Motto:
„Rar se găseşte un ins dispus şi în stare să cumpere o ţară, fiind însă destui gata s-o vândă”
Istrati
După ce a parcurs stadiul civilizaţiei agrare (Primul Val) şi a ajuns, se pare, la vârful celei industriale (Al Doilea Val), omenirea, confirmând anticipările celebrului viitorolog american, Alvin Toffler, se pregăteşte să întâmpine şi cel de-Al Treilea Val – civilizaţia informatică – , cel mai avansat dintre proiecte fiind, se pare, cel al societăţii informatice, lansat cu ceva ani în urmă de japonezul Yoneji Masuda (Institutul pentru Societatea Informatică – Tokyo). Numeroasele modele de evoluţie a lumii prefigurate teoretic, în cadrul cărora ştiinţa şi utopia se combină în proporţii diferite, cristalizează imginea planetară a unei organizări viitoare caracterizate prin coexistenţa a trei tipuri de configuraţii: societăţi informatice, entităţi industriale şi „vestigii” ale agrarului. Primele, particularizate prin cel mai înalt grad de scientizare, structurate după formule inedite, vor fi producătoare de cunoştinţe şi informaţie, piaţa lor de desfacere reprezentând-o entităţile producătoare de bunuri materiale (industriale şi agrare). Bogăţia popoarelor se va raporta nu atât la pământul, munca şi capitalul (vezi Adam Smith – „Avuţia naţiunilor”) de care dispun, cât, mai ales, la informaţia, inteligenţa şi cunoştinţele acumulate.
Băncile de date şi logistica informatică vor constitui cel mai reprezentativ potenţial de putere şi vor face din posesorii lor un fel de caste atotputernice, ce se vor manifesta ca stăpâni absoluţi ai lumii. Chiar dacă se prognozează că actualele configuraţii statale se vor destrăma (vezi Paul Kennediy, Grandoarea şi decăderea marilor puteri), se poate anticipa că din acest club al puterilor informatice nu vor lipsi SUA, „Statele Unite ale Europei”, „Grupul Asiatic” (nucleu Japonia) sau unele părţi ale acestora. Cum vor arăta raporturile intercomunitare în „statul omogen universal” (Francis Fukuyama, Sfârşitul istoriei), în condiţiile în care restul lumii consumatoare (utilizatoare) de informaţie, va rămâne dependentă de cunoştinţe (multiplicatoare de putere) şi de logistica informatică, va putea fi controlată şi influenţată prin informaţie şi va fi nevoită să schimbe bunuri materiale pe produse şi valori spirituale la preţ de monopol, nu este greu de anticipat.
Se va institui, probabil, un nou imperialism, de data aceasta total, al informaţiei, reactualizându-se şi desăvârşindu-se pe alte baze mai vechea formulă colonială de dominaţie. Se va ajunge la o diviziune, la scară globală, între cei care gândesc (centrul) şi cei care muncesc (periferia). Fascinaţia şi atracţia Centrului vor antrena exodul natural al gânditorilor de la periferie, astfel încât este puţin probabil ca veletari din lumea a doua să poată tulbura ordinea mondială. „Statul omogen universal” va fi în sfârşit structurat pe cele două noi „stări”: dolihocefalii şi brahicefalii.
15.1 Sfârşit de drum
Dacă acceptăm că, în mod natural, apariţia conflictelor este determinată, în primul rând, de limitele şi incapacitatea omului de a face faţă presiunilor de mediu, ar însemna că intrarea în noua eră a cunoaşterii echivalează cu o creştere semnificativă a potenţialului de anticipare şi răspuns, a capacităţii de control asupra proceselor sociale, ceea ce ar trebui să ducă, firesc, la o diminuare apreciabilă a tensiunilor şi la prevenirea ajungerii disfuncţiilor şi dezechilibrelor într-un stadiu critic, exploziv. Multe dintre situaţii vor putea fi rezolvate în fazele de deosebire, de opoziţie, de contradicţie. Ne-am putea apropia dar, probabil, nu vom atinge acel ideal al lui Koyeve, inspirat de Hegel, în care să putem spune că „raţiunea a învins, iar realul este raţional”. Această constatare ne temperează optimismul exagerat într-o pace universală de tipul celei către care aspirau înţelepţii secolului al XVIII-lea, între care se afla şi marele gânditor Kant.
