DOCTRINA MILITARĂ SOVIETICĂ ŞI CEA RUSĂ

Motto:

„Pentru neamul ce-a urcat prin spadă/iertare nu-i; de spadă o să cadă”

G.G.Byron

Încă de la apariţia Rusiei Sovietice, doctrina sa politico-militară a suscitat un deosebit interes, în primul rând, din partea potenţialilor adversari, interes generat, nu atât de ineditul formulelor adoptate ci, mai ales, de dorinţa de a-i putea explora slăbiciunile, descoperi limitele, neajunsurile, aspectele vulnerabile în vederea exploatării lor eficiente. Victoriile obţinute în cel de-al doilea război mondial, în confruntarea directă cu armatele celui de-al III-lea Reich, au probat potenţialul politico-militar de care dispunea URSS şi i-au conferit autoritatea şi prestigiul internaţional ce au propulsat-o în rândul primelor puteri ale lumii. În contextul frământărilor care au apărut pe timpul şi după Conferinţa de pace de la Paris, legate de noul statut al lumii postbelice, SUA şi Occidentul au fost nevoite să ţină seama de comportamentul internaţional al Sovietelor, precum şi de forţa şi capacitatea lor militară.

11.1 Blitzkriegul sovietic

Realizarea, relativ repede, de către Moscova a bombei nucleare, uriaşul arsenal militar clasic, precum şi poziţia dură adoptată în perioada atât de fierbinte, totuşi, a războiului rece au înfiripat, treptat, în faţa lumii libere imaginea URSS ca stat militarist, agresiv, animat de intenţii ofensive, invadator, preocupat să transpună în practică poruncile testamentare ale înaintaşilor. Drept rezultat, în perioada care a urmat până către jumătatea deceniului opt, aceste caracteristici ale statului sovietic au fost căutate mai ales în cadrul acţiunilor sale de politică internaţională, dar şi în conţinutul şi fizionomia doctrinei politico-militare.

În rândul analiştilor militari occidentali se considera că termenul „doctrină” era folosit în URSS de către puterea politică pentru determinarea caracteristicilor probabile ale unui viitor război, stabilirea scopurilor strategice care trebuiau atinse şi a pregătirilor care urmau a fi făcute. Într-o serie de lucrări se susţinea că, preluând de la germani ideea „războiului – fulger”, sovieticii au adoptat o concepţie care le oferea posibilitatea să iasă învingători într-un conflict mondial, cu toată inferioritatea lor în ceea ce privea resursele financiare şi tehnologice. Cele două principii – cheie ale respectivei doctrine erau: surprinderea la nivel strategic şi rapiditatea înaintării forţelor angajate. Comportamentul sovieticilor în viaţa internaţională a determinat acreditarea părerii că, pentru garantarea propriului succes militar, era foarte important ca opinia publică internaţională, şi în mod deosebit NATO şi aliaţii săi, să fie puşi în faţa faptului împlinit, înainte de a fi putut hotărî să lanseze muniţii nucleare asupra teritoriului sovietic şi, de preferinţă, înaintea oricărei folosiri a acestor arme. Se aprecia că doctrina sovietică era eminamente ofensivă; nu se punea problema ca forţele sale armate să rămână în defensivă la nivel strategic oricare ar fi fost cauzele şi tipul conflictului. Ulterior s-a recunoscut că această opţiune a fost mult modificată în cursul deceniilor „dezgheţului”. Până la mijlocul anilor ’60 se admitea că războiul ar putea lua, în mod inevitabil, o turnură globală şi nucleară, imediat după deschiderea ostilităţilor şi că forţele clasice vor privi în mod pasiv loviturile date de unităţile de rachete strategice, operative (adică angajate la eşalonul teatrului de operaţii) şi tactice. Treptat, deşi eventualitatea utilizării armelor nucleare se menţinea în prim plan, doctrina se ocupă mai mult de posibilitatea unei faze clasice a războiului, de pregătirea şi conducerea operaţiilor de mai mică amploare desfăşurate cu mijloace nenucleare.

