pe Tine, Doamne? Democrit, numindu-Te atom Te-a înghesuit într-o particul? unic? indivizibil?, care concentra în ea toat? ordinea. ?i a?a cum din s?mân?? ordinea configureaz? planta, atomul alc?tuie?te, potrivit ordinii sale interne, cosmosul. Heraclit Te consider? o continu? curgere, un foc ve?nic viu care se aprinde ?i se stinge cu m?sur?. ?i Protagoras crede c? omul este aceast? m?sur?. Pentru Parmenide e?ti o iluzie.
Hazardându-se în c?utarea temeiului, ca ontologie metafizica a e?uat. ?i pe bun? dreptate a fost supus? unor critici, chiar vehemente. A imaginat tot felul de entit??i – c?r?mid? ultim? a existentului, care s-au dovedit iluzorii. Fizica a spart atomul (de net?iat), descoperind particula simultan corpuscul-und?, a ajuns la quarcul care se reproduce oricât l-ai t?ia, la particula unde se opre?te divizibilitatea ?i al c?rei comportament e afectat de instrumentarul cercet?rii ?i de c?tre gând. Deci, în lumea fizic?, nu exist? ceva obiectiv, de sine st?t?tor pe care s? se sprijine lumea, nu po?i face din efemeritate temei existen?ial.
Leibnitz simte nevoia s? înlocuiasc? acest temei material prin monad?, care e ?i spiritual?. Lumea e creat? de zeu potrivit planului s?u din monade ascult?toare (pure, ale sufletului, ale spiritului), care îndeplinesc programul înscris în ele. Rela?ia lor cu divinitatea nu e îns? rezolvat?, aceasta r?mânând deasupra ?i în afara lor. De aceea s-a pornit în c?utarea nu a unei entit??i care s? fie ultim fundament, ci a unei ordini de genul celei matematice. S-a reluat cumva, altfel, abandonata cale pitagoreic? a armoniei numerelor.
Gnoseologia r?mâne ultima speran??, temeiul începând a fi c?utat nu în exterior, ci în mintea omului. La Schelling faptul de a ?ti unific? obiectivul, lipsit de con?tien?? ?i care poate fi reprezentat, cu subiectivul con?tient ?i care reprezint?. O cale a unific?rii e s? se plece de la obiectiv – natura e eliberat? de elementele ei fizice ?i se ajunge la legile ei care sunt ?i legi ale intui?iei ?i gândirii (subiectivit??ii). Se produce o spiritualizare, fenomenul e desprins de fondul s?u ?i r?mân numai legile (formalul). În acest mod, natura se transform? în inteligen??, revine la origini ?i se recunoa?te pe sine în om. Cealalt? cale – transcendental?, pleac? de la subiectiv ?i bazându-se pe ni?te prejudec??i fundamentale (“Exist? lucruri în afara noastr?” ?i “Eu sunt”), una apar?inând realului ?i cealalt? subiectivit??ii, se ajunge la contopirea lor. În urma unui complicat travaliu subiectivul face s? se nasc? din el obiectivul.
Mai înaintea lui, pornind de la analiza ?tiin?ei, Kant face o critic? a ra?iunii pure, ra?iunii practice ?i puterii de judecat? spre a pune în discu?ie metafizica, dar sfâr?e?te prin a produce chiar el însu?i metafizic?. El distinge ordinea transcendentalului, care se opune ordinii transcendentului. Este luat drept reper experien?a uman? ?i cei doi termini exprim? ceea ce exist? dincolo ?i dincoace de ea. Nu mai caut? o ordine preexistent?, dat? de-a gata, ci una care se instituie dincoace de lucruri. Cum inspirat constat? Noica, el critic? produsul judec?rii, actul de a judeca ?i facultatea de a judeca. Toate sunt pure, neîntinate de empiric, dar fac posibil? experien?a. Ra?iunea sub cele trei variante ale sale se încununeaz? în logic?, etic? ?i estetic?.
Aristotel era preocupat s? afle esen?a lucrurilor, Kant se întreab? cum e cu putin?? ceea ce este – judecata sintetic? a priori. Ordinea aprioricului face posibile judec??ile asupra legilor realului, dar ?i realul însu?i. Starea de posibilitate a experien?ei este ?i starea de posibilitate a lucrurilor din experien??; transcendentalul î?i întip?re?te formele lui apriorice în real. Infinitatea transcendentalului e configurat? de ?es?tura a paisprezece forme: spa?iul ?i timpul care apar?in sensibilit??ii, iar celelalte dou?sprezece sunt categorii ale intelectului. Împreun?, ele cristalizeaz? tiparul prin care formalul trece în real.
