Motto:
„Tragediile sunt opera conduc?torilor care nu-?i fac datoria. Fiindc? poporul ?i-o face întotdeauna”
- Ha?ieganu
Sunt expresia cea mai veridic? a modific?rilor ap?rute în dinamica intereselor ?i în sfera raporturilor de putere pe continentul european la sfâr?itul mileniului doi. Iugoslavia, statul slavilor sudici, constituit prin tratatul de la Trianon, reprezenta expresia istoric? a voin?ei de statalitate, mai ales a sârbilor. Apari?ia sa a fost posibil? pe reculul temporar al pangermanismului dup? încheierea primului r?zboi mondial. Acest lucru explic? fervoarea ?i înver?unarea cu care cel de al treilea Reich avea s? se arunce împotriva ei, riscând întârzierea cu circa 2-3 luni a planului „Barbarosa”, imens? fatalitate, adic? atât cât s? ajung? în fa?a Moscovei în plin? iarn?, compromi?ându-?i grav sau poate chiar falimentându-?i grandiosul proiect geopolitic. Pr?bu?irea comunismului în Europa ?i reunificarea Germaniei provoca deja, la sfâr?itul deceniului nou?, frisoane liderilor federali?ti de la Belgrad, negrele lor presim?iri neîntârziind s? se confirme. Ortodoxia în general, ?i cea balcanic? în special, serios zdruncinat? de peste o jum?tate de veac de comunism, precum ?i dec?derea „Maicii Rusii” ?i interesul american pentru un cap de pod islamic ce ar fi putut fi folosit la nevoie au f?cut, cum ar spune românul, ca dracul s?-?i vâre coada în jocul european, ajutând la împlinirea sumbrelor presim?iri. Pentru c? Iugoslaviei i se prezisese, cu câ?iva ani înainte de declan?area conflictului, tragicul sfâr?it datorat mai vechiului ei antigermanism, într-un moment de revigorare a germanismului ?i a perspectivei de supravie?uire a comunismului s?u specific într-o perioad? în care acesta era lichidat pe continent, precum ?i apartenen?ei la Balcani într-o vreme în care zona era supus? „rea?ez?rii” (f?râmi??rii statale).
8.1 Preludiul dezintegr?rii
Ca entitate statal?, Iugoslavia se poate spune c? a fost fragil? înc? de la apari?ia sa datorit? unor factori interni disipatori – mozaic etnic ?i religios, instincte na?ionaliste în?bu?ite, dezvoltare inegal? ?i asimetric? a componentelor etc. – dar ?i a intereselor vecinilor ?i ale unor mari puteri în zona balcanic?. În compara?ie cu România, care s-a des?vâr?it statal pe baza unei omogenit??i ?i a unei voin?e interne, Iugoslavia se poate spune c? a fost o construc?ie, într-o anumit? m?sur? for?at?, a Trianonului. Autoritarismul ?i prestigiul lui Tito, ca ?i presiunile sovieticilor, au reprezentat principalul liant în perioada postbelic?, dar puseurile autonomiste împinseser? deja la unele m?suri descentralizatoare, sintetizate în Constitu?ia din 1974, care l?rgea autonomia republicilor ?i provinciilor, introducând o structur? de conducere prin rota?ie la nivel federal. Tendin?ele de reformare a comunismului (pluripartidism, descentralizare, economie de pia??, proprietate privat? etc.) aveau s? afecteze unitatea ?i în cadrul celui mai coeziv factor intern – partidul de guvern?mânt (Uniunea Comuni?tilor Iugoslavi). Transferul masiv de putere de la nivel federal c?tre cele ?ase republici ?i dou? provincii înso?it de amplificarea na?ionalismului (reactivarea mi?c?rii usta?ilor croa?i, amintirea cetnicilor sârbi, aspira?iile na?ionale ale albanezilor, musulmanilor ?i ungurilor) aveau s? dinamiteze unitatea, alimentând în profunzime tenta?iile separatiste. Treptat, Federa?ia ajunge s? „func?ioneze” asem?n?tor unei confedera?ii, iar pe m?sura diminu?rii coeziunii interne devine practic o „colec?ie” de entit??i ce mai mult se concurau decât colaborau. Începea astfel s? câ?tige tot mai mult teren ideea unei Iugoslavii „construc?ie artificial?”, intens propagat? ?i speculat? de inamicii externi.
Deprecierea sistemului statal ?i politic a f?cut posibil? recrudescen?a na?ionalist?, care avea s? culmineze cu revolta albanezilor din Kosovo, la scurt timp dup? moartea lui Tito. Con?tient de aceste tendin?e destructurante, ajuns la putere, Milo?evici încearc? salvarea Federa?iei prin estomparea sl?biciunilor ce puteau fi exploatate de autonomi?ti ?i reinstaurarea hegemoniei sârbe?ti. Aceast? politic? declan?eaz? o stare de spirit antisârbeasc? ce avea s? se converteasc? rapid în sârbofobie, exultând presiunile secesioniste încurajate ?i subven?ionate din exterior. Aluziile Occidentului privind admiterea în Comunitatea European? a republicilor iugoslave dezvoltate economic, cu guvernare „democratic?” ?i de religie catolic? au reprezentat amorsa ce avea s? declan?eze explozia prin îndep?rtarea tran?ant? a Sloveniei ?i Croa?iei de Serbia „neocomunist?”.