Conflictul, ca stare, ca moment limită în evoluţia şi manifestarea diverselor sisteme de creştere, când există riscul spargerii vechii entităţi şi al trecerii într-o altă calitate, într-o altă organizare, rămâne, inevitabil, un proces obiectiv, dar modalităţile de soluţionare, probabil, nu vor mai fi violente sau preponderent violente. Războiul, ca formă extremă de soluţionare a conflictului social, ar trebui să fie depăşit, încetând să mai reprezinte o necesitate.
Cu certitudine, însă, războiul nu va dispărea ca posibilitate şi nici ca fenomen real. Încă multă vreme se va menţine un decalaj uman în faţa sfidărilor, o desincronizare între ritmul de complicare a vieţii sociale şi potenţialul de cunoaştere şi acţiune al umanităţii, războiul rămânând unul dintre mijloacele naturale de autoreglare. Nu se va putea realiza la scară globală o conexiune de timp sinergetic şi mai ales în faza iniţială a societăţii postindustriale, probabil, se vor menţine rivalităţi, se va reveni la comportamentul natural-competitiv, dar între puteri informatice, vor apărea confruntări, pe verticală, între acestea şi noii centri potenţiali de putere sau pe orizontală, între entităţi de acelaşi tip (industrial-agrar), având determinări etnice, religioase, ideologice, economice, geopolitice etc. Vor coexista forme ale războiului clasic (militar) în variante moderne, înalt tehnologizate, cu altele inedite, ciudate, care vor putea fi foarte greu incluse în sfera conceptului tradiţional. Cum vor arăta acestea, este aproape imposibil de anticipat şi vizualizat într-o imagine virtuală model, unică şi atotcuprinzătoare. Deocamdată dispunem numai de imagini, elemente, fragmente disparate, care ne avertizează că, începând cu noul secol, teoria, strategia şi practica vor fi confruntate din ce în ce mai mult cu o altă realitate, aflată dincolo de paradigma clasică a războiului, care ar putea fi definită RĂZBOIUL CELUI de-AL TREILEA VAL. În prezent noi o percepem prin simptome pe care le asamblăm în formula cunoscută, modificându-i treptat „compoziţia” către o configuraţie hibridă, pe care o conceptualizăm în expresia – războiul postmodern.
Urmărind dialectica schimbărilor, dacă în hăţişul de întâmplări ce formează prezentul vom reuşi să decelăm acele tendinţe ce întruchipează necesitatea, vom putea prognoza evoluţiile viitoare. Înseamnă că, referindu-ne la problematica cercetată, fizionomia războiului viitor sau unele elemente ale sale ar putea fi identificate şi descifrate prin studierea şi selectarea unor semnale care îl anunţă. Deci, cât de departe este acest război, prin ce îl recunoaştem şi ce argumente avem ca să credem că deja ne afectează?
15.2 În umbra ogivelor…
Un prim indiciu ar putea fi acela că, în varianta sa militară de până acum, sângeroasă, războiul a ajuns la capătul evoluţiei. Societatea a acumulat atâta forţă distructivă, încât, folosind-o în cadrul unui conflict armat generalizat, există riscul să o scape de sub control. De aceea, la scară planetară, războiul încetează de a mai reprezenta un mijloc pentru depăşirea impasului politic. Pentru promovarea unor interese sau tranşarea unor rivalităţi locale, regionale el rămâne încă o soluţie, chiar dacă nu întotdeauna suficient de sigură şi satisfăcătoare. De pildă, războiul din Afganistan a permis „buturugii mici” să „şifoneze” grav prestigiul „Colosului de la Răsărit”, iar războiul din Cecenia, prin degenerare şi amplificarea fenomenului terorist, s-a întors împotriva iniţiatorilor săi. Armamentul nuclear şi pericolul proliferării lui în spaţiul terorist provoacă frisoane în toate marile cancelarii. Ogivele nucleare impun ca războiul, în varianta militară, să fie tot mai puţin gândit ca instrument în serviciul unui scop politic, devenind în ultimă instanţă doar un mijloc de descurajare, intimidare sau sancţionare.
