Motto:
„Cei care vor s? fie temu?i, trebuie ei în?i?i s? se team? de cei de care vor fi temu?i.”
Cicero
10.1 De la atom, din nou la pulbere
La începutul anilor ’50, în Statele Unite a fost elaborat? „strategia represaliilor masive” care, bazându-se pe monopolul ?i ulterior superioritatea atomic?, preconiza ducerea, în cadrul unei confrunt?ri globale, a unui singur tip de conflict armat – r?zboiul nuclear generalizat. Secretarul de stat de la acea vreme, J.F. Dulles, declara c?: „Statele Unite trebuie s? fie preg?tite pentru a da o lovitur? nuclear? unde ?i când vor considera necesar s? o fac?”. Dar realizarea, de c?tre sovietici, a armei atomice a eliminat monopolul nuclear, f?când ca aceast? strategie s? devin? inconsistent?. Personalit??i de talia lui Bernard Brodie ?i Herman Kahn avertizau, destul de conving?tor, c? un r?zboi nuclear, prin consecin?ele sale catastrofale, nu ofer? garan?ia realiz?rii scopului politic, în urma sa fiind posibil s? nu mai existe învin?i ?i înving?tori. Tot atunci c?p?ta audien?? interna?ional? teza, ce avea s? cunoasc? deplin? confirmare, c? armamentul nuclear, datorit? distructivit??ii sale, va face imposibil? declan?area unui alt r?zboi mondial.
Ca rezultat al schimb?rilor produse în lume ?i al modific?rii raportului de for?e pe arena mondial?, deceniul urm?tor debuta prin adoptarea „strategiei ripostei flexibile” care p?stra, în general, caracterul celei anterioare, dar mai prevedea preg?tirea ?i ducerea ?i a altor tipuri de r?zboaie: mondiale ?i locale; nucleare ?i clasice; de mare ?i mic? anvergur?. Promotorul ei, ministrul ap?r?rii Mc.Namara, pornea de la constatarea c? doctrina represaliilor masive ?i-a pierdut credibilitatea, fiind necesar? sprijinirea în mai mare m?sur? pe armamentul conven?ional în Europa, domeniu în care Tratatul de la Var?ovia de?inea superioritate. Noua concep?ie presupunea întrebuin?area „dozat?” a for?ei militare în raport cu „gravitatea pericolului” care amenin?a interesele SUA. Aceasta însemna c? strategia „represaliilor masive” nu a fost înl?turat? complet, ci a r?mas parte component? a noii strategii care prevedea existen?a unor puternice for?e armate ale Statelor Unite capabile s? duc?, în cooperare cu alia?ii, dou? r?zboaie de mare anvergur? (în Europa ?i în Orientul Îndep?rtat) ?i s? participe, concomitent, la un conflict local. Aceast? concep?ie a intrat în istoria gândirii ?i teoriei militare prin cunoscuta formul? a celor „dou? r?zboaie ?i jum?tate”. Noua orientare a fost adoptat?, în anul 1967, ?i de c?tre NATO ca fundament al strategiei militare de coali?ie.