8.2 Secesionismul – chintesen?a strategiei „localiz?rii”
Drept urmare, începe efectiv procesul violent de destr?mare a Republicii Federative Iugoslavia. Este lichidat mai întâi liantul politic ?i ideologic, devenit formal când, la Congresul al XIV-lea al Uniunii Comuni?tilor (ianuarie 1990), slovenii p?r?sesc lucr?rile. Armata federal? r?mânea singura care mai lega republicile ?i provinciile dar tragedia începuse, iar rivalit??ile istorice ?i na?ionaliste activate la paroxism aveau s? o fac? ?i pe aceasta neputincioas?. Destr?marea ?i însângerarea Iugoslaviei ajunsese de neoprit, confrunt?rile degenerând în r?zboi civil de o barbarie inimaginabil? în cadrul c?ruia s-a ajuns la fanatism, terorism ?i chiar practici de tip fascist ce aveau s? impun? în aten?ia opiniei publice, prin masacrele ?i ororile produse, conceptul de „iugoslavizare”. Anali?tii apreciaz? c? un rol important în pierderea controlului asupra evenimentelor l-a avut ?i asigurarea conducerii supreme a Federa?iei, în perioada cea mai tulbure, de c?tre croa?ii Stipe Mesic, pre?edinte al Consiliului Preziden?ial Federal ?i apropiat al lui Franjo Tujman (viitorul lider al Croa?iei) ?i Ante Markovic, primul ministru al guvernului federal. Ezit?rile conducerii colective aveau s? fac? posibil?, mai întâi, desprinderea relativ pa?nic? a Sloveniei: în decembrie 1990 se organizeaz? în republic?, referendumul prin care se voteaz? pentru „un stat independent ?i suveran”; la 25 iunie 1991 se declar? independen?a, reac?ia militar? a Federa?iei fiind timid?; la 18 iulie 1991 pre?edin?ia de la Belgrad ordon? retragerea total? a armatei iugoslave; în decembrie 1991, sub presiunea Germaniei, ??rile Comunit??ii Europene, urmate la scurt timp de SUA, recunosc Slovenia ?i Croa?ia.
Na?ionalismul croat exacerbat a degenerat rapid în extremism, îmbr?când în mare m?sur? forme violente de manifestare, specifice celor ale vechilor usta?i ai lui Pavelic (asasinarea în mas? a mii de sârbi). Procesul de secesiune în aceast? republic? a fost puternic marcat de resentimentele provocate de amintirea crimelor comise de c?tre ace?tia, de apartenen?a popula?iei la religia catolic? ?i existen?a unei impresionante comunit??i sârbe (12,5% din popula?ie). Desprinderea avea s? se produc? în urma unui veritabil r?zboi civil de secesiune, primul din seria de conflicte armate, generic denumite, r?zboaiele iugoslave. Dimensiunea major? a conflictului nu a fost conferit?, a?a cum era mai normal, de confruntarea dintre for?ele militare ale Federa?iei ?i cele ale republicii separatiste ci de reac?ia minorit??ii sârbe de aici ?i ac?iunea de reprimare a ei. Sârbii, grupa?i în zone compacte ?i însp?imânta?i de oprimarea ?i violen?ele canalizate împotriva lor, precum ?i de con?inutul noii Constitu?ii croate, care nu f?cea nici o referire la existen?a lor ca minoritate, declan?eaz?, în august 1990, o adev?rat? insurec?ie armat?, punând st?pânire pe nordul Dalma?iei ?i regiunea Krajina pe care o proclam? autonom?, opunându-se deschis separ?rii de Iugoslavia. Se ajungea astfel la un conflict care avea s? se generalizeze, cuprinzând ?i Slovenia. La 19 mai 1991, croa?ii, î?i proclam? prin referendum independen?a, iar armata federal? este declarat? „armat? de ocupa?ie”. Atacat? deschis de c?tre for?ele croate aceasta r?spunde bombardând mai multe obiective istorice ?i cu valoare turistic? , trecând efectiv de partea popula?iei sârbe minoritare. Confruntarea militar? evolueaz? nefavorabil pentru Croa?ia; care, de?i recunoscut? interna?ional, nu-?i realizeaz? obiectivele propuse, alegându-se doar cu enclavizarea ??rii. În 1992 teritoriul republicii era practic sec?ionat în dou? de c?tre sârbii din Krajina. Caracterul deosebit de sângeros al confrunt?rii a determinat ca, în zonele de conflict, s? fie dislocat? o important? for?? ONU de men?inere a p?cii. Anul urm?tor va fi marcat de puternica ofensiv? croat? pentru recuperarea enclavelor, distrugerea structurilor autonome sârbe ?i reunificarea întregului teritoriu, opera?ie ce avea s? fie încununat? de succes ?i ca urmare a sprijinului acordat de marile puteri ?i unele dintre statele vecine. La sfâr?itul acestei campanii victorioase, desf??urate sub obl?duirea Occidentului ?i a for?elor de men?inere a p?cii, în cadrul c?reia enclavele sârbe?ti sunt lichidate ?i se produce cel mai mare exod al sârbilor, practic „purificarea etnic?” fiind finalizat?, avea s? se des?vâr?easc? separarea efectiv? ?i a Croa?iei. Federa?ia înceteaz? s? mai existe.
