Motto:
„Cei care vor să fie temuţi, trebuie ei înşişi să se teamă de cei de care vor fi temuţi.”
Cicero
10.1 De la atom, din nou la pulbere
La începutul anilor ’50, în Statele Unite a fost elaborată „strategia represaliilor masive” care, bazându-se pe monopolul şi ulterior superioritatea atomică, preconiza ducerea, în cadrul unei confruntări globale, a unui singur tip de conflict armat – războiul nuclear generalizat. Secretarul de stat de la acea vreme, J.F. Dulles, declara că: „Statele Unite trebuie să fie pregătite pentru a da o lovitură nucleară unde şi când vor considera necesar să o facă”. Dar realizarea, de către sovietici, a armei atomice a eliminat monopolul nuclear, făcând ca această strategie să devină inconsistentă. Personalităţi de talia lui Bernard Brodie şi Herman Kahn avertizau, destul de convingător, că un război nuclear, prin consecinţele sale catastrofale, nu oferă garanţia realizării scopului politic, în urma sa fiind posibil să nu mai existe învinşi şi învingători. Tot atunci căpăta audienţă internaţională teza, ce avea să cunoască deplină confirmare, că armamentul nuclear, datorită distructivităţii sale, va face imposibilă declanşarea unui alt război mondial.
Ca rezultat al schimbărilor produse în lume şi al modificării raportului de forţe pe arena mondială, deceniul următor debuta prin adoptarea „strategiei ripostei flexibile” care păstra, în general, caracterul celei anterioare, dar mai prevedea pregătirea şi ducerea şi a altor tipuri de războaie: mondiale şi locale; nucleare şi clasice; de mare şi mică anvergură. Promotorul ei, ministrul apărării Mc.Namara, pornea de la constatarea că doctrina represaliilor masive şi-a pierdut credibilitatea, fiind necesară sprijinirea în mai mare măsură pe armamentul convenţional în Europa, domeniu în care Tratatul de la Varşovia deţinea superioritate. Noua concepţie presupunea întrebuinţarea „dozată” a forţei militare în raport cu „gravitatea pericolului” care ameninţa interesele SUA. Aceasta însemna că strategia „represaliilor masive” nu a fost înlăturată complet, ci a rămas parte componentă a noii strategii care prevedea existenţa unor puternice forţe armate ale Statelor Unite capabile să ducă, în cooperare cu aliaţii, două războaie de mare anvergură (în Europa şi în Orientul Îndepărtat) şi să participe, concomitent, la un conflict local. Această concepţie a intrat în istoria gândirii şi teoriei militare prin cunoscuta formulă a celor „două războaie şi jumătate”. Noua orientare a fost adoptată, în anul 1967, şi de către NATO ca fundament al strategiei militare de coaliţie.
Schimbările ulterioare în raportul de forţe în lume au dus la revizuirea strategiei „ripostei flexibile” care, după opinia comandamentului american, încetase să corespundă spiritului vremii şi se considera că nu mai putea asigura satisfacerea intereselor SUA din cauza pasivităţii sale. Din anul 1971, ea a fost înlocuită cu „strategia descurajării realiste”, care prevedea acţiuni susţinute şi elastice, pentru atingerea scopurilor politice ale SUA, prin obţinerea supremaţiei militare, ca urmare a aprofundării integrării forţei militare ale Statelor Unite şi a celor ale aliaţilor printr-o mai judicioasă „distribuire a rolurilor”. Pornind de la experienţa eşecului intervenţiei în Vietnam, „conceptul Schlesinger” pleda pentru regionalizarea responsabilităţilor apărării în domeniul convenţional, SUA menţinându-şi, în continuare, monopolul descurajării nucleare. Tezele fundamentale ale strategiei „descurajării realiste” dezvoltau de fapt, în noile condiţii, ideea principală a concepţiei precedente: necesitatea întrebuinţării elastice, „dozate” şi, totodată, mai hotărâte a forţei pe arena internaţională; o mai strânsă coordonare a acţiunilor forţelor armate cu acţiunile politico-economice şi ideologice. În principal se preconiza pregătirea pentru a face faţă simultan unui război nuclear strategic (global) şi a unor războaie „limitate” (nuclear şi clasic) inclusiv locale. Forţele armate americane urmau să fie organizate astfel încât să poată duce concomitent „un război şi jumătate”: unul de mari proporţii în Europa şi unul local, în orice zonă a lumii. Totodată, acesta din urmă trebuia să fie dus în special cu forţele aliaţilor, asigurându-se ajutorul tehnic şi sprijinul american în aviaţie şi marina militară.
