Dintre toate întrebările şi răspunsurile pe care ni le adresăm, cele legate de problematica vieţii şi a morţii sunt cele mai tulburătoare şi cu certitudine cele mai dificile. Impactul emoţional e determinat, poate, nu atât de incapacitatea noastră cognitivă de a penetra acest mister, cât de reprezentările şi percepţiile pe care fiecare ni le-am format în funcţie de condiţia existenţială în care ne găsim. Pentru unii viaţa pământeană este o escapadă de plăceri, un rai care am dori să nu se mai sfârşască, iar pentru alţii este o osândă în iad, de unde vom evada într-o zi fără a şti unde. Problematica vieţii este, în primul rând, o chestiune de autopercepţie şi reprezentare individuală şi colectivă a morţii. Viaţa o avem aşa cum este ea cu bune şi rele, o trăim pe o durată mai lungă ori mai scurtă, dar moartea, prin implacabilul şi neştiutul ei, prin faptul că e o întrerupere bruscă a modului nostru existenţial cu care ne-am obişnuit ne înnegurează fiecare zi. Caracterul ei limitat ne induce starea de neputinţă şi micime prin raportarea la ceva copleşitor, incontrolabil, sentimentul zădărniciei şi al deşertăciunii.
Perspectiva cea mai optimistă (creştină) vehiculează existenţa vieţii după moarte, dar cu condiţia acceptării unui mod de viaţă constrângător al libertăţii. Unora dintre cei aflaţi în transă hedonică înfrânarea, cumpătarea şi ascetismul li se par, însă, mai rele decât moartea. Imposibilitatea experimentării senzorial-experenţiale, la modul personal, a momentului plecării de lângă cei dragi, şubrezenia dovezilor oferite de către cunoaştere, ca şi argumentaţia mai ales de natură mitică şi mistică sporesc îndoiala şi numărul scepticilor. Unele precepte dogmatice şi practici religioase, ca şi manifestări de imoralitate a unora dintre reprezentanţii clerului îi fac pe mulţi să rătăcească în afara turmei credulilor.
Accederea la modul de gândire şi trăire antropoteist permite depăşirea acestei neîncrederi prin internalizarea reprezentării omului ca un navigator cosmic, aflat într-o infinită călătorie numită veşnicie. Omul pare fiinţă trecătoare pentru că este redus numai la secvenţialitatea spaţio-temporală pămînteană, mentalul comun conferind trupului reprezentativitate primordială în diferenţierea de ceilalţi şi cristalizarea identităţii. Ne privim în oglindă ca să vedem cum arătăm, nu cât de deştepţi suntem. Dacă ne-am modifica modul de autopercepţie şi am considera determinant pentru fiinţa umană mentalul ni s-ar deschide noi perspective încât am ajunge, poate, să nici nu ne mai preocupe ce se întâmplă cu trupul nostru, iar chestiunea morţii să devină lipsită de importanţă. Deci, prima condiţie a eliberării de psihoza dispariţiei ar fi să ne deconcentrăm de pe trup şi să ne focalizăm interesul pe minte, căpătând prevalenţă “dubito ergo sum” şi „cogito ergo sum”. Dacă am lega cele trei secvenţe – viaţa ca făt în uterul matern, viaţa de după naştere ca existenţă în “uterul” terran şi viaţa de “dincolo” după pierderea însufleţirii – într-un continuu spaţio-temporal am căpăta o perspectivă mai largă, ce ne-ar permite perceperea elementului de continuitate. Am putea ajunge la ideea că zigotul cu trup de placentă, mintea întrupată şi spiritul hologramatic sunt una şi aceeaşi entitate. Aşa cum ieşirea zigotului din placentă, ca întrupare, o numim naştere şi ieşirea mentalului din existenţa pământeană o putem numi tot naştere şi nu moarte. Zigotul, mintea, spiritul sunt una şi aceeaşi entitate îmbrăcată în haine diferite. Omul în trupul său pe Terra ar fi precum cosmonautul în costumul cu care a păşit pe lună. Şi dacă vrem să scăpăm de spaima morţii cam aceasta ar trebui să fie semnificaţia pe care o acordăm valorii trupului – haina noastră pămînteană care se uzează şi trebuie schimbată.
Această triadă ar fi expresia Trinităţii la nivelul său pământean cel mai înalt, umanul. Zigotul ar fi Tatăl, care germinează din sine, mintea l-ar semnifica pe Fiul – modelul potrivit căruia se petrece evoluţia, iar spiritul ar fi Duhul Sfânt, “materia” din care se autoconstruieşte lumea. Viaţa ar putea fi interpretată drept devenire ciclică a triadei matrice genetică – conştiinţă de sine – conştiinţă universală. În cadrul sistemului nostru solar acest ciclu ar reprezenta 26 000 de ani pământeni, durata unei rotaţii complete a astrului, ce face posibilă, cu lumina şi căldura sa, forma specifică de manifestare a vieţii. Atât îi trebuie acestei entităţi, numită om, de la intrarea sa pe orbita solară pentru a atinge desăvârşirea, ca specie, spre a reuşi evadarea către o altă configuraţie astrală ori către un alt univers. Dacă, pentru simplificare, considerăm durata unei generaţii de o sută de ani înseamnă că într-un ciclu solar s-ar succeda 260 de generaţii. Cam aceasta ar fi vârsta unei civilizaţii umane. În fiecare zi, arheologii fac descoperiri uimitoare ale urmelor unor civilizaţii dispărute. Cele mai multe nu pot fi explicate pentru că se încearcă a fi atribuite nouă, cei de azi, când de fapt ele aparţin altor cicluri antropologice care ne-au precedat. La venirea aici, matricea genetică aducea cu sine ordinea tuturor popasurilor sale anterioare extrasolare. Poate că galaxia în care se afla supa primordială din care ne-am ivit nici nu mai există. Cine poate şti câţi kilometri şi ani lumină am străbătut până am ajuns să ne privim în oglindă actuala înfăţişare.
