Iart?-m?, Doamne, pentru cutezan?a acestei întreb?ri, ?tiu c? toate se fac din ?i prin voia Ta! Hegel spunea c? tot ce e real e ra?ional ?i cum nu m? pot îndoi de realitatea Ta, nici de faptul c? m-ai înzestrat cu ceva ra?iune este fireasc? îndr?zneala. Ca „Cel ce Este” reprezin?i îns??i ra?iunea ?i, prin mine, Tu e?ti cel care caut? r?spunsuri. Chestiunea nu are nimic etic în ea, este o problem? pur ontologic? ?i r?spunsurile, probabil, le afl?m doar cu inima, dar numai prin aceste fr?mânt?ri ?i iscodiri ale min?ii ar putea fi eliminate multe dintre contradic?iile ?i erorile gândirii umane ?i poate fi pus? pe temeiuri mai apropiate de adev?r doctrina despre Tine ?i implicit cunoa?terea lumii. Str?dania mea î?i afl? motiva?ia suprem? ?i iertarea în faptul c? antropoteismul este formula unificatoare cea mai cuprinz?toare a revel?rii misterului T?u în orizontul terran.
Problema dec?derii nu vizeaz? o anume stare de alterare a divinului, ci e problema Crea?iei ?i a Devenirii de la Genez? pân? la Om. În nefiin?a Ta, ca Theos, reprezin?i perfec?iunea unicit??ii, ordinea intrinsec? (sacralitatea), absolutul neontic ?i agnostic. Corespunz?tor acelui timp ?i acelei ipostaze eu, Omul, nu pot vorbi despre Tine pentru c? nu exist ?i firesc n-am cum s? cuget. Nu pot ?ti când ?i cum Indefinitul, pe care încerc s? mi-l reprezint drept un ghem compus din cicluri înf??urate peste cicluri într-o re?ea închis?, rupe din sine firul Începutului fiin??rii Tale. Mi-e imposibil, de asemenea, s?-mi reprezint lungul drum str?b?tut de c?tre aceast? fiin?are de la infinitate la tridimensionalitatea în care, cândva, apar ?i eu. Momentul pân? la care îmi este permis? extrapolarea este cel al Genezei biblice ori big bangului ?tiin?ei, când Tu erai deja Fiin?? ?i î?i continuai desf??urarea firului devenirii în orizontul în care aveam s? m? profilez ?i eu drept chip al T?u. Lumea c?reia îi apar?in este o continuare a fiin??rii ?i ea s-a înfiripat din Tine, rostindu-Te pe Tine, cel de pân? la mine – AUM. A?a ai ap?rut ca Cer, P?mânt, Ap?, Lumin? pân? la Om. Pot spune c? eu sunt întruchipare a ecoului vibra?iei Tale în tridimensionalitate. De?i OM este identic cu AUM, fiecare cuprinzându-se în cel?lalt, totu?i distan?a de la Tine pân? la mine r?mâne un mister. Aceasta pentru c? eu, depozitarul tridimensional al Fiin?ei, în ipostaza material? sunt trec?tor; prin raportarea la Tine, probabil, am via?a unei particule elementare. Str?mo?ul meu Adam dispunea de o durat? care îi permitea s? Te vad? ?i s?-?i vorbeasc?, îns? durata mea corpuscular? nu-mi permite decât presim?irea existen?ei Tale, ca fiin?? în mine, sub forma misterului. Tr?ind în acest orizont al misterului am cuno?tiin??, ?tiu de existen?a Ta ?i a Mea, iar prin raportarea la ceilal?i am c?p?tat chiar identitate (Dumitru – chip al T?u) doar ca autocon?tien?? de Mine. ?tiu c? sunt, îmi relev f?ptura, dar nu ?tiu cine sunt, nu am acces la nefiin?a mea decât prin moarte. De aceea, Eu sunt misterul T?u în uni, bi ?i tri dimensionalitate! Nu pot cuprinde, autocon?tientiza acest mister care sunt ?i care E?ti datorit? limitelor condi?iei mele corpusculare (trupe?ti). Poate c? nu sunt decât lumin?, care “aici” î?i vizualizeaz? corpuscularitatea, iar “dincolo” ondularitatea. Numai prin moarte – nefiin?are aflu cine sunt, iar ca und? m? identific cu câmpul T?u. Deci via?a mea p?mântean?, realitatea, fiin?a Dumitru r?mân o aparen?? pentru mine pentru c? în starea de muritor nu m? pot identifica cu mine, cel de “dincolo”, nu pot fi ?i con?tient ?i în mine. Paradoxul meu existen?ial ca om const? în aceea c? sunt con?tiin?? a ceva ce-mi preexist?, dar nu ?tiu a ce. Existen?a mea (nefiin?a) m? precede ca mister ?i nu mi-o pot recupera decât prin murire. Pân? atunci sunt nevoit s? cred în aceast? existen??, adic? s? cred în Tine ?i s? m? îndoiesc tot timpul de mine, terranul.
Drept con?tiin?? Tu ai realitate, dar eu nu Te pot cuprinde ?i realitatea Ta pentru mine devine ipotetic?. Pentru a-?i descoperi existen?a trebuie s? Te caut în mine, s? cred c? exi?ti ?i s? încerc s? mi Te reprezint. Apostolul Pavel vorbe?te despre starea de dec?dere a omului datorat? firii sale p?c?toase, mediului stric?cios ?i ispitei diavolului. Firea omului nu trebuie, îns?, redus? la comportamentul între semeni, ci la capacitatea individului de a revela misterul T?u. Orientarea c?tre trupesc (satisfacerea poftelor) leneve?te mintea ?i îl îndep?rteaz? pe om de la menirea sa. Existen?a paradisiac? („pic? par? m?l?ia?? în gura lui N?t?flea??”) f?cea din el un infirm nefolositor Devenirii. R?zvr?tirea luciferic? (cunosc?toare) avea s?-i permit? recuperarea menirii. Îns? tr?irea trupescului în condi?ia sa de muritor avea s?-i altereze mediul în care se manifesta. Trupescul, inducând erori în reprezentare scotea la suprafa?? un mister tulburat, ordinea sa intern? vizualizându-se drept haos. În p?catul omenesc se m?soar? aceast? tulburare, dec?dere a Ta!
Este firesc atunci s? m? întreb dac? sunt eu un produs veritabil al devenirii Tale ori sunt un rebut. Prin mine Te autodezv?lui Tu, cel adev?rat ori sunt un fals? Sunt eu un cap?t al autocunoa?terii de Tine ?i am vreun rol în aceast? procesualitate? Am eu un destin ?i dispun de capacitatea de a mi-l în?elege ?i urma? Sunt eu de o fiin?? cu Tine (posed demiurgie) ori sunt doar o f?ptur? (creatur?)? R?spunsurile, m?car la unele dintre acestea, m-ar putea l?muri dac? în mine – aceast? oglind? magic? a autodezv?luirii Tale – Te vezi ?i Te recuno?ti pe Tine ca unic adev?r ori ca o iluzie, aparen?? deformat?. Pân? la urm? problema dec?derii Tale de la în?l?imea Cerului e problema autenticit??ii ?i verosimilit??ii mele ca fiin??!
Spre a m? face mai bine în?eles ar trebui l?murit, cât de cât, raportul între existen?? ?i realitate (esen??). De obicei, în limbajul comun, cele dou? categorii descinzând din “a fi” se identific? ?i de aici se nasc o serie de confuzii. Ele cap?t? sens ?i semnifica?ie distinct? numai prin corelarea cu “a ?ti”. Când ne referim la nefiin?? ne reprezent?m neantul, nonexistentul. Dar în vorbirea noastr? acest neant (lips? a ceva) exprim? totu?i “ceva”, o stare anume, starea de “a nu fi”. Deci aceast? stare, de?i nu are reprezentativitate ontic?, exist? totu?i ca reprezentare gnostic?. ?i atunci apare problema reprezent?rii pentru sine a ceva ce nu exist?. Ie?irea din impas se face dac? accept?m nonexistentul ca “ceva” având demnitate ontic?, dar care nu poate fi reprezentat gnostic. Nefiin?a este o existen?? despre care nu se ?tie, este “ceva” în sine. Acel “ceva” ajuns în starea în care se ?tie despre el convenim s? îl numim realitate. În percep?ia noastr? realul înseamn? existen??, iar irealul, ca lips? a existen?ei, nonexisten??. Deci, nefiin?a e ceva care exist?, dar despre care nu se ?tie, iar fiin?a (realitatea) e ceva care exist? ?i despre care se ?tie. Existen?a e o categorie transcendent? omului. Tu, Doamne, existai ?i când eu nu eram ?i nu aveam habar de Tine. La fel ?i lumea, exista ?i înainte ca eu s? m? nasc. Dar ea a c?p?tat realitate abia dup? ce eu am început s? o percep. Realitatea este o apari?ie imanent? omului ?i ea une?te pe “a fi” cu “a ?ti” despre acel “ceva”. F?r? om existen?a nu poate avea realitate. Pot exista lucruri ?i lumi despre care nu ?tiu, dar au realitate numai cele despre care eu ?tiu. La fel se întâmpl? ?i cu Tine. Ca nefiin??, Tu e?ti o existen?? în sine ?i devii fiin?? (cape?i realitate) numai în momentul în care începi s? ?tii despre Tine (con ?tiin??) prin mine. Deci, ca fiin?? e?ti ?i con?tiin??! Eternitatea Te face s? fii simultan nefiin?? (existen?? în sine), adic? incon?tien?? ?i fiin?? – realitate ca existen?? a sinelui T?u. Ca realitate, Tu nu ar mai trebui s? coincizi cu Tine însu?i, s? fii un altul, în afara Ta – p?rere a Ta despre Tine! Dar cum fiin?area este autorevelare a nefiin?ei, existen?a ?i con?tien?a Ta se identific?, sunte?i una ?i aceea?i. Ai unicitate tocmai pentru c? numai Tu po?i fi simultan nefiin?? ?i fiin??. E?ti unicul care po?i fi în sine pentru sine, adic? identitatea absolut? ?i implicit perfec?iunea.
