În comportamentul nostru zilnic, obişnuim să considerăm cuvântul drept mijloc, instrument de comunicare cu semenii. Prin el ne exprimăm ideile, intenţiile, părerile, sentimentele, dorinţele trebuinţele şi ne coordonăm unii cu alţii acţiunile în ceea ce întreprindem. Tot prin el ne percepem stările interioare, medităm în fiecare moment asupra situaţiilor din jur şi a condiţiei personale. Este unul din modurile noastre de individualizare – cam ce vorbeşti aia eşti – şi principalul element de socializare. Cuvântul scris ne reglează comportamentul cotidian, prin el primim şi transmitem informaţii, ne racordăm la moştenirea spirituală a înaintaşilor prin învăţare şi ne emancipăm, ne formăm ca oameni educaţi; mesajul său ne alintă ori ne amărăşte, amăgeşte sufletul. Când este rostit, i se spune vorbă şi umblă slobod din gură în gură (zvon) – vehicul de unificare ori dezbinare între oameni. Cuvântul a provocat războaie şi tot el a adus pacea. Prin el ne violăm tăcerile şi ne drogăm în fiecare moment, minţim ori spunem adevărul, manipulăm ori ne lăsăm manipulaţi, ne formulăm izbânzile în cunoaştere şi tot prin el ne salutăm, glumim, ne adresăm zeului să ne ierte ori să ne îndeplinească rugăminţile.
De fiecare dată îi decodificăm sensurile ascunse şi îl impregnăm inconştient cu modul nostru personal de a fi, exteriorizându-ne prin el identitatea. Cuvântul ne defineşte puterea de a gândi, capacitatea de a crea, abilitatea de exprimare şi de comunicare. Este, deopotrivă, balsam sufletesc şi otravă, magie pură (descântec) şi magie neagră (blestm); în starea de înaltă vibraţie transmite energii pozitive ce ne induc starea de bine, iar în cea de joasă vibraţie energii negative, uneori malefice. Folosirea cuvântului e o artă în care se întrec oratorii, poeţii, filosofii, dar şi o ştiinţă ce dă atâta bătaie de cap logicienilor, antropologilor, psihologilor, lingviştilor.
Împreună cu gândul formează o unitate indisolubilă, cuvântul fiind depozitarul şi transmiţătorul energiilor create de gând, iar acesta suportul energetic al intenţionalităţii vorbitorului şi al semnificaţiei rostirii (sunet şi inscripţie). Ele nu dispar, ci se încrustează în spaţio-temporalitate, formând amprenta spirituală a fiecărei generaţii în ceea ce a fost numit memoria akaşa. Se consideră că totalitatea gândurilor şi vorbelor umanităţii configurează sfera noeticului, un fel de halou în jurul planetei, ale cărui culori exprimă gradul de permeabilitate a antroposului; atunci când este luminos permite schimbul energo-informaţional cu universul şi divinitatea, iar când e întunecat îl blochează.
Potrivit ideologiei creştine, Cuvântul reprezintă, însă, mult mai mult. El e însuşi Dumnezeu – “Cel Care Este”! Şi acest Dumnezeu creştin e văzut ca o Trinitate. Cel mai plastic, ea a fost exprimată în ceea ce s-a numit minunea sfântului Sofronie. Încercând să o explice prin cărămida pe care o ţinea în mână, credinţa sa în ce spunea a fost atât de puternică încât, făcând semnul crucii, din obiectul demonstraţiei a izbucnit focul care s-a ridicat în sus, apa s-a scurs jos şi a rămas în palmă numai cu pământul. Această limitare a Fiinţei corespunde percepţiei noastre tridimensionale, specifice universului în care trăim. Şi dacă luăm în seamă şi timpul, tot ca pe o dimensiune a existenţei noastre, poate că Dumnezeul nostru ar trebui să aibă patru dimensiuni. Deci, Cuvântul ar putea fi integrat Trinităţii ca a patra dimensiune, iar din metafora cărămizii-minune ar merita reţinute mai degrabă muchiile, cărora li s-ar putea adăuga substanţa genetică (semantică). Mergând pe această extrapolare, ar însemna că fiecărui univers multidimensional îi corespunde un Dumnezeu. Mintea umană nu îşi poate imagina cum arată Ordinea (Cosmosul) care integrează totalitatea universurilor (dumnezeirilor). Ştiinţa, în cea mai temerară construcţie teoretică a sa, a reuşit să integreze abia unsprezece dimensiuni. Poate că tocmai această Ordine infinit-dimensională ar trebui să o numim Dumnezeu sau Totul. Faţa sa spaţio-temporală sub care se arată imaginarului omenesc ar putea fi Cuvântul.
Se afirmă că mai întâi a fost Cuvântul, aceasta însemnând că El reprezintă Începutul spaţio-temporalităţii noastre şi originea devenirii universului căruia îi aparţinem. Atributele sale fundamentale ar fi acelea de Tată, Fiu şi Duh Sfînt. Ca Tată este Cuvântul ce creează, rostindu-se pe Sine (vibraţie autodezvăluitoare) – însăşi Geneza. Ca Fiu este modelul acestei deveniri a cuvântului din sine în universul tridimensional, la capătul căreia se regăseşte Fiinţa în întruparea fiinţei umane. Duhul Sfânt ar fi „substanţa” Creaţiei şi Devenirii. Sub această încărcătură trinitară – energie formatoare, substanţă semantică, înţeles (arhetip informaţional) – Cuvântul ajunge să se întrupeze în expresia sa cea mai evoluată, omul. El marchează finalul acestei autodezvăluiri autocunoscătoare a Cuvântului, încheind ciclul Devenirii pe calea materializării. Totodată, reprezintă o întrerupere, un moment de discontinuitate prin faptul că, cuvânt întrupat care cuvântă, omul se reproduce totuşi trupeşte pe cale biotică (sexuală), dar conservă esenţa şi potenţa cuvântului în spiritualitatea sa de fiinţă binecuvântată tot trinitară – trup, însufleţire, spirit. Şi această bine cuvântare e poate însăşi sămânţa genetică – genomul. El îşi toarnă energia creatoare a minţii în cuvinte sub formă de concepte şi idei întemietoare de obiecte mentale şi materiale inexistente, ce configurează o nouă spaţio-temporalitate gnostică şi ontică – cultura şi civilizaţia. Omul e cuvântul care continuă să creeze din sine, dar se şi procrează în afara cuvântului. “Producţiile” sale ipostaziază o nouă lume a cuvîntului – antroposfera, în prelungirea Creaţiei, în cadrul căreia el se nemureşte ca specie (umanitatea), dar se şi construieşte prin cuvânt şi faptă ca individ. Astfel, prin om, Devenirea îşi reia ciclul în sens invers, drept cale a întoarcerii Cuvântului la sine şi în sine. Trăirea umanului amprentează spaţio-temporalitatea cu efigia fiecărui individ şi fiecărei generaţii în succesiunea de culturi şi civilizaţii, desăvârşind (închiderea ciclului) creaţia autocunoscătoare a Cuvântului în procesualitatea respiritualizării.
Prin rostirea, zisa de sine, Cuvântul a devenit Tatăl, în sensul că din Sine a început să creeze lumea: “Zis-a Dumnezeu: Să fie lumină, şi a fost lumină.”; “Şi orice a spus Dumnezeu, prin cuvânt, s-a făcut.” Creaţia (Lumea) este, în fapt, o grăire de sine a Cuvântului, o pro creaţie – concepere-concepţie (Facere), căreia noi îi spunem Tatăl. El este mintea care a imaginat universul nostru şi acesta, prin big bang – rostirea mantrei AUM, a început să se zidească. Forţa ce potenţează această devenire ziditoare este Duhul Sfânt. Modelul potrivit căruia se zideşte lumea este Fiul. El e conceptul conform căruia se produce formalizarea prin care se ipostaziază Devenirea. Şi această întrupare cuvântătoare a Devenirii este Iisus, chipul vizibil al omului. Trupeşte, omul integrează şi semnifică “solidificarea”, în sens de unitate şi materialitate, a întregii deveniri. Ipostază materială a Fiului, în esenţa sa omul rămâne totuşi duh – cuvânt rostitor. Însă un duh pe care materialitatea sa trupească îl face perisabil, stricăcios şi deci muritor ca chip al divinităţii.