Pe m?sura cre?terii în amploare ?i violen?? a fenomenului secesionist, Belgradul a devenit imaginea simbol a Centrului represiv, toate resentimentele na?ionaliste fiind canalizate împotriva Serbiei. Prin dispari?ia Federa?iei sunt spulberate vechile grani?e din cadrul acesteia, configurându-se altele, determinate în primul rând de prezen?a ?i ac?iunile popula?iei sârbe din republicile secesioniste. Dispunerea acesteia, sub form? de nuclee concentrate în anumite regiuni, va da culoarea specific? confrunt?rilor ?i va determina ca r?zboiul s?-?i piard? caracterul clasic de confruntare între armata Centrului ?i armatele secesioniste. În fapt, înfruntarea dintre armata federal? ?i armatele na?ionale s-a plasat pe un plan secund, esen?iale fiind r?zboaiele civile din fiecare republic? dintre popula?ia majoritar? sprijinit? de for?ele militare proprii ?i popula?ia sârb? minoritar?, grupat? în enclave. Serbia, cum era ?i firesc, a sprijinit ac?iunile propriilor etnici prin intermediul for?elor federale, care au devenit astfel, pe m?sura dispari?iei statului iugoslav, tot mai sârbe?ti. În republicile ?i provinciile secesioniste s-a exacerbat curentul antisârbesc, posibilul proiect al unei Serbii Mari, ca succesoare a fostei Iugoslavii, preocupând serios marile puteri ?i în special Occidentul. Lupta împotriva Federa?iei a îmbr?cat forma r?zboiului secesioni?tilor, sprijini?i de marile puteri ?i unele state vecine, împotriva minorit??ii sârbe ?i a Serbiei neimplicate oficial. Atitudinea Occidentului a determinat comunitatea interna?ional? s? adere la embargoul impus Serbiei ?i s? evalueze cu etaloane diferite, sub aspectul legitimit??ii, dreptul la autodeterminare; este acceptat ?i sus?inut dreptul republicilor ?i provinciilor la autonomie sau independen?? fa?? de Federa?ie, în schimb, minorit??ii sârbe din cadrul respectivelor republici nu i se recunoa?te respectivul drept, aceasta fiind sângeros reprimat? pentru aspira?ia sa. Astfel Serbia a ajuns inamic interna?ional, iar conduc?torul ei, Milo?evici, un fel de Saddam Hussein al Europei.
8.3 R?zboiul de purificare etnic?
Conflictul bosniac a reprezentat apoteoza acestei confrunt?ri, pentru c? Bosnia ?i Her?egovina reprezenta o Iugoslavie în miniatur?, în acest spa?iu acumulându-se cele mai numeroase ?i profunde contradic?ii. Era republica cea mai eterogen?: croa?ii de aici (peste 700.000) priveau c?tre Zagreb; sârbii (1,5 milioane) erau ata?a?i trup ?i suflet Belgradului; musulmanii (cca. 2 milioane), fiind orienta?i c?tre Teheran, Ankara ?i Tripoli. Liderul comunt??ii musulmane, A. Izetbegovici, se pronun?ase înc? cu mult timp înainte (1970 – Declara?ia islamic?) pentru „crearea unei comunit??i islamice din Maroc pân? în Indonezia”, afirmând c? nu sunt posibile existen?a ?i pacea între credin?a islamic? ?i structurile neislamice. Stabilitatea în republic? s-a men?inut cât timp a fost men?inut? conducerea colectiv? pe baza egalit??ii constitu?ionale între cele trei etnii. Promisiunea Comunit??ii Economice Europene c? va recunoa?te republicile iugoslave care vor solicita acest lucru a devenit m?rul discordiei ce avea s? declan?eze confruntarea. În 1991, croa?ii din vestul Her?egovinei î?i instituie propria guvernare (drapel, legi, moned?) f?r? ca vreo putere european? s? se opun?. În cadrul unui referendum, musulmanii, fiind majoritari, votez?, în februarie 1992, pentru independen?a republicii. Sârbii sunt de acord în schimbul împ?r?irii puterii în func?ie de teritoriul ocupat de fiecare etnie. Aceast? „cantonizare” avea s? fie numai vremelnic acceptat? de bosniaci, pân? la ob?inerea recunoa?terii interna?ionale (7 aprilie 1992 – C.E.E. ?i SUA). Beneficiind de noul statut, ei încep s? pun? ordine în interior în scopul prelu?rii autorit??ii asupra întregii republici. În acest fel amestecul intern, negândit sau interesat al marilor puteri, avea s? declan?eze cel mai sângeros m?cel, stupefiant prin monstruozit??ile ?i distrugerile comise. Cu acest prilej istoria inventeaz? un nou tip de conflict armat, o confruntare a tuturor împotriva tuturor – „r?zboiul de purificare etnic?”.
