Motto:
„Poţi ucide o oştire, dar nu poţi ucide un popor”
de Musset
Sprijinind un regim marxist pe cale de destrămare, impus de mai mult timp şi subvenţionat de Moscova, în Decembrie 1979, trupele sovietice invadează Afganistanul, ţară islamică, relativ independentă şi nealiniată. Operaţiunea denumită „Furtuna 333” a fost pusă în operă, condusă de către serviciile secrete şi susţinută cu circa 40.000 de militari. Acest grav moment încheia un deceniu de frământări şi tulburări interne: în 1973 era înlăturată monarhia şi se proclama republica preşedintelui Daoud, în care se rezerva un anumit rol comuniştilor grupaţi în Partidul Democratic al Poporului, divizat de rivalităţile personale dintre cei doi lideri ai săi- Taraki şi Karmal; în aprilie 1978, o rebeliune condusă de Hafizullah Amin, cu largi infiltraţii în armată, îl îndepărta pe preşedinte şi îl aducea la putere pe Taraki; datorită unei conduceri autoritare şi a unei politici ce subaprecia tradiţia islamică avea să înceapă exodul populaţiei peste frontiere şi rezistenţa împotriva regimului; în martie 1979, Amin devenea prim ministru, iar după înlăturarea preşedintelui Taraki (omul sovieticilor), în urma unui complot, îşi asuma toate funcţiile în stat şi încerca o apropiere de opoziţia musulmană de dreapta şi de Occident; în scurt timp cruzimea şi extremismul noii guvernări au făcut-o atât de impopulară încât sovieticii nu scapă prilejul pentru a exploata acest moment favorabil şi, sub pretextul unei mai vechi solicitări de asistenţă militară bazate pe clauza unui tratat de prietenie, intervin în forţă; Amin este înlăturat şi ucis, iar Karmal, devenit secretar general al PDPA, ajunge preşedintele ţării.
Interesul sovieticilor faţă de menţinerea acestei regiuni în aria proprie de influenţă era motivat de necesitatea unui cordon de securitate cu lumea neslavă la propria frontieră (în trecut Afganistanul sprijinise revoltele musulmanilor din URSS), deci de oprirea ofensivei islamismului, dar şi de perspectiva realizării unui culoar de acces pe uscat către Oceanul Indian, unde se afla flota sa, în perspectiva dezmembrării Pakistanului în urma confruntărilor cu India. Acestora li se adăuga interesul pentru acapararea la preţuri mici a producţiei interne de gaze a statului agresat.
6.1 Aventurism sinucigaş
Implicarea militară sovietică a cunoscut o escaladare progresivă pe măsura amplificării conflictului intern, degenerării lui în război civil şi creşterii rezistenţei faţă de regim. În 1986 forţele de invazie ajunseseră deja la circa 120.000 de militari, cifră menţinută relativ constantă, iar numărul refugiaţilor afgani la peste 4,5 milioane. În mai , acelaşi an, ca rezultat al continuei degradări a situaţiei politico-sociale, este adus la putere regimul forte al generalului Najibullah (fostul şef al poliţiei secrete), care revigorează campania împotriva „mujahedinilor”, susţinuţi de către SUA, Pakistan, China şi unele ţări arabe. În paralel cu confruntarea militară, la Geneva, se desfăşurau, din 1982, negocieri afgano-pakistaneze sub egida ONU. Se încerca astfel iniţierea unui proces de reconciliere naţională care viza încetarea rezistenţei armate şi reîntoarcerea refugiaţilor, guvernul promulgând în acest sens o amnistie generală şi oprirea unilaterală a focului pe o durată de şase luni. La inspiraţia reformelor lui Gorbaciov se propunea instituirea unui sistem pluripartid şi constituirea unui guvern cu participarea opoziţiei, obiective care însă nu au putut fi realizate.