S-a ajuns astfel la ceea ce a fost numit antropologismul ?i subiectivismul kantian. Este pus? problema con?tiin?ei în genere – intelectul arhetipal, cum anume î?i produce acesta con?inutul. Con?tiin?a nu e o oglind? în care instantaneu se reflect? lumea, ci un laborator în cadrul c?ruia datele primate, datorit? formelor apriorice, devin lume. F?r? aceste forme lucrurile reale nu sunt lucruri. Lumea de dincoace e lumea de dincolo (lucru în sine – noumen) trecut? prin tiparul transcendentului. Este ceea ce filozoful a numit revolu?ie copernican?: nu con?tiin?a se rote?te în jurul datului experien?ial spre a-l înregistra, ci datul se rote?te în jurul con?tiin?ei spre a deveni experien??. Adev?rul ontic (înregistrare imediat?) se orienteaz? dup? cel ontologic (înregistrare elaborat?). Con?tiin?a care are cunoa?tere în mod direct, nemijlocit? nu mai e ra?iune, ci organ de sim? care reproduce instantaneu. Finitudinea con?tiin?ei face din ea entitate m?rginit? ?i permite actul crea?iei prin care omul întemeiaz? ?tiin?a ?i morala.
Omul – con?tiin?? m?rginit? nu are intui?ie divin?, creatoare ?i e nevoit s? se bazeze pe receptivitatea care e afectat? de sim?uri, dar posedând îns? ?i sim?ul intern al universalit??ii (formele spa?iu ?i timp) se manifest? ca sensibilitate pur?. Prin intui?ie sensibil? intelectul m?rginit produce formele pure prin care se unific? diversitatea dat? de sensibilitate. Astfel lumea aparent?, doar a cunoa?terii devine îns??i lumea existent? a fenomenelor. Fenomenalul nu e altceva decât existentul însu?i, ce se prezint? ca o lume de obiecte. Con?tiin?a m?rginit? particip? la formarea lumii reale, care e aparen?? pentru c? lumea de dincolo, preexistent? a fost deformat?. Vorbim de lumea real? din punctual de vedere al subiectivit??ii umane. Aceast? lume e o ar?tare pentru con?tiin?a cunosc?toare a lucrurilor cunoscute, de dincoace. Nu putem ?ti cum e lumea în sine (noumen), ci putem cunoa?te doar lumea “pentru noi”. Transcendentalul e ordinea lui “cum e cu putin??” ceva. În final, Kant nu arat? cum sunt posibile judec??ile sintetice a priori, ci cum e cu putin?? lumea experien?ei asupra c?reia ele se aplic?. Spa?iul ?i timpul ca intui?ii pure (forme apriorice date) reprezint? însu?i existentul – fiin?a.
Imagina?ia sau facultatea de întruchipare, reprezentare e temeiul unificator, r?d?cina comun? a intelectului ( ce d? unit??ile de gândire ) cu intui?ia – diversul empiric (sensibil) sau pur (inteligibil) al gândirii. Imagina?ia e ac?iune a cugetului de organizare a realului. La întrebarea cum poate o fiin?? finit?, care nu “creeaz?” existentul (noumen) s?-l întâlneasc?, filozoful r?spunde astfel: fiin?a finit? cunoa?te existentul în propria sa alc?tuire spre a-l întâlni. Întruchiparea (reprezentarea) noastr? despre lume e întruchiparea (configurare real?) a lumii în manier? sensibil?, prin formele apriorice spa?iu ?i timp ?i inteligibil?, prin cele dou?sprezece categorii ale intelectului.
Deci eu, Doamne, nu Te pot întâlni pe cel care e?ti, ci doar pe cel care e?ti prin mine!
Istoria filosofiei poate fi considerat? drept istoria dezv?luirii gândului asupra Absolutului. Hegel înlocuie?te Absolutul prin Spirit – Ra?iune – Concept. Fenomenologia e travaliul, odiseea, p??ania Spiritului pe calea lumin?rii de sine; ra?iunea e manifestare a spiritului, iar conceptual e instrument al ra?iunii.