Schimb?rile ulterioare în raportul de for?e în lume au dus la revizuirea strategiei „ripostei flexibile” care, dup? opinia comandamentului american, încetase s? corespund? spiritului vremii ?i se considera c? nu mai putea asigura satisfacerea intereselor SUA din cauza pasivit??ii sale. Din anul 1971, ea a fost înlocuit? cu „strategia descuraj?rii realiste”, care prevedea ac?iuni sus?inute ?i elastice, pentru atingerea scopurilor politice ale SUA, prin ob?inerea suprema?iei militare, ca urmare a aprofund?rii integr?rii for?ei militare ale Statelor Unite ?i a celor ale alia?ilor printr-o mai judicioas? „distribuire a rolurilor”. Pornind de la experien?a e?ecului interven?iei în Vietnam, „conceptul Schlesinger” pleda pentru regionalizarea responsabilit??ilor ap?r?rii în domeniul conven?ional, SUA men?inându-?i, în continuare, monopolul descuraj?rii nucleare. Tezele fundamentale ale strategiei „descuraj?rii realiste” dezvoltau de fapt, în noile condi?ii, ideea principal? a concep?iei precedente: necesitatea întrebuin??rii elastice, „dozate” ?i, totodat?, mai hot?râte a for?ei pe arena interna?ional?; o mai strâns? coordonare a ac?iunilor for?elor armate cu ac?iunile politico-economice ?i ideologice. În principal se preconiza preg?tirea pentru a face fa?? simultan unui r?zboi nuclear strategic (global) ?i a unor r?zboaie „limitate” (nuclear ?i clasic) inclusiv locale. For?ele armate americane urmau s? fie organizate astfel încât s? poat? duce concomitent „un r?zboi ?i jum?tate”: unul de mari propor?ii în Europa ?i unul local, în orice zon? a lumii. Totodat?, acesta din urm? trebuia s? fie dus în special cu for?ele alia?ilor, asigurându-se ajutorul tehnic ?i sprijinul american în avia?ie ?i marina militar?.
La confluen?a anilor ’70-’80 conjunctura militaro-politic? în lume s-a agravat foarte mult. Conducerea american? a declarat, în mod oficial, numeroase zone ale globului p?mântesc drept „sfer? a intereselor vitale ale Statelor Unite”. Pe primul loc a ap?rut necesitatea intensific?rii înarm?rilor ?i a înl?tur?rii neajunsurilor din domeniul organiz?rii armatei ?i al concep?iei privind ducerea r?zboiului. Administra?ia Reagan, abia venit? la Casa Alb?, avea s? critice doctrina descuraj?rii realiste pentru c? nu s-a dovedit destul de hot?rât? (e?ecul în criza ostaticilor din Iran) ?i nu s-a sprijinit suficient pe for?ele de intimidare strategic?. În special se repro?a c? nu s-a acordat suficient? aten?ie reunirii for?elor tuturor alia?ilor SUA ?i c? s-a subapreciat rolul for?elor cu destina?ie general?, care ar fi putut duce r?zboiul nu numai în Europa, dar ?i în alte zone ale lumii. Drept rezultat, se elaboreaz? o nou? concep?ie – „doctrina Raegan”, care prevedea realizarea suprema?iei în for?e ?i mijloace ce urma s? fac? posibile: ducerea cu succes a unor r?zboaie diferite prin caracter ?i anvergur?; p?strarea permanent? a suprema?iei tehnico-militare a for?elor armate ale SUA ?i ale alia?ilor s?i. Totodat?, se releva tendin?a c?tre întrebuin?area în mai multe variante a for?elor nucleare strategice, spre g?sirea unor procedee de lupt? care s? diminueze riscul nimicirii Statelor Unite. Un accent m?rit se punea pe ducerea unui „r?zboi nuclear limitat”, pe preg?tirea unui r?zboi clasic, implicit global. „Strategia luptei directe”, care constituia principiul ei fundamental prevedea întrebuin?area hot?rât? a for?ei militare ca mijloc de ap?rare a „intereselor vitale” nord-americane în diferite zone ale lumii, inclusiv controlul asupra surselor de materii prime strategice ?i resurselor energetice din ??rile în curs de dezvoltare ?i nealiniate. Latura politic? a doctrinei, care, surprinz?tor, se pare c? sub unele aspecte î?i men?ine în linii generale valabilitatea ?i în prezent în pofida uria?elor schimb?ri petrecute în lume, se baza pe trei principii fundamentale: „for?a” presupune ob?inerea „suprema?iei militare incontestabile”, atât în domeniul armamentului nuclear cât ?i în cel clasic; „spiritul de echip?” cap?t? tr?s?turile unei colabor?ri strategice strânse ?i define?te caracterul cooper?rii dintre SUA ?i alia?ii s?i în toate zonele globului p?mântesc în care sunt afectate „interesele vitale” ale statelor Alian?ei; principiul „tratativelor” a fost împins pe ultimul loc ?i prevedea ducerea de negocieri, atât cu inamicul, cât ?i cu alia?ii, numai „de pe pozi?ii de for??”. Cele mai potrivite procedee de realizare a scopurilor formulate în doctrin?, dup? cum se sublinia în presa american?, erau: demonstra?ia de for?? (prezen??, intimidare, amestec, confruntare), întrebuin?area for?ei armate (r?zboi), presiunea economic?, r?sturnarea sau înl?turarea ?efilor de state care nu conveneau americanilor, în special în America Latin?, ?i alte a?a-numite „ac?iuni indirecte”.