Cum poate fi explicată această murire trupească! Chip al divinităţii, omul este o imagine care dispare atunci când nu mai are oglinda în care să se vadă. Şi această oglindă este Devenirea mereu schimbătoare. Însă nu trupul omului moare, ci dispare oglinda în care el e vizibil. La fel cum ne-am privi în geamurile unui tren în mişcare, existăm şi după ce ultimul vagon a trecut. Maturizarea şi îmbătrânirea sunt imagini deformate ale individului în această oglindă schimbătoare a devenirii. E la fel ca atunci când arunci o piatră în oglinda apei în care îţi priveşti chipul. Dacă omul s-ar putea deplasa în sens invers Devenirii, el şi-ar revedea imaginile sale anterioare de la bătrân la prunc. Se poate spune că devenirea îi răpeşte trupul omului, făcându-l muritor. Ca individ nu ne putem percepe propria murire, dar constatăm pierderea însufleţirii şi alterarea trupească a altora care au ieşit din devenirea din care noi încă nu am coborât. Dacă devenirea s-ar opri, omul ar îngheţa trupeşte conform imaginii sale din momentul respectiv. Pe durata acestei staţionări am putea spune că omul, şi trupeşte, este nemuritor. Dispariţia fizică a omului, moartea este ieşirea trupului său din oglinda devenirii – pierderea imaginii sale trupeşti. Nu viermii îi mănâncă trupul, reintegrându-l trupeşte în ecosistemul terran, ci devenirea! Trupul moare pentru că îşi pierde reflectarea de sine.
De ce era necesară această întrupare în omenesc? În primul rând pentru că rostul devenirii era arătarea (fania) chipului divin, numai aşa zeul putea să se vadă pe sine, să ia act de existenţa sa. Nu omul a fost creat după chipul zeului, aşa cum se afirmă, ci chipul acestuia s-a arătat şi el are înfăţişarea omului. Parte a lumii biotice, fizice, energetice, informaţionale, omul nu este parte a lumii, ci însăşi lumea. Întruparea e scara pe care Cuvântul (divinul) coboară din sine în trupescul uman spre a se vizualiza şi percepe. Omul – conştiinţă de sine a divinităţii e însăşi măsura acestei deveniri autocunoscătoare. Prin el zeul se priveşte şi se bucură de priveliştea chipului său. Această bucurie, convertită în dragoste de sine, naşte ego-ul uman. Din perspectiva sa, omul se constată însă ca alter-egou al divinului, dar unul perisabil, trecător, muritor. Şi atunci începe să aspire la perfecţionarea zeiască încât să devină asemenea, să obţină nemurirea. Exacerbarea preocupării pentru egou face din el un egoist. Egoismul nu este o nonvaloare etică, ci un imbold ontic, forţă motivatoare a devenirii. Dragostea de sine îl face să se preţuiască şi să fie responsabil pentru fiinţa sa. Şi având grijă de sine are grijă de cum arată şi cum se păstrează chipul lui Dumnezeu. Acest egoism e o misie divină care îl împinge să reia Devenirea în sens invers. De aceea sinuciderea e blamată ca antivaloare! Pentru atingerea nemuririi, în trupescul său omul îşi caută desăvârşirea, urcând scara către divinitate. În acest mod, prin om, divinul, după ce s-a cunoscut sub înfăţişarea chipului uman, se întoarce în sine nu ca persoană trinitară, ci ca Fiinţa Unică ce şi-a explorat faţeta sa tridimensională.
Cunoaşterea umană este inversă autocunoaşterii divine. Dumnezeul-Cuvânt, prin rostire, iese din sine spre a-şi vedea chipul (autocunoaşte) în odiseea Creaţiei. Omul este chipul divin care, prin cunoaştere, lucrează asupra sieşi întru desăvîrşire spre a atinge perfecţiunea nemuririi. Metaforic, am putea spune că omul, în această desăvârşire cunoscătoare, îşi mănâncă continuu trupul până rămâne numai cap şi apoi minte. Dacă Dumnezeu în autocontemplarea sa se dezvăluie, omul în cunoaşterea lumii caută esenţa divină – spiritul, adică se duhovniceşte, spiritualizează. Prin trup omul se poate semnifica drept existenţă distinctă, poate vorbi cu sine şi cu alte trupuri spre a-şi ergonomiza mediul existenţial, se constată (măsoară) în ce fază a desăvârşirii se află şi se corectează, privindu-se în oglinda celorlalţi. Dar, mai ales, se transmite urmaşilor, dăruindu-li-se cu toate achiziţiile sale (fenotipii) în gena acestora încât ei să continuie urcuşul desăvârşirii de pe treapta pe care el a ajuns. Probabil, tocmai datorită acestei zestre de duhovnicie, primite de la părinţi, li se spune, la naştere, pruncilor că sunt nişte îngeri. În procesul creşterii şi maturizării pruncul acumulează stricăciunea (morbiditatea) mediului existenţial care îl face perisabil. Procrearea nu este doar un mijloc de supravieţuire, ci şi o cale a continuei înălţări întru desăvârşire din condiţia de muritor. Şi poate că, de fapt, aceasta este metafora Turnului Babel! Dumnezeu a încurcat limbile pentru că omul alesese o cale greşită, exterioară fiinţei de a se înălţa la El. Calea corectă era să lucreze asupra propriei fiinţe şi să o perfecţioneze întru dumnezeire. În cer nu se poate ajunge în “echipamentul” de pământean, ci ca zeu (sfânt).
Experimentul cu Christos se pare că nu a fost tocmai reuşit, dacă mai este nevoie de o reîntoarcere a lui Mesia. Pentru mulţi, cuvântul ce purcede din Dumnezeu răsună încă în pustiu ca un ecou ce , într-o zi, va fi auzit şi va începe, asemenea fugii din Egipt, era ieşirii din iadul pământean. În sensul metaforei biblice iadul nu există. El exprimă starea noastră de neputinţă de a ne înălţa, pe durata unei vieţi terrane, la Cuvântul divin. Această neputinţă face ca viaţa noastră actuală să fie asemenea unei ape stătute în care băltim şi unde se acumulează putreziciunea stricăciunii noastre de muritori. Ne transmitem genetic urmaşilor înălţimea la care, ca individ, fiecare am ajuns şi ducem cu noi putreziciunea în moarte. Murirea este modalitatea de asanare umană a mediului său, un fel de autoecologizare. Generaţie de generaţie, primind de la înaintaşi mai multă înălţare ne ridicăm, păstrând din ce în ce mai puţină stricăciune. Aceasta înseamnă că, pe măsura devenirii întru desăvârşire, ajungem să fim mai longevivi şi trupeşte. Durata individuală a vieţii pământene e un indicator important al nivelului de evoluţie a umanităţii. Să nu uităm că, potrivit Bibliei, a existat o epocă în care omul trăia aproape un mileniu. Cei care mor mai devreme au acumulat rapid prea multă stricăciune, posedă ceva care ar mări prin trăire putreziciunea lumii ori ceva ce nu trebuie alterat de stricăciune.
Crucificarea lui Iisus deschide perspectiva interpretativă că trupul este şi instrument al purificării spirituale prin pătimire. El este cel care se dedă ispitelor şi prin el omul păcătuieşte. Deci, tot prin trup el trebuie să se elibereze, vindece de rău. Lăsându-se crucificat, Iisus s-a eliberat de stricăciunea trupească (condiţia de muritor) prin preluarea ei de către osânditorii săi – vinovăţia. Acest fapt i-a permis înălţarea şi cu trup la cer, celorlalţi rămânându-le vina. Din ea se va naşte sentimentul smereniei – înţelegere a condiţiei de fiinţă imperfectă prin raportare la perfecţiunea divină, ce va stimula lucrarea asupra sieşi spre a elimina stricăciunea trupească. În acest mod, urmaşii săi vor veni (naşte) şi vor trăi într-un mediu din ce în ce mai steril, vor acumula mai puţină stricăciune şi îşi vor prelungi vieţuirea trupească
Ce nu poate lua devenirea în trecerea ei este Cuvântul pentru că el este însăşi Devenirea. Iisus spune: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvântul meu nu va trece.” Fiecare rostire de sine este o secvenţă, o ipostază a Cuvântului pe calea întrupării sale. Materialitatea (întruchiparea) acestor rostiri iese din oglinda devenirii, dar semnificaţia lor rămâne ca arhetipuri informaţionale –spirite, care, în secvenţialitatea lor spaţio-temporală, păstrează întreaga potenţă germinatoare a cuvântului. Aceste entităţi spirituale sunt locuitorii acelei Împărăţii a lui Dumnezeu, pomenite în Biblie. Fiecare are identitatea unei litere în infinitatea alfabetului ce scrie Marea Carte a Facerii – Împărăţia, adică însuşi Spiritul ori la fel de bine spus Cuvântul. Probabil, tocmai asta ne transmite Christos când spune: “Cuvintele mele sunt duh şi ele sunt viaţă.“ Aceasta să fie, Doamne, nemurirea omului?