Fiecare generaţie reprezintă procesualitatea trecerii de la matricea genetică la conştienţa de sine – autoperceperea ordinii matriciale interne, care e ordinea universului. Această ordine a noastră pulsează continuu, încercând să se menţină în rezonanţă vibratorie cu armonia primordială. Şi poate că această pulsaţie, în infinita exprimare a spaţio-temporalităţii căreia îi aparţine este viaţa! În cazul actualului nostru antropos menirea fiecărui individ şi a generaţiei sale este să încorporeze (absoarbă) cât e posibil (plinirea) ordinea sistemului solar şi să o impregneze pe aceasta cu propria ordine. În secvenţa pe care o numim “o viaţă de om”, fiecare creem în jurul nostru cîmpuri de energii ce se învârt în sens invers (vortex), producându-ne o iluminare internă, ca rezultat al alinierii vibratorii a trupului cu inima şi mintea. Această stare, în egipteana veche, a fost numită MerKaBa şi ea reprezintă vehicolul cu care reuşim să facem saltul către conştiinţa universală – evadarea din sistemul solar. Pe parcursul vieţii, fiecare devenim un vehicul merkaba pământean, ne armonizăm, adică atingem stadiul muririi prin care ne eliberăm de trup şi mergem “dincolo” (în armonia solară) să „descărcăm” în Cartea Vieţii achiziţia armonică a minţii (fracţia din autocunoaşterea divină). Aici, Eul care am transgresat existenţa pământeană (conştiinţă de sine), ne încărcăm (plinim), timp de 50 – 200 de ani, cu armonia solară, perioadă în care ne pierdem conştienţa de sine şi redevenim matrice genetică. În această calitate reluăm ciclul reîncarnării pămîntene de la nivelul superior în cadrul aceleeaşi fiinţări pe care o numim karma. Înaintaşii, precum şi urmaşii fiecăruia dintre noi suntem una şi aceeaşi fiinţă în secvenţialităţi spaţio-temporale diferite. Aşa cum în univers nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, ci totul se transformă, lumea nu se înmulţeşte şi nici nu scade, ci se petrece mereu aceeaşi pe spirala devenirii. Repetându-se aceste cicluri de trăiri pământene, muriri, armonieri solare şi reîncarnări ne desăvârşim ca fiinţă până atingem stadiul MerKaBa, ce ne permite saltul către o altă galaxie ori dimensiune în calitate de conştiinţă solară ori universală. Ciclul se reia sub forma triadei: matrice genetică – conştiinţă solară – conştiinţă universală. Mai departe, cu acest vehicul MerKaBa, triada va călători prin multivers sub forma: matrice genetică – conştiinţă universală – conştiinţă cosmică.
Ce ar fi dacă am considera viaţa drept existenţă, ca fanie (arătare) şi maniferstare, a Fiinţei? Nebănuite sunt deschiderile înţelegerii dinspre ceea ce e numită geometria sacră. Pentru că, după Einstein, încă este la modă teoria “găurilor negre” şi a „găurilor de vierme” să ne închipuim cosmosul (ordine a Totului) de forma unui tor format dintr-o infinitate de universuri inelare, legate între ele pe verticală. Într-o viziune teocentristă, noi, pământenii ne putem imagina că suntem fătul încă nenăscut al cosmosului, iar universul tridimensional este uterul matern. Fiecare individ uman suntem stadii constitutive ale Fiinţei Universale (tridimensionale). Trupul ne este placenta pe care o abandonăm în momentul naşterii – moarte terrană. Prin desprinderea de trupul-placentă ieşim în afara planetei pentru a intra în consonanţă vibratorie cu armonia ei, iar prin reîncarnări revenim pe Terra, repetând aceste cicluri până atingem nivelul de evoluţie al destinului personal. În devenirea ca fiinţă universală petrecem alte stadii, cu întruchipări diferite pe celelalte planete, sisteme solare, galaxii pe parcursul cărora ne desăvârşim şi unificăm întru Fiinţă. Universul nostru ar fi geneza (uterul) în care capătă fiinţare Omul Universal. Naşterea sa, eliberarea de placenta tridimensionalităţii, prin atingerea nivelului MerKaBa al desăvârşirii specifice universului căruia îi aparţinem, se produce sub forma trecerii în universul următor. Aici, devenirea continuă prin asimilarea celei de-a patra dimensiuni până la atingerea pe inelul respectiv a noului stadiu merkaba – ascensorul cu care se ridică spre a se naşte în dimensiunea universului superior. MerKaBa ar putea fi înţeleasă în sensul podurilor Einstein-Rosen, ce unesc universurile. Mai concret, un fel de punte luminoasă ce poate fi trecută numai de către acela care a atins nivelul respectiv de luminiscenţă (iluminare). Şi aşa, din punte în punte (perioade de milioane de ani tereştrii), devenirea continuă, parcurgând întreaga scară a multiversului, la capătul căreia este Fiinţa Unică – Dumnezeu. Nu vi se pare că modelul prezentat seamănă izbitor cu celebra noastră spirală dacică?
Acest infinit parcurs de la particula elementară la zigotul uman şi până la Fiinţa Supremă este Viaţa. Rămânând la modelul torului (spirala), ea exprimă sensul ascendent al reîntoarceri Fiinţei la sine, sens pe care îl numim Evoluţie. Celălalt sens, descendent al ieşirii din sine a Indefinitului spre a se autocunoaşte sub înfăţişarea sa pământeană ultimă – omul, îl numim Creaţie. Antropoteismul este unitatea celor două sensuri ale Devenirii – creaţie şi evoluţie – prin care Indefinitul (Neantul) capătă conştienţă de sine ca Fiinţă (Omul). El este, deopotrivă, realitate ontică, teorie autoexplicativă şi metodă unificatoare a celor două perspective – creaţionistă şi evoluţionistă. Valorifică într-o proiecţie închegată gândirea speculativă cu meditaţia creştină, prin decontaminarea ei de misticism, dar şi cu logica pozitivistă prin decontaminarea ei de empirism.