Strategia luptei directe distingea dou? tipuri principale de r?zboaie posibile: general ?i limitat. Ducerea lor era conceput? atât prin întrebuin?area armei nucleare, cât ?i numai a mijloacelor clasice de nimicire. Ambele tipuri urmau s? aib? caracter global ?i de coali?ie. Recunoa?terea posibilit??ii ducerii r?zboiului general numai cu întrebuin?area mijloacelor clasice de nimicire era un element principial nou în doctrina militar? american? din perioada postbelic?, al c?rui apogeu avea s?-l reprezinte „b?t?lia aeroterestr?” exersat? în r?zboaiele din Golf. Dup? opinia teoreticienilor militari americani, r?zboiul limitat putea fi nuclear pe un teatru de ac?iuni militare, de exemplu în Europa, ?i clasic pe un teatru de opera?ii militare din Orientul Îndep?rtat. Varianta clasic? era preconizat? ?i pentru un teatru izolat de ac?iuni militare sau într-un raion al teatrului de opera?ii (local). Primele dou? urmau s? aib? caracter de coali?ie, cu mobilizarea tuturor for?elor ?i mijloacelor existente. R?zboaiele locale puteau fi duse de ??rile occidentale pentru promovarea propriilor interese în zonele bogate în materii prime ?i importante din punct de vedere strategic din Orientul Apropiat ?i Mijlociu, Africa ?i America Latin?, precum ?i în scopul în?bu?irii mi?c?rilor insurgente. Unul din principiile fundamentale ale doctrinei militare contemporane a SUA se refer? la preg?tirea bazei materiale pentru declan?area ?i ducerea unor r?zboaie diferite ca propor?ii ?i intensitate. În acest sens au fost aduse în actualitate ?i revalorificate concep?ii strategice ce se aplicau în trecut ?i s-au elaborat principii ?i concepte noi: „for?e totale”, „suficien?? strategic?”, „contrac?iune activ?”, „escaladarea geografic?” etc. În concordan?? cu „concep?ia contrac?iunii active” se prevedea întrebuin?area for?ei nucleare în diferite variante, de la loviturile „limitate” împotriva unor ?inte ?i obiective izolate dintr-o anumit? zon?, pân? la loviturile masate, îndreptate împotriva întregului complex de obiective aflate pe teritoriul statului inamic.