Dup? ce, la începutul anului 1992, armata federal? p?r?se?te Macedonia, ca urmare a unui referendum prin care se votase suveranitatea ??rii, din fosta Iugoslavie – putere balcanic?, lider recunoscut al lumii a treia – au mai r?mas împreun? numai Serbia ?i Muntenegru. Proclama?ia din 27 aprilie 1992, ce consfin?ea constituirea noii Republici Federative Iugoslave, avea s? recunoasc? în fapt destr?marea de jure ?i de facto a Federa?iei. Implicarea ei ulterioar? în conflict s-a f?cut, nu pentru refacerea vechii configura?ii ci, pentru sprijinirea luptei minorit??ii sârbe r?mase în afara sa, eventual, alipirea enclavelor în care aceasta î?i constituia propriile structuri politico-militare.
8.4 R?zboiul din Kosovo sau NATO contra Milo?evici
Dac? pe tot parcursul r?zboielor secesioniste situa?ia intern? a Serbiei a fost stabil?, confrunt?rile armate desf??urându-se în afara teritoriului s?u, criza din Kosovo avea s? avertizeze pe mai marii lumii asupra fragilit??ii controlului interna?ional impus asupra spa?iului ex-iugoslav. Aceast? provincie, considerat? „leag?nul poporului sârb”, ajuns? din punct de vedere demografic majoritar albanez?, s-a bucurat în perioada comunist? de un statut special. Atitudinea tolerant? a Centrului a alternat cu reprim?ri sângeroase, cum a fost cea a insurec?iei de mas? din 1981, precum ?i cu alte ac?iuni ale Belgradului pentru asigurarea controlului deplin asupra situa?iei. Promisiunea lui Milo?evici de a garanta securitatea sârbilor ?i de a-i face s? se simt? în Kosovo la ei acas? s-a materializat în instituirea, în provincie, a unui regim militar ?i anularea statutului de autonomie. În iulie 1990, albanezii sfideaz? administra?ia central? ?i î?i proclam?, printr-o constitu?ie proprie, independen?a fa?? de Serbia. Adunarea na?ional? ?i guvernul sunt îns? dizolvate de c?tre Belgrad ?i se instituie stare de necesitate sub pretextul existen?ei unei conspira?ii islamice în Balcani ?i al pericolului alipirii provinciei la Albania. Dup? ce, în noiembrie 1997, popula?ia albanez? î?i proclam? din nou independen?a ?i î?i alege conducere proprie situa?ia devine exploziv?, criza luând accente dramatice în anul 1998 când se declan?eaz? un adev?rat „r?zboi de eliberare na?ional?” sus?inut de forma?iuni paramilitare (UCK), provincia riscând s? devin? un nou butoi cu pulbere al Balcanilor. Antimilo?evismul Occidentului încurajeaz? Albania, Macedonia, Turcia ?i alte state islamice în sus?inerea ac?iunilor terorist-separatiste ale albanezilor[1]. Disputa dintre americani ?i vest – europeni în jurul viitorului NATO g?se?te în Kosovo un nesperat teren de manifestare. În încercarea de înnoire a Alian?ei, bazate pe hegemonismul american, vest-europenii propun constituirea unui parteneriat strategic SUA – Europa la care, ultima, s? participe cu o structur? proprie de securitate colectiv? (UEO). Acest început de criz? este eviden?iat ?i de faptul c? în opera?iunea „Vulpea De?ertului” (decembrie 1998) împotriva Irakului singurul partener american a r?mas Marea Britanie. Kosovo a reprezentat pentru europeni ocazia de a demonstra c? sunt capabili s? rezolve singuri problemele continentului. Dup? mai multe e?ecuri ale misiunilor OSCE, prin intermediul Grupului de Contact (SUA, Rusia, Anglia, Germania, Fran?a, Italia), francezii ?i germanii în principal încearc? solu?ionarea problemei prin organizarea Conferin?ei de pace de la Rambouillet (un castel în apropierea Parisului), desf??urat? între 6-23 februarie 1999. În loc s? sprijine negocierea cu r?bdare a unei solu?ii politice SUA, pentru a-?i reconfirma înc? o dat? rolul indispensabil pe continent, amenin?? pe sârbi cu interven?ia NATO. Se poate spune c? tratativele s-au purtat cu pistolul la tâmpl?. De?i la început p?reau promi??toare, negocierile au e?uat în final datorit? intransigen?ei albanezilor în a impune solu?ia ca, dup? trei ani de prezen?? a unei for?e multina?ionale de pace, s? se organizeze un referendum privind independen?a provinciei.