Filozofia, în special prin reflecţia ei asupra fiinţei, se apropie de această proiecţie, ştiinţa însă se cantonează într-o viziune reducţionistă dominată de empiric, reducând viaţa la starea de materie însufleţită. Căutările sunt centrate pe explicaţia modului de apariţie a ADN-ului, proteinelor (informaţia şi cărămida primodială) şi de unificare a lor. Cele mai reprezentative ipoteze pornesc de la cunoscuta teorie a generaţiei spontanee, care nu poate explica, însă, existenţa lanţurilor trofice şi ajung până la cea mai recentă şi mai spectaculoasă – biocentrismul. Se consideră că supa primordială a constituit incubatorul mamă unde, prin procesul de abiogenză (transformarea anorganicului în organic) au apărut primii aminoacizi. Experimentul reuşit al lui Miller Urey pare să confere mai multă greutate celor care susţin ipoteza fulgerului – scânteia electrică care a germinat aminoacizi în mediul saturat cu vapori de apă, metan, amoniac şi hidrogen. Alţii susţin că argila ar fi cuptorul vieţii, locul unde au fost posibile procesele termochimice asupra magmei. De mare succes e teoria panspermiei, ce susţine provenienţa extraterestră a vieţii, cărăuşii ei fiind meteoriţii.
Un balon de oxigen pentru spiritualişti vine dinspre fizica cuantică, prin incitanta ipoteză a medicului american, Robert Lanza, potrivit căreia moartea e o iluzie, dispariţia trupului nefiind punctul terminus al vieţii. Reactualizând teza fundamentală a idealismului subiectiv, el consideră că realitatea e doar un construct mintal al stării noastre de conştienţă, care nu ar putea exista dacă nu e percepută de om. Spaţiul şi timpul nu au existenţă, fiind instrumente de percepţie ale minţii umane. În viziunea sa biocentristă viaţa nu este o funcţie, manifestare a unei entităţi materiale, ci este creatoarea, născătoarea universului. Afirmaţiile sale se bazează pe faptul, demonstrat fizic, că observatorul modifică starea particulelor. Conştiinţa omului face ca el să fie mult mai mult decît fiinţă biologică. Avînd în vedere capacitatea conştiinţei de a modifica realitatea, concluzionează ca ea, conştiinţa, este viaţa şi premerge realităţii fizice. În sprijinul celor susţinute aduce şi descoperirea că fiecărui corp neînsufleţit îi supravieţuieşte un nucleu energetic de 20 de waţi. Dacă creierul este asemuit unui calculator cuantic, această energie ar fi bateria care îl alimentează. Prin întreruperea respectivei energii (moarte) creierul încetează să mai funcţioneze, în schimb energia se conservă pentru că nu are unde să se disipeze, neexistând în jur nimic, fiindcă realitatea e creată tocmai de această energie care reprezintă nucleul conştienţei. Ea se poate deplasa într-un alt univers.
Tot în acest spaţiu al fizicii subatomice, la fel de incitantă se dovedeşte şi teoria cuantică a conştiinţei. Ea se bazează pe descoperirea vibraţiilor cuantice în structuri intraneuronale, numite microtubuli, din care derivă undele cerebrale. Problema care se pune este dacă conştiinţa e rezultatul acestor interacţiuni vibratorii între microtubuli, determinate de efectul gravitaţiei cuantice ori ea preexistă ca o ordine potrivit căreia se realizează aceste interacţiuni. Descoperirea faptului că şi după ce microtubulii ies din starea cuantică informaţia din interior rămâne, putând exista în afara structurii cuantice, întăreşte ipoteza existenţei conştiinţei şi după ce trupul îşi pierde însufleţirea.
Imaginea proiectată induce percepţia unui fatalism al vieţii în sensul că, vrem nu vrem, cu toţii suntem nemuritori, osândiţi la veşnicie. De unde a apărut, atunci, această înspăimântătoare poveste a morţii? Este cunoscut că strămoşii noştri pelasgo-traco-geto-daci se credeau nemuritori, că plecau râzând la cer şi îşi trimiteau pe cei mai buni dintre ei, sacrificrificându-le trupul, cu solie la zeu. Zalmoxe, intrând în peşteră a făcut trecerea „dincolo”, de unde a revenit după şase ani. Toţi faraonii egipteni erau, deopotrivă, regi pământeni şi zei. După dispariţia trupească, corpul lor era păstrat cu mare grijă (vezi Cartea morţilor) în piramidă, considerându-se că prin el, dacă e corect îmbălsămat, se menţine legătura cu spiritul faraonului. Osiris trăia în cele două planuri, iar Phersefona şedea jumătate de an în Hades şi restul pe pământ. În tradiţia noastră populară există încă un cult al morţilor, crezându-se că cei plecaţi veghează asupra urmaşilor şi le vin în ajutor în momente grele.
Probabil potopul, scufundarea Atlantidei, dacă nu or fi unul şi acelaşi episod, turnul Babel, distrugerea Templului, arderea bibliotecii din Alexandria şi câte multe alte momente catastrofice au făcut ca omul să piardă nestemate ale înţelepciunii străvechi, înstrăinându-se treptat de ea. Ce s-a mai păstrat din acel inestimabil tezaur a fost cu mare grijă ocultată de către iluminaţii gnosticismului, misterelor, alchimiei şi cabalei. Pentru prostime a fost creat iudaismul cu Vechiul Testament, o doctrină ce se dorea a salvării, dar ajunse, într-un final, a răzvrătirii omului şi a războirii zeului cu el. Aceasta a dus la apariţia unor voci care neagă chiar că el ar reprezenta cuvântul lui Dumnezeu, mai degrabă fiind considerat produsul unei divinităţi rele. Pentru fiii poporului ales înţelepciunea despre viaţă se află pe plan secund, esenţială fiind făgăduiala că Cel de Sus va face din ei un neam numeros ca stelele şi ca nisipul, care va stăpâni lumea. Interesul este astfel translatat de pe înţelegerea fiinţei umane în contextul universal pe obţinerea unei poziţii privilegiate printre semeni. Exacerbarea acestei preocupări pentru viaţa pământeană l-a îndepărtat şi mai mult pe om de cer, preocuparea lui majoră fiind să-şi trăiască clipa, pentru propriul confort sacrificîndu-i chiar pe cei din jur. Setea de putere şi dominaţie, lăcomia au făcut din el un perturbator al ordinii divine. Drept urmare, Dumnezeu trimite mai multe pedepse aleşilor săi, dar fără rezultat; aceştia continuă să încalce Legea pentru că, trăind în beţia patimei trupeşti şi-au pierdut interesul pentru viaţa veşnică.