Să nu fi interpretat noi suficient de atent până acum ceea ce ai vrut să ne spui prin “plinirea vremii”? Dacă Tu eşti vremea, să Te imaginăm asemenea unui vas ce se umple cu devenirea Cuvântului? Iar marginile vasului să reprezinte limita expansiunii universului nostru, când devenirea se va opri şi atunci imaginea noastră trupească va îngheţa în reflectarea ei, ceea ce ar semnifica că şi trupeşte am putea deveni nemuritori? Şi că tocmai asta ar putea să semnifice înălţarea Fiului la cer cu trup? Din această perspectivă relaţia omului, ca fiinţă finită, cu Tine – Fiinţa infinită devine posibilă. Tu, de fapt, con vieţuieşti cu noi şi prin noi, oamenii! Limbile pământului şi vorbitorii lor sunt secvenţe ale întrupării rostirii Tale – Cuvântul ce se exprimă fiinţator pe sine, privit fracţionat în anumite spaţio-temporalităţi. De la Începuturi, Tu, tot timpul, ai fost prezent printre noi prin isolite teofanii, ne-ai vorbit prin profeţi ori chiar direct. Le-ai cerut lui Adam şi Evei, prin viu grai, să crească, să se înmulţească, să umple pământul şi să-l stăpânească, iar mai apoi i-ai explicat primului om la ce să se aştepte dacă va mânca din Pomul Cunoaşterii. I Te-ai adrest lui Noe, spunându-i să construiască arca fiindcă va veni potopul. L-ai îndemnat pe Avraam să pornească spre Ţara Făgăduinţei şi, sub înfăţişare de simplu drumeţ, l-ai anunţat că o să aibă un copil, apoi i-ai încercat credinţa, cerându-i să Ţi-l jertfească. Când ai văzut că omul trăitor în fărădelege nu mai deosebea binele de rău, i-ai dictat lui Moise Legea după care să se orienteze spre a nu se pierde sub ispita păcatului. Pentru a-i recupera pe oameni de pe calea pierzaniei, sub chipul lui Iisus, l-ai trimis pe Fiul să le aducă, prin cuvânt (predică), învăţătura Ta de mântuire.
Omul Te uitase şi slăbise ori chiar se întrerupsese comunicarea cu Tine, apăruse o discontinuitate în procesualitatea devenirii Cuvîntului, existând riscul unei fracturări în ordinea lumii. Pierzând legătura cu Tine, Cuvântul nu mai rezona cu întruparea sa. Prin făptuirile sale, omul putea provoca haos în ordinea Ta, modificând vibraţia Cuvântului şi însăşi sensul Devenirii. Fără modelul Fiinţei, lucrarea cuvântului asupra sa pentru împlinirea desăvârşirii nu mai era posibilă şi fără ea nici întoarcerea la sine a Cuvântului, nemairealizându-se închiderea ciclului. Această circularitate a fost formulată ca lege universală de către compatriotul Ştefan Odobleja în a sa psihologie consonantistă şi pe ea se întemeiază cibernetica. Vasul Tău, Doamne, s-ar fi umplut cu o falsă, distorsionată creaţie, care l-ar fi putut deforma. Cuvântul întrupat nu s-ar mai fi putut spiritualiza şi atunci în locul vieţii s-ar fi instaurat veşnicia morţii prin dominaţia materialităţii asupra spiritului. Universul ar fi devenit o forţă oarbă, lipsită de conştienţă şi iubire, ce ar fi lucrat distructiv în interiorul său, dar şi în afară, perturbând ori chiar periclitând întregul Cosmos, însăşi Fiinţa, prin instituirea unui ontos lipsit de gnosos – o dezordine infinită agresivă şi distructivă.
Euharistia, refacerea legăturii teogenetice reprezenta soluţia salvatoare. Aceasta a fost misiunea Fiului – Cuvântul Întrupat în pământeanul Iisus trimis să dialogheze cu celelalte întrupări, aflate pe calea pierderii conştienţei Tale. Duhul cuvântului lucrător în om trebuia luminat astfel încât construcţia internă a trupescului să se realizeze, potrivit modelului Fiului, întru asemănarea cu Tine. Exemplul său de vieţuire pământeană, pătimirea, sacrificiul, învierea şi înălţarea au fost căile pentru refacerea rezonanţei interne a rostirii spre atingerea consonanţei. El nu a mai venit cu o altă Lege, deoarece aceasta exista, ci a venit cu învăţături despre cum să fie împlinită voinţa divină, astfel încât omul să trăiască în duhovnicia cuvântului, întocmai cum era el ca fiinţă. Comunicarea dintre divinitate şi om, o za ce risca să se rupă, întrerupând lanţul Devenirii, trebuia să transgreseze în cuminecare – identificare în duhovnicia (spiritualitatea) cuvântului. La nivelul trupescului această identificare era posibilă numai prin iubirea între chipuri, care să-l determine pe om să-şi dorească să devină asemenea Fiului. Prin Iisus i se oferea un model vizibil, accesibil cu care părea posibilă unificarea. Împărtăşirea trupescului pământean al Cuvîntului (omul) cu trupescul divin în Biserică prin intermediul pîinii şi a vinului, transfigurată în planul rostirii era cuminecarea – atingerea comuniunii spirituale întru duhovnicie (sfinţenie). Liturghia, însă, atingerea extazului mistic în cadrul audierii ei, ca modalitate de experimentare a trăirii unei clipe de nemurire în trupul Fiului şi impregnarea cu această trăire reprezintă adevărata cuminecare! Aceasta era calea mântuirii prin iubire – comuniunea pe orizontală între semeni şi cuminecarea pe verticală cu divinitatea – calea crucii. Prin împărtăşanie (trupul şi sângele divin) şi rugăciune (vieţuire în duhovnicia rostirii cuvîntului), omul se îndreaptă cu trupul şi spiritul său către zeitate, tinde să devină asemenea ei întru autodesăvârşire. Prin cuvânt omul se împărtăşeşte cu Tine, Doamne, şi Tu cu el! Autodesăvârşirea fiinţială prin umplerea trupescului fiecăruia cu duhovnicie până la atingerea consonanţei rezonatorii cu divinul este calea întoarcerii către sine a Cuvântului. Numai cel înscris pe această traectorie a devenirii va avea sentimentul plenitudinii şi al fericirii!
Această “plinire” înseamnă recuperarea firii omului, de care el s-a dezbrăcat prin neascultarea poveţei Tale şi a rămas trupeşte gol, neapărat în faţa ispitelor. Sub presiunea acestora, trupescul cuvântului (materialitatea) tinde să domine asupra duhovniciei. Satisfacerea poftelor trupeşti îl împinge pe om către lăcomie. Pierzându-şi interesul pentru însuşirea înţelepciunii Tale din cuvânt, el nu se mai poartă ca un stăpân al lumii sale (supraveghetor imparţial), ci ca un prădător. Nu cunoaşterea Ta e în centrul preocupărilor sale, ci satisfacerea poftelor trupeşti, aceasta semnificând o decădere a devenirii prin schimbarea polarităţii fiinţării de la teocentrism la egocentrism. Şi în loc să se exprime ca un înţelept cumpătat, omul se manifestă ca un tiran nesăţios. El nu mai e cuvântul care zideşte, ci cuvântul care dărâmă, distruge, nu mai e în serviciul vieţii, devenind un slujbaş al morţii. Pentru ridicarea lui din condiţia de acaparator la cea de fiinţă iubitoare a fost necesar celebrul îndemn creştin: „Fericiţi cei săraci cu Duhul…”. Din păcate, într-o lume dominată de goana după înavuţire şi în care lumina înţelepciunii abia mai licărea i s-a dat o interpretare, în ton cu vremea, care făcea apologia prostiei. În fond, forţa oprimatorului se baza tocmai pe naivitatea supusului, căruia trebuia să-i oferi măcar perspectiva unei fericiri iluzorii. Poate că sensul corect al interpretării ar fi: “Fericiţi cu Duhul cei săraci…!” Cei care nu aleargă după bogaţii materiale, ci se încarcă cu înţelepciunea Duhului prin desluşirea tainei Cuvântului în demersul ştiinţific, artistic, filozofic, teologic şi în viaţa lor anonimă de zi cu zi. Pentru că cei care cultivă în trupul lor duh, cultivă dumnezeire, adică viaţă. Pentru că viaţa înseamnă căutarea Ta, Doamne, şi identificare prin iubire. Cuvânt fiinţător fiind, numai în măsura în care rezonăm Te putem auzi şi înţelege. Şi numai aşa, recunoscându-ţi glasul, metafora turmei cu un păstor capătă semnificaţie şi valoare. Turma o formăm noi, oamenii – rostiri rostitoare, iar păstor ne e Cuvântul!