15.3 Printre sloiurile războiului rece
Perioada postbelică, intrată în conştiinţa publică sub denumirea generică de „război rece”, oferă, de asemenea, suficiente date, fapte, elemente cu rol de premisă pe baza cărora s-ar putea articula diferite ipoteze şi concluzii. Interesul aparte pe care îl provoacă amintita epocă emană din faptul că războiul rece ar putea prefigura sau chiar reprezenta un precursor al războiului viitor. Înţelegerea conţinutului şi a sferei sale permite dezlegarea multor mistere privind evoluţia conflictului în mileniul trei. Demersul analitic, în acest scop, presupune clarificarea a cel puţin două aspecte fundamentale: mai întâi, să fie identificate acele elemente care ar permite includerea evenimentelor, tensiunilor şi evoluţiilor de după 1945 şi până în 1990 în aria de cuprindere a termenului război; apoi, dacă se poate dovedi acest lucru, ar urma să fie găsite acele note (trăsături) pe baza cărora să se poată afirma că este vorba de un război, de tip aparte, care îl anunţă pe cel viitor.
La dispoziţia analiştilor, politologilor şi teoreticienilor militari se acumulează permanent un imens material documentar, pe baza căruia se poate susţine că primii aproape cincizeci de ani postbelici (până la dispariţia URSS), consideraţi ani de pace, au reprezentat, în fapt, un veritabil război mondial care le-a depăşit net, prin amploare, consumuri de resurse şi mai ales prin efectele sale (răsturnarea raportului mondial de forţe, modificarea ordinii internaţionale, schimbări geopolitice şi în configuraţia teritorială a Europei etc.), pe cele anterioare. Expresia „război rece” nu este o simplă figură de stil, un artificiu lingvistic, ci, efectiv, acoperă semantic o anumită realitate. Suprapus peste schema clasică a conflictului armat, i se pot distinge suficiente elemente pentru a-l include, fără rezerve, în categoria războiului. A fost o confruntare acerbă, necruţătoare, pe viaţă şi pe moarte, de proporţii planetare, în cadrul căreia s-au folosit toate arsenalele la dispoziţie, violente şi nonviolente, inclusiv forţa militară. Părţile beligerante au fost grupate în două uriaşe coaliţii, constituite din state de pe toate continentele, una având superioritate teritorial-demografică (cantitativă), iar cealaltă, preponderent, tehnologică şi financiară (calitativă). A existat un scop politic declarat – înfrângerea capitalismului, respectiv a comunismului, obţinerea supremaţiei mondiale şi instaurarea unei alte ordini internaţionale. Pentru înfăptuirea scopului politic s-a realizat o formidabilă mobilizare de resurse materiale şi umane, iar cercetarea şi producţia militară de război au cunoscut ritmuri şi niveluri cantitative şi calitative incredibile; practic, aproape toate descoperirile ştiinţifice importante şi noile resurse au fost atrase în susţinerea acestei confruntări. Ca în orice război, pot fi identificate câteva mari bătălii cu caracter decisiv: războaiele din Coreea, Vietnam, India-Pakistan, arabo-israeliene, din Afganistan; revoluţiile şi contrarevoluţiile din Cuba, Ungaria, Chile, Nicaragua şi din celelalte state ale lumii a treia; criza Caraibelor, criza Berlinului etc. În fapt, toate războaiele locale pot fi considerate bătălii în care s-au confruntat, direct sau indirect, cele două sisteme şi cele două superputeri rivale (SUA – URSS). Războiul s-a încheiat cu învinşi, care şi-au pierdut poziţiile pe plan mondial, şi-au schimbat regimul politic şi organizarea socială internă, şi învingători, care şi-au impus voinţa. Ca şi în urma celorlalte conflagraţii, s-au produs reaşezări în spaţiul geopolitic, redistribuiri teritorial-demografice.