Omul adamic – întrupare nu doar a rostirii (p?mânt), ci ?i a sufl?rii Tale, cel cu care Tu discutai era o realitate paradisiac?, ?tiai Tu ?i alaiul lumilor înconjur?toare despre existen?a lui. Dar Adam nu avea autopercep?ia propriei existen?e, vorbea cu Tine ?i nu ?tia c? este gol, habar nu avea despre sine. Tocmai aceast? stare de gol f?cea din el o eternitate inexistent? pentru sine exprimat? prin nirvana. Ca o parantez?, este foarte semnificativ? aceast? metafor? biblic? a golului, dar înc? nevalorificat? în teologie. Potrivit ?tiin?ei actuale, peste nou?zeci la sut? din universul nostru îl reprezint? golul (vid energetic); o sut? de grame de materie radiaz? trei miliarde kw de electricitate (deplasare de goluri). Se vorbe?te despre vidul cuantic, nucleul atomic (a suta mie parte din atom) con?inând 99, 99 la sut? din masa sa. Materialitatea (plinul) raportat? la gol este aproape o aparen??. Deci, cu aproxima?ie, se poate afirma c? lumea este energie ?i informa?ie, adic? spirit sau con?tiin??! Materialitatea formeaz? doar o pelicul?, membran? a unui infinit balon. Dac? Tu po?i fi reprezentat drept balonul f?r? membran?, golul nem?rginit, Adam era membran? opac? cu goliciunea la exterior. ?i cam a?a am putea reprezenta rela?ia dintre mine – omul ?i Tine – divinul, Tu e?ti golul absolut, iar eu plinul relativ (temporal)! Crea?ia ca drum c?tre “umanizarea” Ta, prin c?utarea chipului, este c?utarea unei marginalit??i (form?). Aceast? c?utare a chipului e dec?derea Ta! Cunoa?terea Ta prin uman este calea invers? a eliber?rii de aceast? opacitate a omului prin evadarea din m?rginire. Recuperarea golului s?u e tocmai procesualitatea “dumnezeirii”, adic? a reautentific?rii Tale (resacralizare).
Continuând ideea, putem spune c? Adam era o existen?? în sine ?i chiar dac? interrela?iona r?mânea totu?i o nefiin??, nu avea realitate pentru sine. El era un prunc care se bucura de aten?ia celor din jur, dar nu ?tia c? exist?, nu avea con?tien?? (?tiin?? de sine). Probabil, el trebuia s? parcurg? un ciclu natural al cre?terii ?i maturiz?rii în cadrul c?ruia ie?ea treptat din sine ?i c?p?ta con?tien?? “în veacul ce va s? vin?”. ?i aceasta era calea veritabilei deveniri. Ceva îns? s-a întâmplat în crea?ia Ta ?i, dup? spusa Vechiului Testament, f?r? ca Tu s? ?ti ?i s? î?i dai acordul! Dar ceva din afara Ta era imposibil, fiindc? e?ti Totul. Ceva f?r? voia Ta, iar??i era imposibil pentru c? e?ti atotputernicul; la fel f?r? ?tirea Ta, pentru c? e?ti atoate?tiutorul.
Cine s? fie, atunci, acel ?arpe care a intervenit în ordinea Ta, tulburând-o? Dac? el este numit “prin?ul” ?i “dumnezeul acestei lumi”, “domnul puterii v?zduhului”, Tu cine mai e?ti? Nu putem face decât presupuneri. Prima ar induce o diferen?iere între Fiin?a Suprem? – Absolutul ?i înf??i?area ei în universul tridimensional – Fiin?a Trinitar?. Aceast? fiin?are trinitar? este Cuvântul care se roste?te – creeaz? din sine ?i rostuie?te – ordoneaz? lumea potrivit sie?i. Dar cuvântul poate rosti ?i adev?r – binele (corectul) ?i minciun? – r?ul, incorectul, deformatul. Legea Fiin?ei Supreme era ca s? nu se m?nânce fructul Pomului Cunoa?terii pentru c? în acest univers lipsea dimensiunea care f?cea posibil? distinc?ia binelui de r?u, lucru ce ar fi afectat Devenirea ?i implicit construc?ia lumii noastre – Crea?ia. Trinitatea, prin rostire (puterea germinativ?) creeaz? lumea ?i în ziua a ?asea “s-a uitat la tot ce f?cuse ?i iat? c? erau foarte bune”. Privindu-l îns? pe Adam ( cel “asemenea nou?”), perla crea?iei, cum umbla gol ?i ne?tiutor pin rai, Trinitatea are revela?ia incompletitudinii lumii sale fa?? de lumile de “dincolo”. Cea care f?cea, în mare m?sur?, diferen?a era cunoa?terea – poten?a interzis?. Ea trebuia ob?inut? la cap?tul Devenirii (sfâr?itul veacului) ?i reprezenta modalitatea ?i posibilitatea saltului în dimensiunea superioar?, momentul prim al întoarcerii Fiin?ei la sine. Aceasta era calea corect?, adev?rat? a evolu?iei lumii noastre tridimensionale ?i ar fi durat o ve?nicie.
Pentru a dep??i starea ?i a for?a etapele devenirii, ?arpele, animal al crea?iei, este inspirat s? o ademeneasc? pe Eva ?i se petrece episodul biblic prin care, intrând în posesia cunoa?terii, crea?ia e ridicat? la demnitate superioar?. Numai c? în loc s? fie autocunoa?tere (autodescoperire de sine), cunoa?terea fiind dat? dintr-o dat?, devenirea î?i pierdea rostul. Fiin?area în universul tridimensional nu mai era necesar? ?i atunci lumea noastr? ar fi trecut în nefiin??. Pentru a bloca aceast? perspectiv?, ce împiedica autodezv?luirea germinativ? ?i autocunosc?toare, intervine Fiin?a Suprem?, adic? Tu, Doamne, ?i oblig? Trinitatea (blestemul ?arpelui), f?când o sp?rtur? în eternitate, s? coboare pe p?mânt sub forma ADN-ului (genomul uman), Kundalini, Yin ?i Yang spre a continua devenirea (autodezv?luirea) într-o alt? form?. Fiin?area în tridimensionalitate este astfel salvat?, îns?, prin dec?derea Fiin?ei Trinitare. Numele ei va fi de atunci Satan, Diavolul, Leviatan, Lucifer, veghetorul acestei procesualit??i a recuper?rii fiin?ei prin p?timire, suferin?? ?i murire trupeasc? – cale a mântuirii. Con?tiin?a asiatic? î?i reprezint? prin ?arpele cu ?apte capete tocmai aceast? în?elepciune dec?zut? spre a putea continua fiin?area ?i lumea tridimensional? prin f?ptura uman?. Cre?tinismul ?i-l reprezint? drept simbol al r?ului, oponent al divinit??ii. Acel dublu helix spiralat ca o scar? urc?toare al ADN-ului ar fi Tat?l ?i Duhul, iar Fiul ar fi omul. Kundalinii (acela?i ?arpe) este energia vital? care urc? din zona sacral? a genezei (organul genital) c?tre cap, unde devine con?tien??. Prin ea incon?tientul codului genetic (libidou) devine ra?iune. Pe Axis Mundi, aceia?i doi ?erpi?ori înf??ura?i (caducelul) semnific? canalele prin care circul? energiile yin ?i yang.
Poate c? cel mai corect î?i reprezentau aceast? rela?ie, între Fiin?a Suprem? – Dumnezeu ?i Trinitate – fa?eta sa în universul nostru, geto-dacii. Zalmoxianismul era simbolizat prin celebra spiral? dacic? cu o singur? spir? – în?elepciunea capului Marelui Lup Alb (divinitatea) unit cu trupul dragonului de pe drapel (omul fiu al ?arpelui). Str?mo?ii no?tri se considerau descenden?i ai Marelui Dragon Alb – Calea Lactee, galaxie din care, având în vedere pozi?ia periferic? a sistemului solar c?ruia îi apar?inem, un nou ciclu al fiin??rii umane (civiliza?ie) se preg?te?te de încheiere, urmând s? evadeze.