În căutarea desluşirii tainei Cuvântului revărsată în limbajul său, omul modern a întemeiat un nou domeniu de meditaţie – filosofia limbajului. El a încercat să lămurească relaţia dintre vorbitor şi comunitatea lingvistică, a fost preocupat de construcţia unui limbaj care să ofere claritate intuiţiei şi reflecţiei filozofice, formulării ipotezelor şi teoriilor ştiinţifice, să garanteze condiţia de adevăr a aserţiunilor sale, a dorit să descopere mecanismele naturale ale înţelegerii, învăţării, comunicării. Confruntările de păreri pe tărâmul logicii, revoluţionare pentru cunoaşterea şi emanciparea umană şi cercetare – Frege, Carnap, Wittgenstein, Russell, Quine, Kripke, Grice etc au dus, însă, la o înfundătură în sensul că nu s-a mai putut face distincţie între propoziţiile adevărate în virtutea semnificaţiei cuvintelor ce le compun şi propoziţiile adevărate în virtutea conţinutului lor empiric. Preocupaţi de acurateţea formulărilor filozofice (filozofia analitică) prin integrarea rigorilor logico-matematice nu şi-au mai dat seama că prin demersul lor dizolvau, în fapt, filosoficul în ştiinţific (pozitivismul logic). Subaprecierea tradiţiei limbajului comun a dus la pierderea unor importante disponibilităţi şi achiziţii filozofice născute de limbajul neştiinţific.
Teoriile descripţiei, semnificaţiei, teoria cauzală a referinţei etc, oricât de controversate, au contribuţii majore la elucidarea multora dintre aspectele amintite. In cazul unora explicaţia e bazată pe vorbitor sau pe ascultător, iar la altele referinţa e dependentă de relaţia vorbitor – mediu fizic şi social, nu de repertoriul mental al vorbitorului, referentul fiind împrumutat dintr-un lanţ de întrebuinţări ale numelui. Dar, pentru demersul meu, interes aparte prezintă, însă, preocupările pentru investigarea raportului limbaj – mental. Abordarea davidsoniană (Donald Davidson) se pare că face trecerea către o filozofie a mentalului, aducând în prim plan, după unele păreri, monismul anomal, fiecare stare mentală fiind înţeleasă ca o stare fizică a creierului. Cum acestea nu se supun unor legi deterministe, spre a putea fi prezise, problemele semnificaţiei, intenţionalităţii, adevărului nu pot fi explicate decât împreună, proiectul său evoluând dinspre semantică către hermeneutică. Sensul nu mai e o entitate corespunzătoare enunţului, ci o funcţie, relaţie între limbaj, credinţe şi acţiuni. În cadrul holismului său noţiunea de adevăr este relativizată, are mai mult un sens empiric (limbajul natural) nu logico-formal, fiind necesară precizarea circumstanţelor de validare. El se plasează între extreme minimale, formalismul său neimplicând o axiomatizare completă a limbajului, iar empirismul se circumscrie unei naturalizări a adevărului ce nu ignoră însă criteriile logice. Deoarece nu poate cunoaşte mentalul receptorului, introduce principiul carităţii, bazat pe prezumţia că acesta are în comun anumite credinţe elementare cu vorbitorul. Inteligibilitatea şi interpretarea sunt posibile datorită unei regularităţi în relaţia gândire – limbaj – acţiune, ceea ce sugerează un apriorism holistic. Acest fundal de inteligibilitate suprapus peste ordinea spaţio-temporală face posibil actul de interpretare.
Un pas mai departe în clarificarea relaţiei mental – limbaj l-a reprezentat teoria gramaticii generative a lui Noam Chomski. El încearcă să explice capacitatea vorbitorilor de a produce şi înţelege o potenţială infinitate de propoziţii noi, bazându-se pe presupunerea existenţei unei gramatici internalizate; un mecanism ce permite interpretarea semantico-fonologică a oricărei propoziţii într-o limbă. Capacitatea lingvistică a oricărui individ e parte a zestrei genetice, e un fel de instinct lingvistic înnăscut. Potrivit unor exegeţi ai săi, limbajul e căutat sub aspectul unor “universalii formale” în structurile cognitive. Există interdependenţă între limbaj şi cogniţie, afectele uneia decantându-se şi asupra celeilalte. Această cunoaştere tacită, inconştientă a gramaticii – structura unei limbi (sintaxă) reprezintă competenţa vorbitorului. Folosirea corectă a limbii într-un context comunicaţional o numeşte performanţă. Plecând de la faptul că gramatica oricărei limbi e un ansamblu limitat de reguli, pe care oricine din afara ei le poate învăţa şi de la existenţa unor propoziţii nucleu construieşte un model standard generalizat al gramaticii. Rolul ei este de a explica mecanismul intim al producerii propoziţiilor. Concluzia la care ajunge el este însă răsturnată – ordinea minţii induce ordinea limbajului, cuvântul ziditor apărând mai degrabă ca un derivat.
Această gramatică are trei componente: sintaxa, care cuprinde mecanismele prin care structura de adâncime (conţinutul gândirii) e scoasă la suprafaţă (exprimată în forma verbală) şi supupusă interpretării, putând fi generate un număr infinit de aserţiuni; semantica, prin care se realizează interpretarea modelului sintactic; fonologia, ansamblul de reguli ce traduc complexul sintactico-semantic în secvenţe sonore.
Perspectiva antropoteistă se înscrie în prelungirea acestor abordări, reaşezând relaţia potrivit firescului ei. Cuvântul primordial întemeietor are o ordine internă, o estetică apriorică conform căreia el se dezvăluie, deşirându-se ca firul de aţă dintr-o împletitură. Această împletitură secretă a lui (misterul) e logica, iar deşirarea e logosul. Cuvânt întrupat sub formă de creier, mintea omului e deţinătoare a acestei estetici apriorice a cuvântului. Fiecare om are mintea structurată conform aceleeaşi împletituri, e deţinător a unei logici comune universale ce descinde în minte din codul genetic unic. Omul se comportă ca un aparat fonator (rezonator) care, prin rostire (verbalizare, scriere, gestică), emite în afara sa aspecte, secvenţe ale acestei ordini. Ceilalţi semeni, având aceeaşi structură mentală (ordine a cuvântului), rezonează la această emisie, o recunoaşte ca a sa prin decriptare sub forma unor aparente convenţii unanim acceptate. Această emisie-recepţie a semanticii (esteticii) mentale a cuvântului pe un suport energetic, configurată sub forma unor propoziţii, aserţiuni logice, o numesc logos gnostic sau gând, idee. Ca obiect mental (energie şi informaţie), el este întemeietor, fiinţator prin făptuire umană a unor obiecte materiale. Exemplu, cuvântul şi entitatea “pasăre” (avia) sunt creaţie, autodezvăluire, deşirare a Cuvântului primordial anterioară, şi tocmai prin asta inferioară în succesiunea devenirii, omului. Având în vedere că tot ce preexistă anterior fiinţării sale, întreaga ontologie (lume) este depozitat în gena omului, potrivit cunoscutei relaţii ontogenie – filogenie. El decodifică, conform logicii sale interne care e logica universală, expresia “pasăre” şi îşi reprezintă acest logos sub forma unui obiect mental mai greu decît aerul pe care îl rosteşte “avion”. Formulat într-un concept-definiţie (logosul), această idee este decriptată de către semeni. Ulterior, din obiect mental, devenit sens comun, împreună îl transformă în obiect material cu care zboară precum o pasăre.
În împletitura sa (creierul) preexistă şi alte obiecte mentale ce nu au în spaţio-temporalitatea înconjurătoare corespondenţă ontică pe care le numim abstracţii şi pe care omul le actualizează, dându-le semnificaţie ori materialitate în diferite contexte existenţiale. Ajuns la capătul creaţiei, fanie a divinului, el nu mai crează în sensul Devenirii, ci doar descoperă în sine creaţia prin elemente arhetipale ale ei pe care le obiectualizează în arte facte materiale şi culturale. Ceea ce nu evidenţiază omul prin cuvânt, deşi are prezenţă ontică în neştiutul său, nu există pentru om. De aici celebrul îndemn: “Cunoaşte-te pe tine însuţi!” Singura sa creaţie, ca autodezvăluire de sine, e procreaţia. După ce, prin om, Dumnezeu şi-a vizualizat chipul, încheindu-se Devenirea, rostul omului este acela de a-L duce pe Dumnezeu către sine, spre Începuturi. Aceasta presupune parcurgerea devenirii în sens invers prin lucrare asupra sieşi. Devenirea e acum o continuă cunoaştere de sine a omului prin care află cum e lumea – odiseea divină autodezvăluitoare în Creaţie şi se impregnează cu ea, desăvârşindu-se continuu. Autodesăvârşirea, prin cunoaşterea umană de sine (reipostaziere a cuvântului), reface în sens invers travaliul divin al autocontemplării. Numai că acum divinul nu mai crează, ci doar se recuperează, prin cunoaşterea de sine (însăşi Creaţia) a omului, ca divinitate. E ca şi cum omul s-ar întoarce în copilăria sa! Pe drumul acesta al întoarcerii, omul nu mai e inconştientul divin ce îşi căuta chipul, ci conştiinţă de sine a divinităţii. Scara pe care Dumnezeu coborâse întru om spre a-şi vedea chipul, omul (chipul divin) o urcă în sens invers şi în acest urcuş imaginea sa de muritor se destrupează întru Spirit. Cuvânt rostitor de sine, el se reîntoarce în Cuvânt. Dialectica devenirii e această continuă ciclicitate a coborârii divinului în om şi a urcării umanului în divin. Coborâşul ca divinitate şi urcuşul ca om, prin cuvânt, a scării devenirii îl numesc antropoteism!