Deci, a fost un război, dar unul rece, pentru că s-a desfăşurat sub aparenţa păcii mondiale, s-a dus în umbra păcii şi s-a dorit curat, nesângeros, însă a avut suficiente momente şi episoade fierbinţi, a fost impregnat cu violenţă armată. Nota sa esenţială rămâne însă aceea că în prim-planul confruntării, cu rol decisiv, s-a situat bătălia pentru câştigarea de prestigiu, de influenţă şi pentru cucerirea opiniei publice. Şi, la acest nivel, s-a produs un fapt extraordinar şi paradoxal. Socialismul, care se proclama orânduirea cea mai umană, construită „pentru mase şi împreună cu masele” prin lichidarea capitalismului, considerat exploatator, nedrept, antipopular, duşman al maselor, a primit cea mai teribilă lovitură, fiindu-i anihilată forţa motrice – suportul popular vital. Câştigând, prin prosperitate economică, bătălia pentru imagine, Occidentul a „răpit” masele, provocând exodul de populaţie de la Est la Vest. Se poate spune că victoria a fost obţinută, nu la sfârşitul deceniului nouă ci, în momentul în care muncitorii şi ţăranii din lumea socialistă au început să-şi dorească să trăiască precum în Apus. Şi, poate, tocmai prin această uimitoare reuşită războiul rece se deosebeşte categoric de cel tradiţional, impunându-se ca un tip nou ce marchează trecerea către un alt model şi o altă teorie. După o jumătate de secol de confruntare, unul dintre beligeranţi, sufocat în cadrul acestui război purtat preponderent fără arme, dar la adăpostul strivitoarelor arsenale, a fost adus prin mijloace nemilitare în situaţia de epuizare, fiind determinat să abandoneze lupta fără a-şi putea utiliza resursele şi forţa armată. Principalele elemente ale acestei surprinzătoare strategii, ale cărei începuturi pot fi reperate în „Planul Truman” (vezi Memoriile lui Nikita Sergheevici Hrusciov), de distrugere a comunismului au fost: antrenarea adversarului într-o competiţie economică, politică, ideologică şi militară epuizantă; obţinerea supremaţiei în domeniile tehnico-ştiinţific, economico-financiar, al organizării şi managementului, al influenţării socio-umane; conservarea şi amplificarea acestei superiorităţi în cadrul unui decalaj de nedepăşit în nivelul de viaţă; valorificarea avantajului şi menţinerea avansului prin preluarea iniţiativei, ceea ce a determinat un comportament permanent ofensiv; evitarea confruntării armate nemijlocite şi exploatarea sistematică, perseverentă a slăbiciunilor structurale interne ale adversarului; sincronizarea loviturilor din exterior cu cele din interiorul spaţiului advers; fundamentarea şi aplicarea cu succes a unei strategii de agresiune din interior, prin modalităţi neconvenţionale, care au permis anihilarea sistemului „imunitar” al regimului comunist, infiltrarea şi „ocuparea” punctelor vulnerabile, crearea de breşe în sistemul instituţional, provocarea de disfuncţii sociale, paralizarea unor sectoare importante şi preluarea sub control a altora, ceea ce a dus la amplificarea şi menţinerea stării de criză care a permis „confiscarea” deciziei supreme în stat; „amenajarea”, în favoarea proprie, a spaţiului internaţional, obţinerea de prestigiu şi poziţii privilegiate, câştigarea sprijinului opiniei publice şi schimbarea raportului de forţe.
Acest mod, cu adevărat revoluţionar, de a gândi şi a duce războiul la nivel global, prin valorificarea tuturor posibilităţilor şi menţinerea în plan secund a forţei militare, şi-a găsit o încununare fără precedent în istorie: prăbuşirea, prin implozie, a unui sistem ce se dorea universal, singura alternativă viabilă de evoluţie a lumii; înfrângerea unei ameninţătoare coaliţii politico-militare, care a menţinut aproape o jumătate de secol Europa sub teroare; redefinirea şi redistribuirea zonelor de interes şi a spaţiilor de influenţă. Lor avea să li adauge dezmembrarea vastului imperiu sovietic, a cărui înspăimântătoare Armată Roşie şi impresionantul său complex militaro-industrial aveau să asiste paralizate, neputincioase, cu potenţialul intact, la ireversibilul proces de disoluţie. Pentru prima dată în istorie, unul dintre cele mai mari imperii, care dispunea de strivitoare arsenale militare şi resurse naturale inepuizabile, dispare în mod paşnic, în timp ce armata sa, adusă în imposibilitatea de a fi folosită, se retrage învinsă fără să fi tras un singur proiectil.