Se pune fireasca întrebare, dac? a?a s-au întâmplat lucrurile atunci lumea noastr? de ast?zi e una veritabil?? Devenirea de dup? episodul adamic este aceea?i cu cea care s-ar fi petrecut dac? ispitirea nu se producea? În ce m?sur? accesul la cunoa?tere a deturnat sensul real al evolu?iei ?i dac? lumea noastr? de ast?zi nu reprezint?, mai degrab?, o involu?ie, iar rostul mântuirii este corectarea ei? Distan?a s-ar putea exprima prin diferen?a între omul primordial – crea?ie sacr? patern? (duhovnicie) ?i omul actual, n?scut prin uterul matern. Primul avea eternitate, cel de azi are con?tiin??. Devenirea a sacrificat eternitatea spre a ob?ine un lic?r de con?tien??. Cine este acest om post adamic? Primul este Cain, fiul Evei ademenite, probabil, conceput cu ?arpele – cel înnobilat cu poten?a Trinit??ii. El este adulterinul mo?tenitor genetic al divinit??ii trinitare (de?ine puterea Cuvântului cunosc?tor), al firii reptiliene a ?arpelui ?i al p?catului matern. Din linia sa genetic? descind, în vremea noastr?, misterioasele familii elitiste ce formeaz? selecta ocult? reptilian? care conduce lumea. ?tia el ce ?tia Iisus când îi numea pe înv??a?ii Templului, exponen?ii poporului ales, “?erpi ?i pui de n?pârci” ?i le spunea cu repro?: “Voi ave?i de tat? pe Diavolul.” Mare parte a masoneriei contemporane descinde din r?m??i?ele celebrilor cavaleri ai Templului, poate motivat c?s?pi?i de c?tre regele Fran?ei. Urma?ii Evei cu Adam, împ?rt??ind destinul abelian, formeaz? majoritatea ce isp??e?te blestemul divin, suportând deciziile ale?ilor dolihocefali ai minorit??ii cainiene.
A doua presupunere ar fi c? episodul dec?derii adamice s-a produs în urma unor tulbur?ri ale ordinii ?i unit??ii interne a Trinit??ii în universul nostru tridimensional, care a f?cut ca el s? evolueze, potrivit legii entropiei (pierderea c?ldurii), c?tre ro?u (recuperarea iubirii). Se vorbe?te adesea despre r?zboiul din Cer. Acesta nu Te poate implica în niciun caz, Doamne, ci doar p?r?i ale Totului care vibreaz? disonant fa?? de estetica cosmic?! S? se fi produs oare o gâlceav? între cele trei energii primordiale, ce a deturnat sensul real al evolu?iei încât lumea noastr? de ast?zi arat? altfel decât sacralitatea logic? a devenirii? ?arpele nu putea fi inspirat decât de c?tre Duhul Sfânt (spiritul) ?i prin ispitirea lui Adam cu fructul oprit a introdus mai mult? cunoa?tere în ecua?ia fiin?ei (Devenirii), stricându-i echilibrul intern. Sedus de himera cunoa?terii, omul paradisiac începea s? se afunde în jungla ne?tiutului ?i pentru c? se îndep?rta de Tat?l, sl?bea iubirea, putea deveni incontrolabil ceea ce ar fi putut duce la scindarea Crea?iei. Pentru a salva situa?ia, Tat?l îl blesteam? pe ?arpe s? se târasc? în ??rân? ?i s? se hr?neasc? cu ??rân?. Dar Adam era p?mânt (??rân?) ?i suflare de duh – via??. Duhul, dec?zut în Lucifer, lumineaz? acum mintea omului, dar îi ?i m?nânc? trupul. ?i tocmai aceasta este murirea urma?ilor omului primordial! Prin moartea trupului, prin care se manifesta, cunoa?terea î?i pierde din for??, devine secven?ial? ?i e recuperat? dup? dispari?ia acestuia. Lucifer (Duhul dec?zut) ajunge s? ipostazieze tocmai moartea, cunoa?terea care îndep?rtându-se de iubire (Tat?l) ucide pe de?in?torul ei.
Se mai produce, astfel, înc? o ruptur? la nivelul Fiin?ei. Adam, cel creat “ dup? chipul nostru” (Geneza), era ?i el un fiu divin. Asta înseamn? c? Fiul ?i Adam paradisianul erau fra?i ori cele dou? fa?ete ale hermafrodiei, care îi confereau primului condi?ia de “d?t?tor de duh”, adic? de via??. Prin murirea Adam-ului cunosc?tor Fiul î?i pierde aceat? poten??. Ea s?l??luie?te îns? în omul primordial, care, de?i devenit muritor, unindu-se cu Eva reu?e?te s?-?i salveze fiin?area prin procreare. ?i poate c? tocmai de aici eman? taina cununiei ?i statutul inferior (uneori de fiin?? spurcat?) al femeii în cre?tinism. Mitul Fecioarei încearc? numai o reabilitare par?ial?. De aceea, procrea?ia e o crea?ie a fiin?ei dec?zute, iar omul de ast?zi este p?c?tos din na?tere prin firea sa. Ie?irea Fiului din divinitate ?i venirea pe p?mânt drept Iisus spre a-l ajuta pe urma?ul lui Adam s? se mântuiasc?, adic? s? se elibereze de murire are în vedere, în fapt, refacerea acelei organicit??i ancestrale. Recuperarea omului înseamn? recuperarea hermafroditiei, a poten?ei Fiului de d?t?tor (model) de via??, resacralizându-se Devenirea ?i Crea?ia.
Existen?iali?tii (Sartre) explicau drama uman? ca emanând din faptul c? existen?a omului precede esen?a. De pild?, dac? modelul, arhetipul informa?ional “avion” (esen?a) apare în mintea omului ?i abia dup? aceea cap?t? existen?? real?, cu omul se întâmpl? invers. Apare ca prunc ne?tiutor (existen??) ?i devine esen?? (om) pe m?sura c?p?t?rii con?tien?ei de sine. Antropoteismul rezolv? aceast? dilem?, afirmând c? omul este nefiin?a divin?, omul în proiect (s?mân?a), care prin fiin?are (autodezv?luire genetic?) cap?t? existen?? uman?. Esen?a sa este AUM, acea rostire primordial?, iar postura sa de chip divin – OM este existen?a. Aceast? existen?? a sa exprim? m?sura în care Fiin?a a reu?it s?-?i cunoasc? nefiin?a în cadrul Devenirii (Crea?iei). Dec?derea lui Dumnezeu exprim? gradul de discordan?? între nefiina divin? ?i Fiin?a autocunosc?toare în tridimensionalitate cu chip de om. Mai precis, problema dec?derii divinului reflect? incompleta sau falsa (aparenta) autodezv?luire. Individul uman, lic?r cunosc?tor, nu poate cuprinde decât un flesh al acestei deveniri, esen?a sa r?mânând un mister. De?i se admir? în oglind?, se introspecteaz? omul r?mâne un lucru în sine, o fanie (ar?tare). Deoarece nu poate s? p?trund? în interiorul s?u (cenzura transcendental?) el începe s? se cunoasc? cunoscînd lumea din jurul s?u, pe care o percepe ca exterioar?. Numai c? aceast? lume este chiar el în eternitatea sa, care îi r?mâne inaccesibil? din cauza efemerit??ii persoanei (imagine în fa?a celorlal?i). Fanie, lic?rire cunosc?toare, el trebuie s? decripteze misterul – devenirea nefiin?ei divine (esen?a uman?) pân? la fiin?a muritoare care este el. Cunoa?terea este calea prin care aceast? existen?? trec?toare accede c?tre esen?a sa etern?, penetrând, printr-o succesiune de reîncarn?ri, genera?ie de genera?ie, misterul fiin??rii sale care e misterul lumii. Ca individ r?mâne fiin?? istoric?, în sensul c? î?i dep??e?te mereu crea?ia f?r?, îns?, a-?i dep??i condi?ia de creator. Dar ca specie, genera?ie de genera?ie, el se comport? asemenea unui roi de albine ce p?trunde în abisul necunoa?terii, sco?ând la suprafa?? nectarul divin. Operând aceast? autovizualizare a theosului în antropos el î?i învinge istoricitatea, devenind, din f?ptur? cunosc?toare, fiin?? atemporal? ?i anistoric? – Adam-ul primordial care se întoarce la origini, con?tient de sine, pentru a-?i recupera Paradisul pierdut. Erezia biblic? î?i împline?te astfel rostul, împ?cându-l pe Dumnezeu cu Trinitatea Sa!