Trebuia făcut ceva excepţional, care să impresioneze mulţimea, acest trup care îl sedusese pe om şi făcuse din om robul său, îndepărtându-l de la comuniunea cu zeul trebuia pedepsit exemplar pentru a determina o schimbare radicală de comportament. Şi acesta este episodul răstignirii Fiului pe cruce. Totodată, trebuia să-i amintească ceea ce omul uitase, anume faptul că viaţa înseamnă mult mai mult decât existenţa trupească. Aceasta e semnificaţia învierii şi a înălţării, să arate că preocuparea excesivă pentru trup duce la moarte, dar că în om există şi resursa salvării sale. Pornind de la faptul că omul uitase că el reprezintă mult mai mult decât trupul său şi sensul existenţei devenise trăirea hedonică prin satisfacerea poftelor trupeşti, creştinismul exploatează tocmai acest lucru. Inoculându-i spaima pentru moartea trupului cu care se identifica, creştinismul încearcă să-i retrezească interesul pentru viaţă. Ameninţarea morţii trebuia să reprezinte cel mai serios motiv pentru ca omul să-şi schimbe obiceiurile şi să trăiască în armonie cu ordinea naturii şi a lumii. Numai că ispitele se dovedesc mai puternice chiar decât teama de moarte, omul complăcându-se în vechile sale năravuri se obişnuieşte să-şi accepte moartea ca pe o fatalitate. Această stare alienantă, transmiţându-se din generaţie în generaţie, devine mod de viaţă unanim acceptat ca normalitate. Cu timpul devine convins că viaţa sa înseamnă starea de însufleţire a trupului său şi că nu are ce face, e nevoit să-şi accepte soarta de muritor. Ateismul îi întăreşte această percepţie şi încearcă să-l consoleze, propunându-i o fericire pământeană în condiţia sa de muritor.
Noul Testament vehiculează conceptul morţii, dar în doctrina cristică, în mod real, moartea nu există. Viaţa e suflare divină asupra sculpturii de lut cu chip de om. Tatăl este izvorul vieţii, Fiul este dătător de duh, iar duhul este însăşi viaţa. Moartea e aparentă întrerupere cu izvorul vieţii, Iisus fiind cel care reface această legătură, redându-i omului posibilitatea ridicării din condiţia de fiinţă decăzută după sfidarea adamică. Viaţa creştină ar reprezenta apartenenţa la totalitatea divină, iar moartea ieşirea în afara acestei totalităţi. Apostolul Pavel afirmă: „… pentru mine a trăi este Hristos!” Deci viaţa ar fi identificarea totală cu Fiul, reprezintă trăirea lui Christos. Cei din afara Lui există, dar sunt morţi. A trăi înseamnă a fi în aşa fel încât să apari înscris în Cartea Vieţii. Biserica este templul pământean al vieţii, spaţiul unde muritorul exersează pentru o clipă nemurirea, locuind în trupul Fiului. În acest mod se încarcă cu misterul veşniciei şi îşi dă seama, se convinge de posibilitatea existenţei sale eterne întru divin. Muritorul din trupul pământean, identificându-se prin credinţă (cuminecare) cu Christos îşi depăşeşte condiţia, făcând saltul din trupul său perisabil în trupul sacrului. Ca muritor, într-o viaţă de pământean, nu pot realiza curăţirea trupească prin care aş putea să ajung la unirea cu zeul, dar prin Biserică mă pot bucura de aroma eternităţii, o pot respira şi mă pot oxigena cu ea. Pentru atingerea stării de curăţenie trupească trebuie să parcurg întregul ciclu de reîncarnări pământene. Până la al doilea conciliu de la Constantinopol (anul 553) creştinismul accepta reîncarnarea, dar s-a renunţat la recunoaşterea ei în urma celebrei dispute cu arianii (catarii).
Exemplul lui Iisus este menit să retrezească încrederea omului în condiţia şi posibilitatea sa de fiinţă nemuritoare. Starea de decădere (murire) a pământeanului rezulta din faptul că el se obişnuise să trăiască în afara armoniei divine. Prin interesul său excesiv pentru trupesc nu mai reuşea să rezoneze spiritual cu ordinea cerului. Doctrina creştină e doctrina învăţării atingerii, prin înfrânare trupească, iubire şi credinţa în posibilitatea nemuririi, a acelui stadiu de vibraţie prin care omul să intre în rezonanţă cu universul. După părăsirea trupului pământean, ajungând “dincolo”, fiecare îşi creează mental, în funcţie de potenţa propriei conştiinţe (nivelul de mântuire), un alt trup. Comparându-şi forma şi culoarea propriei holograme cu modelul prefigurat în destin îşi dă seama de corectitudinea vieţii sale pământene, de măsura în care s-a înscris în ordinea universală ori s-a abătut de la ea. Starea conştiinţei sale reflectate în holograma trupească arată cât de virtuos ori păcătos a trăit şi la ce distanţă se află de momentul mântuirii. Cel a cărui hologramă se apropie de modelul predestinat înseamnă că şi-a îndeplinit menirea pe calea autodesăvârşirii şi intră în starea de trăire paradisiacă, prin care se bucură de fericirea de a fi asemenea lui Dumnezeu, realizând transmigrarea într-o altă etapă a devenirii ori într-o altă dimensiune a existenţei. În funcţie de abaterile de la model al hologramei personale, fiecare individ reia ciclul reîncarnărilor pământene în cadrul cărora ce autocorectează până atinge nivelul de armonizare a conştiinţei potrivit stadiului terran al devenirii, care să-i permită continuarea călătoriei. Cei care la capătul ciclului eşuează nu mor în sensul dispariţiei, ci sunt nevoiţi să-şi întrerupă călătoria şi să existe în starea de nefericire specifică infernului. În acest creuzet al arderilor interne unii se pot reconfigura potrivit ordinii pierdute. Vizita lui Christos în iad, după răstignire, lasă să se înţeleagă că până şi unora dintre cei aflaţi aici li se oferă şansa recuperării în urma judecăţii de apoi. Cei care datorită desfrâului trupesc au acumulat dezordine internă ce îi face irecuperabili regresează către regnul animal ori vegetal. Se poate spune astfel că pier cei care au acumulat asemenea dezordine internă încât devin incompatibili cu nivelul evolutiv pe care se aflau, suportând o altă decădere. Raiul şi iadul nu există în sens ontic, nu sunt nişte locaţii, ci sunt stări extreme, specifice nivelului de evoluţie a conştiinţei, de trăire a autoîmplinirii ori a neîmplinirii. Deseori auzim expresiile: “ mă simţeam în al noulea cer “ ori “viaţa mea e un infern!”