La confluenţa anilor ’70-’80 conjunctura militaro-politică în lume s-a agravat foarte mult. Conducerea americană a declarat, în mod oficial, numeroase zone ale globului pământesc drept „sferă a intereselor vitale ale Statelor Unite”. Pe primul loc a apărut necesitatea intensificării înarmărilor şi a înlăturării neajunsurilor din domeniul organizării armatei şi al concepţiei privind ducerea războiului. Administraţia Reagan, abia venită la Casa Albă, avea să critice doctrina descurajării realiste pentru că nu s-a dovedit destul de hotărâtă (eşecul în criza ostaticilor din Iran) şi nu s-a sprijinit suficient pe forţele de intimidare strategică. În special se reproşa că nu s-a acordat suficientă atenţie reunirii forţelor tuturor aliaţilor SUA şi că s-a subapreciat rolul forţelor cu destinaţie generală, care ar fi putut duce războiul nu numai în Europa, dar şi în alte zone ale lumii. Drept rezultat, se elaborează o nouă concepţie – „doctrina Raegan”, care prevedea realizarea supremaţiei în forţe şi mijloace ce urma să facă posibile: ducerea cu succes a unor războaie diferite prin caracter şi anvergură; păstrarea permanentă a supremaţiei tehnico-militare a forţelor armate ale SUA şi ale aliaţilor săi. Totodată, se releva tendinţa către întrebuinţarea în mai multe variante a forţelor nucleare strategice, spre găsirea unor procedee de luptă care să diminueze riscul nimicirii Statelor Unite. Un accent mărit se punea pe ducerea unui „război nuclear limitat”, pe pregătirea unui război clasic, implicit global. „Strategia luptei directe”, care constituia principiul ei fundamental prevedea întrebuinţarea hotărâtă a forţei militare ca mijloc de apărare a „intereselor vitale” nord-americane în diferite zone ale lumii, inclusiv controlul asupra surselor de materii prime strategice şi resurselor energetice din ţările în curs de dezvoltare şi nealiniate. Latura politică a doctrinei, care, surprinzător, se pare că sub unele aspecte îşi menţine în linii generale valabilitatea şi în prezent în pofida uriaşelor schimbări petrecute în lume, se baza pe trei principii fundamentale: „forţa” presupune obţinerea „supremaţiei militare incontestabile”, atât în domeniul armamentului nuclear cât şi în cel clasic; „spiritul de echipă” capătă trăsăturile unei colaborări strategice strânse şi defineşte caracterul cooperării dintre SUA şi aliaţii săi în toate zonele globului pământesc în care sunt afectate „interesele vitale” ale statelor Alianţei; principiul „tratativelor” a fost împins pe ultimul loc şi prevedea ducerea de negocieri, atât cu inamicul, cât şi cu aliaţii, numai „de pe poziţii de forţă”. Cele mai potrivite procedee de realizare a scopurilor formulate în doctrină, după cum se sublinia în presa americană, erau: demonstraţia de forţă (prezenţă, intimidare, amestec, confruntare), întrebuinţarea forţei armate (război), presiunea economică, răsturnarea sau înlăturarea şefilor de state care nu conveneau americanilor, în special în America Latină, şi alte aşa-numite „acţiuni indirecte”.