O lung? perioad? din existen?a sa, omul procedeaz? în manier? paradisiac?; mânat de presim?irea genetic? (memoria divinului) el cerceteaz? lumea luând lucrurile a?a cum îi ap?reau prin sim?uri. Împreun? cu ceilal?i instituie aceast? experien??, plin? de aparen?e ?i erori, drept adev?r pe baza c?ruia î?i organizeaz? via?a. În afara codului s?u genetic, care îl orienteaz? în mod organic c?tre adev?r, apare un cod social (tradi?ie, cultur?, justi?ie, estetic?, etic?, înv???mânt etc), creat ?i impus de comunitate, ce con?ine erorile cunoa?terii experen?iale. Dup? na?tere, el se dezvolt? asimilând acest cod eronat, î?i însu?e?te dogme, imperative, false paradigme care îl deformeaz?, dar îi ?i bolov?nesc calea veritabilei cunoa?teri. Astfel el bâjbâie, caut? drumul înapoi c?tre divinitatea sa prin încerc?ri ?i erori. De multe ori, la r?scruce, face alegeri gre?ite ?i r?t?cind în necunoscut risc? s? se piard?. Putem spune c? acest cod social este diavolul care i se impune din afara sa ?i îl duce pe c?i gre?ite.
Pentru a-l salva din acest impas a venit Iisus! El îi spune omului un lucru foarte simplu: s? se debaraseze de experien?a sa p?mântean? fals? (mântuire) ?i s?-?i urmeze calea natural?, l?sându-se îndrumat de intui?ia sa genetic?. Cum esen?a codului genetic e iubirea, n?scându-se din iubirea p?rin?ilor s?i, el se reîntoarce la iubire ?i implicit la divinitate, reg?sindu-?i astfel drumul. Tocmai acest lucru propune omului modern antropoteismul ca metod? de mântuire ?i cunoa?tere. S? se elibereze de sim?uri (experen?ial), s?-?i cenzureze nemilos ra?iunea (contaminat? cu dogme ?i contradic?ii) ?i s? se lase purtat de ceea ce îi spune inima, sco?ându-?i la suprafa?? incon?tientul. Dac? Sfântul Duh l-a îndemnat pe ?arpe s? îi d?ruiasc? omului cunoa?terea, atunci s? urmeze drumul ?arpelui. Când procreaz? se abandoneaz? ?arpelui din pantaloni (instinctul genetic), care îl împerecheaz?, n?scând, aproape f?r? excep?ie, capodopere. S? m? ierte Blaga, dar aceasta este cunoa?terea luciferic?, dincolo de aparen?a experien?ei ?i contradic?iile logicii, care, f?când saltul de la enstatic la ecstatic, permite penetrarea misterului ce se întinde de la OM la AUM. Cunoa?terea e un z?c?mânt depozitat în incon?tientul s?u, care urmeaz? a fi exploatat, scos la suprafa??. Omul este minerul ?i calea veritabil? presupune str?baterea în sens invers a Devenirii, scoaterea misterului din laten?? prin deschiderea lui. La cap?tul drumului bo?ul de lut descoper? c? a devenit aur?.
Omul exist? între plus (semnul crucii), sensul pozitiv (binele) ?i minus, sensul negativ. Semnul s?u (liniu?a orizontal?) simbolizeaz? r?ul deoarece exprim? mi?carea numai pe orizontal?, care nu duce nic?ieri, viciosul cerc închis, nu ?i în?l?area pe vertical?. Divinitatea (misterul) drept ceea ce trebuie cunoscut e depozitarul cunoa?terii, reprezint? plus-cunoa?tere – cripticul. Omul, cel care trebuie s? cunoasc?, reprezint? minus-cunoa?terea. Prin actul s?u cunosc?tor el transfer? plus-cunoa?tere din sfera misterului în antroposul s?u, îmbog??ind-l cu cunoa?tere. În acest mod minus-cunoa?terii sale i se adaug? mereu ceva, iar misterul pierde din plus-cunoa?terea sa. Omul se hr?ne?te cu mister ?i transformându-i plus-cunoa?terea în ceva din ce în ce mai mic, acesta devine minus-cunoa?tere. Simultan el, acumulând cunoa?tere, tinde s? devin? plus-cunoa?tere, adic? mister. Altfel spus, reducându-l c?tre minus-cunoa?tere ecstaticul decripteaz? misterul ?i îl revars? asupra sie?i (omul). Dar cum misterul era îns??i Fiin?a, prin aceast? continu? acumulare de mister omul devine din f?ptur? (creatur?) fiin??. Scufundându-se în abisul ?tiutului necunoscut, din care se înfrupt? spiritual, omul îi adaug? acestuia propriul mister, ajungând s? înoate în mister ca într-un râu a c?rui ap? izvor??te din el. Str?b?tând abisul, omul transfer? necuprinsul acestuia asupra sa, acumulând pas cu pas infinitate. Dar simultan îi penetreaz? ?i eternitatea, pe care o transfer? asupra sa. Adunând lumina cunoa?terii omul ajunge s? lumineze în bezna misterului, ipostaziindu-se ca o fiin?? luciferic?. Împingerea minus-cunoa?terii c?tre dispari?ia ei înseamn? transfer de plus-cunoa?tere asupra omului, care se transfigureaz? din ce în ce mai mult în mister – zeitate. La cap?tul acestui drum fiin?a uman?, devenit? lumin? infinit? ?i etern?, este îns??i divinitatea – Fiin?a. Întunericul mor?ii este învins de lumina vie?ii. În acest mod existen?a se întoarce c?tre esen??, aducând lumina autocunoa?terii de sine a divinului. Pân? la identificare, în cadrul acestei odisei a cunoa?teri unificatoare zeul, sub diversele ipostaze ale omului, a fost când mai frumos când mai urât, când mai bun când mai r?u, când mai drept cînd mai nedrept, când mai adev?rat când mai fals. Totalitatea acestor malforma?ii ale umanului pe calea autocunoa?terii de sine a divinit??ii proiecteaz? filmul dec?derii Fiin?ei ?i al recuper?rii sale. De aceea, se poate afirma c? întreaga cunoa?tere este ?i un proces de purificare a divinului prin om. Mântuirea omului (cunoa?terea adev?rului) este în fapt cur??irea, eliberarea divinului de malforma?iile (dec?derile) sale. Cunoa?terea uman?, privit? ca totalitate din afara ei la un moment dat, reprezint? chipul divinului reflectat în om. Afirma?ia biblic? “omul dup? chipul nostru” devine “omul chip al nostru” ?i fizionomia acestui chip exprim? gradul de dec?dere a Fiin?ei în diferitele cicluri ale Devenirii. De aceea, deplasarea dinspre minus-cunoa?tere c?tre plus-cunoa?tere (Dumnezeu) este sensul des?vâr?irii omului prin dumnezeire. Pe m?sur? ce este cunoscut zeul se desacralizeaz?, iar omul, adunând cunoa?tere, se sacralizeaz?; se înal?? de pe orizontala minusului pe vertical?, des?vâr?indu-se în cruce. De aceea, veritabila devenire se realizeaz? sub semnul crucii (acumulare de plus-cunoa?tere)!
În?elegerea cunoa?terii în aceast? perspectiv? antropoteist? poate determina schimb?ri radicale în îns??i modul nostru de via??. S-a înr?d?cinat în mentalul colectiv convingerea c? prin cunoa?tere omul trebuie s? devin? st?pînul naturii ?i al lumii, s? le cucereasc? ?i s? le pun? în serviciul nevoilor sale din ce în ce mai false. Aceast? abordare a determinat interven?ii, uneori, nu doar iresponsabile, ci de-a dreptul criminale asupra mediului ?i resurselor planetei (risip?, r?zboaie, poluare), care induc dezechilibre devastatoare, am putea spune, sinuciga?e. Artefactele umanului (civiliza?ia) sunt confundate cu veritabila crea?ie, c?reia, în realitate, ajunge s? i se opun?. Demiurgia uman? este întoars? împotriva omului ?i a lui Dumnezeu!
La vremea sa, Antiphon îngropa în p?mânt un pat s? vad? dac? r?sare. Aceast? diferen?? între s?mân?a copacului ?i pat exprim? distan?a între crea?ia divin? ?i crea?ia omului, rezultat al deturn?rii cunoa?terii. Ast?zi distrugem criminal p?durile, f?r? s? ne pese de valoarea florei spontane ?i a semin?ei, care odat? pierdute nu ai cum s? le mai recuperezi. Fiind afectat lan?ul trofic în fiecare zi dispar specii întregi de animale. Oferta antropoteist? propune omului s?-?i orienteze cunoa?terea asupra sie?i s? nu mai inventeze, ci s? se descopere pe sine, fiin?a în care zac poten?e inimaginabile. Calea veritabil? a cunoa?terii e cale autodescoperirii de sine în procesualitatea des?vâr?irii ca divinitate – în?l?area c?tre cer. În loc s? ne ducem c?tre iad, cum proced?m acum, prin cunoa?tere s? urc?m scara c?tre divinitate – autocunoa?terea, convertind gnosticitatea într-un exerci?iu ontologic al în?l??rii spirituale de sine. Calea adev?rului ?i a vie?ii, ar?tat? de Cristos, e calea autodescoperirii divinului din fiecare, a acelei bun?t??i ?i frumuse?i interioare care fac din noi fiin?e drepte ?i luminoase. Numai în acest mod, urmând-o, omul se poate în?l?a pe verticala crucii de la f?ptur? la fiin??. Nu valoreaz? nimic “a avea”, totul este “a ?tii” ?i echivaleaz? cu A FI!