Fiinţă trinitară ca şi zeul, omul este unitatea funcţională a trei tipuri de energie: mentală (spirituală), care face posibilă conştienţa şi creaţia intelectuală; iubirea prin care se întrupează şi reîntrupează (pro crează) şi voinţa – forţa motivatoare a făptuirilor (crearea de artefacte). Vehicul cosmic, datorită lor, el se manifestă asemenea unei rachete cu trei trepte. Transcenderea vieţii trupeşti echivalează cu înscrierea pe o altă orbită şi se realizează prin consumarea energiei volitive – epuizarea elanului vital. De aceea momentul trecerii e însoţit de o mare oboseală. Când această energie nu e complet consumată, rămăşiţe ale ei (memoria trupului) determină cunoscutele apariţii holografice cărora le spunem fantome. Energia nu a mai putut fi epuizată în marea trecere pentru că, datorită concentrării excesive asupra trupescului (păcătuire), s-a produs un dezechilibru între cele trei tipuri, elanul vital – fenotipie a iubirii convertite în egoism, acumulându-se în exces. Drept urmare, individul e atât de legat de trup încât refuză să-l părăsească. Pentru a fi posibil ceea ce numim viaţa de după viaţă, raţiunea şi iubirea trebuie să atingă un anumit prag şi să intre în consonanţă, adică să atingă acel stadiu merkaba. Iubirea este elementul reunificator, forţa prin care divinitatea după ce s-a cunoscut pe sine sub chip de om se întoarce în sine. În această întoarcere aduce cu sine şi conştienţa acumulată. Indivizii umani sunt scânteieri ale acestei autocunoaşteri care devine autoconştienţă de sine a divinului – conştiinţă. Iubirea este cărăuşul acestei conştienţe, reprezintă acea vibraţie internă ce pulsează ca un far călăuzitor pe drumul către armonia divină.
Păcătuirea, ca orientare predominantă către trupesc, reprezintă un dereglaj, dezechilibru prin care elanul vital se acumulează în exces (egoism) şi fiind deturnat sensul iubirii ne pierdem farul şi rătăcim. Ba mai mult, o parte din această energie vitală excedentară rămâne ataşată ca un lest la binomul iubire-raţiune. Iubirea fiind slabă nu se mai realizează saltul şi fiinţa rămâne ostatică în orizontul culorii roşii, nemaiputând să continuie evoluţia prin întregul spectru către ultraviolet şi alb. Această existenţă în infraroşu este iadul sau moartea! Insistenţa creştinismului pentru mântuire prin iubire are în vedere tocmai evitarea acestei situaţii. Prin credinţă iubirea se menţine destul de puternică, iar mentalul acumulează suficientă înţelepciune astfel încât elanul vital (ataşamentul faţă de trup) să nu devină hiperactiv încât să obstrucţioneze trecerea. Dacă viaţa terestră e o replicare pe orizontală prin intermediul proceselor enzimatice, „viaţa de dincolo” ar putea fi o replicare de ordin superior, prin intermediul elanului vital, pe verticală. Eliberat de trup, omul face saltul „dincolo” ca o conştiinţă iubitoare (spirit). Tocmai aceasta să fie adevărata semnificaţie a crucii, Doamne, – viaţa ca o continuă replicare pe orizontală şi verticală? Iar întruchiparea veşniciei Tale în tridimensionalitate să fie acest OM ca o cruce? Viaţa să fie ridicarea pe verticală a acestei cruci, căreia înţelepciunea egipteană îi spunea MerKaBa? Adică Eu, transformându-mă cu fiecare zi în Tine?
Perspectiva cea mai optimistă (creştină) vehiculează existenţa vieţii după moarte, dar cu condiţia acceptării unui mod de viaţă constrângător al libertăţii. Unora dintre cei aflaţi în transă hedonică înfrânarea, cumpătarea şi ascetismul li se par, însă, mai rele decât moartea. Imposibilitatea experimentării senzorial-experenţiale, la modul personal, a momentului plecării de lângă cei dragi, şubrezenia dovezilor oferite de către cunoaştere, ca şi argumentaţia mai ales de natură mitică şi mistică sporesc îndoiala şi numărul scepticilor. Unele precepte dogmatice şi practici religioase, ca şi manifestări de imoralitate a unora dintre reprezentanţii clerului îi fac pe mulţi să rătăcească în afara turmei credulilor.