S-a atins, astfel, acea culme a dibăciei la care aspira înţeleptul strateg chinez, Sun-Tze: „să învingi duşmanul fără luptă”. Reuşita, experienţa şi potenţialele acumulate în amintita perioadă constituie argumente determinante în favoarea proiectării viitorului război în variante „reci”. Noua gândire şi strategiile corespunzătoare nu vor putea să nu ţină seama şi să nu se inspire din tumultuoasa realitate a sfârşitului nostru de veac şi mileniu.
15.4 „Război rece” – „pace caldă”
Dacă acceptăm că războiul rece, care s-a încheiat, a reprezentat, în fapt, al treilea război mondial, atunci, în prezent, ar trebui să traversăm o perioadă postbelică, a cărei caracteristică să fie starea de pace. Evoluţiile actuale din Europa şi unele regiuni ale globului ne determină să fim circumspecţi şi să ne întrebăm dacă nu cumva ne aflăm la debutul unui alt război rece, declanşat, în principal, între foştii aliaţi. Este cunoscut că, după victorie, orice coaliţie, dispărând inamicul a cărui ameninţare unifică, intră într-un proces de dezagregare. Încep tensiunile şi rivalităţile între învingători pentru „împărţirea prăzii”. Jocurile de interese, în actualele condiţii, determină disocieri, alte combinaţii, noi alianţe. Frământările din spaţiul european şi euro-atlantic, în acest ultim deceniu, lasă să se întrevadă inexistenţa unei unităţi de concepţie, de voinţă şi de acţiune la nivelul marilor puteri. Ambiguităţile, lipsa de hotărâre, oscilaţiile şi chiar unele decizii contradictorii ale organismelor europene ar putea să semnifice o luptă de interese. Germania a tras spuza pe propria-i turtă: şi-a realizat unificarea; s-a impus ca o mare putere politică; a devenit polul de gravitaţie în Europa centrală; a penetrat în Balcani şi şi-a sporit influenţa în Est. SUA au reuşit să străpungă lumea slavă, debarcând propriile contingente de militari în fosta Iugoslavie şi în Balcani unde sovieticii nu reuşiseră să intre, punând la grea încercare mândria şi răbdarea ruşilor. Franţa şi Anglia nu s-au ales mai cu nimic. La rândul ei, Rusia se pare că începe să depăşească starea de recul şi expectativă şi se lansează într-o ofensivă generalizată, chiar şi militară, pentru consolidarea federaţiei (războaiele caucaziene) şi recuperarea unor spaţii cât mai largi ale fostului imperiu sovietic.
Bineînţeles că jocurile nu sunt încheiate şi nici uşor de descifrat, dar este interesant de urmărit cum s-a ajuns aici şi de anticipat strategiile viitoare. „Divorţul” Ceho-Slovac s-a realizat paşnic, prin încurajarea naţionalismului slovacilor şi exploatarea sentimentului de superioritate al cehilor (zona puternic industrializată) faţă de partenerul mai sărac, care le-ar fi micşorat viteza de înaintare şi ritmul de integrare în Occident. Slovacii s-au ales cu un stat propriu, iar cehii au fost recompensaţi pentru pierderea suferită prin primirea în NATO şi în curând în Uniunea Europeană. Pentru a o transforma într-un „punct de sprijin”, în expansiunea către Est, Poloniei i s-a redus substanţial datoria externă şi beneficiază, alături de Ungaria, de un adevărat plan Marshall ce le-a uşurat accesul în structurile integrate occidentale. Aceasta din urmă, la fel ca întotdeauna în istorie, a fost folosită ca factor de presiune şi şantaj asupra vecinilor predispuşi la un comportament nu tocmai conformist şi circumspecţi în opţiunile lor prooccidentale datorită apropierii geografice de Rusia, prin alimentarea iluziilor imperiale, cultivarea „sindromului Trianon” şi folosirea pretextului problemei minorităţilor. Iugoslaviei, prin a cărei existenţă era blocat accesul în Balcani, i s-a pregătit şi detonat implozia sub forma războiului de secesiune. Dacă rolul Germaniei în această tragedie a fost de la început evident, jocul americanilor s-a dovedit mult mai subtil. Sub stindardul umanitarismului lor, SUA aveau să proiecteze un „război