Motto:
„Se crede un st?pân al celorlal?i cel care nu înceteaz? s? fie mai sclav ca ei.”
J.J.Rousseau
9.1 Expansionismul de ieri ?i de azi
În decursul istoriei, calea cea mai facil? ?i mai ispititoare pentru acumularea de putere s-a dovedit a fi expansiunea statal? extern?. Aceast? tendin?? s-a manifestat chiar de la începuturile organiz?rii societ??ii umane, când cetele primitive de culeg?tori ?i vân?tori (primele organiz?ri) se r?zboiau pentru st?pânirea terenurilor cele mai fertile ?i mai bogate ?i a continuat, cunoscând epoci de mare amplitudine când s-au produs masive disloc?ri de spa?ii ?i rea?ez?ri de popula?ii în cadrul unor configura?ii organiza?ionale mereu schimb?toare. În evolu?ia omenirii, în perioada de dup? Christos, se contureaz?, prin aria de r?spândire ?i profunzimea schimb?rilor produse, trei stadii distincte de manifestare a expansionismului:
- Valul de migra?ii din sec.III-IX, în care mase de popula?ii se împingeau unele pe altele în c?utarea unor spa?ii ?i condi?ii habituale cât mai favorabile modului lor specific de via??. Aceste uria?e deplas?ri au luat forma unui fenomen natural, caracterizat de predominan?a instinctual?, în cadrul c?ruia apari?ia unor entit??i distincte, relativ puternice, cele mai multe dintre ele cu existen?? efemer?, era rezultatul hazardului. Luate izolat, pu?ine dintre ele au avut valoare semnificativ? dar întregul proces, judecat la dimensiunea istoriei, a influen?at decisiv viitoarea configura?ie a lumii.
- A urmat construirea imperiilor coloniale în urma marilor descoperiri geografice din sec. XIV. În orbita lumii civilizate erau atrase, în mod con?tient ?i sistematic, vaste teritorii ?i bog??ii a c?ror nemiloas? exploatare a dus la stagnarea sau dispari?ia unor culturi, a determinat schimb?ri radicale în modul de via?? al autohtonilor ?i a permis acumularea, de c?tre câteva state, a unor uria?e resurse ce le-au propulsat decisiv ca mari puteri mondiale, care au hot?rât ?i influen?at soarta popoarelor mai multe secole la rând.
- Apari?ia, la sfâr?itul sec. al XIX-lea, a imperialismului modern, determinat de constituirea unor noi puteri, ca mari de?in?toare de capitaluri ?i echipamente industriale, a c?ror valorificare necesita noi pie?e ?i zone de investi?ii, ceea ce a impus reîmp?r?irea lumii. Acest nou val expansionist î?i c?uta legitimitatea interna?ional? ?i ca expresie a acestor preocup?ri s-au închegat doctrinele geopolitice. Na?ul geopoliticii este suedezul R. Kjellen, termenul fiind similar cu în?elesul pe care predecesorul s?u, germanul Fr. Ratzel, îl conferea geografiei politice ?i antropogeografiei. În fapt, cei doi se str?duiser? s? realizeze o fundamentare teoretic? a practicii politice expansioniste din cadrul rela?iilor interna?ionale ale vremii, argumentat? din perspectiva impactului factorului geografic asupra lor în contextul luptei de interese a epocii. Demersurile erau destinate s? demonstreze ?i s? conving?, prin mijloace ?tiin?ifice, asupra caracterului de necesitate al comportamentului agresiv al celor puternici, s? introduc? în raporturile dintre state mentalitatea dreptului de a acapara prin for?? teritorii. Sunt semnificative în acest sens: conceperea statului ca organism viu, supus legilor cre?terii prin sacrificarea altora; condi?ionarea viabilit??ii unui stat de întinderea teritorial? (5 milioane Km2); acreditarea ideii insuficien?ei, la un moment dat, a spa?iului vital pentru unele state ca rezultat al sporului demografic ?i celei a dreptului organismelor politice de a redistribui spa?iul geografic mondial; sus?inerea ac?iunii legii luptei pentru existen?? ?i selec?iei naturale la nivel intercomunitar ?i a apari?iei, astfel, a câtorva state cu misiune mesianic?, posesoare de for?? vital? ?i instinct de expansiune, predestinate s? domine lumea etc.