Strategia luptei directe distingea două tipuri principale de războaie posibile: general şi limitat. Ducerea lor era concepută atât prin întrebuinţarea armei nucleare, cât şi numai a mijloacelor clasice de nimicire. Ambele tipuri urmau să aibă caracter global şi de coaliţie. Recunoaşterea posibilităţii ducerii războiului general numai cu întrebuinţarea mijloacelor clasice de nimicire era un element principial nou în doctrina militară americană din perioada postbelică, al cărui apogeu avea să-l reprezinte „bătălia aeroterestră” exersată în războaiele din Golf. După opinia teoreticienilor militari americani, războiul limitat putea fi nuclear pe un teatru de acţiuni militare, de exemplu în Europa, şi clasic pe un teatru de operaţii militare din Orientul Îndepărtat. Varianta clasică era preconizată şi pentru un teatru izolat de acţiuni militare sau într-un raion al teatrului de operaţii (local). Primele două urmau să aibă caracter de coaliţie, cu mobilizarea tuturor forţelor şi mijloacelor existente. Războaiele locale puteau fi duse de ţările occidentale pentru promovarea propriilor interese în zonele bogate în materii prime şi importante din punct de vedere strategic din Orientul Apropiat şi Mijlociu, Africa şi America Latină, precum şi în scopul înăbuşirii mişcărilor insurgente. Unul din principiile fundamentale ale doctrinei militare contemporane a SUA se referă la pregătirea bazei materiale pentru declanşarea şi ducerea unor războaie diferite ca proporţii şi intensitate. În acest sens au fost aduse în actualitate şi revalorificate concepţii strategice ce se aplicau în trecut şi s-au elaborat principii şi concepte noi: „forţe totale”, „suficienţă strategică”, „contracţiune activă”, „escaladarea geografică” etc. În concordanţă cu „concepţia contracţiunii active” se prevedea întrebuinţarea forţei nucleare în diferite variante, de la loviturile „limitate” împotriva unor ţinte şi obiective izolate dintr-o anumită zonă, până la loviturile masate, îndreptate împotriva întregului complex de obiective aflate pe teritoriul statului inamic.
Varianta cea mai probabilă a „războiului nuclear limitat” era conflictul dus în zone îndepărtate de SUA şi în primul rând în Europa, contându-se pe faptul că americanii vor reuşi să evite consecinţele distrugătoare ale loviturilor date ca răspuns. Tocmai astfel se explică acceptarea presiunilor „realiştilor” (Paul Nitze, Richard Pipes, Colin S. Gray) privind europenizarea războiului nuclear şi instalarea, la vremea respectivă, în unele ţări occidentale ale blocului NATO, a unor noi sisteme de rachete cu rază medie de acţiune, care avea să declanşeze reacţia de răspuns a sovieticilor. Potrivit aprecierilor de atunci ale specialiştilor străini, forţele armate ale NATO trebuiau să-şi atingă scopurile principale fără să recurgă neapărat la întrebuinţarea mijloacelor nucleare strategice. Pe de altă parte americanii urmăreau ca, limitând războiul nuclear la continentul european, să evite lovitura de răspuns îndreptată împotriva obiectivelor aflate pe propriul teritoriu. În raport de evoluţiile politice europene, doctrina NATO a cunoscut importante modificări, fiind influenţată în mare măsură de schimbările produse în strategia militară americană; ea a constituit o aplicare a concepţiei militare generale americane la Europa. Reprezentând de la început o alianţă politico-militară dependentă de calitatea de lider a americanilor, NATO a evoluat către o comunitate politică de ţări egale, promotoare a unor valori şi interese asemănătoare. Strategiile adoptate au urmărit cursa tensiunilor şi confruntărilor din întreaga perioadă a războiului rece, propunându-şi iniţial „apărarea înaintată” la graniţa dintre cele două Germanii, pentru ca după războiul din Coreea aceasta să fie extinsă de-a lungul întregii „cortine de fier”. Ulterior au apărut modele alternative, impunându-se cu o oarecare autoritate „apărarea zonală” (Atheld, Loser, Uhle-Wettler). Concepţia de luptă avea în vedere acoperirea frontierelor şi ducerea de acţiuni ale forţelor destinate acestui scop în zonele de întârziere în vederea limitării înaintării inamicului. Forţele teritoriale asigurau zona acţiunilor de luptă din adâncimea apărării proprii, iar ulterior erau organizate contraatacuri şi contralovituri pentru restabilirea situaţiei. În condiţiile mutaţiilor provocate de reformele lui Gorbaciov în sistemul sovietic, Alianţa îşi propunea să rămână pilonul constituirii securităţii europene dar considera că riscurile cu care se confrunta nu mai proveneau dintr-o agresiune planificată, motivată ideologic, ci din consecinţele strategice ale instabilităţii din Europa Centrală şi de Est, ale evoluţiilor imprevizibile din URSS şi tensiunilor conturate la Flancul ei Sudic, de la Maghreb până în Orientul Mijlociu. Drept urmare, după desfiinţarea Pactului de la Varşovia, NATO îşi revizuieşte radical strategia. Alături de conceptul „apărare colectivă” îşi fac loc altele care răspund efortului de readaptare a Alianţei la noile realităţi. Este vorba de începutul „extinderii” prin primirea de noi membri şi de ieşirea în afara ariei proprii de securitate prin anunţarea preocupării pentru „gestionarea crizelor”. Pe baza mandatului Consiliului de Securitate, NATO se implică militar, pentru prima dată de la înfiinţare, într-o zonă de conflict, intervenind cu forţe pentru liniştirea situaţiei din Bosnia-Herţegovina. Totodată, îşi modifică atitudinea faţă de fostele state inamice cu care stabileşte raporturi de colaborare în cadrul unui „sistem de parteneriat”.
Specialiştii americani apreciau că în noile condiţii, de după dispariţia URSS şi prăbuşirea comunismului în Europa, dar mai ales după strălucita victorie în prima campanie din Golf, eficienţa crescută a sistemelor de armament era suficientă pentru a permite forţelor armate să execute misiunile încredinţate şi să realizeze scopurile războiului numai prin întrebuinţarea mijloacelor clasice de nimicire. Noua orientare urma să treacă proba de foc prin aplicarea ei în cadrul coaliţiilor multinaţionale destinate impunerii şi menţinerii păcii. Intervenţia militară în Serbia, în sprijinul populaţiei albaneze din provincia Kosovo, a pus comunitatea internaţională în faţa unui fapt împlinit. Pentru prima dată, după război, o coaliţie politico-militară (NATO) atacă un stat suveran, fără a avea acordul explicit al ONU. Acest precedent a determinat adoptarea la Washinton, cu ocazia aniversării a cincizeci de ani de existenţă a organizaţiei (aprilie 1999), a unui nou concept strategic. Potrivit acestuia Alianţa îşi asumă responsabilitatea de a acţiona, exclusiv pe baza propriilor decizii, oriunde în Europa, deci în afara ariei proprii de securitate. Din acest moment statutul său de organizaţie defensivă intră în vădită contradicţie cu comportamentul real în arena internaţională. Se inaugurează astfel periculoasa eră a intervenţiilor militare deschise ale statelor puternice împotriva celor mici; dreptul forţei sfidează în mod făţiş forţa dreptului internaţional. Încercarea de a implica din nou NATO în afara ariei sale legitime, în cadrul celui de-al doilea război din Golf (martie – aprilie, 2003), a eşuat datorită opoziţiei dure a unora dintre aliaţi (Franţa, Grmania), argumentate prin lipsa unei rezoluţii exprese a Consiliului de Securitate care să o acrediteze.