În speran?a c? solu?ia militar? va duce la înl?turarea lui Milo?evici, SUA î?i determin? alia?ii europeni s? se li al?ture, NATO declan?ând, f?r? acordul Consiliului de Securitate al ONU, opera?iuni aeriene asupra Serbiei. Reac?ia de r?spuns a acesteia în Kosovo determin? un uria? exod al popula?iei albaneze peste frontiere, în special în Albania ?i Macedonia (potrivit unor surse, peste o jum?tate de milion de transfugi). Dup? o rezisten?? eroic? de mai multe luni, lipsi?i de sprijin interna?ional ?i în fa?a iminen?ei unei interven?ii terestre a alia?ilor în Kosovo, sârbii accept? s?-?i retrag? for?ele ?i s? negocieze un statut de autonomie sporit? a provinciei în cadrul Iugoslaviei, precum ?i prezen?a unei for?e multina?ionale de pace. Aceasta îns? nu se dovede?te în m?sur? s? împiedice r?fuielile albanezilor cu minoritatea sârb?, obligat? s? se refugieze în marea ei majoritate. Interven?ia NATO, în numele ap?r?rii drepturilor omului ?i a p?cii, se încheie astfel prin uria?e distrugeri materiale (podurile de peste Dun?re) ?i pierderi umane provocate Serbiei. Noua purificare etnic? a provinciei, de aceast? dat? prin alungarea sârbilor, nu face altceva decât s? adânceasc? conflictul ?i s? creeze un precedent periculos în dreptul interna?ional – agresarea militar? a unui stat suveran de c?tre o coali?ie politico-militar? (NATO) în afara aprob?rii ONU în numele unor idealuri ce nu au putut fi sus?inute practic.
8.5 „Iugoslavizarea” – strategie pentru mileniul trei?
R?zboaiele iugoslave probabil c? nu s-au încheiat de?i pe ansamblu s-a instaurat o oarecare acalmie. Ea poate fi îns? numai aparent? pentru c? marile contradic?ii care le-au generat nu au fost solu?ionate prin secesiune. În Kosovo situa?ia este incert?, iar Sandzakul ?i Voivodina sunt bombe înc? neexplodate. În Macedonia albanezii se agit? periculos. Fiecare republic? r?mâne la rândul s?u o alt? bomb?, ce poate fi amorsat?, în orice moment, datorit? ponderii relativ mari a elementului sârb. Tragicul „deceniu iugoslav” ofer? îns? poate cel mai tulbur?tor subiect de medita?ie. ?i cea mai incitant? dintre probleme r?mâne tot r?zboiul. Care-i sunt originile ?i cauzele reale? Slavii de sud, în fond ca ?i arabii, formeaz? o singur? etnie, adic? sunt fra?i. Cum este posibil ca fra?ii între ei s? se ucid? cu atâta înver?unare ?i s?lb?ticie? Nu credem c? a fost vorba, în primul rând, de un r?zboi interetnic a?a cum se afirm? foarte des. Exceptându-i pe musulmani (în esen?? slavi islamiza?i), în spatele celorlalte fac?iuni etnice nu exist? vreo mare putere fr??easc? care s? le încurajeze. De aceea mult mai corect ar fi ca r?zboiul s? fie considerat, în primul rând, unul politic sub coloratur? religioas?; în cadrul s?u slavii de sud s-au masacrat, nu atât pentru c? erau sârbi, croa?i, bosniaci ci, pentru c? au fost ademeni?i selectiv într-o competi?ie pentru privilegiile prosperit??ii occidentale, pe baza unei discrimin?ri între catolici, ortodoc?i ?i musulmani. A fost vorba, în primul rând, de o „purificare religioas?” ce apare cu atât mai paradoxal? dac? se are în vedere c? ateismul de stat ?i ideologia comunist? alteraser? serios tr?irea spiritual? a acestor popula?ii. Noul influx alimentat religios nu putea s? vin? decât de la un centru extern. Poate c? adev?rata cauz? a conflictului ar putea-o reprezenta ofensiva catolicismului ?i a islamismului, prin intermediul unor popoare ale c?ror sentimente religioase au fost exacerbate propagandistic ?i prin promisiuni incitante. Cei mai importan?i inamici externi ai Iugoslaviei s-ar putea s? fi fost Vaticanul, preponderent prin intermediul Germaniei ?i Islamul. Agresiunii exercitate cu mijloace nemilitare, Federa?ia le-a r?spuns militar. De la început acest lucru a însemnat o vân?toare de fantome, pentru c? împotriva sufletului ?i a min?ii nu po?i lupta cu tancul. Bineîn?eles c? pricipalii actori din umbr? au fost mai marii lumii, care au antrenat ?i state vecine Iugoslaviei, ce au întrez?rit rapid avantajele acestei aventuri. ?i rezultatele au fost depline; ceea ce nu reu?iser?, de pild?, armatele marelui Reich au reu?it ni?te armate aproape inexistente la începutul conflictului (trupele teritoriale).