Mizând pe şocul psihic produs de tragismul singurului atac nuclear din istorie, sovieticii contau pe o anumită ezitare la nivel NATO, în folosirea armamentului atomic. Acest lucru le-a permis să spere că utilizarea muniţiei nucleare va fi limitată la câmpul de luptă, deci fără pericol pentru teritoriul naţional; acest lucru ar fi permis unităţilor de întărire, venite din regiunile militare dispuse în adâncimea teritoriului URSS, să formeze cel de-al doilea eşalon ofensiv. În lumina acestor consideraţii, sovieticii şi-au împărţit forţele în două categorii: „operative” (front, armată) şi „tactice” (divizie şi eşaloane mai mici). Acţiunea ofensivă rămânea pe prim plan pentru că era singura capabilă să dea rezultate decisive în confruntarea cu Occidentul. În acest sens au fost analizate opt principii fundamentale, prezentate într-o lucrare a teoreticianului V.J.Savkin: surprinderea; mobilitatea şi rapiditatea de acţiune; concentrarea pe direcţia de efort; asigurarea superiorităţii; păstrarea iniţiativei; menţinerea capacităţii de luptă a forţelor aliate; adaptarea planurilor de operaţii la noile condiţii; coordonarea şi organizarea unor acţiuni simultane în toată adâncimea dispozitivului inamic.

Pe baza studiului potenţialului economic şi a situaţiei social-politice din Uniunea Sovietică şi ţările satelite au fost puşi în evidenţă o serie de factori cu rol determinant în adoptarea de către sovietici a „doctrinei războiului fulger”:

primul era acela că URSS ar fi conştientizat uriaşa presiune la care s-ar fi expus prin declanşarea unui război, faptul că, prin prelungirea duratei conflictului, creştea pericolul, pentru ea şi coaliţia Tratatului de la Varşovia, să nu mai poată rezista acestei presiuni şi să se prăbuşească;
un alt argument important, în favoarea unui război de scurtă durată, îl reprezenta grija sovieticilor pentru moralul militarilor, cărora li se spunea că Vestul va fi până la urmă agresorul şi că militarii din NATO le sunt cu mult inferiori. Acesta ar fi fost serios deteriorat dacă trupele NATO zădărniceau îndeplinirea iniţială a obiectivelor strategice preconizate şi transformau războiul într-unul de durată, care ar fi presupus jertfe enorme de vieţi omeneşti, privaţiuni de tot felul şi pagube materiale imense;
se considera, de asemenea, că sovieticii percepeau pericolul pe care îl reprezenta un război de durată, ce ar fi dus şi la angajarea altor ţări cărora ar fi trebuit să le facă faţă, în ultimă instanţă fiind nevoiţi să lupte pe două sau mai multe fronturi;
totodată, o victorie rapidă era menită să elimine pericolul transformării confruntării armate într-un război nuclear internaţional, care putea cauza ţării agresoare prejudicii nebănuit de mari; în acelaşi timp şansele „exploatării raţionale” a succesului militar, obţinut prin mijloace convenţionale, ar fi crescut;
un război de scurtă durată avea pentru forţele armate sovietice avantajul că, în timpul lui, puteau surveni mai puţine întâmplări neprevăzute. Faza de început a unui război de agresiune poate fi planificată şi pregătită până în cele mai mici amănunte. Odată războiul declanşat, conducerea trebuie să acţioneze până la eşalonul cel mai mic, cu mult spirit de iniţiativă şi consecvenţă faţă de acţiunile greu de prevăzut ale inamicului, precum şi să facă faţă la timp situaţiilor neaşteptate;
erau luate în calcul pierderile, care se presupuneau a fi mai puţin considerabile într-un război scurt. Agresorul avea posibilitatea să-şi angajeze unităţile şi ofiţerii cu cea mai bogată experienţă şi, pe termen scurt, putea exploata cu succes această superioritate, avantaj care, prin prelungirea conflictului, se pierdea.