Chiar dacă astăzi nu se mai recunoaşte explicit, organizarea şi planificarea militară păstrează în atenţie pregătirea forţelor, cu destinaţie generală, în vederea unui conflict global clasic concomitent pe câteva teatre de acţiuni militare. În paralel cu eforturile pentru fundamentarea unei noi concepţii geostrategice, nu s-a renunţat totuşi, total, la conceptele „escaladării geografice” sau „orizontale”, punându-se accent pe capacitatea forţelor armate ale SUA şi aliaţilor săi de a duce, simultan, războaie de proporţii variabile, în diferite zone ale lumii, la mari distanţe una de alta (în Europa, Orientul Apropiat şi Mijlociu, în Asia de Sud-Est, Africa şi America Centrală). Acţiunile militare sunt precedate şi însoţite de acţiuni politice, economice şi de altă natură. Totodată, se consideră raţional să se dea lovitura inamicului, nu numai în locul unde s-a creat o ameninţare la adresa intereselor SUA şi ale aliaţilor ci, şi acolo unde el este slab şi cel mai vulnerabil. Într-un raport privind strategia securităţii naţionale a SUA, prezentat de administraţia Bush în martie 1990, se arăta deschis că „. . . nici o asigurare nu este mai bună decât certitudinea prezenţei noastre în zonele geografice unde tensiunile exacerbate se pot transforma într-un pericol iminent la adresa idealurilor noastre”. Descurajarea continuă să reprezinte dimensiunea esenţială a securităţii. Ea trebuie să determine adversarul să conştientizeze zădărnicia oricărei acţiuni ostile şi să garanteze flexibilitatea răspunsului care vizează: apărarea în caz de atac; ameninţarea cu escaladarea conflictului; la nevoie represalii. În ordine sunt enumerate: alianţele trainice, apărarea înaintată, amplasarea forţelor în contextul proiectării securităţii naţionale la scară planetară. Atenţie deosebită este acordată adaptării competenţei militare la conţinuturile ameninţărilor, tehnologiei de vârf şi armonizării forţei cu strategia în raport cu noile obiective. Principalele mijloace le reprezintă forţele nucleare şi spaţiale, tehnologiile avansate, mobilitatea strategică, amplasarea forţelor, capacitatea de transport rapid în orice cadru geografic, baza de mobilizare sigură. Folosirea forţei este preconizată pe două direcţii esenţiale: pentru descurajarea oricărei agresiuni; pentru acţiuni în spaţiul geografic al lumii a treia.
10.2 În căutarea noii strategii
Transformările produse în lume după încheierea războiului rece au provocat o confuzie crescândă în elaborarea obiectivelor noii politici de securitate. Dacă înainte ameninţările erau clare şi puteau fi riguros monitorizate, acum acestea pot veni de oriunde şi într-o diversitate de forme. Drept urmare, au apărut o multitudine de puncte de vedere ce configurează câteva curente: internaţionalist, tradiţionalist-izolaţionist, realist, naţionalist, limitaţionist şi idealist. Potrivit opiniei grupului de cercetători ai Diviziunii de Cercetare (RAND) a Armatei SUA (Norman D.Levin, studiu inclus în Programul „Strategie şi doctrină„), politica externă şi cea economică vor trebui pe viitor să guverneze strategia militară; disiparea ameninţărilor impune necesitatea mai multor strategii care ar urma să asigure securitatea fizică a SUA, prevenirea apariţiei unui mare centru de putere ostil sau rival la scară mondială ori regional, precum şi împiedicarea răspândirii armelor de nimicire în masă.
Schiţa noii strategii porneşte de la redefinirea rolului nord-americanilor, în problemele mondiale, prin renunţarea la conceptul de „pax americana” (SUA suportă singură sarcinile securităţii planetare) şi găsirea unei formule care să-i plaseze în centrul unei noi coaliţii de puteri cu care să-şi împartă responsabilitatea. În continuare, aceasta, reformulează necesităţile militare prin limitarea efectivelor la cel mai mic număr optim posibil şi creşterea capacităţii de desfăşurare rapidă a forţelor în zona de conflict. Deoarece peste 37% din comerţul exterior este desfăşurat cu ţările din Asia (de două ori mai mult decât cu Uniunea Europeană), interesul american deja s-a deplasat în Pacific. La baza politicii de securitate în regiune stau relaţiile cu Japonia şi realizarea unui parteneriat cu Rusia pentru prevenirea hegemoniei Chinei. Noua concepţie relevă: tendinţa unei regresii dinspre global (război mondial) către regional (războaie locale); preocuparea pentru trecerea de la apărarea înaintată la prezenţa înaintată; predilecţia pentru opţiuni flexibile de descurajare, în cadrul cărora riposta militară să fie devansată ori însoţită de asigurarea eficienţei celorlalte instrumente ale puterii naţionale. Modelul de securitate american ar avea ca dimensiuni majore: răspuns adecvat la factorii ce afectează statutul de unică superputere al SUA; instituirea unui sistem de securitate colectivă sub egida „Grupului celor 8” ori a ONU, bazat pe mecanisme consultative şi acţiuni ferme colective; formularea unei noi politici externe care să pornească de la supremaţia valorilor universale asupra celor naţionale şi să susţină democraţia liberală şi economia de piaţă în toate regiunile; interdependenţa strategică care să-i permită retragerea deliberată din cadrul unor angajamente externe.