Din astfel de idei s-a inspirat doctrina geopolitic? german?, care avea s? alimenteze ?i c?l?uzeasc? deciziile ?i ac?iunile politice ce au dus la construirea celor trei reichuri. Întruchiparea ei extrem? a constituit-o varianta nazist?, cristalizat? în jurul ?colii create de general Karl Haushofer, ale c?rei teze fundamentale erau: obiectivele militare ale statului german impun politicii autosuficien?? economic?; rasa german?, atotputernic? ?i st?pânitoare, este chemat? s? instaureze pacea în lume prin domina?ie, celelalte state trebuind s? consimt? la m?rirea Germaniei pentru satisfacerea nevoii sale de spa?iu vital; st?pânirea german? trebuie s? cuprind? mai întâi întregul spa?iu german delimitat prin limb?, ras? ?i interes economic ?i apoi s? se extind? asupra întregii lumi; realizarea domina?iei germane asupra insulei euro-afro-asiatice prin înfrângerea puterii maritime (Anglia), iar apoi crearea de baze pentru completa domina?ie a lumii; toate frontierele na?ionale teritoriale reprezint? puncte de plecare la r?zboi ?i obiect al modific?rii în acord cu interesul Germaniei.[1] Consecin?ele aplic?rii prin mijloace militare a acestor prevederi doctrinare sunt cunoscute dar, sub aspectul suferin?ei umane produse, r?mân în continuare incalculabile. Ele au fost posibile datorit? lipsei de decizie ?i fermitate, a eclectismului politic al marilor puteri, încuraj?rii tacite a unora dintre ac?iunile Germaniei, iar mai târziu chiar a complicit??ii, cum a fost cazul URSS.
Pactul încheiat de ultima îi deschidea perspectiva realiz?rii, fie ?i par?iale, a unora dintre propriile obiective geopolitice care, chiar dac? nu erau formulate explicit în cadrul unei doctrine proprii, se reg?seau programatic în testamentul ?arului Petru cel Mare. Sfâr?itul r?zboiului ?i perioada care i-a urmat aveau s? eviden?ieze c? doctrina comunist?, care milita pentru trecerea tuturor popoarelor la noul sistem social inspirat ?i controlat de Moscova, a reprezentat forma sau mai precis spus masca ideal? sub care Uniunea Sovietic? ?i-a materializat inten?iile expansioniste, astfel încât putem considera c? ideologia leninisto-stalinist? a devenit geopolitica rus? a secolului dou?zeci. Tenta?ia sovieticilor de a penetra în Europa a provocat, pân? la urm?, ciocnirea de interese între cei doi puternici alia?i, declan?ând intrarea r?zboiului în faza sa decisiv? confruntarea sovieto-german?. Succesele militare germane ca ?i aspira?iile globaliste, exprimate deschis ?i imperativ, nu numai c? au încordat rela?iile în cadrul Axei dar au dus, pân? la urm?, la constituirea coali?iei Alia?ilor act politic care , în alte împrejur?ri, ar fi fost imposibil (URSS, SUA, Anglia).
Aceast? alian?? se încadra ?i în logica gândirii geopolitice engleze a momentului, circumscriindu-se în perimetrul teoriei „insulei mondiale” sau a „??rii inim?”. Potrivit autorului ei, geograful H.J. Mackinder, cele trei continente, Europa, Asia, Africa formeaz? insula lumii (World Island) care are drept centru „?ara inim?” (Hartland); practic Planeta era scindat? în doi poli: puterea terestr? ?i puterea maritim? (nucleul „puterii insulare” formate din cele dou? Americi, Australia ?i Oceania), iar pacea depindea de echilibrul existent între ei. Concluzia nelini?titoare la care a ajuns era c?: „Cel care va comanda Europa de Est va comanda „?ara inim?” ?i va comanda „insula lumii”; cine va comanda „insula lumii” va comanda lumea. Intrarea Estului european în sfera de influen?? german? ?i sovietic? era firesc s? alerteze guvernul englez ?i s?-l determine s? ac?ioneze în sensul unei alian?e politico-militare cu URSS. O Germanie victorioas?, st?pân? a „??rii inim?”, ar fi dereglat serios echilibrul mondial în favoarea sa. Victoria Alia?ilor ar fi trebuit s? asigure, din contr?, englezilor, a?a cum a confirmat ?i în?elegerea de la Yalta, o pozi?ie privilegiat? în zon? ?i ar fi blocat o eventual? expansiune sovietic? c?tre Europa.