Observatorii şi analiştii vest-europeni erau de părere că, pentru câştigarea rapidă a unui război, sovieticii ar intenţiona să forţeze cât mai urgent posibil o bătălie decisivă împotriva grupărilor principale ale inamicului, atunci când acesta nu era încă pregătit. Trupele proprii urmau să fie aduse în zona de operaţii din spatele inamicului, înainte ca acesta să se fi mobilizat şi să fi pornit marşul. Premisa indispensabilă şi, totodată, cheia succesului o constituia surprinderea strategică care, comparativ cu surprinderea tactică, se obţine mai rar. Deoarece aceasta s-ar fi putut dovedi insuficientă pentru a asigura încheierea victorioasă a războiului, după ce inamicul a fost scos din echilibrul său de forţe şi mijloace, slăbiciunea de moment urma să-i fie exploatată fără cruţare şi cu cea mai mare forţă prin organizarea rapidă a unei ofensive, înainte ca el să-şi revină şi să poată acţiona. Pentru executarea unei pătrunderi strategice în adâncimea teritoriului inamic erau recomandabile: în primul rând, trupele de rachete şi aeropurtate; susţinerea lor prin atacuri terestre ale grupărilor de manevră ; acţiuni ale forţelor speciale şi de diversiune. Obiective de primă însemnătate le-ar fi constituit punctele de comandă cele mai importante, mijloacele de luptă nucleare, infrastructura de mobilizare, mijloacele aviaţiei şi apărării antiaeriene etc. Santinelele urmau să fie anihilate prin surprindere, iar podurile basculante coborâte pentru ca, astfel, trupele de asalt care se apropiau să aibă posibilitatea de a cuceri raioanele fortificate înainte ca apărătorul să poată reacţiona în vreun fel.

Realizarea surprinderii implica o amplă pregătire prealabilă a serviciilor de informaţii, precum şi multă diplomaţie, recurgerea inclusiv la promisiuni, ameninţări şi şantaj în scopul slăbirii poziţiei adversarului şi al imposibilităţii apelării acestuia, în caz extrem, la forţele armate aliate. Asigurarea victoriei depline era nemijlocit legată de nimicirea totală a inamicului şi ocuparea celei mai importante părţi a teritoriului său pentru a nu i se mai da posibilitatea să-şi revină după înfrângere şi să recurgă la mobilizarea de resurse în vederea continuării luptei.

11.2 „Vezuviul” celei de-a „Treia Rome”

Concluzia finală la care ajungeau analiştii era aceea că, spaţiul cel mai potrivit pentru aplicarea acestei concepţii îl constituia Europa. În viziunea respectivilor cercetători, un război între Tratatul de la Varşovia şi NATO nu ar fi surprins lumea occidentală decât într-un singur caz şi anume, dacă se trecea la atac fără ca pe plan internaţional să existe vreo situaţie de criză sau încordare, iar pe plan politic „cerul era absolut senin”. Toate celelalte scenarii tradiţionale, care preconizau încordări, tensionări şi crearea situaţiei de criză ce precedau de regulă conflictul armat, excludeau garantarea surprinderii strategice. Se susţinea că generalii sovietici ar avea o mare predilecţie pentru atacarea inamicului în teren greu accesibil deoarece aici el nu organizează, de obicei, o poziţie de apărare destul de puternică. Pentru a menţine cât mai mult timp posibil surprinderea, în raport cu locul atacului, era important să se atace chiar cu preţul unor pierderi considerabile şi pe direcţiile probabile, adică acolo unde inamicul se aştepta şi se apăra puternic. Împrejurarea cea mai favorabilă executării unui atac prin surprindere era considerată aceea în care condiţiile meteorologice şi de mediu, în general, păreau să-l influenţeze pe adversar în modul cel mai negativ cu putinţă. Deosebit de avantajoasă era conjugarea dificultăţilor climaterice cu perioadele în care vigilenţa inamicului scădea (concedii, sărbători), nefiind exclus un atac la miezul nopţii. Preţul pe care atacatorul trebuia să-l plătească, având în vedere condiţiile dificile de atac, ar fi fost din plin compensat prin eficacitatea surprinderii.