Accederea la modul de gândire şi trăire antropoteist permite depăşirea acestei neîncrederi prin internalizarea reprezentării omului ca un navigator cosmic, aflat într-o infinită călătorie numită veşnicie. Omul pare fiinţă trecătoare pentru că este redus numai la secvenţialitatea spaţio-temporală pămînteană, mentalul comun conferind trupului reprezentativitate primordială în diferenţierea de ceilalţi şi cristalizarea identităţii. Ne privim în oglindă ca să vedem cum arătăm, nu cât de deştepţi suntem. Dacă ne-am modifica modul de autopercepţie şi am considera determinant pentru fiinţa umană mentalul ni s-ar deschide noi perspective încât am ajunge, poate, să nici nu ne mai preocupe ce se întâmplă cu trupul nostru, iar chestiunea morţii să devină lipsită de importanţă. Deci, prima condiţie a eliberării de psihoza dispariţiei ar fi să ne deconcentrăm de pe trup şi să ne focalizăm interesul pe minte, căpătând prevalenţă “dubito ergo sum” şi „cogito ergo sum”. Dacă am lega cele trei secvenţe – viaţa ca făt în uterul matern, viaţa de după naştere ca existenţă în “uterul” terran şi viaţa de “dincolo” după pierderea însufleţirii – într-un continuu spaţio-temporal am căpăta o perspectivă mai largă, ce ne-ar permite perceperea elementului de continuitate. Am putea ajunge la ideea că zigotul cu trup de placentă, mintea întrupată şi spiritul hologramatic sunt una şi aceeaşi entitate. Aşa cum ieşirea zigotului din placentă, ca întrupare, o numim naştere şi ieşirea mentalului din existenţa pământeană o putem numi tot naştere şi nu moarte. Zigotul, mintea, spiritul sunt una şi aceeaşi entitate îmbrăcată în haine diferite. Omul în trupul său pe Terra ar fi precum cosmonautul în costumul cu care a păşit pe lună. Şi dacă vrem să scăpăm de spaima morţii cam aceasta ar trebui să fie semnificaţia pe care o acordăm valorii trupului – haina noastră pămînteană care se uzează şi trebuie schimbată.
Această triadă ar fi expresia Trinităţii la nivelul său pământean cel mai înalt, umanul. Zigotul ar fi Tatăl, care germinează din sine, mintea l-ar semnifica pe Fiul – modelul potrivit căruia se petrece evoluţia, iar spiritul ar fi Duhul Sfânt, “materia” din care se autoconstruieşte lumea. Viaţa ar putea fi interpretată drept devenire ciclică a triadei matrice genetică – conştiinţă de sine – conştiinţă universală. În cadrul sistemului nostru solar acest ciclu ar reprezenta 26 000 de ani pământeni, durata unei rotaţii complete a astrului, ce face posibilă, cu lumina şi căldura sa, forma specifică de manifestare a vieţii. Atât îi trebuie acestei entităţi, numită om, de la intrarea sa pe orbita solară pentru a atinge desăvârşirea, ca specie, spre a reuşi evadarea către o altă configuraţie astrală ori către un alt univers. Dacă, pentru simplificare, considerăm durata unei generaţii de o sută de ani înseamnă că într-un ciclu solar s-ar succeda 260 de generaţii. Cam aceasta ar fi vârsta unei civilizaţii umane. În fiecare zi, arheologii fac descoperiri uimitoare ale urmelor unor civilizaţii dispărute. Cele mai multe nu pot fi explicate pentru că se încearcă a fi atribuite nouă, cei de azi, când de fapt ele aparţin altor cicluri antropologice care ne-au precedat. La venirea aici, matricea genetică aducea cu sine ordinea tuturor popasurilor sale anterioare extrasolare. Poate că galaxia în care se afla supa primordială din care ne-am ivit nici nu mai există. Cine poate şti câţi kilometri şi ani lumină am străbătut până am ajuns să ne privim în oglindă actuala înfăţişare.
Fiecare generaţie reprezintă procesualitatea trecerii de la matricea genetică la conştienţa de sine – autoperceperea ordinii matriciale interne, care e ordinea universului. Această ordine a noastră pulsează continuu, încercând să se menţină în rezonanţă vibratorie cu armonia primordială. Şi poate că această pulsaţie, în infinita exprimare a spaţio-temporalităţii căreia îi aparţine este viaţa! În cazul actualului nostru antropos menirea fiecărui individ şi a generaţiei sale este să încorporeze (absoarbă) cât e posibil (plinirea) ordinea sistemului solar şi să o impregneze pe aceasta cu propria ordine. În secvenţa pe care o numim “o viaţă de om”, fiecare creem în jurul nostru cîmpuri de energii ce se învârt în sens invers (vortex), producându-ne o iluminare internă, ca rezultat al alinierii vibratorii a trupului cu inima şi mintea. Această stare, în egipteana veche, a fost numită MerKaBa şi ea reprezintă vehicolul cu care reuşim să facem saltul către conştiinţa universală – evadarea din sistemul solar. Pe parcursul vieţii, fiecare devenim un vehicul merkaba pământean, ne armonizăm, adică atingem stadiul muririi prin care ne eliberăm de trup şi mergem “dincolo” (în armonia solară) să „descărcăm” în Cartea Vieţii achiziţia armonică a minţii (fracţia din autocunoaşterea divină). Aici, Eul care am transgresat existenţa pământeană (conştiinţă de sine), ne încărcăm (plinim), timp de 50 – 200 de ani, cu armonia solară, perioadă în care ne pierdem conştienţa de sine şi redevenim matrice genetică. În această calitate reluăm ciclul reîncarnării pămîntene de la nivelul superior în cadrul aceleeaşi fiinţări pe care o numim karma. Înaintaşii, precum şi urmaşii fiecăruia dintre noi suntem una şi aceeaşi fiinţă în secvenţialităţi spaţio-temporale diferite. Aşa cum în univers nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, ci totul se transformă, lumea nu se înmulţeşte şi nici nu scade, ci se petrece mereu aceeaşi pe spirala devenirii. Repetându-se aceste cicluri de trăiri pământene, muriri, armonieri solare şi reîncarnări ne desăvârşim ca fiinţă până atingem stadiul MerKaBa, ce ne permite saltul către o altă galaxie ori dimensiune în calitate de conştiinţă solară ori universală. Ciclul se reia sub forma triadei: matrice genetică – conştiinţă solară – conştiinţă universală. Mai departe, cu acest vehicul MerKaBa, triada va călători prin multivers sub forma: matrice genetică – conştiinţă universală – conştiinţă cosmică.