pacificator”, cu aparenţă de legitimitate (dus o vreme în numele ONU) aproape ca în Irak, care le-a permis să consolideze, prin aducerea unei importante forţe militare, Flancul Sudic al NATO şi să urmărească, cu mai multă relaxare, evoluţiile din Rusia, iar problema integrării Europei de Est să poată fi abordată în alţi termeni. Interesul marilor puteri pentru dezmembrarea Iugoslaviei este indubitabil. În fond, cine îi oprea pe occidentali şi pe ruşi să intervină pacificator cu mijloace diplomatice şi de influenţare psihologică în faza de debut a conflictului, prevenind ca cearta să degenereze în război armat? Faptele atestă că, rămânând consecvente verificatului principiu „divide et impera”, marile puteri au planificat, au încurajat şi au sprijinit „sinuciderea Iugoslaviei”, pentru ca ulterior să-şi asume rolul şi aura de pacifişti, promotori ai drepturilor omului şi sub acest pretext să-şi rezolve interesele în Balcani.
Pe baza acestei succinte prezentări, se poate susţine că experienţa războiului rece este fructuos valorificată în noile realităţi. Sunt utilizate cel puţin două tactici judicios concertate:
- a) folosirea pârghiilor economice, diplomatice, informaţionale şi a manipulării psihologice pentru ademenirea ţărilor aduse în stare de criză – prin proiectarea imaginii unui Occident, oază a bunăstării şi liberalismului, a democraţiei şi a atotputerniciei – provocând dorinţa de integrare aproape necondiţionată a Estului pentru ca, apoi, acest proces să fie transformat în mijloc de presiune şi chiar şantaj pentru satisfacerea concesiilor cerute;
- b) exercitarea unor presiuni economice, politice, militare şi de altă natură asupra statelor izolate, fără posibilităţi de dezvoltare şi garanţii de securitate, pentru a le obliga la un comportament obedient. Ritmul absorbţiei către Vest a fost temperat numai de neliniştea provocată occidentalilor de reacţia imprevizibilă a Moscovei, importul de entropie şi eventualul supraconsum de securitate pe care l-ar aduce noii venţi. Apare însă în strategie, comparativ cu perioada anterioară, un element inedit, născut poate din aroganţa învingătorului – angajarea, pentru prima dată de la înfiinţare, a trupelor NATO în operaţii militare efective. Comparativ cu trecutul apropiat, acest lucru răstoarnă oarecum imaginea. Dacă perioada până în 1990 putea fi considerată un război rece pe un fond de „pace caldă”, bazată pe echilibru, care oferea o anumită siguranţă şi certitudine, acum s-ar putea să asistăm la o „pace rece”, nesigură şi tensionată, bazată pe dictat, plină de riscuri şi ameninţări, impusă şi menţinută şi prin „războaie calde”, purtate în cadrul unui parteneriat al marilor puteri sau individual (Rusia). Pentru „alinierea” spaţiului european la noua ordine au fost folosite tehnici şi tactici deosebit de eficiente: promisiuni de sprijinire a integrării în Europa; „ajutoarele” de toate tipurile; provocarea de crize prin promovarea unor experimente sociale şi economice falimentare; subtila maşinărie propagandistică de manipulare informaţională şi de influenţare psihologică; „monitorizarea”, prin intermediul noilor comisari, în probleme ale privatizării, economiei de piaţă, drepturilor omului, democratizării şi ale minorităţilor etc.; încurajarea unor stări conflictuale interne şi stimularea lor pentru a degenera în veritabile convulsii sociale, ajungându-se până la războaie civile şi la intervenţii pacificatoare, în calitate de arbitru; aplicarea unor blocade, restricţii, sancţiuni, suspendarea unor facilităţi cu sprijinul diverselor organisme internaţionale; activarea unor rivalităţi regionale pentru a face posibil conceptul „localizării” prin secesionări ori federalizări ale statelor centralizate; intervenţia militară multinaţională sub acoperirea unor misiuni internaţionaliste dar aflate în fapt în serviciul globalizării etc.