Ra?iunea nu poate fi o facultate, precum la Kant, pentru c? ea e cea care pune în ordine Totul; intelectul e o facultate a ra?iunii ?i Kant critic?, în fapt, intelectul nu ra?iunea. Aceasta e universal?, ca mod de organizare intern? e ceva în sinea ei ?i prin om devine con?tient? de sine. Se ajunge astfel la celebra afirma?ie: „ tot ce e real e ra?ional!” Ra?iunea liber? (ordine intern?, legi, poten??) se încorporeaz? ?i se pierde în Natur? spre a se reg?si în Om.
Dac? kantianismul e critic? a intelectului, hegelianismul e discurs asupra ra?iunii, v?zut? ca: divinitate înainte de a se încorpora în natur?; încorporat? în natur?; ?i încorporat? în om – Fenomenologia spiritului.
Omenescul e singurul care d? obiectul bunei filosof?ri. La Kant e sinele uman, unic de?in?tor al spa?iului ?i timpului. La Heidegger, sinele omului cercetat e fiin?a. În cazul lui Hegel, omul cunoa?te cu intelectul s?u lumea, afl? c? ar putea fi sinele ra?ional al lumii, dar nu poate ?ti ce e lumea în sinea ei; se poate ?ti doar ce e în sinea omului. Ra?iunea e Ideea lui Platon care sufer? o c?dere din sine prin dialectica autodezv?luitoare spre a unifica realul cu ra?ionalul. Dac? la Platon dialectica era c?utare a Ideii ?i a ordinii, la Hegel, dialectica ra?iunii e punere în ordine a lumii.
Modelul kantian sfâr?ea în Intelect, Voin??, Sentiment pe când hegelianismul opereaz? o generalizare unificatoare, sfâr?ind în Adev?r, Bine, Frumos. Modelul s?u valorific? din plin dialectica Eului fichteian. Eul e în acela?i timp Ideea dar ?i fiin?a gânditoare. Periplul s?u în cele trei etape – tetic?, antitetic? ?i sintetic? unific? procesul de cunoa?tere cu cel de construc?ie / generare a lumii. Eul cunoa?te lumea pe m?sur? ce o construie?te ?i o construie?te pe m?sur? ce o cunoa?te. Ideea (noema) are deopotriv? valoare ontologic? ?i epistemologic?.
Heidegger merge în continuarea acestei perspective, ajungând la fiin?are ?i fiin??. Fiin?area e ceea ce este ?i se manifest? prin fiin??ri. Între acestea e o fiin?? prin care fiin?area cap?t? sens. Este vorba despre om, pe care îl nume?te Dasein (a fi aici). Fiin?are printre fiin??ri, omul se poate sustrage acesteia, fiind capabil s? gândeasc? la ce e el. Cu intelectul el acumuleaz? cunoa?tere, dar se pune problema în?elegerii acestei cunoa?teri a cuno?tiin?elor. Adic? g?sirea unui temei al temeiului.
Fiin?? ce se d? în fiin?are, el se poate retrage, dar e ?i n?v?lit de fiin?are, astfel c? fiin?area devine un fond în uitarea fiin?ei. Fiin?a nu are sens decât în temporalitatea ei. Nu poate fi rostit? f?r? a fi în?eleas? sub forma fiin??rii ?i drept urmare e un concept vid. Dificultatea c?ut?rii sensului s?u de a fi e dat? de faptul c? omul se confund? cu existen?a ?i numai condi?ionat temporal se poate spune c? el este aici.
Interpretându-l pe filozoful german, Noica consider? c? esen?ial pentru în?elegerea raportului fiin?? – om e comunicarea, care devine cuminecare ?i sfâr?e?te în comuniune. La Heidegger nu existentul ca devenire e problema fundamental? a filosofiei (Hegel), ci care e în?elesul fiin?ei ca existen?? originar?, cum e posibil? comuniunea lui Desein cu ea. Cuvântul, element fundamental în lingvistic? ?i simplu semn în semiotic?, se adreseaz? deopotriv? intelectului (de?in?tor de informa?ie) dar ?i spiritului (ra?iunii) – produc?toare de în?elesuri. Sintagm? cu sens, cuvântul creeaz? comuniunea celor dou? prin în?elesuri pierdute ori subîn?elese. Aceast? comuniune e cu fiin?a din noi ?i întru fiin?a din noi. Prin în?elesuri ?i cuminecare fiin?a pune întreb?ri asupra fiin?ei, dar nu afl? r?spuns. Important îns? în c?utarea fiin?ei ( raportului esen?? – existen?? ) e s? pui corect problema, nu s? r?spunzi.