Preocupate de a-?i consolida pozi?ia de putere maritim?, SUA au intrat în conflict cu Japonia pentru suprema?ia în Pacific, ajungând în mod obiectiv în tab?ra antigerman?. Dup? înfrângerea acesteia ?i afirmarea URSS ca superputere militar?, la sfâr?itul r?zboiului, americanii se v?d angaja?i într-o nou? competi?ie pentru hegemonie mondial?. Doctrina „reliefului ??rmurilor”, elaborat? de Nicholas J. Spykman, avea s? exprime cel mai bine teoretic aspira?iile geopolitice postbelice ale SUA. Potrivit autorului, reliefurile Europei, Orientului Mijlociu, Africii, Asiei de Sud-Est ?i Orientului Îndep?rtat ar fi de mare importan?? deoarece acela care le st?pâne?te ?i în mod deosebit domin? „??rmurile Eurasiei” controleaz? destinele lumii. Pentru americani acestea devin o problem? de securitate na?ional?, deoarece acapararea unora dintre respectivele regiuni de c?tre o putere ostil? ar fi constituit o grav? amenin?are, deschizând posibilitatea încercuirii New-York-ului. De aici rezulta dreptul natural al SUA de a influen?a ?i a exercita, în diferite forme, propriul control asupra unor întinse spa?ii geografice, drept în numele c?ruia va fi conceput? cea mai mare parte a ac?iunilor politice ?i interven?iilor militare postbelice.
Teoria puterii maritime a amiralului american A. Th. Mehan, ap?rut? în 1890, argumenteaz?, pe baza pozi?iei geografice a SUA analoge cu a Angliei (limitrof? cu oceanul, f?r? vecini puternici, posesoare a unui însemnat poten?ial naval), posibilitatea ?i necesitatea de a i se substitui, în primul rând, prin expansiune în Caraibe ?i Pacific.
Cea mai mare conflagra?ie din istoria omenirii se încheie prin inaugurarea unei noi ordini mondiale ?i europene. De pe scena politic? disp?reau, ca mari puteri, Germania ?i Japonia, prefigurându-se dou? superputeri – SUA ?i URSS – ce aveau s? instituie bipolarismul militar. Cu tot pragmatismul lor, americanii ?i alia?ii occidentali, au pierdut, pân? la urm?, în fa?a lui Stalin, la masa tratativelor, mai ales ca urmare a sl?biciunii manifestate ?i concesiilor f?cute pe timpul tranzac?iilor anterioare, b?t?lia pentru împ?r?irea lumii. Sovieticii au reu?it performan?a de a-?i converti succesele militare într-o uria?? izbând? politic?. Con?tientizarea acestei situa?ii îi aduce pe fo?tii alia?i victorio?i în fa?a confrunt?rii directe, declan?ându-se un ansamblu de comportamente care introduceau tensiunea, încordarea ?i spectrul amenin??rii cu for?a, în primul rând nuclear?, în rela?iile interna?ionale, perioad? care s-a prelungit în forma sa dur? c?tre anii ’70 ?i s-a consacrat în con?tiin?a epocii prin formula „r?zboi rece”.
În fa?a poten?ialei amenin??ri sovietice, ca o reac?ie de autoap?rare, Occidentul inventa doctrina « îndiguirii » ?i „cortina de fier” prin care abandona ?i izola cea mai mare parte a centrului ?i estului european, l?sându-le în sfera de influen?? sovietic?. Antisovietismul ?i anticomunismul declarat î?i g?sesc expresia teoretic? ?i ideologic? în doctrina „realismului politic” caracterizat?, potrivit viziunii celui mai de seam? fondator al ei, Hans Morgenthau, prin: suprema?ia ra?iunii de stat, preponderen?a politicii externe asupra celei interne, folosirea deschis? a for?ei manifestat? ca interes; în?elegerea politicii ca rela?ie de domina?ie. Cele mai notabile dintre consecin?ele sale practice cap?t?, în Europa, forma Pactului NATO, iar în celelalte spa?ii geopolitice se reg?sesc în amplasarea de noi baze, înfiin?area altor blocuri ?i în?elegeri politico-militare regionale, interven?ie armat? deschis? în cadrul unor conflicte locale. R?spunsul sovieticilor se cheam? Tratatul de la Var?ovia, „criza Caraibelor” ?i „zidul Berlinului” care aveau s? marcheze momentul iminentei confrunt?ri militare, al celei mai categorice delimit?ri între Est ?i Vest.