Ce ar fi dacă am considera viaţa drept existenţă, ca fanie (arătare) şi maniferstare, a Fiinţei? Nebănuite sunt deschiderile înţelegerii dinspre ceea ce e numită geometria sacră. Pentru că, după Einstein, încă este la modă teoria “găurilor negre” şi a „găurilor de vierme” să ne închipuim cosmosul (ordine a Totului) de forma unui tor format dintr-o infinitate de universuri inelare, legate între ele pe verticală. Într-o viziune teocentristă, noi, pământenii ne putem imagina că suntem fătul încă nenăscut al cosmosului, iar universul tridimensional este uterul matern. Fiecare individ uman suntem stadii constitutive ale Fiinţei Universale (tridimensionale). Trupul ne este placenta pe care o abandonăm în momentul naşterii – moarte terrană. Prin desprinderea de trupul-placentă ieşim în afara planetei pentru a intra în consonanţă vibratorie cu armonia ei, iar prin reîncarnări revenim pe Terra, repetând aceste cicluri până atingem nivelul de evoluţie al destinului personal. În devenirea ca fiinţă universală petrecem alte stadii, cu întruchipări diferite pe celelalte planete, sisteme solare, galaxii pe parcursul cărora ne desăvârşim şi unificăm întru Fiinţă. Universul nostru ar fi geneza (uterul) în care capătă fiinţare Omul Universal. Naşterea sa, eliberarea de placenta tridimensionalităţii, prin atingerea nivelului MerKaBa al desăvârşirii specifice universului căruia îi aparţinem, se produce sub forma trecerii în universul următor. Aici, devenirea continuă prin asimilarea celei de-a patra dimensiuni până la atingerea pe inelul respectiv a noului stadiu merkaba – ascensorul cu care se ridică spre a se naşte în dimensiunea universului superior. MerKaBa ar putea fi înţeleasă în sensul podurilor Einstein-Rosen, ce unesc universurile. Mai concret, un fel de punte luminoasă ce poate fi trecută numai de către acela care a atins nivelul respectiv de luminiscenţă (iluminare). Şi aşa, din punte în punte (perioade de milioane de ani tereştrii), devenirea continuă, parcurgând întreaga scară a multiversului, la capătul căreia este Fiinţa Unică – Dumnezeu. Nu vi se pare că modelul prezentat seamănă izbitor cu celebra noastră spirală dacică?
Acest infinit parcurs de la particula elementară la zigotul uman şi până la Fiinţa Supremă este Viaţa. Rămânând la modelul torului (spirala), ea exprimă sensul ascendent al reîntoarceri Fiinţei la sine, sens pe care îl numim Evoluţie. Celălalt sens, descendent al ieşirii din sine a Indefinitului spre a se autocunoaşte sub înfăţişarea sa pământeană ultimă – omul, îl numim Creaţie. Antropoteismul este unitatea celor două sensuri ale Devenirii – creaţie şi evoluţie – prin care Indefinitul (Neantul) capătă conştienţă de sine ca Fiinţă (Omul). El este, deopotrivă, realitate ontică, teorie autoexplicativă şi metodă unificatoare a celor două perspective – creaţionistă şi evoluţionistă. Valorifică într-o proiecţie închegată gândirea speculativă cu meditaţia creştină, prin decontaminarea ei de misticism, dar şi cu logica pozitivistă prin decontaminarea ei de empirism.
Filozofia, în special prin reflecţia ei asupra fiinţei, se apropie de această proiecţie, ştiinţa însă se cantonează într-o viziune reducţionistă dominată de empiric, reducând viaţa la starea de materie însufleţită. Căutările sunt centrate pe explicaţia modului de apariţie a ADN-ului, proteinelor (informaţia şi cărămida primodială) şi de unificare a lor. Cele mai reprezentative ipoteze pornesc de la cunoscuta teorie a generaţiei spontanee, care nu poate explica, însă, existenţa lanţurilor trofice şi ajung până la cea mai recentă şi mai spectaculoasă – biocentrismul. Se consideră că supa primordială a constituit incubatorul mamă unde, prin procesul de abiogenză (transformarea anorganicului în organic) au apărut primii aminoacizi. Experimentul reuşit al lui Miller Urey pare să confere mai multă greutate celor care susţin ipoteza fulgerului – scânteia electrică care a germinat aminoacizi în mediul saturat cu vapori de apă, metan, amoniac şi hidrogen. Alţii susţin că argila ar fi cuptorul vieţii, locul unde au fost posibile procesele termochimice asupra magmei. De mare succes e teoria panspermiei, ce susţine provenienţa extraterestră a vieţii, cărăuşii ei fiind meteoriţii.
Un balon de oxigen pentru spiritualişti vine dinspre fizica cuantică, prin incitanta ipoteză a medicului american, Robert Lanza, potrivit căreia moartea e o iluzie, dispariţia trupului nefiind punctul terminus al vieţii. Reactualizând teza fundamentală a idealismului subiectiv, el consideră că realitatea e doar un construct mintal al stării noastre de conştienţă, care nu ar putea exista dacă nu e percepută de om. Spaţiul şi timpul nu au existenţă, fiind instrumente de percepţie ale minţii umane. În viziunea sa biocentristă viaţa nu este o funcţie, manifestare a unei entităţi materiale, ci este creatoarea, născătoarea universului. Afirmaţiile sale se bazează pe faptul, demonstrat fizic, că observatorul modifică starea particulelor. Conştiinţa omului face ca el să fie mult mai mult decît fiinţă biologică. Avînd în vedere capacitatea conştiinţei de a modifica realitatea, concluzionează ca ea, conştiinţa, este viaţa şi premerge realităţii fizice. În sprijinul celor susţinute aduce şi descoperirea că fiecărui corp neînsufleţit îi supravieţuieşte un nucleu energetic de 20 de waţi. Dacă creierul este asemuit unui calculator cuantic, această energie ar fi bateria care îl alimentează. Prin întreruperea respectivei energii (moarte) creierul încetează să mai funcţioneze, în schimb energia se conservă pentru că nu are unde să se disipeze, neexistând în jur nimic, fiindcă realitatea e creată tocmai de această energie care reprezintă nucleul conştienţei. Ea se poate deplasa într-un alt univers.