Rezistenţa armată, extrem de diferenţiată etnic şi religios, se regrupează treptat în două curente şi ele destul de neomogene: fundamentaliştii, care militau pentru republică islamică revoluţionară după modelul Iranului; moderaţii, care doreau reîntoarcerea la tradiţia monarhică. În timp ce armata sovietică şi cea afgană (oficială) controla oraşele şi principalele căi de comunicaţie, guerila, susţinută de către opoziţia din străinătate, controla mai ales zonele rurale, văile şi regiunea de la frontiera cu Pakistanul. Ca rezultat al unui acord sovieto-american privind reducerea progresivă, în mod reciproc, a implicării militare se încheie, la 14 aprilie 1988, un tratat care cuprindea: acordul bilateral între Afganistan şi Pakistan privind neamestecul în treburile interne şi renunţarea la forţă; revenirea în ţară şi la locurile de baştină a refugiaţilor; o serie de garanţii internaţionale din partea URSS şi SUA; retragerea, în decurs de nouă luni, sub controlul ONU, a forţelor sovietice.
Se apropia astfel de final o aventură militară ce se dovedise inoportună şi dezastruoasă pentru sovietici: pe parcursul a zece ani de război sângeros (1979-1989) s-a înregistrat o rată anuală de peste 7000 de militari morţi; costurile materiale suportate au depăşit anual trei miliarde dolari; Moscova a fost grav umilită, iar prestigiul său internaţional serios afectat, mai ales în lumea a treia. Cauzele acestui răsunător eşec au fost multiple, dar probabil determinant a fost faptul că Imperiul Roşu îşi epuizase potenţa şi se apropia de dispariţie ca rezultat al crizelor şi disoluţiei interne. Neputinţa, în acest război , exprima emblematic o neputinţă de structură şi de legitimitate a unui sistem ce se găsea deja la apus, într-o criză istorică ce prevestea nu numai continua sa degradare, ci şi iminenta prăbuşire. Tranşarea acestei confruntări între colosul sovietic şi neomogena rezistenţă afgană avea să fie făcută, până la urmă, de către istorie şi mai puţin de către beligeranţi; noua legitimitate istorică se poate spune că a început să triumfe, guerila afgană venind pe valul înnoitor al schimbărilor ce se produceau în lume în timp ce agresorul era deja condamnat. Nu se poate vorbi de o victorie militară a rezistenţei afgane, ci de sfârşitul unui destin imperial a cărui misiune se încheiase. Totuşi câteva concluzii de natură militară au darul de a îmbogăţi experienţa şi practica războiului modern.
- În primul rând, merită relevat că, intervenţia militară a fost precedată de o implicare disimulată care s-a circumscris cunoscutei practici a amestecului străin în treburile interne ale unui stat. Degradarea situaţiei interne a Afganistanului, care a ajuns până la război civil, s-a datorat permanentei încercări a sovieticilor, timp de aproape şaizeci de ani, de a face această ţară, împotriva voinţei ei, dependentă politic şi economic de Moscova prin practicarea unui soi de „finlandizare” sau de „sovietizare tiptilă” (H. Carrere Encausse);
- Eşecul îndelungatei încercări de ocupare nemilitară a adus URSS în situaţia limită de a se implica, pe faţă, printr-o agresiune militară brutală ce sfida comunitatea internaţională şi încălca normele elementare ale raporturilor dintre state. Acest lucru avea să provoace reacţie ostilă din partea întregii lumi, izolarea statului sovietic, pierderea prestigiului şi credibilităţii, chiar în rândul aliaţilor săi, simultan cu o continuă creştere a simpatiei şi sprijinului pentru poporul afgan;
- Soluţia militară s-a dovedit neviabilă, în ciuda imensului decalaj de potenţial, pentru că marea putere s-a confruntat cu o situaţie inedită pentru ea. După ce, timp de mai multe decenii, organizase sau sprijinise în întreaga lume guerile, insurgenţe, revoluţii şi războaie de eliberare, specializându-se şi ducând la perfecţiune respectiva practică, de această dată, s-a confruntat cu cerinţa organizării unei contrainsurgenţe pentru care nu avea suficientă calificare.