Problema dec?derii nu vizeaz? o anume stare de alterare a divinului, ci e problema Crea?iei ?i a Devenirii de la Genez? pân? la Om. În nefiin?a Ta, ca Theos, reprezin?i perfec?iunea unicit??ii, ordinea intrinsec? (sacralitatea), absolutul neontic ?i agnostic. Corespunz?tor acelui timp ?i acelei ipostaze eu, Omul, nu pot vorbi despre Tine pentru c? nu exist ?i firesc n-am cum s? cuget. Nu pot ?ti când ?i cum Indefinitul, pe care încerc s? mi-l reprezint drept un ghem compus din cicluri înf??urate peste cicluri într-o re?ea închis?, rupe din sine firul Începutului fiin??rii Tale. Mi-e imposibil, de asemenea, s?-mi reprezint lungul drum str?b?tut de c?tre aceast? fiin?are de la infinitate la tridimensionalitatea în care, cândva, apar ?i eu. Momentul pân? la care îmi este permis? extrapolarea este cel al Genezei biblice ori big bangului ?tiin?ei, când Tu erai deja Fiin?? ?i î?i continuai desf??urarea firului devenirii în orizontul în care aveam s? m? profilez ?i eu drept chip al T?u. Lumea c?reia îi apar?in este o continuare a fiin??rii ?i ea s-a înfiripat din Tine, rostindu-Te pe Tine, cel de pân? la mine – AUM. A?a ai ap?rut ca Cer, P?mânt, Ap?, Lumin? pân? la Om. Pot spune c? eu sunt întruchipare a ecoului vibra?iei Tale în tridimensionalitate. De?i OM este identic cu AUM, fiecare cuprinzându-se în cel?lalt, totu?i distan?a de la Tine pân? la mine r?mâne un mister. Aceasta pentru c? eu, depozitarul tridimensional al Fiin?ei, în ipostaza material? sunt trec?tor; prin raportarea la Tine, probabil, am via?a unei particule elementare. Str?mo?ul meu Adam dispunea de o durat? care îi permitea s? Te vad? ?i s?-?i vorbeasc?, îns? durata mea corpuscular? nu-mi permite decât presim?irea existen?ei Tale, ca fiin?? în mine, sub forma misterului. Tr?ind în acest orizont al misterului am cuno?tiin??, ?tiu de existen?a Ta ?i a Mea, iar prin raportarea la ceilal?i am c?p?tat chiar identitate (Dumitru – chip al T?u) doar ca autocon?tien?? de Mine. ?tiu c? sunt, îmi relev f?ptura, dar nu ?tiu cine sunt, nu am acces la nefiin?a mea decât prin moarte. De aceea, Eu sunt misterul T?u în uni, bi ?i tri dimensionalitate! Nu pot cuprinde, autocon?tientiza acest mister care sunt ?i care E?ti datorit? limitelor condi?iei mele corpusculare (trupe?ti). Poate c? nu sunt decât lumin?, care “aici” î?i vizualizeaz? corpuscularitatea, iar “dincolo” ondularitatea. Numai prin moarte – nefiin?are aflu cine sunt, iar ca und? m? identific cu câmpul T?u. Deci via?a mea p?mântean?, realitatea, fiin?a Dumitru r?mân o aparen?? pentru mine pentru c? în starea de muritor nu m? pot identifica cu mine, cel de “dincolo”, nu pot fi ?i con?tient ?i în mine. Paradoxul meu existen?ial ca om const? în aceea c? sunt con?tiin?? a ceva ce-mi preexist?, dar nu ?tiu a ce. Existen?a mea (nefiin?a) m? precede ca mister ?i nu mi-o pot recupera decât prin murire. Pân? atunci sunt nevoit s? cred în aceast? existen??, adic? s? cred în Tine ?i s? m? îndoiesc tot timpul de mine, terranul.
Drept con?tiin?? Tu ai realitate, dar eu nu Te pot cuprinde ?i realitatea Ta pentru mine devine ipotetic?. Pentru a-?i descoperi existen?a trebuie s? Te caut în mine, s? cred c? exi?ti ?i s? încerc s? mi Te reprezint. Apostolul Pavel vorbe?te despre starea de dec?dere a omului datorat? firii sale p?c?toase, mediului stric?cios ?i ispitei diavolului. Firea omului nu trebuie, îns?, redus? la comportamentul între semeni, ci la capacitatea individului de a revela misterul T?u. Orientarea c?tre trupesc (satisfacerea poftelor) leneve?te mintea ?i îl îndep?rteaz? pe om de la menirea sa. Existen?a paradisiac? („pic? par? m?l?ia?? în gura lui N?t?flea??”) f?cea din el un infirm nefolositor Devenirii. R?zvr?tirea luciferic? (cunosc?toare) avea s?-i permit? recuperarea menirii. Îns? tr?irea trupescului în condi?ia sa de muritor avea s?-i altereze mediul în care se manifesta. Trupescul, inducând erori în reprezentare scotea la suprafa?? un mister tulburat, ordinea sa intern? vizualizându-se drept haos. În p?catul omenesc se m?soar? aceast? tulburare, dec?dere a Ta!
Este firesc atunci s? m? întreb dac? sunt eu un produs veritabil al devenirii Tale ori sunt un rebut. Prin mine Te autodezv?lui Tu, cel adev?rat ori sunt un fals? Sunt eu un cap?t al autocunoa?terii de Tine ?i am vreun rol în aceast? procesualitate? Am eu un destin ?i dispun de capacitatea de a mi-l în?elege ?i urma? Sunt eu de o fiin?? cu Tine (posed demiurgie) ori sunt doar o f?ptur? (creatur?)? R?spunsurile, m?car la unele dintre acestea, m-ar putea l?muri dac? în mine – aceast? oglind? magic? a autodezv?luirii Tale – Te vezi ?i Te recuno?ti pe Tine ca unic adev?r ori ca o iluzie, aparen?? deformat?. Pân? la urm? problema dec?derii Tale de la în?l?imea Cerului e problema autenticit??ii ?i verosimilit??ii mele ca fiin??!
Spre a m? face mai bine în?eles ar trebui l?murit, cât de cât, raportul între existen?? ?i realitate (esen??). De obicei, în limbajul comun, cele dou? categorii descinzând din “a fi” se identific? ?i de aici se nasc o serie de confuzii. Ele cap?t? sens ?i semnifica?ie distinct? numai prin corelarea cu “a ?ti”. Când ne referim la nefiin?? ne reprezent?m neantul, nonexistentul. Dar în vorbirea noastr? acest neant (lips? a ceva) exprim? totu?i “ceva”, o stare anume, starea de “a nu fi”. Deci aceast? stare, de?i nu are reprezentativitate ontic?, exist? totu?i ca reprezentare gnostic?. ?i atunci apare problema reprezent?rii pentru sine a ceva ce nu exist?. Ie?irea din impas se face dac? accept?m nonexistentul ca “ceva” având demnitate ontic?, dar care nu poate fi reprezentat gnostic. Nefiin?a este o existen?? despre care nu se ?tie, este “ceva” în sine. Acel “ceva” ajuns în starea în care se ?tie despre el convenim s? îl numim realitate. În percep?ia noastr? realul înseamn? existen??, iar irealul, ca lips? a existen?ei, nonexisten??. Deci, nefiin?a e ceva care exist?, dar despre care nu se ?tie, iar fiin?a (realitatea) e ceva care exist? ?i despre care se ?tie. Existen?a e o categorie transcendent? omului. Tu, Doamne, existai ?i când eu nu eram ?i nu aveam habar de Tine. La fel ?i lumea, exista ?i înainte ca eu s? m? nasc. Dar ea a c?p?tat realitate abia dup? ce eu am început s? o percep. Realitatea este o apari?ie imanent? omului ?i ea une?te pe “a fi” cu “a ?ti” despre acel “ceva”. F?r? om existen?a nu poate avea realitate. Pot exista lucruri ?i lumi despre care nu ?tiu, dar au realitate numai cele despre care eu ?tiu. La fel se întâmpl? ?i cu Tine. Ca nefiin??, Tu e?ti o existen?? în sine ?i devii fiin?? (cape?i realitate) numai în momentul în care începi s? ?tii despre Tine (con ?tiin??) prin mine. Deci, ca fiin?? e?ti ?i con?tiin??! Eternitatea Te face s? fii simultan nefiin?? (existen?? în sine), adic? incon?tien?? ?i fiin?? – realitate ca existen?? a sinelui T?u. Ca realitate, Tu nu ar mai trebui s? coincizi cu Tine însu?i, s? fii un altul, în afara Ta – p?rere a Ta despre Tine! Dar cum fiin?area este autorevelare a nefiin?ei, existen?a ?i con?tien?a Ta se identific?, sunte?i una ?i aceea?i. Ai unicitate tocmai pentru c? numai Tu po?i fi simultan nefiin?? ?i fiin??. E?ti unicul care po?i fi în sine pentru sine, adic? identitatea absolut? ?i implicit perfec?iunea.