Agresiunea a exploatat dou? vulnerabilit??i majore ale Federa?iei: degradarea puterii centrale în favoarea celei locale; tenta?ia de autonomizare ?i starea de izolare interna?ional? a Iugoslaviei dup? pr?bu?irea comunismului în Europa. „Democratizarea”, care însemna în fapt decomunizarea ?i dreptul la autodeterminare, a devenit veritabil? strategie a destructur?rii. S-a ajuns astfel ca fundamentul coeziv al Federa?iei s? fie subminat: schimb?rile profunde de la sfâr?itul r?zboiului rece pe continent au dezagregat ideologia ?i unitatea politic?; privatizarea ?i economia liberal?, promovate cu mult? vreme înainte, au erodat pia?a intern? unic?; rena?terea na?ionalismelor a ucis treptat îns??i ideea ?i cultul federalist ca valoare primordial?.
În situa?ia cea mai disperat? s-a aflat armata federal?, format? în spiritul „unit??ii ?i fr??iei”. Destinul ei incit? la reconsiderarea rela?iei clasice dintre politic ?i militar. Misiunea ei de baz? era s? apere statul iugoslav împotriva agresiunii inamicilor externi. Doctrina ap?r?rii ??rii de c?tre întrega popula?ie, în cadrul unui r?zboi generalizat, era seduc?toare teoretic, consacrând exemplar formula r?zboiului revolu?ionar atunci când patria este în primejdie. Armata popular? (175 mii de osta?i) ap?ra frontierele, iar sistemul ap?r?rii teritoriale (circa un milion de oameni dup? mobilizare) se activa în momentul în care aceasta era cople?it? de superioritatea inamicului. În zonele intrate sub ocupa?ie se declan?a o rezisten?? generalizat?, dup? modelul r?zboiului de partizani, magistral exersat sub conducerea lui Tito. Evolu?iile interne au adus îns? conducerea politico-militar? central? în imposibilitatea de a defini satisf?c?tor scopul r?zboiului – ap?rarea cu fermitate, din primul moment, a Federa?iei prin orice mijloace. Ezit?rile ?i frac?iunile în cadrul acesteia s-au transmis ?i militarilor. Indecizia politic? a determinat ineficien?a ac?iunii militare. Stabilirea cu precizie a inamicului, în absen?a unei agresiuni externe tipice, a reprezentat una dintre marile dificult??i; militarii neputând s? preia ini?iativa r?zboiului au fost obliga?i la început s? se comporte ca arbitru (jandarm) pentru ca apoi s? pareze, s? riposteze dezarticulat, lipsa de coeren?? ?i decizie a gândirii politice vitregindu-i de posibilitatea elabor?rii unei concep?ii unitare asupra opera?iilor.
Na?ionalismele ?i secesionismul, magistral deservite de vulnerabilitatea mecanismului autoconducerii, au dus la spargerea unit??ii organice a armatei populare; fiecare republic? g?zduia ?i gospod?rea câte o armat?, aceste structuri având dubl? subordonare (fa?? de centrul federal ?i fa?? de conducerea republicii). La rândul lor, trupele teritoriale, devenite veritabile for?e na?ionale, având ?i ele o dubl? subordonare (fa?? de armata federal? ?i de conducerea local?) au determinat un adev?rat haos la nivelul conducerii. Chiar dac? s-ar fi dorit o ripost? unitar? ferm?, pe m?sura generaliz?rii secesionismului, aceasta nu mai era posibil?. Dezintegrarea politic? a fost facilitat? deci de existen?a fisurilor dezintegratorii în sistemul de securitate. Trupele teritoriale, devenite armate na?ionale (secesioniste), au adus armata federal? la condi?ia de inamic. Cele dou? componente majore, care trebuiau s? coopereze militar împotriva agresorului extern comun, au devenit structuri adverse. Prin destr?marea politic? a Iugoslaviei, Armata Federal? a ajuns în paradoxala postur? de „armat? f?r? ?ar?”. În pofida unor riposte timide ea a fost mai mult martorul, spectatorul neputincios al risipirii ??rii. Militarii au asistat cu arma în mân? cum li s-a împr??tiat ?ara pe care ei erau obliga?i s? o apere.
Dac? în prima parte a conflictului, r?zboiul de secesiune, Marele Stat Major a reu?it cât de cât s? men?in? unitatea armatei populare, încercând descurajarea ?i contracararea militar? a mi?c?rilor separatiste, în a doua parte a acestuia a început s?-?i asume tot mai mult un rol de arbitru. Declan?area r?zboiului civil la nivelul republicilor, prin confruntarea armat? dintre popula?ia majoritar? ?i minoritatea sârb?, a amplificat procesul de dezintegrare a for?elor federale prin pactizarea unor lideri militari ?i mari unit??i cu mi?c?rile separatiste ?i trecerea de partea acestora. Camarazii de ieri au devenit inamici înver?una?i. Treptat for?ele, ce mai purtau doar blazonul armatei populare, se „sârbizeaz?”, repliindu-se în jurul conducerii de la Belgrad ce continua s? întruchipeze ideea de federa?ie; ulterior se pun în serviciul ap?r?rii minorit??ii sârbe din republicile secesioniste.