6.2 Nicăieri şi pretutindeni
Sovieticii au purtat, la fel ca americanii în Vietnam, un război clasic împotriva unui beligerant ce riposta în manieră neclasică, utilizând o strategie şi tactici neconvenţionale, procedee şi tehnici atipice. Mai întâi Moscova s-a dovedit incapabilă să stavilească imensul flux de refugiaţi, care căpătase o asemenea amploare încât ajunsese ca, aproape jumătate din populaţia ţării, să se afle „în bejanie”. Cei care afluiau în Pakistan şi Iran deveneau baza de sprijin financiar şi logistic, armata de rezervă din care insurgenţii îşi recrutau forţele, iar cei care se deplasau continuu, pribegind dintr-o regiune în alta în interiorul ţării, făceau imposibilă guvernarea, controlul situaţiei şi introducerea ordinii. Această migraţie continuă de populaţie a reprezentat cadrul perfect de acoperire a operaţiilor rebelilor. Practic, aceştia, au avut permanent un câmp nelimitat de acţiune în ciuda restricţiilor de ordin militar, mişcările lor rămânând incontrolabile. Apoi, un alt element, ce s-a dovedit insurmontabil pentru agresor, a fost dificultatea sau imposibilitatea de a stabili contactul cu inamicul, de a putea media, negocia, de a intra într-o relaţie politică cu el. Rezistenţa Afgană era atât de eterogenă încât nu exista o autoritate unică centrală care să o reprezinte. În rândul exilului fiinţau zece grupări ce se deosebeau radical din punct de vedere politic, etnic, religios, cultural, social. Între acestea şi comandanţii rezistenţei din interior se manifestau serioase rivalităţi şi disensiuni cu privire la perceperea interesului naţional, modul de organizare a statului, concepţia operaţiilor, prioritatea obiectivelor şi tactica folosită. Această disipare a inamicului făcea incoerentă orice strategie de contracarare unitară a sa. Lipsa de colaborare şi coordonare între forţele rebele îi puneau pe sovietici în faţa unei „puzderii” de fronturi, în imposibilitatea de a interpreta inamicul, de a-l înţelege global şi contracara eficient. Erau nevoiţi să inventeze şi adopte soluţii pentru fiecare acţiune punctuală a acestuia. Inamicul se sustrăgea, practic, oricărei logici, toate schemele şi modelele tactice clasice ale sovieticilor se dovedeau inadecvate şi inoperante. Superioritatea proprie în forţe şi tehnologie care se preta utilizării într-o concepţie unitară, globală nu putea fi valorificată, tocmai datorită faptului că erau nevoiţi să răspundă la o mare diversitate de situaţii concomitente sau succesive. Drept urmare a acestui fapt, ei s-au aflat mereu în imposibilitatea de a prelua şi menţine iniţiativa operaţiilor. În loc să se comporte ofensiv, sovieticii au fost obligaţi, tot timpul, să îşi adecveze răspunsurile la situaţii inedite, nevoiţi să suporte o continuă hărţuire, să pareze şi să încerce să prevină atacurile micilor formaţiuni şi acţiunile de mică amploare, dar hotărâte şi purtate cu o frecvenţă ridicată ale insurgenţilor. Deşi formal întregul Afganistan se afla sub ocupaţie sovietică, în mod real circa 80-90 la sută din teritoriu era sub controlul efectiv al guerilei. Luptătorii acesteia (circa 300 de mii) acţionau în munţi, în păduri, pe văi, atacau noaptea şi pe orice condiţii de vreme din interiorul sau exteriorul oraşelor, organizau puternice rezistenţe în zone rurale ori ambuscade pentru coloanele sovietice şi ale armatei afgane, străpungeau dispozitivele de apărare ale acestora şi loveau grupările de tehnică grea, ori aruncau în aer depozite şi alte obiective militare.