Studiul evoluţiei gândirii politico-militare americane pune în evidenţă unele mutaţii, schimbări care ar putea fi considerate importante şi semnificative: reconsiderarea tipurilor de război posibile pentru SUA şi a rolului armamentului convenţional; trecerea progresivă a unor responsabilităţi sporite pe seama aliaţilor; stabilirea modalităţilor de intervenţie şi folosire a forţei în raport de particularităţile situaţiilor locale apărute şi de evoluţia crizei; conceperea unor forme şi strategii de intervenţie „mai credibile şi mai eficiente”; împletirea mai strânsă a presiunilor politico-economice, ideologice şi psihologice cu cele militare etc. Toate acestea sunt însă, după opinia unor analişti, modificări de formă nu de conţinut, de esenţă; se consideră că gândirea geopolitică care inspiră şi comandă aceste transformări rămâne în fondul ei neschimbată. Au apărut unele „perturbări” în sistemul trebuinţelor care au luat forma unor nuanţări ale intereselor americane în anumite perioade şi zone ale lumii, dar ele nu au produs modificări de substanţă în planul general al prezervării rolului de lider mondial al SUA şi apărării înainte de orice a intereselor americane. Acest aspect este sesizat şi recunoscut chiar în unele studii elaborate de-a lungul timpului de institute şi agenţii de prestigiu. Astfel, K.Holmes, cercetător la „Her Foundation” aprecia că „…deşi doctrina nucleară a SUA a evoluat întrucâtva în ultimii ani, concentrându-se mai mult asupra distrugerii forţelor militare decât a populaţiei, natura ofensivă a bazelor sale nu s-a schimbat”. În prezent mai mult decât altădată, suntem martorii unor continue manifestări ale politicii de forţă: ameninţare şi amestec în treburile interne ale altor state; preocupare pentru împiedicarea schimbării actualului raport mondial de forţe care le este net favorabil. În pofida intenselor eforturi pentru modernizarea şi actualizarea gândirii geopolitice la realităţile post război rece expresia teoretică a tendinţelor actuale din cadrul practicii politico-militare americane rămâne „doctrina descurajării selective”. Adepţii susţin că ea a fost concepută pentru a descuraja adversarul în tentativa de a se lansa într-un conflict armat, în acest scop fiind necesară menţinerea şi consolidarea potenţialului militar adecvat, clasic şi nuclear. În ciuda uriaşelor schimbări produse în lume continuă să domine arhaica concepţie dintotdeauna a învingătorului, aceea a apărării păcii şi prevenirii războiului prin alte războaie. Intervenţia în Balcani în sprijinul mişcării separatiste albaneze din Kosovo, în cadrul căreia a fost tragic lovită Serbia şi subminată ultima rămăşiţă de Iugoslavie, este edificatoare în acest sens.
Deşi se vorbeşte mai puţin despre ea, „descurajarea selectivă”, în realitate, nu reprezintă o ameninţare defensivă, cum am fi tentaţi să credem, chipurile pentru a evita războiul ci, în fapt, validează dreptul suveran doar al celui puternic de a face război şi legitimează o modalitate selectivă de a-l purta şi de a-şi stabili inamicii. Într-un articol apărut în „Foreign Affairs”, Caspar Weinberger, pe vremea când era ministru al apărării al S.U.A., scria că „descurajarea este un concept multilateral” în cadrul căruia sunt incluse „trei componente stratificate: apărare, escaladare şi represalii”. Aceste aspecte îşi menţin integral valabilitatea. Garantarea permanentă a apărării, gândită sub forma unui scut orbital, urmează să fie asigurată de către sistemul antirachetă în curs de definitivare. Ultima dimensiune (represalii), aşa cum atestă bombardamentele asupra Bagdadului, Belgradului şi Kabulului tinde să devină definitorie pentru comportamentul militar american. Războiul asimetric şi cel asincron s-ar circumscrie tot acestei preocupări.