Fiin?a e tot ce ne e mai apropiat ?i tot ce ne e mai îndep?rtat. Analizându-se existen?ial, omul se întreab? despre sine, c?utând în acela?i timp fiin?a universal?. Aceast? c?utare de c?tre om a fiin?ei împreun? cu fiin?a e calea filosof?rii (Tao chinezesc). La Heidegger aceast? cale e fiin?? – om – fiin??. Adic? fiin?a universal? se caut? prin om spre a se în?elege ca fiin??.
Sartre ?i existen?ialismul, în viziunea c?ruia existen?a precede esen?a, rela?ia e r?sturnat?, calea c?ut?rii c?p?tând forma: om – fiin?? – om. Adic? omul, ca existen?? încearc? s?-?i în?eleag? esen?a spre a-?i afla rostul ?i sensul existen?ial.
I-am cercetat pe cei mai importan?i gânditori, dar nu pot s? Te concep, Doamne decât ca pe centru al lumii ?i pe mine drept periferie. Biblia îmi spune c? sunt alungat, c?zut din acest centru. Dar dac? e?ti o infinit? ubicuitate? Mai sunt eu un accident, cum crede Jacques Monod, un nomad ce r?t?cesc prin cosmos ori sunt necesitate? Ce încredere s? am în posibilit??ile mele de om muritor c? te pot afla, dac? îns??i str?lucita cultur? a secolului trecut poate fi considerat? o încununare a e?ecului? Istoria nu a reu?it s? g?seasc? legi ale devenirii umanului, filosofia nu a pus ordine în cunoa?tere ?i societate, lingvistica nu a produs mult dorita gramatic? general?, fizica, logica par a nu mai reu?i s?-?i dep??asc? criza.?tiin?ele exacte î?i ating limitele ?i se orienteaz? c?tre cele ale omului, dar constat? c? gândirea acestuia afecteaz? experimentul, perturb? fenomenele naturale.
Încercarea lui Hegel cap?t? aspectul unei noofanii (nous) – ar?tare a Spiritului, iar a lui Blaga de a Te dezgropa dintre religii se configureaz? drept o hierofanie. Dar c?utându-Te în spa?iul sacralit??ii, Te descop?r pe Tine cel adev?rat sau Te profanez cu mintea mea ?i m? aleg doar cu iluzia Ta? Nu cumva are dreptate religia cînd ne propune accederea nemijlocit? la Tine nu cu mintea, ci cu inima prin iubire ?i credin??? Da, dar mu?c?tura de m?r arde în mine ?i mi-a luminat drumul c? am ajuns m?car pân? la lun?. Poate c? sunt de?in?torul ?i a altor posibilit??i, pe care unii le numesc paranormal, dar se pare c? pe acestea mi le-ai stins când m-ai alungat pe P?mânt. Vorbele Fiului sacrificat pentru iertarea mea îmi sun? în urechi: “Eu sunt Lumina lumii, cine M? va urma pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea Lumina vie?ii.”; “ Eu sunt Calea, Adev?rul ?i Via?a. Nimeni nu vine la Tat?l decât prin Mine.” De acord, aceasta e calea de a ajunge la Tine, dar nu pot s? nu fiu convins c? m-ai trimis aici pe P?mânt cu o misie. Pe care, se pare, nu pot s? o împlinesc decât cu capul. Altfel m? l?sai o inim?!
Poate c? tocmai acesta e rostul meu s? înot în apele tulburi ale necunoscutului, s? afirm, s? neg, s? retractez, s? corectez ?i iar??i s? afirm. S? m? tem, s? încerc mereu, s? cad ?i s? m? ridic, s? gre?esc ?i s? repar! De unde prejudecata asta c? adev?rul înseamn? s? Te cunosc pe Tine? Poate c? nici nu trebuie s? Te cunosc. Dac? eu sunt un simplu mijlocitor prin care Tu Te cau?i ?i încerci s? Te cuno?ti? Fr?mânt?rile mele sunt scânteieri de gând în medita?ia infinitului creier, care E?ti spre a Te autocontempla.