În sfârşit, o altă vulnerabilitate majoră a agresorului a reprezentat-o chiar sofisticata sa tehnică de luptă, performantă dar inadecvată strategiei insurgenţilor, luptei în munţi şi într-o ţară cu puţine căi de comunicaţie şi împotriva grupurilor mici dispersate şi aflate în continuă mişcare. Multe dintre operaţiile desfăşurate în cadrul cunoscutelor tactici antiguerilă – „cercetează şi distruge” şi „pământ pârjolit” -, de către forţele speciale, grupurile de comando elipurtate, bombardamentele împotriva satelor, atentatele împotriva conducătorilor rezistenţei au lovit în gol ori s-au soldat cu rezultate minore tocmai datorită concentrării puterii de foc asupra unor obiective punctiforme, nereprezentative ca valoare. Unul dintre marile eşecuri l-a reprezentat încercarea de a prelua şi controla regiunea de frontieră cu Pakistanul în scopul blocării afluxului şi aprovizionării insurgenţilor. Mijloacele tehnice de luptă masive au reprezentat ţinte facile pentru armamentul portativ, individual antiaerian şi antitanc al rebelilor.
Dificultăţile interne ale Imperiului, presiunile internaţionale ca şi lipsa de perspectivă a războiului în Afganistan au determinat, până la urmă, Moscova să ordone (1989) retragerea forţelor sale armate. Sovieticii au plecat, însă cutia Pandorei a fost lăsată deschisă. După prăbuşirea regimului lui Najibullah conflictul intern, având cauză rivalităţile interetnice şi religioase, precum şi neînţelegerile şi orgoliile liderilor explodează, în toată amplitudinea sa, sub forma unui sângeros război civil ce s-a dovedit de neoprit şi de necontrolat. Invazia sovietică s-a încheiat dar războiul, odată declanşat, nu a mai putut fi stăvilit. Foştii aliaţi împotriva Moscovei, atraşi de această dată în orbita intereselor statelor vecine şi din regiune, cu sprijinul acestora au reluat confruntarea dintre ei.
6.3 Război de autoexterminare?
Sovieticii au eşuat în Afganistan de două ori: în primul rând în încercarea de a „altoi” pe cale „revoluţionară”, deci prin mijloace atipice neconvenţionale, propriul model (comunismul) pe un trunchi inadecvat (un popor islamic şi agrar), care a provocat fenomenul natural de respingere; apoi, încercând să menţină prin forţă, adică militar, prin mijloace clasice o grefă incompatibilă cu nivelul de dezvoltare, civilizaţie şi tradiţiile poporului afgan. Se poate spune că URSS a compromis în această tentativă atât varianta clasică, militară de agresiune cât şi pe cea neconvenţională, atipică exersată timp îndelungat şi cu mult succes în alte părţi. Moscova a încheiat un război pe verticală în care o mare putere, folosind tehnologie aflată la graniţa celui de-Al Treilea Val, s-a confruntat cu o civilizaţie aproape tribală, care lupta după obiceiul pământului potrivit unor mentalităţi proprii, de cele mai multe ori, cu arme de împrumut şi de ocazie. Abandonarea Afganistanului marchează începutul sinuciderii pentru sovietici datorită pierderii autorităţii şi credibilităţii în politica internaţională. Mitul invincibilităţii cade, iar lumea devine tot mai încrezătoare în posibilitatea încheierii epocii sovietismului. Începea însă un război, de această, dată pe orizontală, alimentat preponderent religios şi etnic, între beligeranţi (foşti aliaţi) aparţinând civilizaţiei agrare în a cărui panoplie se întâlnesc, deopotrivă, arme şi procedee tradiţionale, dar şi dintre cele mai sofisticate. Un război de sinucidere în cadrul căruia nu există nici un fel de reguli şi de limite juridice ori morale, o confruntare preponderent pasională, sanguinară în care dimensiunea politică este înăbuşită în fanatismul religios al talibanilor, ce transcende şi substituie raţionalitatea socială.