Toate aceste practici, experimentate, perfecţionate, diversificate şi ansamblate în cadrul unor modele şi strategii intervenţioniste, formează piloni de rezistenţă pe care se poate articula coloana vertebrală a viitorului tip de război.
15.5 „Tehnocratizarea” războiului
Evoluţia armamentului induce modificări de substanţă în conceperea, organizarea şi ducerea războiului. Folosirea atomului în confruntarea armată marchează momentul începutului depăşirii perioadei sângeroase, din istoria războiului, în care acesta era gândit la scară globală şi deschide o nouă eră, în care distructivitatea este substituită prin controlul şi influenţarea comportamentului statelor şi naţiunilor prin mijloace preponderent nemilitare. Noua generaţie de arme, aşa-zis inteligente, permite anihilarea şi contracararea performanţelor mijloacelor clasice, lovirea selectivă a obiectivelor, predeterminarea adversarului la un anumit tip de reacţie, transformarea luptătorului advers din inamic în amic etc. Interrelaţia clasică dintre beligeranţi pe câmpul de luptă „om – tehnică®om” suferă modificări radicale, luând forma confruntării „tehnică® tehnică”, „tehnică®om”, „om – mesaj®om”. Se vorbeşte aproape curent despre „războiul de comandă şi control” (blocarea, distorsionarea comenzii şi conducerii), „cyberwar” (războiul cibernetic), „infowar” (războiul informaţiilor) sau „războiul mediatic”(folosirea mass-mediei) etc.
Specialiştii apreciază că operaţia aeroterestră, care a reprezentat esenţa războaielor din Golf, prefigurează dimensiunea tehnică a viitorului război. Vedetele „bătăliei tehnice” ar putea fi: echipamentele cosmice, capabile să susţină „războiul stelelor” şi să execute cercetarea şi lovirea dispozitivelor operative şi de luptă; soldaţii cu echipamente speciale (supermani); roboţii de diferite tipuri şi în mod deosebit din seria „micro”, de dimensiunile unei furnici, care pot deregla radarele sau funcţionarea motoarelor; „nanotehnologiile”, capabile să modifice structura moleculară a materialelor; mijloacele apte să facă inutilizabil armamentul adversarului, ca şi cele menite să scoată din funcţiune sau să reprogrameze computerele etc. Armele „ecologice” – undele electromagnetice, provocarea de cutremure, erupţii vulcanice, inundaţii, invazii de insecte şi dăunători ai recoltelor, modificări meterologice, străpungerea păturii de ozon etc. -, pe măsura perfecţionării lor, pot căpăta utilizări frecvente. Pentru anihilarea, deturnarea şi convertirea luptătorilor adverşi vor fi utilizate toate realizările „revoluţiei informaţionale şi informatice”. Reţelele electronice interconectate, din care nu vor lipsi computerul, scanerul, faxul (telefonul celular), televizorul, pupitrul pentru montarea imaginilor, vor putea construi, simula realităţi fictive şi fabrica mesaje de manipulare. Generatoarele puternice de infrasunete vor fi folosite pentru controlul mulţimilor (provocarea de greţuri, diaree, fantasme etc.), iar achiziţiile din sfera parapsihologiei vor face posibilă producerea unor fenomene psihice de masă sau a unor comportamente individuale anormale. Acestora li se poate adăuga folosirea unor agenţi patogeni cu acţiune selectivă, în funcţie de variabilitatea genetică, pentru provocarea unor molime cu acţiune diferenţiată, după sex, etnie, rasă etc.
Toate aceste mutaţii din sfera tehnicii şi logisticii, combinate în cadrul unor strategii neconvenţionale şi a unor regii nonconformiste, îi vor determina războiului fizionomia viitoare. Astăzi ne este greu să-l proiectăm, să-l imaginăm din perspectiva multiplelor sale determinări, dar se conturează o certitudine – după o lungă epocă în care acesta a parcurs drumul de la silex la pulbere şi energia atomolui, războiul viitor va consfinţi victoria siliciului asupra plumbului şi uraniului.