Patronând procesul de realizare a noii ordini mondiale, prin amenajarea spaţiului internaţional în numele unor cauze umanitare, SUA acţionează în fapt pentru gestionarea crizelor potrivit propriilor interese şi prevenirea degenerării lor în conflicte majore ce ar afecta balanţa globală de putere. Principalele mijloace pentru menţinerea actualei stabilităţi, care-i conferă şi conservă statutul de hegemon mondial, sunt până la urmă : intrevenţiile de impunere prin forţă a propriului model de organizare socială şi a propriilor valori în numele democraţiei (Haiti); bombardamentele în scopuri umanitare (Bosnia – Herţegovina, Kosovo, Iugoslavia); operaţiunile pentru impunerea şi menţinerea păcii (Somalia, Croaţia, Macedonia etc.) desfăşurate fără a ţine întotdeauna seama de voinţa părţilor. Acest orgoliu de a controla şi a determina evoluţiile în lume, în numele unor valori şi interese prezentate ca general-umane, intră, însă, în contradicţie cu un proces obiectiv evidenţiat de mai multă vreme. Teoreticieni americani de vază recunoşteau, referindu-se la doctrina descurajării, că aceasta nu ar mai fi determinată preponderent de considerente politice, ci ar fi o consecinţă firească, legică a dezvoltării tehnologice. Se acceptă implicit posibilitatea legică a scăpării de sub control a armelor, recunoscându-i-se procesului de perfecţionare şi dezvoltare a acestora o anumită autonomie internă, o dinamică proprie; el nu mai poate fi deturnat din afară, deci a căpătat caracter obiectiv. Astfel, C. Gray, preşedintele „Institutului naţional de politică publică” al SUA, într-o cunoscută lucrare de strategie afirma că, „schimbările tehnologice sunt permanente şi nu pot fi oprite”, atât strategii militari cât şi politicienii fiind puşi în situaţia de a reacţiona cu o anumită întârziere în utilizarea noilor arme. Se susţinea direct că, nu factorul politic şi cel militar guvernează şi controlează dezvoltarea tehnologiilor şi armamentelor ci, datorită progresului tehnologic, armamentul cunoaşte o evoluţie proprie, incontrolabilă, determinând puterea politico-militară să se adapteze la acest proces, iar descurajarea nu ar fi decât o consecinţă obiectivă. Deci oricâte justificări politico-doctrinare s-ar găsi, până la urmă, temeiul real al utilizării forţei armate este presiunea exercitată dinspre armamentele care trebuie consumate şi armatele ce urmează să le folosească undeva pentru a-şi defula la exterior potenţialul distructiv care, acumulat periculos, ar risca să explodeze în interior. Globalismul ar putea reprezenta soluţia salvatoare pentru a direcţiona, o vreme (secolul XXI), utilizarea armelor. De aceea, cu tot tragismul său, 11 Septembrie a reprezentat probabil pentru cinicii planificatori planetari balonul de oxigen care le-a permis scoaterea de pe planşetă şi lansarea în câmpul operativ-strategic a conceptului război antiterorist, purtat de către SUA în fruntea unor coaliţii cu geometrie variabilă. Primele victime, ca urmare a intenţiilor încă nematerializate(stabilizarea regională), sunt afganii şi irakienii, beneficiari ai unor regimuri de ocupaţie militară.
Dacă într-o democraţie model, precum cea americană, tehnologia şi arsenalele militare ajung să predetermine decizia supremă în stat, dacă mişcarea New Age reuşeşte să o influenţeze ori să o confişte, substituindu-se factorilor legitimi este uşor de imaginat la ce dezastre se pot aştepta planeta şi omenirea din partea unei politici ale cărei trăsături dominante tind să devină iraţionalitatea şi ocultismul. Nu numai ordinea de pe planetă, ci însăşi specia umană şi viaţa, sunt grav ameninţate.