Omul adamic – întrupare nu doar a rostirii (p?mânt), ci ?i a sufl?rii Tale, cel cu care Tu discutai era o realitate paradisiac?, ?tiai Tu ?i alaiul lumilor înconjur?toare despre existen?a lui. Dar Adam nu avea autopercep?ia propriei existen?e, vorbea cu Tine ?i nu ?tia c? este gol, habar nu avea despre sine. Tocmai aceast? stare de gol f?cea din el o eternitate inexistent? pentru sine exprimat? prin nirvana. Ca o parantez?, este foarte semnificativ? aceast? metafor? biblic? a golului, dar înc? nevalorificat? în teologie. Potrivit ?tiin?ei actuale, peste nou?zeci la sut? din universul nostru îl reprezint? golul (vid energetic); o sut? de grame de materie radiaz? trei miliarde kw de electricitate (deplasare de goluri). Se vorbe?te despre vidul cuantic, nucleul atomic (a suta mie parte din atom) con?inând 99, 99 la sut? din masa sa. Materialitatea (plinul) raportat? la gol este aproape o aparen??. Deci, cu aproxima?ie, se poate afirma c? lumea este energie ?i informa?ie, adic? spirit sau con?tiin??! Materialitatea formeaz? doar o pelicul?, membran? a unui infinit balon. Dac? Tu po?i fi reprezentat drept balonul f?r? membran?, golul nem?rginit, Adam era membran? opac? cu goliciunea la exterior. ?i cam a?a am putea reprezenta rela?ia dintre mine – omul ?i Tine – divinul, Tu e?ti golul absolut, iar eu plinul relativ (temporal)! Crea?ia ca drum c?tre “umanizarea” Ta, prin c?utarea chipului, este c?utarea unei marginalit??i (form?). Aceast? c?utare a chipului e dec?derea Ta! Cunoa?terea Ta prin uman este calea invers? a eliber?rii de aceast? opacitate a omului prin evadarea din m?rginire. Recuperarea golului s?u e tocmai procesualitatea “dumnezeirii”, adic? a reautentific?rii Tale (resacralizare).
Continuând ideea, putem spune c? Adam era o existen?? în sine ?i chiar dac? interrela?iona r?mânea totu?i o nefiin??, nu avea realitate pentru sine. El era un prunc care se bucura de aten?ia celor din jur, dar nu ?tia c? exist?, nu avea con?tien?? (?tiin?? de sine). Probabil, el trebuia s? parcurg? un ciclu natural al cre?terii ?i maturiz?rii în cadrul c?ruia ie?ea treptat din sine ?i c?p?ta con?tien?? “în veacul ce va s? vin?”. ?i aceasta era calea veritabilei deveniri. Ceva îns? s-a întâmplat în crea?ia Ta ?i, dup? spusa Vechiului Testament, f?r? ca Tu s? ?ti ?i s? î?i dai acordul! Dar ceva din afara Ta era imposibil, fiindc? e?ti Totul. Ceva f?r? voia Ta, iar??i era imposibil pentru c? e?ti atotputernicul; la fel f?r? ?tirea Ta, pentru c? e?ti atoate?tiutorul.
Cine s? fie, atunci, acel ?arpe care a intervenit în ordinea Ta, tulburând-o? Dac? el este numit “prin?ul” ?i “dumnezeul acestei lumi”, “domnul puterii v?zduhului”, Tu cine mai e?ti? Nu putem face decât presupuneri. Prima ar induce o diferen?iere între Fiin?a Suprem? – Absolutul ?i înf??i?area ei în universul tridimensional – Fiin?a Trinitar?. Aceast? fiin?are trinitar? este Cuvântul care se roste?te – creeaz? din sine ?i rostuie?te – ordoneaz? lumea potrivit sie?i. Dar cuvântul poate rosti ?i adev?r – binele (corectul) ?i minciun? – r?ul, incorectul, deformatul. Legea Fiin?ei Supreme era ca s? nu se m?nânce fructul Pomului Cunoa?terii pentru c? în acest univers lipsea dimensiunea care f?cea posibil? distinc?ia binelui de r?u, lucru ce ar fi afectat Devenirea ?i implicit construc?ia lumii noastre – Crea?ia. Trinitatea, prin rostire (puterea germinativ?) creeaz? lumea ?i în ziua a ?asea “s-a uitat la tot ce f?cuse ?i iat? c? erau foarte bune”. Privindu-l îns? pe Adam ( cel “asemenea nou?”), perla crea?iei, cum umbla gol ?i ne?tiutor pin rai, Trinitatea are revela?ia incompletitudinii lumii sale fa?? de lumile de “dincolo”. Cea care f?cea, în mare m?sur?, diferen?a era cunoa?terea – poten?a interzis?. Ea trebuia ob?inut? la cap?tul Devenirii (sfâr?itul veacului) ?i reprezenta modalitatea ?i posibilitatea saltului în dimensiunea superioar?, momentul prim al întoarcerii Fiin?ei la sine. Aceasta era calea corect?, adev?rat? a evolu?iei lumii noastre tridimensionale ?i ar fi durat o ve?nicie.
Pentru a dep??i starea ?i a for?a etapele devenirii, ?arpele, animal al crea?iei, este inspirat s? o ademeneasc? pe Eva ?i se petrece episodul biblic prin care, intrând în posesia cunoa?terii, crea?ia e ridicat? la demnitate superioar?. Numai c? în loc s? fie autocunoa?tere (autodescoperire de sine), cunoa?terea fiind dat? dintr-o dat?, devenirea î?i pierdea rostul. Fiin?area în universul tridimensional nu mai era necesar? ?i atunci lumea noastr? ar fi trecut în nefiin??. Pentru a bloca aceast? perspectiv?, ce împiedica autodezv?luirea germinativ? ?i autocunosc?toare, intervine Fiin?a Suprem?, adic? Tu, Doamne, ?i oblig? Trinitatea (blestemul ?arpelui), f?când o sp?rtur? în eternitate, s? coboare pe p?mânt sub forma ADN-ului (genomul uman), Kundalini, Yin ?i Yang spre a continua devenirea (autodezv?luirea) într-o alt? form?. Fiin?area în tridimensionalitate este astfel salvat?, îns?, prin dec?derea Fiin?ei Trinitare. Numele ei va fi de atunci Satan, Diavolul, Leviatan, Lucifer, veghetorul acestei procesualit??i a recuper?rii fiin?ei prin p?timire, suferin?? ?i murire trupeasc? – cale a mântuirii. Con?tiin?a asiatic? î?i reprezint? prin ?arpele cu ?apte capete tocmai aceast? în?elepciune dec?zut? spre a putea continua fiin?area ?i lumea tridimensional? prin f?ptura uman?. Cre?tinismul ?i-l reprezint? drept simbol al r?ului, oponent al divinit??ii. Acel dublu helix spiralat ca o scar? urc?toare al ADN-ului ar fi Tat?l ?i Duhul, iar Fiul ar fi omul. Kundalinii (acela?i ?arpe) este energia vital? care urc? din zona sacral? a genezei (organul genital) c?tre cap, unde devine con?tien??. Prin ea incon?tientul codului genetic (libidou) devine ra?iune. Pe Axis Mundi, aceia?i doi ?erpi?ori înf??ura?i (caducelul) semnific? canalele prin care circul? energiile yin ?i yang.
Poate c? cel mai corect î?i reprezentau aceast? rela?ie, între Fiin?a Suprem? – Dumnezeu ?i Trinitate – fa?eta sa în universul nostru, geto-dacii. Zalmoxianismul era simbolizat prin celebra spiral? dacic? cu o singur? spir? – în?elepciunea capului Marelui Lup Alb (divinitatea) unit cu trupul dragonului de pe drapel (omul fiu al ?arpelui). Str?mo?ii no?tri se considerau descenden?i ai Marelui Dragon Alb – Calea Lactee, galaxie din care, având în vedere pozi?ia periferic? a sistemului solar c?ruia îi apar?inem, un nou ciclu al fiin??rii umane (civiliza?ie) se preg?te?te de încheiere, urmând s? evadeze.