De fiecare dată îi decodificăm sensurile ascunse şi îl impregnăm inconştient cu modul nostru personal de a fi, exteriorizându-ne prin el identitatea. Cuvântul ne defineşte puterea de a gândi, capacitatea de a crea, abilitatea de exprimare şi de comunicare. Este, deopotrivă, balsam sufletesc şi otravă, magie pură (descântec) şi magie neagră (blestm); în starea de înaltă vibraţie transmite energii pozitive ce ne induc starea de bine, iar în cea de joasă vibraţie energii negative, uneori malefice. Folosirea cuvântului e o artă în care se întrec oratorii, poeţii, filosofii, dar şi o ştiinţă ce dă atâta bătaie de cap logicienilor, antropologilor, psihologilor, lingviştilor.
Împreună cu gândul formează o unitate indisolubilă, cuvântul fiind depozitarul şi transmiţătorul energiilor create de gând, iar acesta suportul energetic al intenţionalităţii vorbitorului şi al semnificaţiei rostirii (sunet şi inscripţie). Ele nu dispar, ci se încrustează în spaţio-temporalitate, formând amprenta spirituală a fiecărei generaţii în ceea ce a fost numit memoria akaşa. Se consideră că totalitatea gândurilor şi vorbelor umanităţii configurează sfera noeticului, un fel de halou în jurul planetei, ale cărui culori exprimă gradul de permeabilitate a antroposului; atunci când este luminos permite schimbul energo-informaţional cu universul şi divinitatea, iar când e întunecat îl blochează.
Potrivit ideologiei creştine, Cuvântul reprezintă, însă, mult mai mult. El e însuşi Dumnezeu – “Cel Care Este”! Şi acest Dumnezeu creştin e văzut ca o Trinitate. Cel mai plastic, ea a fost exprimată în ceea ce s-a numit minunea sfântului Sofronie. Încercând să o explice prin cărămida pe care o ţinea în mână, credinţa sa în ce spunea a fost atât de puternică încât, făcând semnul crucii, din obiectul demonstraţiei a izbucnit focul care s-a ridicat în sus, apa s-a scurs jos şi a rămas în palmă numai cu pământul. Această limitare a Fiinţei corespunde percepţiei noastre tridimensionale, specifice universului în care trăim. Şi dacă luăm în seamă şi timpul, tot ca pe o dimensiune a existenţei noastre, poate că Dumnezeul nostru ar trebui să aibă patru dimensiuni. Deci, Cuvântul ar putea fi integrat Trinităţii ca a patra dimensiune, iar din metafora cărămizii-minune ar merita reţinute mai degrabă muchiile, cărora li s-ar putea adăuga substanţa genetică (semantică). Mergând pe această extrapolare, ar însemna că fiecărui univers multidimensional îi corespunde un Dumnezeu. Mintea umană nu îşi poate imagina cum arată Ordinea (Cosmosul) care integrează totalitatea universurilor (dumnezeirilor). Ştiinţa, în cea mai temerară construcţie teoretică a sa, a reuşit să integreze abia unsprezece dimensiuni. Poate că tocmai această Ordine infinit-dimensională ar trebui să o numim Dumnezeu sau Totul. Faţa sa spaţio-temporală sub care se arată imaginarului omenesc ar putea fi Cuvântul.
Se afirmă că mai întâi a fost Cuvântul, aceasta însemnând că El reprezintă Începutul spaţio-temporalităţii noastre şi originea devenirii universului căruia îi aparţinem. Atributele sale fundamentale ar fi acelea de Tată, Fiu şi Duh Sfînt. Ca Tată este Cuvântul ce creează, rostindu-se pe Sine (vibraţie autodezvăluitoare) – însăşi Geneza. Ca Fiu este modelul acestei deveniri a cuvântului din sine în universul tridimensional, la capătul căreia se regăseşte Fiinţa în întruparea fiinţei umane. Duhul Sfânt ar fi „substanţa” Creaţiei şi Devenirii. Sub această încărcătură trinitară – energie formatoare, substanţă semantică, înţeles (arhetip informaţional) – Cuvântul ajunge să se întrupeze în expresia sa cea mai evoluată, omul. El marchează finalul acestei autodezvăluiri autocunoscătoare a Cuvântului, încheind ciclul Devenirii pe calea materializării. Totodată, reprezintă o întrerupere, un moment de discontinuitate prin faptul că, cuvânt întrupat care cuvântă, omul se reproduce totuşi trupeşte pe cale biotică (sexuală), dar conservă esenţa şi potenţa cuvântului în spiritualitatea sa de fiinţă binecuvântată tot trinitară – trup, însufleţire, spirit. Şi această bine cuvântare e poate însăşi sămânţa genetică – genomul. El îşi toarnă energia creatoare a minţii în cuvinte sub formă de concepte şi idei întemietoare de obiecte mentale şi materiale inexistente, ce configurează o nouă spaţio-temporalitate gnostică şi ontică – cultura şi civilizaţia. Omul e cuvântul care continuă să creeze din sine, dar se şi procrează în afara cuvântului. “Producţiile” sale ipostaziază o nouă lume a cuvîntului – antroposfera, în prelungirea Creaţiei, în cadrul căreia el se nemureşte ca specie (umanitatea), dar se şi construieşte prin cuvânt şi faptă ca individ. Astfel, prin om, Devenirea îşi reia ciclul în sens invers, drept cale a întoarcerii Cuvântului la sine şi în sine. Trăirea umanului amprentează spaţio-temporalitatea cu efigia fiecărui individ şi fiecărei generaţii în succesiunea de culturi şi civilizaţii, desăvârşind (închiderea ciclului) creaţia autocunoscătoare a Cuvântului în procesualitatea respiritualizării.
Prin rostirea, zisa de sine, Cuvântul a devenit Tatăl, în sensul că din Sine a început să creeze lumea: “Zis-a Dumnezeu: Să fie lumină, şi a fost lumină.”; “Şi orice a spus Dumnezeu, prin cuvânt, s-a făcut.” Creaţia (Lumea) este, în fapt, o grăire de sine a Cuvântului, o pro creaţie – concepere-concepţie (Facere), căreia noi îi spunem Tatăl. El este mintea care a imaginat universul nostru şi acesta, prin big bang – rostirea mantrei AUM, a început să se zidească. Forţa ce potenţează această devenire ziditoare este Duhul Sfânt. Modelul potrivit căruia se zideşte lumea este Fiul. El e conceptul conform căruia se produce formalizarea prin care se ipostaziază Devenirea. Şi această întrupare cuvântătoare a Devenirii este Iisus, chipul vizibil al omului. Trupeşte, omul integrează şi semnifică “solidificarea”, în sens de unitate şi materialitate, a întregii deveniri. Ipostază materială a Fiului, în esenţa sa omul rămâne totuşi duh – cuvânt rostitor. Însă un duh pe care materialitatea sa trupească îl face perisabil, stricăcios şi deci muritor ca chip al divinităţii.
Cum poate fi explicată această murire trupească! Chip al divinităţii, omul este o imagine care dispare atunci când nu mai are oglinda în care să se vadă. Şi această oglindă este Devenirea mereu schimbătoare. Însă nu trupul omului moare, ci dispare oglinda în care el e vizibil. La fel cum ne-am privi în geamurile unui tren în mişcare, existăm şi după ce ultimul vagon a trecut. Maturizarea şi îmbătrânirea sunt imagini deformate ale individului în această oglindă schimbătoare a devenirii. E la fel ca atunci când arunci o piatră în oglinda apei în care îţi priveşti chipul. Dacă omul s-ar putea deplasa în sens invers Devenirii, el şi-ar revedea imaginile sale anterioare de la bătrân la prunc. Se poate spune că devenirea îi răpeşte trupul omului, făcându-l muritor. Ca individ nu ne putem percepe propria murire, dar constatăm pierderea însufleţirii şi alterarea trupească a altora care au ieşit din devenirea din care noi încă nu am coborât. Dacă devenirea s-ar opri, omul ar îngheţa trupeşte conform imaginii sale din momentul respectiv. Pe durata acestei staţionări am putea spune că omul, şi trupeşte, este nemuritor. Dispariţia fizică a omului, moartea este ieşirea trupului său din oglinda devenirii – pierderea imaginii sale trupeşti. Nu viermii îi mănâncă trupul, reintegrându-l trupeşte în ecosistemul terran, ci devenirea! Trupul moare pentru că îşi pierde reflectarea de sine.