În cadrul acestei strategii, deosebit de atractivă s-ar fi dovedit tactica „vulcanului stins”. Imaginea familiară a vulcanului liniştit, care nu mai prezintă nici un fel de pericol, avea darul de a adormi vigilenţa ; dispărea conştiinţa gravităţii evenimentului.Se considera că URSS cultiva premeditat, legat de starea sa, imaginea unui vulcan stins, pe care se străduia să o consolideze prin toate mijloacele, astfel încât surpriza la izbucnirea focului să fie un important factor multiplicator de putere. Convinşi că o surprindere totală nu era totuşi posibilă, specialiştii occidentali lansau avertismentul că înfrângerea trupelor proprii nu era exclusă chiar şi în condiţiile unui grad redus de surprindere strategică, dacă aceasta ar fi fost exploatată fără pierdere de timp, fără menajamente şi cu toată vigoarea militară posibilă. Se estima că e suficient, de exemplu, să fie induşi în eroare şi luaţi prin surprindere factorii politici de decizie cei mai importanţi din Vest. În perioadele de destindere politică, de dezbateri însufleţite în problemele păcii şi dezarmării şi de atitudini de aparentă conciliere, sovieticii ar fi încercat, prin mijloace specifice războiului psihologic, abaterea atenţiei liderilor occidentali de la luarea de măsuri drastice indispensabile, dar nepopulare, pentru care trebuiau să-şi asume răspunderea. În perioada de „dialog paşnic” cu Estul se considera că ei ar fi fost tentaţi ca, în ciuda avertismentelor de natură militară, să rămână în expectativă, să amâne hotărârile nepopulare (cum ar fi cele privind mobilizarea de război) până la apariţia indicilor clari, când deja totul ar fi fost mult prea târziu. Surprinderea putea fi treptată şi parţială, vizând fiecare componentă în parte cum ar fi: direcţiile principale de ofensivă, momentul atacului, armamentul şi procedeele noi de luptă. Surprinderea cea mai eficace se obţinea atunci când Occidentul era determinat, la începutul războiului, să-şi disloce în mod eronat trupele. După o desfăşurare greşită a forţelor era cert că inamicul nu se va mai putea redresa.

În ducerea cu succes a războiului, alături de surprindere, un rol important, hotărâtor revenea, potrivit părerii lui C.N. Donnely, grupărilor de manevră operativă, replica modernă perfecţionată a „grupărilor mobile” existente în timpul celui de-al doilea război mondial, a căror principală misiune consta în pătrunderea rapidă, cu forţe puternice, în adâncimea dispozitivului inamic. Spre deosebire de misiunile eşalonului doi, misiunea grupării de manevră operativă consta în aceea că ea intra în acţiune, cât mai curând posibil, în spatele inamicului pentru a-i rupe acestuia apărarea „dinspre interior spre afară” şi pentru a-i provoca prăbuşirea politică. Grupările de manevră operativă erau unităţi independente, eşalonate în funcţie de misiuni, înzestrate cu blindate, de tăria diviziei până la armată, şi folosite pentru exploatarea eventualelor slăbiciuni ale sistemului de apărare occidental. Conceptul grupării de manevră operativă putea fi considerat la acea vreme drept un răspuns la conceptele de „apărare activă” (Active Defense) şi parţial, la cel de „atac în adâncime” (Deep Attack) al NATO. Pentru împiedicarea folosirii de către Alianţă a armelor nucleare, una din misiunile de bază ale grupării de manevră operativă consta în distrugerea purtătorilor de armament nuclear şi împiedicarea utilizării muniţiei nucleare tactice prin pătrunderea rapidă pe teritoriul inamic. În lucrarea Teoria sovietică a războiului-fulger, Peter Vigor, prezenta scenariul, considerat atunci perfect, al unui război de scurtă durată declanşat de sovietici şi aliaţii lor din cadrul Tratatului de la Varşovia, dus cu mijloace convenţionale şi având urmări devastatoare care ar fi putut determina îngenuncherea Europei. El nu exclude totuşi , apriori, utilizarea mijloacelor nucleare. Observatori şi analişti politici şi militari occidentali recunoşteau, însă, în cadrul unor studii, că gândirea politico-militară sovietică cunoscuse mutaţii importante, strâns legate de schimbările produse în Europa şi în lume de aplicarea şi înfăptuirea programelor „perestrioka” şi „glasnosti”, determinate de amplificarea cursului destinderii pe plan mondial : se renunţa treptat la ideea confruntării militare pe temeiuri ideologice; războiul rămânea posibil fără a mai reprezenta soluţia unică, inevitabilă pentru rezolvarea contradicţiilor şi stărilor conflictuale existente. La această schimbare de imagine contribuiseră, în primul rând, transformările produse ca rezultat al măsurilor de reformare a vieţii economice, sociale şi politice interne sovietice, dar şi acţiunile promovate în politica externă care făcuseră posibilă unificarea Germaniei, instaurarea unor regimuri politice democratice în Europa Centrală şi de Est, adoptarea Cartei securităţii europene de la Paris, desfiinţarea Pactului de la Varşovia, îmbunătăţirea relaţiilor cu China şi Japonia etc. Acestea au fost însoţite de alte acţiuni în domeniul militar care i-au sporit şi mai mult credibilitatea internaţională cum au fost: retragerea forţelor militare din Afganistan, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia şi Mongolia; distrugerea unora dintre rachetele nucleare cu rază mică şi medie de acţiune; reducerea unilaterală a efectivelor militare etc. Se constatase o schimbare radicală în însuşi modul de înţelegere a problematicii securităţii statului sovietic care, în opinia liderului său de atunci, Mihail Gorbaciov, era considerată, din ce în ce mai mult, o problemă în primul rând politică. În evaluarea forţelor şi mijloacelor necesare menţinerii capacităţii de apărare spiritul militarist avea să fie înlocuit, progresiv, de principiul suficienţei apărării.