9.2 Deznod?mânt inevitabil
Destinul Europei ?i al omenirii p?rea a se afla sub semnul zodiei berbecului. Doi uria?i berbeci, cel rus bine proptit cu picioarele din spate în Asia ?i cel anglo-saxon, sprijinindu-se pe America, cu ochii injecta?i de furie, a?teptau s? se izbesc? undeva la limita de demarca?ie dintre cele dou? Germanii. Întârziind deznod?mântul, fiecare dintre ei î?i testa ?i sonda indirect poten?ialele pe ter?e teatre de opera?ii. Aceste ac?iuni au reprezentat adev?rate supape de decompresie care, al?turi de echilibrul strategic ?i descurajarea nuclear?, au constituit elementele esen?iale ale dezamors?rii ce avea s? capete forma destinderii Est-Vest, din a doua jum?tate a deceniului opt, sub denumirea de „procesul Helsinki”.
La baza acestei tendin?e s-a aflat con?tientizarea de c?tre cei doi poli de putere ai planetei, SUA ?i URSS, a faptului c? ob?inerea suprema?iei, ca ?i realizarea plusului de securitate ?i avantaje dorite de fiecare prin nebuneasca curs? a înarm?rilor nu erau realizabile. Ba mai mult, beneficiarii acestei acerbe competi?ii s-au dovedit a fi pân? la urm? Germania Federal? ?i Japonia care, folosind resursele pentru propria dezvoltare, au reu?it s? se afirme ca mari puteri economice ?i financiare, c?rora li se va ad?uga China, pe m?sur? ce va reu?i valorificarea imensului poten?ial intern, ca urmare a noii politici orientate spre deschidere ?i liberalism. Noul „realism politic”, al c?rui principal promotor era Kissinger, se fundamenta pe recunoa?terea coexisten?ei, al?turi de bipolarismul militar, a multipolarismului politic ?i presupunea trecerea la o nou? strategie care s? înlocuiasc? for?a în rela?iile interna?ionale prin practici mai subtile, men?inerea echilibrului nuclear controlabil, angajarea mai sensibil? a Occidentului la sus?inerea efortului american.
Începutul anilor `80 este legat de mult a?teptata pr?bu?ire a „doctrinei Brejnev”, Uniunea Sovietic? intrând într-o vizibil? criz? politic? care amplifica ?i mai mult dificult??ile economice ce prevesteau, parc?, apropiatul faliment al modelului de socialism de tip oriental, impus ?i men?inut, aproape o jum?tate de secol, prin mijloace militare, ideologice ?i dependen?a de resursele sovietice a statelor din estul ?i centrul Europei. Sesizând consecin?ele dezastruase ale continu?rii politicii triumfaliste duse de predecesorii s?i, Gorbaciov, noul lider al vastului imperiu euro-asiatic, se angajeaz? într-un periculos proces de restructurare (perestroika) care va r?scoli str?fundurile societ??ii sovietice, zdruncinând-o din temelii prin scoaterea la iveal? a monstruozit??ilor ?i disfunc?iilor ei structurale. Imensul decalaj economic acumulat în timp ?i starea de criz? generalizat? a sistemului acutizeaz? nevoia de capital financiar extern ?i tehnologie de vârf care, al?turi de imposibilitatea suport?rii poverii înarm?rilor, aveau s? se constituie în factori determinan?i ce vor sta la baza radicalei reorient?ri.
În abordarea rela?iilor interna?ionale se deschide o er? nou?, a c?rei principal? caracteristic? a reprezentat-o trecerea de la politica confrunt?rii la cea a dialogului ?i cooper?rii. Schimb?rile produse în raportul mondial de for?e, tot mai nefavorabil sovieticilor ?i alia?ilor lor, aveau s? fac? deosebit de seduc?tor proiectul Casei Comune Europene (Federa?ie, Comunitate etc.) a c?rui realizare ar fi putut reprezenta coloana vertebral? în instituirea unei noi ordini politice în lume. Prima barier? care trebuia eliminat? o reprezenta scindarea provocat? de deosebirile de ordin ideologic ?i organiza?ional dintre Est ?i Vest, ?i bunele inten?ii ale Moscovei în acest sens au fost pe deplin probate prin sprijinul schimb?rilor de ordin structural în ??rile europene satelite, proces ce s-a încheiat într-un timp incredibil de scurt, prin pr?bu?irea în lan? a tuturor regimurilor politice totalitare ?i instaurarea democra?iei. Urma etapa cea mai dificil? – relansarea economic? a Centrului ?i Estului continentului prin trecerea la economia de pia?? ?i regândirea coordonatelor dezvolt?rii în vederea reducerii distan?elor, mai ales sub aspectul moderniz?rii, rentabilit??ii ?i programelor sociale, f?r? de care noua entitate european? s-ar fi dovedit de la început neviabil? în condi?iile netei opozi?ii între polul bog??iei, civiliza?iei ?i cel al s?r?ciei. Acest grandios experiment planetar, ini?iat de Moscova ?i încurajat de Occident, a dus la dispari?ia URSS ?i a comunismului în Europa, deschizând perspectiva reorganiz?rii pe noi baze a b?trânului continent.
