eram neştiutorul însă ea mă ştia
un naufragiat flămând de dragoste
ce înotam agăţat de viaţa mea
habar n-aveam und’ mă ducea
tocmai când disperarea mi-era mai mare
insulă a fericirii din valuri se-nălţa
ce dacă scyle şi charibde
ademenitor îmi încântau auzul
întotdeauna ispită numai ea mi-era
trecut-au rele şi războaie peste mine
ce raniţa cu vise-mi ciuruiră
şi chiar de-n inimă rămas-au nişte schije
marile răni să le oblojască numai ea ştia
în orice-mprejurare era liniştea mea
când demoni din senin stârneau furtuna
şi fulgere incendiau pământul
se transforma în paratrăznet
când arşiţa din mine fântâni seca
setea doar ea şi numai ea mi-o potolea
de câte ori îmi viscolea în suflet
lua o lopată şi mă dezăpezea
e-atâta pace acum la mine-n minte
că nici nu îmi mai amintesc cum o chema
frânturi de amintiri ori poate vise
îmi brăzdează lutul ca nişte epitafe
ce-mi amintesc că totuşi sunt o cruce
şi cântă cucul în zăvoi a singurătate
petale roşii îmi scriu numele-i pe frunte
şi litere mi se preling pe-obraji
ca nişte lacrimi da’ nu plâng eu… nu nu
plouă în cimitir peste liniştea mea