Varianta cea mai probabil? a „r?zboiului nuclear limitat” era conflictul dus în zone îndep?rtate de SUA ?i în primul rând în Europa, contându-se pe faptul c? americanii vor reu?i s? evite consecin?ele distrug?toare ale loviturilor date ca r?spuns. Tocmai astfel se explic? acceptarea presiunilor „reali?tilor” (Paul Nitze, Richard Pipes, Colin S. Gray) privind europenizarea r?zboiului nuclear ?i instalarea, la vremea respectiv?, în unele ??ri occidentale ale blocului NATO, a unor noi sisteme de rachete cu raz? medie de ac?iune, care avea s? declan?eze reac?ia de r?spuns a sovieticilor. Potrivit aprecierilor de atunci ale speciali?tilor str?ini, for?ele armate ale NATO trebuiau s?-?i ating? scopurile principale f?r? s? recurg? neap?rat la întrebuin?area mijloacelor nucleare strategice. Pe de alt? parte americanii urm?reau ca, limitând r?zboiul nuclear la continentul european, s? evite lovitura de r?spuns îndreptat? împotriva obiectivelor aflate pe propriul teritoriu. În raport de evolu?iile politice europene, doctrina NATO a cunoscut importante modific?ri, fiind influen?at? în mare m?sur? de schimb?rile produse în strategia militar? american?; ea a constituit o aplicare a concep?iei militare generale americane la Europa. Reprezentând de la început o alian?? politico-militar? dependent? de calitatea de lider a americanilor, NATO a evoluat c?tre o comunitate politic? de ??ri egale, promotoare a unor valori ?i interese asem?n?toare. Strategiile adoptate au urm?rit cursa tensiunilor ?i confrunt?rilor din întreaga perioad? a r?zboiului rece, propunându-?i ini?ial „ap?rarea înaintat?” la grani?a dintre cele dou? Germanii, pentru ca dup? r?zboiul din Coreea aceasta s? fie extins? de-a lungul întregii „cortine de fier”. Ulterior au ap?rut modele alternative, impunându-se cu o oarecare autoritate „ap?rarea zonal?” (Atheld, Loser, Uhle-Wettler). Concep?ia de lupt? avea în vedere acoperirea frontierelor ?i ducerea de ac?iuni ale for?elor destinate acestui scop în zonele de întârziere în vederea limit?rii înaint?rii inamicului. For?ele teritoriale asigurau zona ac?iunilor de lupt? din adâncimea ap?r?rii proprii, iar ulterior erau organizate contraatacuri ?i contralovituri pentru restabilirea situa?iei. În condi?iile muta?iilor provocate de reformele lui Gorbaciov în sistemul sovietic, Alian?a î?i propunea s? r?mân? pilonul constituirii securit??ii europene dar considera c? riscurile cu care se confrunta nu mai proveneau dintr-o agresiune planificat?, motivat? ideologic, ci din consecin?ele strategice ale instabilit??ii din Europa Central? ?i de Est, ale evolu?iilor imprevizibile din URSS ?i tensiunilor conturate la Flancul ei Sudic, de la Maghreb pân? în Orientul Mijlociu. Drept urmare, dup? desfiin?area Pactului de la Var?ovia, NATO î?i revizuie?te radical strategia. Al?turi de conceptul „ap?rare colectiv?” î?i fac loc altele care r?spund efortului de readaptare a Alian?ei la noile realit??i. Este vorba de începutul „extinderii” prin primirea de noi membri ?i de ie?irea în afara ariei proprii de securitate prin anun?area preocup?rii pentru „gestionarea crizelor”. Pe baza mandatului Consiliului de Securitate, NATO se implic? militar, pentru prima dat? de la înfiin?are, într-o zon? de conflict, intervenind cu for?e pentru lini?tirea situa?iei din Bosnia-Her?egovina. Totodat?, î?i modific? atitudinea fa?? de fostele state inamice cu care stabile?te raporturi de colaborare în cadrul unui „sistem de parteneriat”.