De ce era necesară această întrupare în omenesc? În primul rând pentru că rostul devenirii era arătarea (fania) chipului divin, numai aşa zeul putea să se vadă pe sine, să ia act de existenţa sa. Nu omul a fost creat după chipul zeului, aşa cum se afirmă, ci chipul acestuia s-a arătat şi el are înfăţişarea omului. Parte a lumii biotice, fizice, energetice, informaţionale, omul nu este parte a lumii, ci însăşi lumea. Întruparea e scara pe care Cuvântul (divinul) coboară din sine în trupescul uman spre a se vizualiza şi percepe. Omul – conştiinţă de sine a divinităţii e însăşi măsura acestei deveniri autocunoscătoare. Prin el zeul se priveşte şi se bucură de priveliştea chipului său. Această bucurie, convertită în dragoste de sine, naşte ego-ul uman. Din perspectiva sa, omul se constată însă ca alter-egou al divinului, dar unul perisabil, trecător, muritor. Şi atunci începe să aspire la perfecţionarea zeiască încât să devină asemenea, să obţină nemurirea. Exacerbarea preocupării pentru egou face din el un egoist. Egoismul nu este o nonvaloare etică, ci un imbold ontic, forţă motivatoare a devenirii. Dragostea de sine îl face să se preţuiască şi să fie responsabil pentru fiinţa sa. Şi având grijă de sine are grijă de cum arată şi cum se păstrează chipul lui Dumnezeu. Acest egoism e o misie divină care îl împinge să reia Devenirea în sens invers. De aceea sinuciderea e blamată ca antivaloare! Pentru atingerea nemuririi, în trupescul său omul îşi caută desăvârşirea, urcând scara către divinitate. În acest mod, prin om, divinul, după ce s-a cunoscut sub înfăţişarea chipului uman, se întoarce în sine nu ca persoană trinitară, ci ca Fiinţa Unică ce şi-a explorat faţeta sa tridimensională.
Cunoaşterea umană este inversă autocunoaşterii divine. Dumnezeul-Cuvânt, prin rostire, iese din sine spre a-şi vedea chipul (autocunoaşte) în odiseea Creaţiei. Omul este chipul divin care, prin cunoaştere, lucrează asupra sieşi întru desăvîrşire spre a atinge perfecţiunea nemuririi. Metaforic, am putea spune că omul, în această desăvârşire cunoscătoare, îşi mănâncă continuu trupul până rămâne numai cap şi apoi minte. Dacă Dumnezeu în autocontemplarea sa se dezvăluie, omul în cunoaşterea lumii caută esenţa divină – spiritul, adică se duhovniceşte, spiritualizează. Prin trup omul se poate semnifica drept existenţă distinctă, poate vorbi cu sine şi cu alte trupuri spre a-şi ergonomiza mediul existenţial, se constată (măsoară) în ce fază a desăvârşirii se află şi se corectează, privindu-se în oglinda celorlalţi. Dar, mai ales, se transmite urmaşilor, dăruindu-li-se cu toate achiziţiile sale (fenotipii) în gena acestora încât ei să continuie urcuşul desăvârşirii de pe treapta pe care el a ajuns. Probabil, tocmai datorită acestei zestre de duhovnicie, primite de la părinţi, li se spune, la naştere, pruncilor că sunt nişte îngeri. În procesul creşterii şi maturizării pruncul acumulează stricăciunea (morbiditatea) mediului existenţial care îl face perisabil. Procrearea nu este doar un mijloc de supravieţuire, ci şi o cale a continuei înălţări întru desăvârşire din condiţia de muritor. Şi poate că, de fapt, aceasta este metafora Turnului Babel! Dumnezeu a încurcat limbile pentru că omul alesese o cale greşită, exterioară fiinţei de a se înălţa la El. Calea corectă era să lucreze asupra propriei fiinţe şi să o perfecţioneze întru dumnezeire. În cer nu se poate ajunge în “echipamentul” de pământean, ci ca zeu (sfânt).
Experimentul cu Christos se pare că nu a fost tocmai reuşit, dacă mai este nevoie de o reîntoarcere a lui Mesia. Pentru mulţi, cuvântul ce purcede din Dumnezeu răsună încă în pustiu ca un ecou ce , într-o zi, va fi auzit şi va începe, asemenea fugii din Egipt, era ieşirii din iadul pământean. În sensul metaforei biblice iadul nu există. El exprimă starea noastră de neputinţă de a ne înălţa, pe durata unei vieţi terrane, la Cuvântul divin. Această neputinţă face ca viaţa noastră actuală să fie asemenea unei ape stătute în care băltim şi unde se acumulează putreziciunea stricăciunii noastre de muritori. Ne transmitem genetic urmaşilor înălţimea la care, ca individ, fiecare am ajuns şi ducem cu noi putreziciunea în moarte. Murirea este modalitatea de asanare umană a mediului său, un fel de autoecologizare. Generaţie de generaţie, primind de la înaintaşi mai multă înălţare ne ridicăm, păstrând din ce în ce mai puţină stricăciune. Aceasta înseamnă că, pe măsura devenirii întru desăvârşire, ajungem să fim mai longevivi şi trupeşte. Durata individuală a vieţii pământene e un indicator important al nivelului de evoluţie a umanităţii. Să nu uităm că, potrivit Bibliei, a existat o epocă în care omul trăia aproape un mileniu. Cei care mor mai devreme au acumulat rapid prea multă stricăciune, posedă ceva care ar mări prin trăire putreziciunea lumii ori ceva ce nu trebuie alterat de stricăciune.
Crucificarea lui Iisus deschide perspectiva interpretativă că trupul este şi instrument al purificării spirituale prin pătimire. El este cel care se dedă ispitelor şi prin el omul păcătuieşte. Deci, tot prin trup el trebuie să se elibereze, vindece de rău. Lăsându-se crucificat, Iisus s-a eliberat de stricăciunea trupească (condiţia de muritor) prin preluarea ei de către osânditorii săi – vinovăţia. Acest fapt i-a permis înălţarea şi cu trup la cer, celorlalţi rămânându-le vina. Din ea se va naşte sentimentul smereniei – înţelegere a condiţiei de fiinţă imperfectă prin raportare la perfecţiunea divină, ce va stimula lucrarea asupra sieşi spre a elimina stricăciunea trupească. În acest mod, urmaşii săi vor veni (naşte) şi vor trăi într-un mediu din ce în ce mai steril, vor acumula mai puţină stricăciune şi îşi vor prelungi vieţuirea trupească
Ce nu poate lua devenirea în trecerea ei este Cuvântul pentru că el este însăşi Devenirea. Iisus spune: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvântul meu nu va trece.” Fiecare rostire de sine este o secvenţă, o ipostază a Cuvântului pe calea întrupării sale. Materialitatea (întruchiparea) acestor rostiri iese din oglinda devenirii, dar semnificaţia lor rămâne ca arhetipuri informaţionale –spirite, care, în secvenţialitatea lor spaţio-temporală, păstrează întreaga potenţă germinatoare a cuvântului. Aceste entităţi spirituale sunt locuitorii acelei Împărăţii a lui Dumnezeu, pomenite în Biblie. Fiecare are identitatea unei litere în infinitatea alfabetului ce scrie Marea Carte a Facerii – Împărăţia, adică însuşi Spiritul ori la fel de bine spus Cuvântul. Probabil, tocmai asta ne transmite Christos când spune: “Cuvintele mele sunt duh şi ele sunt viaţă.“ Aceasta să fie, Doamne, nemurirea omului?