Unii anali?ti repro?eaz? conducerii armatei federale, r?mase singurul factor coeziv al statului iugoslav, c? nu ?i-a asumat responsabilitatea politic?, prin interven?ia sa doar atenuând pr?bu?irea, prezervându-se în speran?a constituirii unei alte structuri organizatorice de state na?ionale dup? modelul Comunit??ii Europene; în final ea avea s? devin? nucleul de for?? al Micii Iugoslavii. Este greu de spus dac? în condi?iile respective ?i organizarea politic? specific? (autoconducerea) a statului era posibil acest lucru. A existat un moment deosebit, care ar fi putut încuraja aceast? tendin?? (refuzul recunoa?terii autorit??ii preziden?iale a croatului Stipe Mesic ce instigase militarii iugoslavi la dezertare), dar pân? la urm?, probabil, sesizând abandonarea ideii centraliste, s-a ajuns la punerea, dup? lichidarea eterogenit??ii etnice din armat?, a acesteia în serviciul ideii unei Serbii Mari. Poate c? strategia conducerii militare de a nu sacrifica ?i epuiza total armata federal? pentru o cauz? pierdut? a fost cea mai corect? posibil. Din puterea politico-militar? a fostului stat iugoslav a fost salvat un embrion, Mica Iugoslavie ?i armata sa, urmând s? mai joace un rol în destinul Balcanilor. Retragerea trupelor federale ?i abandonarea republicilor secesioniste a oferit posibilitatea interven?iei for?elor interna?ionale de men?inere a p?cii. Comunitatea European?, cu sprijinul SUA, a putut s? impun? pacea, chiar fragil?, în Croa?ia ?i Bosnia-Her?egovina pentru c? a avut de a face cu ni?te r?m??i?e paramilitare sârbe?ti nu cu marea armat? federal?. Dac? ar fi trebuit s? o înfrunte pe aceasta probabil r?zboiul ar fi avut alt? intensitate ?i durat?, nefiind exclus? chiar perspectiva ca unele mari puteri s?-?i fi reconsiderat comportamentul ori altele s? se fi implicat nemijlocit.
Conflictul din Kosovo a c?p?tat note distincte, el putând fi cu greu încadrat în r?zboiul general de dezintegrare a statului federal. Aici problema autodetermin?rii pân? la separarea de stat se pune diferit. Comunitatea interna?ional? a încercat s? o rezolve dup? modelul bosniac – pace în provincie sub tutel? americano-occidental?(ulterior interna?ional?) ?i reintegrarea Iugoslaviei în rândul statelor democratice dup? îndep?rtarea pre?edintelui Milo?evici. De aceast? dat?, îns? re?eta a fost fals? – Kosovo nu mai era component? a Federa?iei, ci parte a teritoriului Serbiei. Autonomia se putea negocia dar desprinderea era inacceptabil?. Ac?iunile UCK au reprezentat, nu r?zboi de eliberare na?ional? ca în celelalte cazuri ci, act de terorism împotriva unui stat suveran. Finalul r?zboiului consacr? astfel o politic? deosebit de periculoas? pentru stabilitatea interna?ional? ce dep??e?te poate, sub aspectul consecin?elor viitoare, gravitatea agresiunii NATO împotriva Serbiei.
Terorismul este, pentru prima dat?, recunoscut interna?ional ?i acceptat drept instrument politic sub justificarea unor comandamente umanitare. Precedentul a fost creat, s? vedem ce va urma. Acest episod din r?zboaiele iugoslave desconspir? geostrategia SUA de realizare a noii ordini mondiale prin aplicarea coordonat? a celor dou? concepte fundamentale – „globalizarea” ?i „localizarea”. Mica Iugoslavie rebel? a fost asediat? practic din dou? p?r?i: o dat? prin agresarea din exterior de c?tre o coali?ie multina?ional? global? (NATO), sus?inut? ?i de alte state vecine Serbiei; apoi dinspre interior prin încurajarea, subven?ionarea ?i apoi afilierea la o agresiune de tip terorist a mi?c?rii de eliberare na?ional? a albanezilor în Kosovo. La aceasta s-a mai ad?ugat sprijinirea opozi?iei antimilo?eviste în Serbia (mi?carea Otpor).
Armata iugoslav? a fost pus? s? se bat? singur? pe fa?? în cadrul unui r?zboi aerian cu NATO, sfâr?itul acestui conflict punând în discu?ie însu?i caracterul defensiv ?i viitorul acestei organiza?ii. Serbia a fost nevoit?, pân? la urm?, s?-?i retrag? for?ele armate din Kosovo dar nu se poate spune c? ea a fost învins? militar. Încercarea de a folosi provincia majoritar albanez? ca arm? pentru înl?turarea unui pre?edinte legitim (Milo?evici) al unui stat suveran r?mâne o întreprindere riscant?. Scopul politic al r?zboiului, oricâte argumenta?ii de legitimitate i s-ar aduce, r?mâne unul subiectiv ori insuficient descifrat. S-a întâmplat un lucrul paradoxal, de?i armata iugoslav? nu a fost niciodat? învins? în cursul unui deceniu de r?zboaie, datorit? implic?rii comunit??ii interna?ionale, Iugoslavia a pierdut mereu teritorii. Concluzia care se impune este aceea c? nu militarii au pierdut Iugoslavia ci politicienii.