Speciali?tii americani apreciau c? în noile condi?ii, de dup? dispari?ia URSS ?i pr?bu?irea comunismului în Europa, dar mai ales dup? str?lucita victorie în prima campanie din Golf, eficien?a crescut? a sistemelor de armament era suficient? pentru a permite for?elor armate s? execute misiunile încredin?ate ?i s? realizeze scopurile r?zboiului numai prin întrebuin?area mijloacelor clasice de nimicire. Noua orientare urma s? treac? proba de foc prin aplicarea ei în cadrul coali?iilor multina?ionale destinate impunerii ?i men?inerii p?cii. Interven?ia militar? în Serbia, în sprijinul popula?iei albaneze din provincia Kosovo, a pus comunitatea interna?ional? în fa?a unui fapt împlinit. Pentru prima dat?, dup? r?zboi, o coali?ie politico-militar? (NATO) atac? un stat suveran, f?r? a avea acordul explicit al ONU. Acest precedent a determinat adoptarea la Washinton, cu ocazia anivers?rii a cincizeci de ani de existen?? a organiza?iei (aprilie 1999), a unui nou concept strategic. Potrivit acestuia Alian?a î?i asum? responsabilitatea de a ac?iona, exclusiv pe baza propriilor decizii, oriunde în Europa, deci în afara ariei proprii de securitate. Din acest moment statutul s?u de organiza?ie defensiv? intr? în v?dit? contradic?ie cu comportamentul real în arena interna?ional?. Se inaugureaz? astfel periculoasa er? a interven?iilor militare deschise ale statelor puternice împotriva celor mici; dreptul for?ei sfideaz? în mod f??i? for?a dreptului interna?ional. Încercarea de a implica din nou NATO în afara ariei sale legitime, în cadrul celui de-al doilea r?zboi din Golf (martie – aprilie, 2003), a e?uat datorit? opozi?iei dure a unora dintre alia?i (Fran?a, Grmania), argumentate prin lipsa unei rezolu?ii exprese a Consiliului de Securitate care s? o acrediteze.
Chiar dac? ast?zi nu se mai recunoa?te explicit, organizarea ?i planificarea militar? p?streaz? în aten?ie preg?tirea for?elor, cu destina?ie general?, în vederea unui conflict global clasic concomitent pe câteva teatre de ac?iuni militare. În paralel cu eforturile pentru fundamentarea unei noi concep?ii geostrategice, nu s-a renun?at totu?i, total, la conceptele „escalad?rii geografice” sau „orizontale”, punându-se accent pe capacitatea for?elor armate ale SUA ?i alia?ilor s?i de a duce, simultan, r?zboaie de propor?ii variabile, în diferite zone ale lumii, la mari distan?e una de alta (în Europa, Orientul Apropiat ?i Mijlociu, în Asia de Sud-Est, Africa ?i America Central?). Ac?iunile militare sunt precedate ?i înso?ite de ac?iuni politice, economice ?i de alt? natur?. Totodat?, se consider? ra?ional s? se dea lovitura inamicului, nu numai în locul unde s-a creat o amenin?are la adresa intereselor SUA ?i ale alia?ilor ci, ?i acolo unde el este slab ?i cel mai vulnerabil. Într-un raport privind strategia securit??ii na?ionale a SUA, prezentat de administra?ia Bush în martie 1990, se ar?ta deschis c? „. . . nici o asigurare nu este mai bun? decât certitudinea prezen?ei noastre în zonele geografice unde tensiunile exacerbate se pot transforma într-un pericol iminent la adresa idealurilor noastre”. Descurajarea continu? s? reprezinte dimensiunea esen?ial? a securit??ii. Ea trebuie s? determine adversarul s? con?tientizeze z?d?rnicia oric?rei ac?iuni ostile ?i s? garanteze flexibilitatea r?spunsului care vizeaz?: ap?rarea în caz de atac; amenin?area cu escaladarea conflictului; la nevoie represalii. În ordine sunt enumerate: alian?ele trainice, ap?rarea înaintat?, amplasarea for?elor în contextul proiect?rii securit??ii na?ionale la scar? planetar?. Aten?ie deosebit? este acordat? adapt?rii competen?ei militare la con?inuturile amenin??rilor, tehnologiei de vârf ?i armoniz?rii for?ei cu strategia în raport cu noile obiective. Principalele mijloace le reprezint? for?ele nucleare ?i spa?iale, tehnologiile avansate, mobilitatea strategic?, amplasarea for?elor, capacitatea de transport rapid în orice cadru geografic, baza de mobilizare sigur?. Folosirea for?ei este preconizat? pe dou? direc?ii esen?iale: pentru descurajarea oric?rei agresiuni; pentru ac?iuni în spa?iul geografic al lumii a treia.