Adepţii mollahului Omar, cel care a îmbrăcat mantia profetului, aveau să proclame, odată cu ocuparea Kabulului şi mutilarea publică a lui Najibullah, ultimul preşedinte prosovietic, “era talibanilor ». Miliţiile celor câteva zeci de mii de fanatici (talib- student), cu Coranul într-o mînă şi arma în cealată, cer reîntoarcerea la puritatea originară a Islamului, instituind un regim autocrat, opresiv, de tip medieval peste cele 26 milioane de afgani. Începând cu 1997, « soldaţii lui Dumnezeu » fac din Afganistan ţara tuturor interdicţiilor (televiziune, presă, cărţi, bijuterii, nunţi şi chiar râsul). Instituţiile statului modern sunt lichidate în favoarea legii canonice islamice, care domină absolut. Este proclamat Emiratul Islamic Afganistan în peste 90% din teriroriu, în cadrul căruia femeile sunt supuse celei mai crunte discriminări, masacrarea opozanţilor şi « ereticilor » devine politică de stat, sunt dărâmate străvechile statui ale lui Budha, iar Ossama ben Laden ( considerat teroristul numărul unu al planetei), devine oaspete de onoare cu reşedinţă permanentă. Istoria consacră un nou concept – fundamentalismul islamic (talibanism), ca regim politic extremist fundamentat pe precepte religioase ce cultivă oprimarea şi supunerea necondiţionată. Acesta avea să fie alăturat, iar apoi identificat curând cu terorismul.
Prigoana şi teroarea internă, ce va determina exodul a peste 1,5 milioane afgani numai în Pakistan, campania de exterminare a grupărilor politice şi etnice rivale, găzduirea unor importante grupări teroriste şi refuzul expulzării lui Osama ben Laden ( pentru care, în 1999, ONU impusese sancţiuni financiare şi comerciale) au pregătit, după evenimentele din 11 Septembrie, intervenţia militară a comunităţii internaţionale.
Aceasta este declanşată, la 7 octombrie 2001, de către o coaliţie având în frunte SUA. Ea îmbracă forma ofensivei terestre a trupelor « Alianţei Nordului », ce grupa opoziţia internă formată dintr-un mozaic de etnii, triburi şi clanuri aparţinând minorităţilor, sprijinită de operaţia aeriană a aliaţilor, desfăşuarată sub deviza « bombe şi hrană ». Regimul se prăbuşeşte, în capitală se instituie o guvernare cu largă reprezentare, iar rămăşiţele talibanilor şi structurilor teroriste îşi mută bazele în sud (Kandahar) şi în Pakistan, unde continuă rezistenţa sub forma guerilelor armate şi a atacurilor teroriste. Noul guvern este sprijinit militar de comunitatea internaţională, sub egida ONU, în scopul refacerii structurilor statale, stabilizării situaţiei interne, lichidării focarelor teroriste şi democratizării ţării. Confruntările însă continuă, situaţia fiind încă departe de a se stabiliza.
O succintă privire asupra odiseei poporului afgan avertizează asupra grozăviilor practicii amestecului în treburile interne ale unui stat, a transformării popoarelor în cobai pe care să se experimenteze diverse reţete de implementare a unor interese străine de aservire şi dominare. Din 1979, s-a încercat altoirea în spaţiul afgan a trei iluzii: comunismul, care a falimentat odată cu sovietismul ; talibanismul, care a sucombat în fundamentalism terorist; “ democraţia”, ultimă încercare, bazată pe o doctrină modernă, ce se doreşte a prinde pe un popor dominat încă de arhaism. Dacă şi această ultimă speranţă eşuează, atunci Afganistanul va deveni probabil butoiul cu pulbere al Asiei. Pe un mozaic etnic, cultural, religios, politic şi economic se vor mula interese şi influenţe adiacente cu ramificaţii în Pakistan, Iran, India, spaţiul ex-sovietic şi lumea arabă. Coincidenţa armamentului nuclear din vecinătate cu terorismul zonal ar putea duce la inaugurarea, în plină eră a scienticii, a epocii războaielor totale de autoexterminare.