Se pune fireasca întrebare, dac? a?a s-au întâmplat lucrurile atunci lumea noastr? de ast?zi e una veritabil?? Devenirea de dup? episodul adamic este aceea?i cu cea care s-ar fi petrecut dac? ispitirea nu se producea? În ce m?sur? accesul la cunoa?tere a deturnat sensul real al evolu?iei ?i dac? lumea noastr? de ast?zi nu reprezint?, mai degrab?, o involu?ie, iar rostul mântuirii este corectarea ei? Distan?a s-ar putea exprima prin diferen?a între omul primordial – crea?ie sacr? patern? (duhovnicie) ?i omul actual, n?scut prin uterul matern. Primul avea eternitate, cel de azi are con?tiin??. Devenirea a sacrificat eternitatea spre a ob?ine un lic?r de con?tien??. Cine este acest om post adamic? Primul este Cain, fiul Evei ademenite, probabil, conceput cu ?arpele – cel înnobilat cu poten?a Trinit??ii. El este adulterinul mo?tenitor genetic al divinit??ii trinitare (de?ine puterea Cuvântului cunosc?tor), al firii reptiliene a ?arpelui ?i al p?catului matern. Din linia sa genetic? descind, în vremea noastr?, misterioasele familii elitiste ce formeaz? selecta ocult? reptilian? care conduce lumea. ?tia el ce ?tia Iisus când îi numea pe înv??a?ii Templului, exponen?ii poporului ales, “?erpi ?i pui de n?pârci” ?i le spunea cu repro?: “Voi ave?i de tat? pe Diavolul.” Mare parte a masoneriei contemporane descinde din r?m??i?ele celebrilor cavaleri ai Templului, poate motivat c?s?pi?i de c?tre regele Fran?ei. Urma?ii Evei cu Adam, împ?rt??ind destinul abelian, formeaz? majoritatea ce isp??e?te blestemul divin, suportând deciziile ale?ilor dolihocefali ai minorit??ii cainiene.
A doua presupunere ar fi c? episodul dec?derii adamice s-a produs în urma unor tulbur?ri ale ordinii ?i unit??ii interne a Trinit??ii în universul nostru tridimensional, care a f?cut ca el s? evolueze, potrivit legii entropiei (pierderea c?ldurii), c?tre ro?u (recuperarea iubirii). Se vorbe?te adesea despre r?zboiul din Cer. Acesta nu Te poate implica în niciun caz, Doamne, ci doar p?r?i ale Totului care vibreaz? disonant fa?? de estetica cosmic?! S? se fi produs oare o gâlceav? între cele trei energii primordiale, ce a deturnat sensul real al evolu?iei încât lumea noastr? de ast?zi arat? altfel decât sacralitatea logic? a devenirii? ?arpele nu putea fi inspirat decât de c?tre Duhul Sfânt (spiritul) ?i prin ispitirea lui Adam cu fructul oprit a introdus mai mult? cunoa?tere în ecua?ia fiin?ei (Devenirii), stricându-i echilibrul intern. Sedus de himera cunoa?terii, omul paradisiac începea s? se afunde în jungla ne?tiutului ?i pentru c? se îndep?rta de Tat?l, sl?bea iubirea, putea deveni incontrolabil ceea ce ar fi putut duce la scindarea Crea?iei. Pentru a salva situa?ia, Tat?l îl blesteam? pe ?arpe s? se târasc? în ??rân? ?i s? se hr?neasc? cu ??rân?. Dar Adam era p?mânt (??rân?) ?i suflare de duh – via??. Duhul, dec?zut în Lucifer, lumineaz? acum mintea omului, dar îi ?i m?nânc? trupul. ?i tocmai aceasta este murirea urma?ilor omului primordial! Prin moartea trupului, prin care se manifesta, cunoa?terea î?i pierde din for??, devine secven?ial? ?i e recuperat? dup? dispari?ia acestuia. Lucifer (Duhul dec?zut) ajunge s? ipostazieze tocmai moartea, cunoa?terea care îndep?rtându-se de iubire (Tat?l) ucide pe de?in?torul ei.
Se mai produce, astfel, înc? o ruptur? la nivelul Fiin?ei. Adam, cel creat “ dup? chipul nostru” (Geneza), era ?i el un fiu divin. Asta înseamn? c? Fiul ?i Adam paradisianul erau fra?i ori cele dou? fa?ete ale hermafrodiei, care îi confereau primului condi?ia de “d?t?tor de duh”, adic? de via??. Prin murirea Adam-ului cunosc?tor Fiul î?i pierde aceat? poten??. Ea s?l??luie?te îns? în omul primordial, care, de?i devenit muritor, unindu-se cu Eva reu?e?te s?-?i salveze fiin?area prin procreare. ?i poate c? tocmai de aici eman? taina cununiei ?i statutul inferior (uneori de fiin?? spurcat?) al femeii în cre?tinism. Mitul Fecioarei încearc? numai o reabilitare par?ial?. De aceea, procrea?ia e o crea?ie a fiin?ei dec?zute, iar omul de ast?zi este p?c?tos din na?tere prin firea sa. Ie?irea Fiului din divinitate ?i venirea pe p?mânt drept Iisus spre a-l ajuta pe urma?ul lui Adam s? se mântuiasc?, adic? s? se elibereze de murire are în vedere, în fapt, refacerea acelei organicit??i ancestrale. Recuperarea omului înseamn? recuperarea hermafroditiei, a poten?ei Fiului de d?t?tor (model) de via??, resacralizându-se Devenirea ?i Crea?ia.
Existen?iali?tii (Sartre) explicau drama uman? ca emanând din faptul c? existen?a omului precede esen?a. De pild?, dac? modelul, arhetipul informa?ional “avion” (esen?a) apare în mintea omului ?i abia dup? aceea cap?t? existen?? real?, cu omul se întâmpl? invers. Apare ca prunc ne?tiutor (existen??) ?i devine esen?? (om) pe m?sura c?p?t?rii con?tien?ei de sine. Antropoteismul rezolv? aceast? dilem?, afirmând c? omul este nefiin?a divin?, omul în proiect (s?mân?a), care prin fiin?are (autodezv?luire genetic?) cap?t? existen?? uman?. Esen?a sa este AUM, acea rostire primordial?, iar postura sa de chip divin – OM este existen?a. Aceast? existen?? a sa exprim? m?sura în care Fiin?a a reu?it s?-?i cunoasc? nefiin?a în cadrul Devenirii (Crea?iei). Dec?derea lui Dumnezeu exprim? gradul de discordan?? între nefiina divin? ?i Fiin?a autocunosc?toare în tridimensionalitate cu chip de om. Mai precis, problema dec?derii divinului reflect? incompleta sau falsa (aparenta) autodezv?luire. Individul uman, lic?r cunosc?tor, nu poate cuprinde decât un flesh al acestei deveniri, esen?a sa r?mânând un mister. De?i se admir? în oglind?, se introspecteaz? omul r?mâne un lucru în sine, o fanie (ar?tare). Deoarece nu poate s? p?trund? în interiorul s?u (cenzura transcendental?) el începe s? se cunoasc? cunoscînd lumea din jurul s?u, pe care o percepe ca exterioar?. Numai c? aceast? lume este chiar el în eternitatea sa, care îi r?mâne inaccesibil? din cauza efemerit??ii persoanei (imagine în fa?a celorlal?i). Fanie, lic?rire cunosc?toare, el trebuie s? decripteze misterul – devenirea nefiin?ei divine (esen?a uman?) pân? la fiin?a muritoare care este el. Cunoa?terea este calea prin care aceast? existen?? trec?toare accede c?tre esen?a sa etern?, penetrând, printr-o succesiune de reîncarn?ri, genera?ie de genera?ie, misterul fiin??rii sale care e misterul lumii. Ca individ r?mâne fiin?? istoric?, în sensul c? î?i dep??e?te mereu crea?ia f?r?, îns?, a-?i dep??i condi?ia de creator. Dar ca specie, genera?ie de genera?ie, el se comport? asemenea unui roi de albine ce p?trunde în abisul necunoa?terii, sco?ând la suprafa?? nectarul divin. Operând aceast? autovizualizare a theosului în antropos el î?i învinge istoricitatea, devenind, din f?ptur? cunosc?toare, fiin?? atemporal? ?i anistoric? – Adam-ul primordial care se întoarce la origini, con?tient de sine, pentru a-?i recupera Paradisul pierdut. Erezia biblic? î?i împline?te astfel rostul, împ?cându-l pe Dumnezeu cu Trinitatea Sa!
O lung? perioad? din existen?a sa, omul procedeaz? în manier? paradisiac?; mânat de presim?irea genetic? (memoria divinului) el cerceteaz? lumea luând lucrurile a?a cum îi ap?reau prin sim?uri. Împreun? cu ceilal?i instituie aceast? experien??, plin? de aparen?e ?i erori, drept adev?r pe baza c?ruia î?i organizeaz? via?a. În afara codului s?u genetic, care îl orienteaz? în mod organic c?tre adev?r, apare un cod social (tradi?ie, cultur?, justi?ie, estetic?, etic?, înv???mânt etc), creat ?i impus de comunitate, ce con?ine erorile cunoa?terii experen?iale. Dup? na?tere, el se dezvolt? asimilând acest cod eronat, î?i însu?e?te dogme, imperative, false paradigme care îl deformeaz?, dar îi ?i bolov?nesc calea veritabilei cunoa?teri. Astfel el bâjbâie, caut? drumul înapoi c?tre divinitatea sa prin încerc?ri ?i erori. De multe ori, la r?scruce, face alegeri gre?ite ?i r?t?cind în necunoscut risc? s? se piard?. Putem spune c? acest cod social este diavolul care i se impune din afara sa ?i îl duce pe c?i gre?ite.