10.2 În c?utarea noii strategii
Transform?rile produse în lume dup? încheierea r?zboiului rece au provocat o confuzie crescând? în elaborarea obiectivelor noii politici de securitate. Dac? înainte amenin??rile erau clare ?i puteau fi riguros monitorizate, acum acestea pot veni de oriunde ?i într-o diversitate de forme. Drept urmare, au ap?rut o multitudine de puncte de vedere ce configureaz? câteva curente: interna?ionalist, tradi?ionalist-izola?ionist, realist, na?ionalist, limita?ionist ?i idealist. Potrivit opiniei grupului de cercet?tori ai Diviziunii de Cercetare (RAND) a Armatei SUA (Norman D.Levin, studiu inclus în Programul „Strategie ?i doctrin?„), politica extern? ?i cea economic? vor trebui pe viitor s? guverneze strategia militar?; disiparea amenin??rilor impune necesitatea mai multor strategii care ar urma s? asigure securitatea fizic? a SUA, prevenirea apari?iei unui mare centru de putere ostil sau rival la scar? mondial? ori regional, precum ?i împiedicarea r?spândirii armelor de nimicire în mas?.
Schi?a noii strategii porne?te de la redefinirea rolului nord-americanilor, în problemele mondiale, prin renun?area la conceptul de „pax americana” (SUA suport? singur? sarcinile securit??ii planetare) ?i g?sirea unei formule care s?-i plaseze în centrul unei noi coali?ii de puteri cu care s?-?i împart? responsabilitatea. În continuare, aceasta, reformuleaz? necesit??ile militare prin limitarea efectivelor la cel mai mic num?r optim posibil ?i cre?terea capacit??ii de desf??urare rapid? a for?elor în zona de conflict. Deoarece peste 37% din comer?ul exterior este desf??urat cu ??rile din Asia (de dou? ori mai mult decât cu Uniunea European?), interesul american deja s-a deplasat în Pacific. La baza politicii de securitate în regiune stau rela?iile cu Japonia ?i realizarea unui parteneriat cu Rusia pentru prevenirea hegemoniei Chinei. Noua concep?ie relev?: tendin?a unei regresii dinspre global (r?zboi mondial) c?tre regional (r?zboaie locale); preocuparea pentru trecerea de la ap?rarea înaintat? la prezen?a înaintat?; predilec?ia pentru op?iuni flexibile de descurajare, în cadrul c?rora riposta militar? s? fie devansat? ori înso?it? de asigurarea eficien?ei celorlalte instrumente ale puterii na?ionale. Modelul de securitate american ar avea ca dimensiuni majore: r?spuns adecvat la factorii ce afecteaz? statutul de unic? superputere al SUA; instituirea unui sistem de securitate colectiv? sub egida „Grupului celor 8” ori a ONU, bazat pe mecanisme consultative ?i ac?iuni ferme colective; formularea unei noi politici externe care s? porneasc? de la suprema?ia valorilor universale asupra celor na?ionale ?i s? sus?in? democra?ia liberal? ?i economia de pia?? în toate regiunile; interdependen?a strategic? care s?-i permit? retragerea deliberat? din cadrul unor angajamente externe.