Să nu fi interpretat noi suficient de atent până acum ceea ce ai vrut să ne spui prin “plinirea vremii”? Dacă Tu eşti vremea, să Te imaginăm asemenea unui vas ce se umple cu devenirea Cuvântului? Iar marginile vasului să reprezinte limita expansiunii universului nostru, când devenirea se va opri şi atunci imaginea noastră trupească va îngheţa în reflectarea ei, ceea ce ar semnifica că şi trupeşte am putea deveni nemuritori? Şi că tocmai asta ar putea să semnifice înălţarea Fiului la cer cu trup? Din această perspectivă relaţia omului, ca fiinţă finită, cu Tine – Fiinţa infinită devine posibilă. Tu, de fapt, con vieţuieşti cu noi şi prin noi, oamenii! Limbile pământului şi vorbitorii lor sunt secvenţe ale întrupării rostirii Tale – Cuvântul ce se exprimă fiinţator pe sine, privit fracţionat în anumite spaţio-temporalităţi. De la Începuturi, Tu, tot timpul, ai fost prezent printre noi prin isolite teofanii, ne-ai vorbit prin profeţi ori chiar direct. Le-ai cerut lui Adam şi Evei, prin viu grai, să crească, să se înmulţească, să umple pământul şi să-l stăpânească, iar mai apoi i-ai explicat primului om la ce să se aştepte dacă va mânca din Pomul Cunoaşterii. I Te-ai adrest lui Noe, spunându-i să construiască arca fiindcă va veni potopul. L-ai îndemnat pe Avraam să pornească spre Ţara Făgăduinţei şi, sub înfăţişare de simplu drumeţ, l-ai anunţat că o să aibă un copil, apoi i-ai încercat credinţa, cerându-i să Ţi-l jertfească. Când ai văzut că omul trăitor în fărădelege nu mai deosebea binele de rău, i-ai dictat lui Moise Legea după care să se orienteze spre a nu se pierde sub ispita păcatului. Pentru a-i recupera pe oameni de pe calea pierzaniei, sub chipul lui Iisus, l-ai trimis pe Fiul să le aducă, prin cuvânt (predică), învăţătura Ta de mântuire.
Omul Te uitase şi slăbise ori chiar se întrerupsese comunicarea cu Tine, apăruse o discontinuitate în procesualitatea devenirii Cuvîntului, existând riscul unei fracturări în ordinea lumii. Pierzând legătura cu Tine, Cuvântul nu mai rezona cu întruparea sa. Prin făptuirile sale, omul putea provoca haos în ordinea Ta, modificând vibraţia Cuvântului şi însăşi sensul Devenirii. Fără modelul Fiinţei, lucrarea cuvântului asupra sa pentru împlinirea desăvârşirii nu mai era posibilă şi fără ea nici întoarcerea la sine a Cuvântului, nemairealizându-se închiderea ciclului. Această circularitate a fost formulată ca lege universală de către compatriotul Ştefan Odobleja în a sa psihologie consonantistă şi pe ea se întemeiază cibernetica. Vasul Tău, Doamne, s-ar fi umplut cu o falsă, distorsionată creaţie, care l-ar fi putut deforma. Cuvântul întrupat nu s-ar mai fi putut spiritualiza şi atunci în locul vieţii s-ar fi instaurat veşnicia morţii prin dominaţia materialităţii asupra spiritului. Universul ar fi devenit o forţă oarbă, lipsită de conştienţă şi iubire, ce ar fi lucrat distructiv în interiorul său, dar şi în afară, perturbând ori chiar periclitând întregul Cosmos, însăşi Fiinţa, prin instituirea unui ontos lipsit de gnosos – o dezordine infinită agresivă şi distructivă.
Euharistia, refacerea legăturii teogenetice reprezenta soluţia salvatoare. Aceasta a fost misiunea Fiului – Cuvântul Întrupat în pământeanul Iisus trimis să dialogheze cu celelalte întrupări, aflate pe calea pierderii conştienţei Tale. Duhul cuvântului lucrător în om trebuia luminat astfel încât construcţia internă a trupescului să se realizeze, potrivit modelului Fiului, întru asemănarea cu Tine. Exemplul său de vieţuire pământeană, pătimirea, sacrificiul, învierea şi înălţarea au fost căile pentru refacerea rezonanţei interne a rostirii spre atingerea consonanţei. El nu a mai venit cu o altă Lege, deoarece aceasta exista, ci a venit cu învăţături despre cum să fie împlinită voinţa divină, astfel încât omul să trăiască în duhovnicia cuvântului, întocmai cum era el ca fiinţă. Comunicarea dintre divinitate şi om, o za ce risca să se rupă, întrerupând lanţul Devenirii, trebuia să transgreseze în cuminecare – identificare în duhovnicia (spiritualitatea) cuvântului. La nivelul trupescului această identificare era posibilă numai prin iubirea între chipuri, care să-l determine pe om să-şi dorească să devină asemenea Fiului. Prin Iisus i se oferea un model vizibil, accesibil cu care părea posibilă unificarea. Împărtăşirea trupescului pământean al Cuvîntului (omul) cu trupescul divin în Biserică prin intermediul pîinii şi a vinului, transfigurată în planul rostirii era cuminecarea – atingerea comuniunii spirituale întru duhovnicie (sfinţenie). Liturghia, însă, atingerea extazului mistic în cadrul audierii ei, ca modalitate de experimentare a trăirii unei clipe de nemurire în trupul Fiului şi impregnarea cu această trăire reprezintă adevărata cuminecare! Aceasta era calea mântuirii prin iubire – comuniunea pe orizontală între semeni şi cuminecarea pe verticală cu divinitatea – calea crucii. Prin împărtăşanie (trupul şi sângele divin) şi rugăciune (vieţuire în duhovnicia rostirii cuvîntului), omul se îndreaptă cu trupul şi spiritul său către zeitate, tinde să devină asemenea ei întru autodesăvârşire. Prin cuvânt omul se împărtăşeşte cu Tine, Doamne, şi Tu cu el! Autodesăvârşirea fiinţială prin umplerea trupescului fiecăruia cu duhovnicie până la atingerea consonanţei rezonatorii cu divinul este calea întoarcerii către sine a Cuvântului. Numai cel înscris pe această traectorie a devenirii va avea sentimentul plenitudinii şi al fericirii!
Această “plinire” înseamnă recuperarea firii omului, de care el s-a dezbrăcat prin neascultarea poveţei Tale şi a rămas trupeşte gol, neapărat în faţa ispitelor. Sub presiunea acestora, trupescul cuvântului (materialitatea) tinde să domine asupra duhovniciei. Satisfacerea poftelor trupeşti îl împinge pe om către lăcomie. Pierzându-şi interesul pentru însuşirea înţelepciunii Tale din cuvânt, el nu se mai poartă ca un stăpân al lumii sale (supraveghetor imparţial), ci ca un prădător. Nu cunoaşterea Ta e în centrul preocupărilor sale, ci satisfacerea poftelor trupeşti, aceasta semnificând o decădere a devenirii prin schimbarea polarităţii fiinţării de la teocentrism la egocentrism. Şi în loc să se exprime ca un înţelept cumpătat, omul se manifestă ca un tiran nesăţios. El nu mai e cuvântul care zideşte, ci cuvântul care dărâmă, distruge, nu mai e în serviciul vieţii, devenind un slujbaş al morţii. Pentru ridicarea lui din condiţia de acaparator la cea de fiinţă iubitoare a fost necesar celebrul îndemn creştin: „Fericiţi cei săraci cu Duhul…”. Din păcate, într-o lume dominată de goana după înavuţire şi în care lumina înţelepciunii abia mai licărea i s-a dat o interpretare, în ton cu vremea, care făcea apologia prostiei. În fond, forţa oprimatorului se baza tocmai pe naivitatea supusului, căruia trebuia să-i oferi măcar perspectiva unei fericiri iluzorii. Poate că sensul corect al interpretării ar fi: “Fericiţi cu Duhul cei săraci…!” Cei care nu aleargă după bogaţii materiale, ci se încarcă cu înţelepciunea Duhului prin desluşirea tainei Cuvântului în demersul ştiinţific, artistic, filozofic, teologic şi în viaţa lor anonimă de zi cu zi. Pentru că cei care cultivă în trupul lor duh, cultivă dumnezeire, adică viaţă. Pentru că viaţa înseamnă căutarea Ta, Doamne, şi identificare prin iubire. Cuvânt fiinţător fiind, numai în măsura în care rezonăm Te putem auzi şi înţelege. Şi numai aşa, recunoscându-ţi glasul, metafora turmei cu un păstor capătă semnificaţie şi valoare. Turma o formăm noi, oamenii – rostiri rostitoare, iar păstor ne e Cuvântul!
În căutarea desluşirii tainei Cuvântului revărsată în limbajul său, omul modern a întemeiat un nou domeniu de meditaţie – filosofia limbajului. El a încercat să lămurească relaţia dintre vorbitor şi comunitatea lingvistică, a fost preocupat de construcţia unui limbaj care să ofere claritate intuiţiei şi reflecţiei filozofice, formulării ipotezelor şi teoriilor ştiinţifice, să garanteze condiţia de adevăr a aserţiunilor sale, a dorit să descopere mecanismele naturale ale înţelegerii, învăţării, comunicării. Confruntările de păreri pe tărâmul logicii, revoluţionare pentru cunoaşterea şi emanciparea umană şi cercetare – Frege, Carnap, Wittgenstein, Russell, Quine, Kripke, Grice etc au dus, însă, la o înfundătură în sensul că nu s-a mai putut face distincţie între propoziţiile adevărate în virtutea semnificaţiei cuvintelor ce le compun şi propoziţiile adevărate în virtutea conţinutului lor empiric. Preocupaţi de acurateţea formulărilor filozofice (filozofia analitică) prin integrarea rigorilor logico-matematice nu şi-au mai dat seama că prin demersul lor dizolvau, în fapt, filosoficul în ştiinţific (pozitivismul logic). Subaprecierea tradiţiei limbajului comun a dus la pierderea unor importante disponibilităţi şi achiziţii filozofice născute de limbajul neştiinţific.