Noua construc?ie european? ar putea avea o pozi?ie cheie în viitoarea arhitectur? politic? a lumii; edificiul acesteia s-ar în?l?a pe o structur? de rezisten?? în care cei trei piloni fundamentali, dispu?i în linie, i-ar reprezenta SUA, Europa Unit? ?i Polul Asiatic, format din China ?i Japonia. S-ar realiza, astfel, adaptarea ?i transferul, în plan geopolitic, a esen?ei celebrului principiu de func?ionare democratic? a politicului, propus de Montesquieu, al separa?iei puterilor. Cei trei centri de putere, relativ echivalen?i, integra?i într-o structur? unitar? s-ar putea supraveghea, controla ?i eventual compensa reciproc, men?inând stabilitatea ?i buna func?ionalitate a edificiului planetar. Noua configura?ie ar putea estompa rivalit??ile legate de predominan?a geopolitic? a „puterii terestre” sau a „puterii maritime” ?i ar satisface interesele ?i orgoliile europenilor, declan?atorii ultimelor dou? tragedii mondiale. Totodat?, s-ar dep??i actualul hegemonism american, ce risc? s? plaseze lumea la cheremul unei singure superputeri, prin trecerea de la „unimultipolaritate” (Huntington) la un nou echilibru ce-l poate asigura numai un pluralism real.
Integrarea ?i stabilitatea în cadrul Europei Unite ar fi asigurate de triumviratul format din Rusia, Nucleul Franco-German ?i Anglia, ca al treilea centru continental de putere. Derularea evenimentelor interna?ionale ofer? indicii privind posibilitatea unei asemenea schi?e de organizare a lumii. Rusia, succesoarea fostei URSS, neputând rezista competi?iei cu Occidentul, dup? faza de reflux dinspre toate punctele cardinale ?i de retragere în arealul s?u istoric, pare în imposibilitate de a se mai angaja o vreme în ac?iuni de anvergur? care s?-i confere statut de supraputere mondial?. Ea r?mâne v?dit incomodat? de nevoia de a asigura succesul proiectului s?u de revigorare economic?, care o face tot mai dependent? de Occident ?i SUA. Probabil înc? mult? vreme Moscova va fi nevoit? s? accepte, ca pe o situa?ie obiectiv?, regresul s?u; ?ansa de a supravie?ui ?i a se manifesta totu?i ca putere mondial? colectiv?, împreun? cu celelalte puteri europene, pare nu numai onorabil?, dar îi ofer? ?i suficiente avantaje. La rândul ei, Germania, care a ob?inut mai mult? libertate de a se exprima ca mare putere, este vital interesat? în acest proces pân? va reu?i desprinderea total? din corsetul NATO. Noua ordine mondial? îi confer? un statut privilegiat ?i o protejeaz? de suspiciunea ?i nelini?tile europenilor, în cadrul unui sistem de securitate echilibrat, bazat pe garan?ii colective. Raporturile sale cu Rusia vor continua îns? s? r?mân? speciale, între cei doi poli prefigurându-se chiar o anume afinitate care ar putea s? ia forma unui tandem. De asemenea, cel de-al treilea centru, format din posibila deplasare compensatorie a Fran?ei c?tre Anglia ar fi suficient de puternic, beneficiind de sprijinul nord-american, pentru a fi competitiv în rela?iile cu tandemul ruso-german ?i a contracara, la nevoie, dezechilibrul creat de eventualele aranjamente ale celor doi. O Europ? Unit?, echilibrat? ?i stabil?, recunoscut? ca supraputere politic?, economic? ?i militar? mondial?, ar atenua nelini?tile tuturor celorlalte ??ri componente în fa?a unipolarismului american ?i a concuren?ei asiatice. Ea nu va reprezenta o amenin?are pentru SUA. care apar?in aceleia?i civiliza?ii ?i ar dispune, prin intermediul Angliei, de o pârghie eficient? de a interveni ?i a influen?a în caz de pericol, raporturile dintre cei trei poli europeni. Ar putea fi astfel estompate ?i ?inute sub control posibilele rivalit??i americano-europene. În sfâr?it, integrarea Rusiei în comunitatea european? ar fi profitabil? ?i pentru asiatici, acest lucru putând declan?a un proces de dezangajare în aceast? zon?, care ar înt?ri pozi?iile Chinei ?i Japoniei c?rora li s-ar oferi spa?iul geopolitic necesar pentru a se manifesta împreun? ca a treia superputere mondial?. La nevoie, cre?terea poten?ialului chino-japonez ar putea fi controlat? ?i compensat? prin raporturi privilegiate ale celorlal?i doi poli mondiali (SUA, Europa Unit?).