Studiul evolu?iei gândirii politico-militare americane pune în eviden?? unele muta?ii, schimb?ri care ar putea fi considerate importante ?i semnificative: reconsiderarea tipurilor de r?zboi posibile pentru SUA ?i a rolului armamentului conven?ional; trecerea progresiv? a unor responsabilit??i sporite pe seama alia?ilor; stabilirea modalit??ilor de interven?ie ?i folosire a for?ei în raport de particularit??ile situa?iilor locale ap?rute ?i de evolu?ia crizei; conceperea unor forme ?i strategii de interven?ie „mai credibile ?i mai eficiente”; împletirea mai strâns? a presiunilor politico-economice, ideologice ?i psihologice cu cele militare etc. Toate acestea sunt îns?, dup? opinia unor anali?ti, modific?ri de form? nu de con?inut, de esen??; se consider? c? gândirea geopolitic? care inspir? ?i comand? aceste transform?ri r?mâne în fondul ei neschimbat?. Au ap?rut unele „perturb?ri” în sistemul trebuin?elor care au luat forma unor nuan??ri ale intereselor americane în anumite perioade ?i zone ale lumii, dar ele nu au produs modific?ri de substan?? în planul general al prezerv?rii rolului de lider mondial al SUA ?i ap?r?rii înainte de orice a intereselor americane. Acest aspect este sesizat ?i recunoscut chiar în unele studii elaborate de-a lungul timpului de institute ?i agen?ii de prestigiu. Astfel, K.Holmes, cercet?tor la „Her Foundation” aprecia c? „…de?i doctrina nuclear? a SUA a evoluat întrucâtva în ultimii ani, concentrându-se mai mult asupra distrugerii for?elor militare decât a popula?iei, natura ofensiv? a bazelor sale nu s-a schimbat”. În prezent mai mult decât alt?dat?, suntem martorii unor continue manifest?ri ale politicii de for??: amenin?are ?i amestec în treburile interne ale altor state; preocupare pentru împiedicarea schimb?rii actualului raport mondial de for?e care le este net favorabil. În pofida intenselor eforturi pentru modernizarea ?i actualizarea gândirii geopolitice la realit??ile post r?zboi rece expresia teoretic? a tendin?elor actuale din cadrul practicii politico-militare americane r?mâne „doctrina descuraj?rii selective”. Adep?ii sus?in c? ea a fost conceput? pentru a descuraja adversarul în tentativa de a se lansa într-un conflict armat, în acest scop fiind necesar? men?inerea ?i consolidarea poten?ialului militar adecvat, clasic ?i nuclear. În ciuda uria?elor schimb?ri produse în lume continu? s? domine arhaica concep?ie dintotdeauna a înving?torului, aceea a ap?r?rii p?cii ?i prevenirii r?zboiului prin alte r?zboaie. Interven?ia în Balcani în sprijinul mi?c?rii separatiste albaneze din Kosovo, în cadrul c?reia a fost tragic lovit? Serbia ?i subminat? ultima r?m??i?? de Iugoslavie, este edificatoare în acest sens.
De?i se vorbe?te mai pu?in despre ea, „descurajarea selectiv?”, în realitate, nu reprezint? o amenin?are defensiv?, cum am fi tenta?i s? credem, chipurile pentru a evita r?zboiul ci, în fapt, valideaz? dreptul suveran doar al celui puternic de a face r?zboi ?i legitimeaz? o modalitate selectiv? de a-l purta ?i de a-?i stabili inamicii. Într-un articol ap?rut în „Foreign Affairs”, Caspar Weinberger, pe vremea când era ministru al ap?r?rii al S.U.A., scria c? „descurajarea este un concept multilateral” în cadrul c?ruia sunt incluse „trei componente stratificate: ap?rare, escaladare ?i represalii”. Aceste aspecte î?i men?in integral valabilitatea. Garantarea permanent? a ap?r?rii, gândit? sub forma unui scut orbital, urmeaz? s? fie asigurat? de c?tre sistemul antirachet? în curs de definitivare. Ultima dimensiune (represalii), a?a cum atest? bombardamentele asupra Bagdadului, Belgradului ?i Kabulului tinde s? devin? definitorie pentru comportamentul militar american. R?zboiul asimetric ?i cel asincron s-ar circumscrie tot acestei preocup?ri.