Pentru a-l salva din acest impas a venit Iisus! El îi spune omului un lucru foarte simplu: s? se debaraseze de experien?a sa p?mântean? fals? (mântuire) ?i s?-?i urmeze calea natural?, l?sându-se îndrumat de intui?ia sa genetic?. Cum esen?a codului genetic e iubirea, n?scându-se din iubirea p?rin?ilor s?i, el se reîntoarce la iubire ?i implicit la divinitate, reg?sindu-?i astfel drumul. Tocmai acest lucru propune omului modern antropoteismul ca metod? de mântuire ?i cunoa?tere. S? se elibereze de sim?uri (experen?ial), s?-?i cenzureze nemilos ra?iunea (contaminat? cu dogme ?i contradic?ii) ?i s? se lase purtat de ceea ce îi spune inima, sco?ându-?i la suprafa?? incon?tientul. Dac? Sfântul Duh l-a îndemnat pe ?arpe s? îi d?ruiasc? omului cunoa?terea, atunci s? urmeze drumul ?arpelui. Când procreaz? se abandoneaz? ?arpelui din pantaloni (instinctul genetic), care îl împerecheaz?, n?scând, aproape f?r? excep?ie, capodopere. S? m? ierte Blaga, dar aceasta este cunoa?terea luciferic?, dincolo de aparen?a experien?ei ?i contradic?iile logicii, care, f?când saltul de la enstatic la ecstatic, permite penetrarea misterului ce se întinde de la OM la AUM. Cunoa?terea e un z?c?mânt depozitat în incon?tientul s?u, care urmeaz? a fi exploatat, scos la suprafa??. Omul este minerul ?i calea veritabil? presupune str?baterea în sens invers a Devenirii, scoaterea misterului din laten?? prin deschiderea lui. La cap?tul drumului bo?ul de lut descoper? c? a devenit aur?.
Omul exist? între plus (semnul crucii), sensul pozitiv (binele) ?i minus, sensul negativ. Semnul s?u (liniu?a orizontal?) simbolizeaz? r?ul deoarece exprim? mi?carea numai pe orizontal?, care nu duce nic?ieri, viciosul cerc închis, nu ?i în?l?area pe vertical?. Divinitatea (misterul) drept ceea ce trebuie cunoscut e depozitarul cunoa?terii, reprezint? plus-cunoa?tere – cripticul. Omul, cel care trebuie s? cunoasc?, reprezint? minus-cunoa?terea. Prin actul s?u cunosc?tor el transfer? plus-cunoa?tere din sfera misterului în antroposul s?u, îmbog??ind-l cu cunoa?tere. În acest mod minus-cunoa?terii sale i se adaug? mereu ceva, iar misterul pierde din plus-cunoa?terea sa. Omul se hr?ne?te cu mister ?i transformându-i plus-cunoa?terea în ceva din ce în ce mai mic, acesta devine minus-cunoa?tere. Simultan el, acumulând cunoa?tere, tinde s? devin? plus-cunoa?tere, adic? mister. Altfel spus, reducându-l c?tre minus-cunoa?tere ecstaticul decripteaz? misterul ?i îl revars? asupra sie?i (omul). Dar cum misterul era îns??i Fiin?a, prin aceast? continu? acumulare de mister omul devine din f?ptur? (creatur?) fiin??. Scufundându-se în abisul ?tiutului necunoscut, din care se înfrupt? spiritual, omul îi adaug? acestuia propriul mister, ajungând s? înoate în mister ca într-un râu a c?rui ap? izvor??te din el. Str?b?tând abisul, omul transfer? necuprinsul acestuia asupra sa, acumulând pas cu pas infinitate. Dar simultan îi penetreaz? ?i eternitatea, pe care o transfer? asupra sa. Adunând lumina cunoa?terii omul ajunge s? lumineze în bezna misterului, ipostaziindu-se ca o fiin?? luciferic?. Împingerea minus-cunoa?terii c?tre dispari?ia ei înseamn? transfer de plus-cunoa?tere asupra omului, care se transfigureaz? din ce în ce mai mult în mister – zeitate. La cap?tul acestui drum fiin?a uman?, devenit? lumin? infinit? ?i etern?, este îns??i divinitatea – Fiin?a. Întunericul mor?ii este învins de lumina vie?ii. În acest mod existen?a se întoarce c?tre esen??, aducând lumina autocunoa?terii de sine a divinului. Pân? la identificare, în cadrul acestei odisei a cunoa?teri unificatoare zeul, sub diversele ipostaze ale omului, a fost când mai frumos când mai urât, când mai bun când mai r?u, când mai drept cînd mai nedrept, când mai adev?rat când mai fals. Totalitatea acestor malforma?ii ale umanului pe calea autocunoa?terii de sine a divinit??ii proiecteaz? filmul dec?derii Fiin?ei ?i al recuper?rii sale. De aceea, se poate afirma c? întreaga cunoa?tere este ?i un proces de purificare a divinului prin om. Mântuirea omului (cunoa?terea adev?rului) este în fapt cur??irea, eliberarea divinului de malforma?iile (dec?derile) sale. Cunoa?terea uman?, privit? ca totalitate din afara ei la un moment dat, reprezint? chipul divinului reflectat în om. Afirma?ia biblic? “omul dup? chipul nostru” devine “omul chip al nostru” ?i fizionomia acestui chip exprim? gradul de dec?dere a Fiin?ei în diferitele cicluri ale Devenirii. De aceea, deplasarea dinspre minus-cunoa?tere c?tre plus-cunoa?tere (Dumnezeu) este sensul des?vâr?irii omului prin dumnezeire. Pe m?sur? ce este cunoscut zeul se desacralizeaz?, iar omul, adunând cunoa?tere, se sacralizeaz?; se înal?? de pe orizontala minusului pe vertical?, des?vâr?indu-se în cruce. De aceea, veritabila devenire se realizeaz? sub semnul crucii (acumulare de plus-cunoa?tere)!
În?elegerea cunoa?terii în aceast? perspectiv? antropoteist? poate determina schimb?ri radicale în îns??i modul nostru de via??. S-a înr?d?cinat în mentalul colectiv convingerea c? prin cunoa?tere omul trebuie s? devin? st?pînul naturii ?i al lumii, s? le cucereasc? ?i s? le pun? în serviciul nevoilor sale din ce în ce mai false. Aceast? abordare a determinat interven?ii, uneori, nu doar iresponsabile, ci de-a dreptul criminale asupra mediului ?i resurselor planetei (risip?, r?zboaie, poluare), care induc dezechilibre devastatoare, am putea spune, sinuciga?e. Artefactele umanului (civiliza?ia) sunt confundate cu veritabila crea?ie, c?reia, în realitate, ajunge s? i se opun?. Demiurgia uman? este întoars? împotriva omului ?i a lui Dumnezeu!
La vremea sa, Antiphon îngropa în p?mânt un pat s? vad? dac? r?sare. Aceast? diferen?? între s?mân?a copacului ?i pat exprim? distan?a între crea?ia divin? ?i crea?ia omului, rezultat al deturn?rii cunoa?terii. Ast?zi distrugem criminal p?durile, f?r? s? ne pese de valoarea florei spontane ?i a semin?ei, care odat? pierdute nu ai cum s? le mai recuperezi. Fiind afectat lan?ul trofic în fiecare zi dispar specii întregi de animale. Oferta antropoteist? propune omului s?-?i orienteze cunoa?terea asupra sie?i s? nu mai inventeze, ci s? se descopere pe sine, fiin?a în care zac poten?e inimaginabile. Calea veritabil? a cunoa?terii e cale autodescoperirii de sine în procesualitatea des?vâr?irii ca divinitate – în?l?area c?tre cer. În loc s? ne ducem c?tre iad, cum proced?m acum, prin cunoa?tere s? urc?m scara c?tre divinitate – autocunoa?terea, convertind gnosticitatea într-un exerci?iu ontologic al în?l??rii spirituale de sine. Calea adev?rului ?i a vie?ii, ar?tat? de Cristos, e calea autodescoperirii divinului din fiecare, a acelei bun?t??i ?i frumuse?i interioare care fac din noi fiin?e drepte ?i luminoase. Numai în acest mod, urmând-o, omul se poate în?l?a pe verticala crucii de la f?ptur? la fiin??. Nu valoreaz? nimic “a avea”, totul este “a ?tii” ?i echivaleaz? cu A FI!