Împlinirea proiectului Europei Unite, adev?rat colac de salvare ?i pentru Moscova, va solicita îns? noi concesii din partea acesteia. O comunitate în care Rusia ar intra animat? de povara imperialismului s?u ar fi lipsit? de orice credibilitate ?i viabilitate, pân? la urm? ea nu ar reprezenta decât o form? nou?, mascat?, de ocupa?ie, o împlinire efectiv? a visului panslavist de hegemonie european?. De aceea, procesul de retragere a acesteia c?tre interior, în mod obiectiv, va continua. Dup? renun?area de c?tre fosta URSS la prima centur? de siguran??, format? din ??rile socialiste satelite europene (« str?in?tatea apropiat? »), ?i la cel de-al doilea cordon, reprezentat de ??rile ?i teritoriile europene încorporate în urma pactului Molotov-Ribbentrop ?i altele alipite în timp din Asia (« str?in?tatea imediat? »), pentru a se asigura o echivalen?? multipolar? pe continent, Rusia se va restrânge, abandonând progresiv ?i spa?iile neslave ?i neortodoxe. Pentru a tempera, îns?, posibila încercare de preluare pe cont propriu de c?tre Germania a problemei europene ori în fa?a incapacit??ii SUA de a se debarasa de rolul de jandarm mondial nu ar fi exclus? reformarea ?i consolidarea nucleului velico-rus constituit din Rusia, Ucraina ?i Bielorusia. A doua condi?ie esen?ial? o va reprezenta împiedicarea oric?ror tendin?e de constituire a unui al patrulea pol care ar compromite ?ansele prognozatului proiect. Pentru aceasta vor trebui blocate încerc?rile de consolidare ?i centralizare ale unor state cu poten?ial mediu ori de integrare a altora în cadrul unor macrofedera?ii (Lumea Arab?). Deci, procesul de f?râmi?are statal?, experimentat în Balcani cu mult succes, ar urma s? continue, fie sub forma federaliz?rii unor state unitare, fie sub cea a autonomiz?rii ?i secesion?rii, unele dintre actualele entit??i politico-statale continuând s? dispar? ori s?-?i modifice geografia. În noua structur? european?, în jurul celor trei poli, ar gravita, într-un sistem de permeabilizare a frontierelor ?i de integrare a economiilor, entit??i na?ionale care au renun?at prin proprie decizie la unele atribute ce le confereau suveranitate ?i independen??, devenite deranjante. Viitoarea tendin?? continental? ar reprezenta-o autonomizarea ori chiar secesionarea unor p?r?i ale ??rilor mijlocii ?i integrarea lor, împreun? cu puzderia de state mici, într-o Confedera?ie a Europei, simultan cu conturarea tot mai precis?, recunoa?terea de c?tre ceilal?i ?i preluarea decisiv? a jocului politic de c?tre cei trei centri de putere. În sprijinul acestei ipoteze pledeaz? ?i muta?iile ce se produc în gândirea ?i doctrinele politice ale principalelor puteri mondiale. Informatizarea, tehnologizarea, mediatizarea ?i accentuarea interdependen?elor economice, interna?ionalizarea capitalului financiar ?i a for?ei de munc?, problemele resurselor ?i mediului, terorismul interna?ional ?i crima organizat? etc. preseaz? pentru realizarea unui sistem (complex) mondial stabil, cu suficient? capacitate de autoreglare pa?nic?, apt s? previn? procesele dezorganizante generatoare de conflicte ce s-ar putea dovedi fatale pentru planet? ?i omenire.
[1] Doctrine politice contemporane, Ed. Didactic? si Pedagogic?, Bucure?ti, 1985, p. 47.