Patronând procesul de realizare a noii ordini mondiale, prin amenajarea spa?iului interna?ional în numele unor cauze umanitare, SUA ac?ioneaz? în fapt pentru gestionarea crizelor potrivit propriilor interese ?i prevenirea degener?rii lor în conflicte majore ce ar afecta balan?a global? de putere. Principalele mijloace pentru men?inerea actualei stabilit??i, care-i confer? ?i conserv? statutul de hegemon mondial, sunt pân? la urm? : intreven?iile de impunere prin for?? a propriului model de organizare social? ?i a propriilor valori în numele democra?iei (Haiti); bombardamentele în scopuri umanitare (Bosnia – Her?egovina, Kosovo, Iugoslavia); opera?iunile pentru impunerea ?i men?inerea p?cii (Somalia, Croa?ia, Macedonia etc.) desf??urate f?r? a ?ine întotdeauna seama de voin?a p?r?ilor. Acest orgoliu de a controla ?i a determina evolu?iile în lume, în numele unor valori ?i interese prezentate ca general-umane, intr?, îns?, în contradic?ie cu un proces obiectiv eviden?iat de mai mult? vreme. Teoreticieni americani de vaz? recuno?teau, referindu-se la doctrina descuraj?rii, c? aceasta nu ar mai fi determinat? preponderent de considerente politice, ci ar fi o consecin?? fireasc?, legic? a dezvolt?rii tehnologice. Se accept? implicit posibilitatea legic? a sc?p?rii de sub control a armelor, recunoscându-i-se procesului de perfec?ionare ?i dezvoltare a acestora o anumit? autonomie intern?, o dinamic? proprie; el nu mai poate fi deturnat din afar?, deci a c?p?tat caracter obiectiv. Astfel, C. Gray, pre?edintele „Institutului na?ional de politic? public?” al SUA, într-o cunoscut? lucrare de strategie afirma c?, „schimb?rile tehnologice sunt permanente ?i nu pot fi oprite”, atât strategii militari cât ?i politicienii fiind pu?i în situa?ia de a reac?iona cu o anumit? întârziere în utilizarea noilor arme. Se sus?inea direct c?, nu factorul politic ?i cel militar guverneaz? ?i controleaz? dezvoltarea tehnologiilor ?i armamentelor ci, datorit? progresului tehnologic, armamentul cunoa?te o evolu?ie proprie, incontrolabil?, determinând puterea politico-militar? s? se adapteze la acest proces, iar descurajarea nu ar fi decât o consecin?? obiectiv?. Deci oricâte justific?ri politico-doctrinare s-ar g?si, pân? la urm?, temeiul real al utiliz?rii for?ei armate este presiunea exercitat? dinspre armamentele care trebuie consumate ?i armatele ce urmeaz? s? le foloseasc? undeva pentru a-?i defula la exterior poten?ialul distructiv care, acumulat periculos, ar risca s? explodeze în interior. Globalismul ar putea reprezenta solu?ia salvatoare pentru a direc?iona, o vreme (secolul XXI), utilizarea armelor. De aceea, cu tot tragismul s?u, 11 Septembrie a reprezentat probabil pentru cinicii planificatori planetari balonul de oxigen care le-a permis scoaterea de pe plan?et? ?i lansarea în câmpul operativ-strategic a conceptului r?zboi antiterorist, purtat de c?tre SUA în fruntea unor coali?ii cu geometrie variabil?. Primele victime, ca urmare a inten?iilor înc? nematerializate(stabilizarea regional?), sunt afganii ?i irakienii, beneficiari ai unor regimuri de ocupa?ie militar?.
Dac? într-o democra?ie model, precum cea american?, tehnologia ?i arsenalele militare ajung s? predetermine decizia suprem? în stat, dac? mi?carea New Age reu?e?te s? o influen?eze ori s? o confi?te, substituindu-se factorilor legitimi este u?or de imaginat la ce dezastre se pot a?tepta planeta ?i omenirea din partea unei politici ale c?rei tr?s?turi dominante tind s? devin? ira?ionalitatea ?i ocultismul. Nu numai ordinea de pe planet?, ci îns??i specia uman? ?i via?a, sunt grav amenin?ate.