Şi totuşi imaginea vulcanului stins nelinişteşte în continuare. Rusia, moştenitoarea colosului sovietic, rămâne a doua putere militară a lumii, stăpânită în străfunduri încă de spiritul imperialist, alimentat secole de aspiraţiile panslavismului, ce poate să erupă în forme imprevizibile. După eşecul proiectului de slavizare a marxismului (leninismul sovietic), noua Rusie se poate regenera în cadrul unui alt proiect cu geneză arhaică – rusificarea (slavizarea) ortodoxiei. În timp ce Occidentul, prin integrare, îşi diluează substanţa identităţii, transgresând către o altă spiritualitate, Rusia îşi redescoperă identitatea înăbuşită o vreme în cadrele fostei URSS şi probabil, pe măsură ce-şi va normaliza şi stabiliza situaţia internă, va reîncepe să şi-o reafirme la exterior, în criză de alte mijloace, chiar în forme violente. Se poate spune, analizând aceste temeri, că deja, inconştient, vestul european gravitează în jurul Rusiei, fie şi numai pentru că o plasează în centrul preocupărilor sale născute din neliniştea ce o provoacă evoluţiile, potenţial încă imprevizibile, din acest imens spaţiu euroasiatic. În ciuda tuturor estimărilor şi a prognozelor, ce se întind de la extrema pesimistă la optimismul moderat, Rusia continuă să rămână probabil cea mai mare necunoscută, spaţiul unde se poate întâmpla orice. Nu ar fi exclus ca vest-europenii, care îşi savurează în prezent înaltul lor grad de civilizaţie la care i-a adus istoria şi îndelungatul lor exerciţiu democratic, să se descopere, nu peste mult timp, epuizaţi de atâta libertate şi să acuze deschis cunoscuta angoasă existenţialistă (Sartre). Rusia, aflată permanent sub ocârmurie autocrată şi abia începând să deguste libertatea (Doamne fereşte de anarhism!), s-ar putea afla într-o zi în postura unui alergător, drogat de aroma libertăţii, care vine lansat din urmă, exploatând în cadrul sprintului final al unei îndelungate curse oboseala concurenţei. Nu ar fi exclus ca atât de misterioasa, încă, geostrategie a Rusiei să fie tocmai aceasta. În fond visul ei imperial, încastrat în memoria urmaşilor de către împăratul Petru, începea prin încorporarea Europei. Nu ştim dacă ultimul Romanov l-o fi actualizat la scară planetară dar Lenin şi Stalin, promotori ai revoluţiei mondiale, prefigurau perspectiva imperială. Discutând strict, pe bază de documente, câteva dimensiuni ale geostrategiei ruseşti nu mai pot fi privite doar ca relative la scară spaţio-temporală atunci când sunt testamentare[1]:

poporul rus este propulsat şi animat de o chemare providenţială să stăpânească Europa. Ilustrul patter al Rusiei considera, încă de pe atunci, că naţiunile europene au atins vârsta neputinţei care le face vulnerabile în faţa tinerei naţiuni ruse. Invadarea Estului şi Vestului de către Nord este o mişcare naturală, perfect legitimă, ce corespunde scopurilor providenţei, având rol regenerator pentru acestea; la fel cum Nilul îngraşă solul peste care se revarsă şi invazia barbară a regenerat romanitatea;
nu ştim dacă visul marelui înaintaş, parţial împlinit în cadrul Imperiului Roşu, s-a consumat până la epuizare ori îşi caută desăvârşirea într-o altă configuraţia geografică . Nu poate fi omis că el primise Rusia ca un râu, o lăsase un fluviu şi îi proorocise să ajungă o mare care va fertiliza Europa;
dă încă serios de gândit îndemnul ca naţiunea rusă să profite de avantajele altor ţări fără să piardă niciunul din cele proprii, în condiţiile în care actuala Rusie democratică se încăpăţânează totuşi să conserve, chiar şi în condiţii total neprielnice, cât mai mult din zestrea geopolitică de odinioară moştenită şi solicită cu insistenţă masive împrumuturi financiare; să nu uităm că, probabil, arhitectura viitoare a Europei, cel puţin dintr-o perspectivă (estică), rămâne deja proiectată. Rusia este predestinată, aşa cum i s-a prezis, să participe, cu orice ocazie, la orice cauză în care Germania este direct interesată, în scopul realizării încercuirii ei. Acesta a reprezentat şi motivul principal pentru care a acceptat reunificarea Germaniei şi rămânerea ei în cadrul NATO, precum şi menţinerea Alianţei. Ea rămâne aliatul SUA, mai sigur chiar decât « perfidul Albion ». Este greu de spus astăzi dacă nord-americanii, cu regimul lor democratic, ar sprijini o Marea Britanie comunistă, cum au făcut cu fosta Rusie Sovietică. Probabil că da, având în vedere că rebela colonie, ajunsă republică, a salvat de două ori (războaiele mondiale) regatul împotriva căruia se revoltase. Oricum, în Europa,deocamdată, mai sigură decât alianţa anglo-americană rămâne cea americano-rusă. Rusia reprezintă cel mai solid punct de sprijin în care SUA îşi pot fixa ancora. Împreună pot controla, dinspre Atlantic, Europa iar, dinspre Pacific, Asia; cele două uniuni de state sunt predestinate să se susţină reciproc, dinspre Est şi dinspre Vest, aşa cum Polul Nord şi Polul Sud susţin globul pământesc. Indici valoroşi, privind înţelegerea comportamentului viitor al Rusiei, oferă şi îndemnurile din testament privind:
împărţirea Poloniei prin exploatarea rivalităţilor şi tulburărilor interne; provocarea permanentă a Suediei pentru a o determina să-i fie ostilă Rusiei (eventual exploatarea rivalităţii cu Danemarca) şi a-i oferi acesteia motivaţia de a-i lua cât mai mult din teritoriu; dezvoltarea relaţiilor comerciale şi căutarea prieteniei şi alianţei cu Anglia (strategie aplicată cu succes în cel puţin două ocazii cruciale); expansiunea fără răgaz către Nord, de-a lungul Balticii şi spre Sud, de-a lungul Mării Negre; provocarea în permanenţă de războaie cu Turcia şi pătrunderea prin Mediterană până în Golful Persic; menţinerea relaţiilor privilegiate cu India;
oricât s-ar crede că maica Rusia s-a „debarbarizat”, momentul apoteotic al existenţei sale ar putea deveni cel prefigurat. Adică campania ofensivă pe uscat împotriva Germaniei şi Franţei, susţinută de o operaţie de învăluire, efectuată cu două flote, „echipate cu hoarde asiatice”, una pornind din Marea Neagră prin Mediterana şi alta din Baltica până la Ocean, în urma căreia ar putea deveni singura stăpână a Europei;
chiar dacă momentan Moscova îşi refulează puseurile expansioniste, ea rămâne foarte sensibilă la evoluţiile internaţionale, plasându-se în imediata apropiere a oricărui eveniment ce s-ar putea dovedi explorabil în avantaj propriu. Vechile practici, precum: „coruperea dietelor pentru a influenţa alegerea regilor”; plasarea de partizani în ţările de interes; trimiterea de trupe şi menţinerea lor în zonele unde le-ar putea fi periclitate poziţiile; dezmembrarea statelor inamice vecine, pentru a le împiedica să devină puteri locale, prin stimularea unor tulburări interne etc. rămân de mare actualitate. Multe dintre acestea au fost deja îndelung exersate şi adaptate noilor condiţii în cadrul fostului regim sovietic, fiind aduse până la valoare de artă a expansiunii şi dominaţiei. Acestea continuă să reprezinte o preţioasă moştenire la care nu se va renunţa probabil niciodată. Toate, împreună cu încă uriaşa armată, rămân în serviciul unui grandios proiect panslavist, exersat probabil, deocamdată, pe calculator. Marele adormit (ursul siberian) se poate trezi oricând din aparenta hibernare; s-ar putea să aştepte doar condiţiile prielnice pentru a transforma amorţirea de astăzi într-o primăvară a renaşterii ruse. Intervenţiile sale cu trupe în numele unor misiuni pacificatoare în spaţiul conflictual ex-sovietic, pe care are tot interesul să-l menţină activ şi în Balcani reprezintă o confirmare a permanentei racordări la porunca venită de peste timp. Oricât s-ar amăgi unii, aceasta rămâne o permanenţă a conduitei sale politice. Este edificator îndemnul: „Ţineţi naţiunea Rusă într-o permanentă stare de război în aşa fel încât soldatul să fie adaptat la război şi întotdeauna în stare de alarmă; lăsaţi-l să se odihnească numai pentru a îmbunătăţi finanţele statului, pentru a întări armatele şi a alege momentele oportune de atac. Astfel faceţi ca pacea să servească războiului, iar războiul să slujească păcii în interesul măririi şi creşterii prosperităţii Rusiei”.