Teoriile descripţiei, semnificaţiei, teoria cauzală a referinţei etc, oricât de controversate, au contribuţii majore la elucidarea multora dintre aspectele amintite. In cazul unora explicaţia e bazată pe vorbitor sau pe ascultător, iar la altele referinţa e dependentă de relaţia vorbitor – mediu fizic şi social, nu de repertoriul mental al vorbitorului, referentul fiind împrumutat dintr-un lanţ de întrebuinţări ale numelui. Dar, pentru demersul meu, interes aparte prezintă, însă, preocupările pentru investigarea raportului limbaj – mental. Abordarea davidsoniană (Donald Davidson) se pare că face trecerea către o filozofie a mentalului, aducând în prim plan, după unele păreri, monismul anomal, fiecare stare mentală fiind înţeleasă ca o stare fizică a creierului. Cum acestea nu se supun unor legi deterministe, spre a putea fi prezise, problemele semnificaţiei, intenţionalităţii, adevărului nu pot fi explicate decât împreună, proiectul său evoluând dinspre semantică către hermeneutică. Sensul nu mai e o entitate corespunzătoare enunţului, ci o funcţie, relaţie între limbaj, credinţe şi acţiuni. În cadrul holismului său noţiunea de adevăr este relativizată, are mai mult un sens empiric (limbajul natural) nu logico-formal, fiind necesară precizarea circumstanţelor de validare. El se plasează între extreme minimale, formalismul său neimplicând o axiomatizare completă a limbajului, iar empirismul se circumscrie unei naturalizări a adevărului ce nu ignoră însă criteriile logice. Deoarece nu poate cunoaşte mentalul receptorului, introduce principiul carităţii, bazat pe prezumţia că acesta are în comun anumite credinţe elementare cu vorbitorul. Inteligibilitatea şi interpretarea sunt posibile datorită unei regularităţi în relaţia gândire – limbaj – acţiune, ceea ce sugerează un apriorism holistic. Acest fundal de inteligibilitate suprapus peste ordinea spaţio-temporală face posibil actul de interpretare.
Un pas mai departe în clarificarea relaţiei mental – limbaj l-a reprezentat teoria gramaticii generative a lui Noam Chomski. El încearcă să explice capacitatea vorbitorilor de a produce şi înţelege o potenţială infinitate de propoziţii noi, bazându-se pe presupunerea existenţei unei gramatici internalizate; un mecanism ce permite interpretarea semantico-fonologică a oricărei propoziţii într-o limbă. Capacitatea lingvistică a oricărui individ e parte a zestrei genetice, e un fel de instinct lingvistic înnăscut. Potrivit unor exegeţi ai săi, limbajul e căutat sub aspectul unor “universalii formale” în structurile cognitive. Există interdependenţă între limbaj şi cogniţie, afectele uneia decantându-se şi asupra celeilalte. Această cunoaştere tacită, inconştientă a gramaticii – structura unei limbi (sintaxă) reprezintă competenţa vorbitorului. Folosirea corectă a limbii într-un context comunicaţional o numeşte performanţă. Plecând de la faptul că gramatica oricărei limbi e un ansamblu limitat de reguli, pe care oricine din afara ei le poate învăţa şi de la existenţa unor propoziţii nucleu construieşte un model standard generalizat al gramaticii. Rolul ei este de a explica mecanismul intim al producerii propoziţiilor. Concluzia la care ajunge el este însă răsturnată – ordinea minţii induce ordinea limbajului, cuvântul ziditor apărând mai degrabă ca un derivat.
Această gramatică are trei componente: sintaxa, care cuprinde mecanismele prin care structura de adâncime (conţinutul gândirii) e scoasă la suprafaţă (exprimată în forma verbală) şi supupusă interpretării, putând fi generate un număr infinit de aserţiuni; semantica, prin care se realizează interpretarea modelului sintactic; fonologia, ansamblul de reguli ce traduc complexul sintactico-semantic în secvenţe sonore.
Perspectiva antropoteistă se înscrie în prelungirea acestor abordări, reaşezând relaţia potrivit firescului ei. Cuvântul primordial întemeietor are o ordine internă, o estetică apriorică conform căreia el se dezvăluie, deşirându-se ca firul de aţă dintr-o împletitură. Această împletitură secretă a lui (misterul) e logica, iar deşirarea e logosul. Cuvânt întrupat sub formă de creier, mintea omului e deţinătoare a acestei estetici apriorice a cuvântului. Fiecare om are mintea structurată conform aceleeaşi împletituri, e deţinător a unei logici comune universale ce descinde în minte din codul genetic unic. Omul se comportă ca un aparat fonator (rezonator) care, prin rostire (verbalizare, scriere, gestică), emite în afara sa aspecte, secvenţe ale acestei ordini. Ceilalţi semeni, având aceeaşi structură mentală (ordine a cuvântului), rezonează la această emisie, o recunoaşte ca a sa prin decriptare sub forma unor aparente convenţii unanim acceptate. Această emisie-recepţie a semanticii (esteticii) mentale a cuvântului pe un suport energetic, configurată sub forma unor propoziţii, aserţiuni logice, o numesc logos gnostic sau gând, idee. Ca obiect mental (energie şi informaţie), el este întemeietor, fiinţator prin făptuire umană a unor obiecte materiale. Exemplu, cuvântul şi entitatea “pasăre” (avia) sunt creaţie, autodezvăluire, deşirare a Cuvântului primordial anterioară, şi tocmai prin asta inferioară în succesiunea devenirii, omului. Având în vedere că tot ce preexistă anterior fiinţării sale, întreaga ontologie (lume) este depozitat în gena omului, potrivit cunoscutei relaţii ontogenie – filogenie. El decodifică, conform logicii sale interne care e logica universală, expresia “pasăre” şi îşi reprezintă acest logos sub forma unui obiect mental mai greu decît aerul pe care îl rosteşte “avion”. Formulat într-un concept-definiţie (logosul), această idee este decriptată de către semeni. Ulterior, din obiect mental, devenit sens comun, împreună îl transformă în obiect material cu care zboară precum o pasăre.
În împletitura sa (creierul) preexistă şi alte obiecte mentale ce nu au în spaţio-temporalitatea înconjurătoare corespondenţă ontică pe care le numim abstracţii şi pe care omul le actualizează, dându-le semnificaţie ori materialitate în diferite contexte existenţiale. Ajuns la capătul creaţiei, fanie a divinului, el nu mai crează în sensul Devenirii, ci doar descoperă în sine creaţia prin elemente arhetipale ale ei pe care le obiectualizează în arte facte materiale şi culturale. Ceea ce nu evidenţiază omul prin cuvânt, deşi are prezenţă ontică în neştiutul său, nu există pentru om. De aici celebrul îndemn: “Cunoaşte-te pe tine însuţi!” Singura sa creaţie, ca autodezvăluire de sine, e procreaţia. După ce, prin om, Dumnezeu şi-a vizualizat chipul, încheindu-se Devenirea, rostul omului este acela de a-L duce pe Dumnezeu către sine, spre Începuturi. Aceasta presupune parcurgerea devenirii în sens invers prin lucrare asupra sieşi. Devenirea e acum o continuă cunoaştere de sine a omului prin care află cum e lumea – odiseea divină autodezvăluitoare în Creaţie şi se impregnează cu ea, desăvârşindu-se continuu. Autodesăvârşirea, prin cunoaşterea umană de sine (reipostaziere a cuvântului), reface în sens invers travaliul divin al autocontemplării. Numai că acum divinul nu mai crează, ci doar se recuperează, prin cunoaşterea de sine (însăşi Creaţia) a omului, ca divinitate. E ca şi cum omul s-ar întoarce în copilăria sa! Pe drumul acesta al întoarcerii, omul nu mai e inconştientul divin ce îşi căuta chipul, ci conştiinţă de sine a divinităţii. Scara pe care Dumnezeu coborâse întru om spre a-şi vedea chipul, omul (chipul divin) o urcă în sens invers şi în acest urcuş imaginea sa de muritor se destrupează întru Spirit. Cuvânt rostitor de sine, el se reîntoarce în Cuvânt. Dialectica devenirii e această continuă ciclicitate a coborârii divinului în om şi a urcării umanului în divin. Coborâşul ca divinitate şi urcuşul ca om, prin cuvânt, a scării devenirii îl numesc antropoteism!