Oricâte acuze i s-ar aduce, din punct de vedere strict militar, Armatei Federale nu i se poate face decât un singur repro? major – acela c? s-a compl?cut în postura de remorc? a unui politic incapabil ?i nu s-a ridicat la în?l?imea misiunii momentului; atunci când conducerea politic? central?, practic se pusese în serviciul secesionismului, iar ulterior politicul în general se dovedise incapabil s? gestioneze situa?ia, conducerea militar? a ezitat, nu a avut t?rie s? ia r?zboiul sau pacea pe cont propriu. Probabil c? R.F. Iugoslavia nu mai putea fi salvat?, dar m?car puteau fi limitate monstruozit??ile r?zboiului civil – un conflict f?r? nici o regul? ?i erau ?anse ca enclavelor sârbe?ti s? li se acorde un alt statut ori s? fie afiliate la o alt? Iugoslavie. Râmânea perspectiva ca r?zboiul pentru lichidarea statului slavilor de sud s? nu mai fie transformat într-un r?zboi al Europei ?i SUA dus, prin intermediul croa?ilor, musulmanilor ?i albanezilor, împotriva sârbilor umili?i ?i sacrifica?i. Actuala formul? geopolitic?, precum ?i men?inerea tensiunilor în Balcani ar putea s?-i satisfac? pe mul?i. Dar ea r?mâne, cel pu?in pentru sârbi ?i albanezi, atât de nedreapt? ?i p?rtinitoare încât va alimenta permanent ideea ?i sentimentul revan?ei. Potrivit dictonului c? tot ceea ce nu ucide înt?re?te, nu este exclus ca din „complotul împotriva ortodoxiei” s? se nasc? o mi?care apt? s? preia ini?iativa reunific?rii cre?tinismului pornind dinspre Est, având drept lider Rusia, care s? se încheie cu o nou? „c?dere a Romei”. Fereasc? Domnul ca istoria s? ne supun? unui alt co?mar numai de dragul de a se valida o ipotez?!
Deocamdat? situa?ia r?mâne sumbr?. Nimic din ce ?i-au propus politicienii (occidentali ?i balcanici) s? rezolve, cu mâna militarilor, nu a fost realizat. Balcanii r?mân, sub o pace aparent? , „butoiul cu pulbere”, iar amorsele de ast?zi se cheam? Kosovo ?i Macedonia. Cele de mâine r?mân impredictibile, nu le cunoa?tem ?i poate nici m?car nu le intuim. Problema albanez? ar putea începe într-o zi s? se asemene izbitor cu problema palestinian?. Deocamdat? nu ?tim, înc?, cine va fi „Israelul din Balcani”. S-ar putea ca el s? apar? dup? dezmembrarea Macedoniei. Dar atunci se va crea „problema macedonean?” ?i cine ?tie câte alte probleme pe care praful de pu?c?, de o istorie, nu le-a rezolvat ci numai le-a acutizat. Trecutul arat? c? to?i cei care ?i-au vârât coada în peninsul? au ie?it ?ifona?i. Turcii, dup? o îndelungat? sfor?are, au în?eles c? trebuie s? se mul?umeasc? cu un cap de pod; ru?ii erau s? o p??easc? r?u, la 1877, dac? nu îi salvau românii; germanii au sucombat prin întârzierea planului „Barbarosa” datorit? implic?rii aici. Nici americanii nu au înv??at nimic din p??ania predecesorilor. Ei comit gre?eal? dup? gre?eal?, afundându-se în nisipurile mi?c?toare ale Balcanilor unde î?i erodeaz? imaginea ?i î?i atrag ostilitate interna?ional?. Dup? ce l-au „construit” pe Milo?evici pentru a contrabalansa cre?terea influen?ei germane, ulterior l-au f?cut ?ap isp??itor, bombardând s?lbatic Serbia pentru a contracara influen?a rus?. În final, pentru c? situa?ia le sc?pa de sub control, modernele arsenale militare dovedindu-se neputincioase, au apelat la arhaica strategie a argin?ilor tr?d?rii. Ceea ce nu au f?cut armele au reu?it s? fac? banii. Pentru un miliard de dolari Milio?evici a fost abandonat ?i tr?dat de c?tre ai s?i, fiind practic vândut inamicului de pân? mai ieri. Din erou na?ional a devenit, gra?ie eforturilor unui Tribunal Penal Interna?ional (TPI), pare-se aservit marilor puteri ?i prin aceasta având o legitimitate îndoielnic?, criminal de r?zboi pentru c? ?i-a ap?rat patria, sfidând mult prea orgolioasa pentru a mai putea fi dreapt? Americ? ?i globalismul. R?zboiul a intrat deci într-o nou? er? – de la silex, trecând prin plumb, uraniu, siliciu, el va c?p?ta fizionomia materialului din care va fi confec?ionat? moneda viitorului stat planetar.
[1] ?erban Iclanzan, Nebuloasa UCK, Centre Morris Janowitz d’Etudes et Recherches sur l’Armee et la Securite Internationale, publicat în Monitorul Interna?ional, editat de Direc?ia Rela?ii Publice a M.Ap.N.