11.3 Noul vis imperial

Actualmente se poate discuta numai despre potenţialul cu care viitoarea Rusie îşi va putea alimenta visul imperial la care, cu certitudine, nu va renunţa pentru că şi l-a convertit în destin. Promovarea geopoliticii sale, prin mijloace preponderent militar nu va mai fi posibilă şi nici profitabilă după experimentul şi eşecul sovietic. Această geostrategie fundamentată pe forţa militară s-a dovedit istoric falimentară, exemplificând fie şi numai prin eşecul mongolilor, care absorbiseră militar imensa Chină, al otomanilor în cazul Bizanţului ori mai apropiat de noi prin blitzkrieg-ul german. Elanurile sale expansioniste vor fi stimulate mai ales de complexul de inferioritate, temporar obligată să-l trăiască şi ar putea avea ca suport etnicitatea, în cadrul unui proiect panslavist şi ortodoxia, în cadrul unei tentative de reunificare a creştinismului.

Actualele opţiuni în domeniul securităţii ar trebui considerate ca fiind numai relative şi provizorii, răspunzând unei perioade trecătoare, de temporară criză din istoria sa şi având drept scop stabilizarea situaţiei interne şi limitarea la minimum a pierderilor într-un moment neprielnic (manifestarea proceselor dezintegratorii şi a tendinţelor centrifuge). În actualul stadiu Rusia nu poate fi preocupată decât de identificarea ameninţărilor şi de stabilirea strategiilor adecvate de răspuns, fiind obligată la un comportament defensiv. Într-un document al Institutului pentru Studii de Apărare (1995) se evidenţia că SUA, împreună cu Occidentul, Israelul şi Japonia, reprezintă principala ameninţare deoarece: este împiedicată afirmarea Rusiei ca forţă politică, economică şi militară influentă; se încearcă transformarea spaţiului ex-sovieitc în colonie; sunt încurajate, prin intermediul Fondului Monetar Internaţional şi Băncii Mondiale, scurgerile de capital. Se vorbea despre o conjuraţie occidentală care: încurajează Turcia în Azerbaidjan şi Caucaz pentru a controla petrolul din Marea Caspică şi a-şi reface influenţa; militează pentru extinderea NATO către Est în scopul izolării Rusiei şi transformării ei în putere nucleară de gradul doi; susţine expansionismul german către răsărit etc. Erau propuse cinci directive strategice pentru contracararea tentativelor de marginalizare a Rusiei:

renunţarea la colaborarea cu F.M.I. şi Banca Mondială, revizuirea rezultatelor privatizării, ordine în sistemul financiar şi comerţul exterior, exproprierea averilor ilicite şi accentuarea integrării în Comunitatea Statelor Independente (C.S.I.);
împiedicarea accesului Occidentului la platoul petrolier al Mării Caspice, la nevoie, chiar prin forţă şi prin blocarea relaţiilor Turciei cu Azerbaidjanul;
contracararea expansiunii către Est a NATO prin acţiuni împotriva balticilor, încetarea livrărilor de gaze spre Occident, vânzarea de tehnologie nucleară unor state arabe, alianţă cu Iranul şi pătrundere în Golf etc.;
reluarea programului naţional de dezvoltare a forţei nucleare şi colaborarea în acest domeniu cu Iranul, Irakul, Coreea de Nord, China şi India;
anihilarea tentativei occidentalilor de subminare a procesului de integrare a fostelor state sovietice în cadrul Comunităţii Statelor Independente.

Dacă aceste elemente sunt coroborate cu concluziile unui raport al Serviciului de Informaţii Externe, de pe vremea când şeful acestuia era chiar fosta eminenţă a statului pentru o vreme, Evgheni Primakov, dilema rusă începe să se desluşească. Astfel, se afirmă că: renunţarea la războiul rece nu a făcut lumea mai puţin complicată şi nu a eliminat divergenţele şi conflictele interstatale; creşte influenţa Turciei şi Iranului în zonă, creându-se ameninţarea ca acestea să se manifeste ca superputeri regionale; Rusia este singura aptă să garanteze evoluţiile în spaţiul ex-sovietic; soluţia stabilizării regionale este integrarea în C.S.I. prin unificarea economică, limitarea suveranităţii, creşterea rolului structurilor supranaţioanle, constituirea spaţiului defensiv comun sub conducere unică. Acest proiect deschide perspectiva unei alte organizări politice de tip confederativ.

Noua doctrină militară îşi propune să răspundă acestor comandamente majore şi prezervă, forţelor armate ruse, misiunea de a interveni oriunde în fostele republici sovietice pentru a garanta securitatea conaţionalilor şi la nevoie pentru a impune pacea, eventual sub mandat al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Aceasta ar putea fi şi explicaţia cecului în alb pe care preşedintele Putin l-a acordat americanilor în tentativa lor de combatere a terorismului mondial. Îmbrăcat într-un tradiţional costum chinezesc, preşedintele rus a participat alături de ceilalţi doi lideri planetari, George W Bush şi Jang Zemin, împreună cu şefii statelor riverane Pacificului, la summitul de la Shanghai ( 21 octombrie 2001) al Forumului de Cooperare Economică Asia – Pacific (APEC) unde a condamnat, într-un consens fără precedent, terorismul, gândindu-se probabil la nesperata ocazie oferită pentru a rezolva, în sfârşit, problema cecenă.

[1] Testamentul împăratului Petru cel Mare, depus în arhivele Palatului Petrhof de lângă Petersburg.

Lasă un răspuns Anulează răspunsul