Îl iubesc pe Blaga ?i pentru c? Te c?uta nu pe calea paradisiac?, ci, ca fiin?? dec?zut?, pe calea al?turat?, luciferic?. Ca fiin?? p?c?toas? aspir tem?tor la iubirea Ta pentru c? înc? nu am atins în?elepciunea s?-mi accept moartea ca pe un simplu eveniment din via?a mea etern? ca ?i Tine. Fiin?? îngr?dit?, parc? totu?i, mai mult decât frica, nevoia de Tine ca apartenen?? la aceea?i fiin?? îmi poten?eaz? investiga?ia. S-o fi ridicat ea vegeta?ia pe vertical?, de fric?, atunci când a ap?rut regnul animal ?i s-a f?cut copac. Dar între sensibilitatea plantei ?i inteligen?a uman? e saltul calitativ care m? face cel mai evoluat specimen al crea?iei aici pe Terra.
Biet eon nu pot avea acces la adev?rul T?u ?i de aceea institui dogme, prejudec??i care, din punctul de vedere al p?mânteanului pot fi corecte ori false. V?zute îns? din afara mea, ele sunt îns? raze de lumin? pe chipul T?u. Chiar dac? continui s? r?mâi lucru în sine, radiolocatorul meu prime?te totu?i, recep?ioneaz? semnale despre Tine. Acestea îmi afecteaz? pozitiv recep?ia ?i rela?ia noastr? cognitiv? nu se poate limita doar la formula: “Mare Anonim accept c? nu-?i pot penetra misterul, dar nu încetez s?-?i dau (confer, inventez) în?elesuri!” Dac? sunt ?i eu o diferen?ial? divin? înseamn? c? de?in ceva din substan?a Ta ?i, ca fiin?? cosubstan?ial?, sunt mai mult decât existen?? întru mister ?i revelare. Sunt Tu înve?mântat în haina asta terran?!
Dac? Tu e?ti Unicul, înseamn? c? eu sunt unicitate a Ta, dac? Tu e?ti Absolutul, eu sunt absolutate, dac? Tu e?ti Infinitul înseamn? c? eu sunt infinitate, dac? tu e?ti Eternul, eu eternitate a Ta, dac? Tu e?ti Perfec?iunea, eu sunt perfec?iune a Ta. ?i atunci nu am cum s? fiu existen?? demonic?, iar Tu s? sim?i nevoia s? Te protejezi de mine prin cenzura transcendental?. Sunt mai degrab? o deschidere c?tre multidimensionalitatea Ta, o sp?rtur? în fortifica?ia misterulu.
Spectrul mor?ii ne-a indus prejudecata c? ne ?ii la distan?? de Tine. ?i aceast? aparent? osând? ne poten?eaz? elanul de a ne mântuim prin propriile mijloace, care sunt crea?ia – munca – procrea?ia. Prin aceast? mântuire, în fapt, ne reconstruim mereu pe noi mai performan?i, mai buni ?i mai frumo?i. Aceast? procesualitate, mereu reluat?, înseamn? sacralizare – apropiere de Tine ca înf??i?are, dar ?i spa?io-temporal. Mântuindu-ne, noi cre?m, construim lumea prin care Te autodezv?lui, contemplându-Te. Fiin?e creative, demiurgice, cu partea enstatic? (dat?) a intelectului accedem la partea vizibil? a Fondului Anonim – omul asediaz? Cerul, iar în partea lui exstatic? (incon?tientul) Cerul treze?te în noi presim?irea cripticului( ascunsului). ?i atunci pornim c?tre Tine, Doamne pe drumul pietruit al enstaticului spre a bâjbâi pe c?r?rile alunecoase ale extaticului. Ne apropiem, deversându -Te din extatic în enstatic, adic? Te scoatem la suprafa??, profanându-?i pas cu pas sacralitatea.
Astfel se produce întâlnirea omului cu divinitatea, unificarea lor întru mister. Istoric, evoluând ca specie, omul se dumnezeie?te pe sine, iar Tu, Doamne, contemplându-Te prin el – acceptându-i în?elesurile pe care ?i le atribuie Te profanezi. Numesc aceast? cale a ie?irii Tale din mister prin om antropoteism.