Tot în acest spaţiu al fizicii subatomice, la fel de incitantă se dovedeşte şi teoria cuantică a conştiinţei. Ea se bazează pe descoperirea vibraţiilor cuantice în structuri intraneuronale, numite microtubuli, din care derivă undele cerebrale. Problema care se pune este dacă conştiinţa e rezultatul acestor interacţiuni vibratorii între microtubuli, determinate de efectul gravitaţiei cuantice ori ea preexistă ca o ordine potrivit căreia se realizează aceste interacţiuni. Descoperirea faptului că şi după ce microtubulii ies din starea cuantică informaţia din interior rămâne, putând exista în afara structurii cuantice, întăreşte ipoteza existenţei conştiinţei şi după ce trupul îşi pierde însufleţirea.
Imaginea proiectată induce percepţia unui fatalism al vieţii în sensul că, vrem nu vrem, cu toţii suntem nemuritori, osândiţi la veşnicie. De unde a apărut, atunci, această înspăimântătoare poveste a morţii? Este cunoscut că strămoşii noştri pelasgo-traco-geto-daci se credeau nemuritori, că plecau râzând la cer şi îşi trimiteau pe cei mai buni dintre ei, sacrificrificându-le trupul, cu solie la zeu. Zalmoxe, intrând în peşteră a făcut trecerea „dincolo”, de unde a revenit după şase ani. Toţi faraonii egipteni erau, deopotrivă, regi pământeni şi zei. După dispariţia trupească, corpul lor era păstrat cu mare grijă (vezi Cartea morţilor) în piramidă, considerându-se că prin el, dacă e corect îmbălsămat, se menţine legătura cu spiritul faraonului. Osiris trăia în cele două planuri, iar Phersefona şedea jumătate de an în Hades şi restul pe pământ. În tradiţia noastră populară există încă un cult al morţilor, crezându-se că cei plecaţi veghează asupra urmaşilor şi le vin în ajutor în momente grele.
Probabil potopul, scufundarea Atlantidei, dacă nu or fi unul şi acelaşi episod, turnul Babel, distrugerea Templului, arderea bibliotecii din Alexandria şi câte multe alte momente catastrofice au făcut ca omul să piardă nestemate ale înţelepciunii străvechi, înstrăinându-se treptat de ea. Ce s-a mai păstrat din acel inestimabil tezaur a fost cu mare grijă ocultată de către iluminaţii gnosticismului, misterelor, alchimiei şi cabalei. Pentru prostime a fost creat iudaismul cu Vechiul Testament, o doctrină ce se dorea a salvării, dar ajunse, într-un final, a răzvrătirii omului şi a războirii zeului cu el. Aceasta a dus la apariţia unor voci care neagă chiar că el ar reprezenta cuvântul lui Dumnezeu, mai degrabă fiind considerat produsul unei divinităţi rele. Pentru fiii poporului ales înţelepciunea despre viaţă se află pe plan secund, esenţială fiind făgăduiala că Cel de Sus va face din ei un neam numeros ca stelele şi ca nisipul, care va stăpâni lumea. Interesul este astfel translatat de pe înţelegerea fiinţei umane în contextul universal pe obţinerea unei poziţii privilegiate printre semeni. Exacerbarea acestei preocupări pentru viaţa pământeană l-a îndepărtat şi mai mult pe om de cer, preocuparea lui majoră fiind să-şi trăiască clipa, pentru propriul confort sacrificîndu-i chiar pe cei din jur. Setea de putere şi dominaţie, lăcomia au făcut din el un perturbator al ordinii divine. Drept urmare, Dumnezeu trimite mai multe pedepse aleşilor săi, dar fără rezultat; aceştia continuă să încalce Legea pentru că, trăind în beţia patimei trupeşti şi-au pierdut interesul pentru viaţa veşnică.
Trebuia făcut ceva excepţional, care să impresioneze mulţimea, acest trup care îl sedusese pe om şi făcuse din om robul său, îndepărtându-l de la comuniunea cu zeul trebuia pedepsit exemplar pentru a determina o schimbare radicală de comportament. Şi acesta este episodul răstignirii Fiului pe cruce. Totodată, trebuia să-i amintească ceea ce omul uitase, anume faptul că viaţa înseamnă mult mai mult decât existenţa trupească. Aceasta e semnificaţia învierii şi a înălţării, să arate că preocuparea excesivă pentru trup duce la moarte, dar că în om există şi resursa salvării sale. Pornind de la faptul că omul uitase că el reprezintă mult mai mult decât trupul său şi sensul existenţei devenise trăirea hedonică prin satisfacerea poftelor trupeşti, creştinismul exploatează tocmai acest lucru. Inoculându-i spaima pentru moartea trupului cu care se identifica, creştinismul încearcă să-i retrezească interesul pentru viaţă. Ameninţarea morţii trebuia să reprezinte cel mai serios motiv pentru ca omul să-şi schimbe obiceiurile şi să trăiască în armonie cu ordinea naturii şi a lumii. Numai că ispitele se dovedesc mai puternice chiar decât teama de moarte, omul complăcându-se în vechile sale năravuri se obişnuieşte să-şi accepte moartea ca pe o fatalitate. Această stare alienantă, transmiţându-se din generaţie în generaţie, devine mod de viaţă unanim acceptat ca normalitate. Cu timpul devine convins că viaţa sa înseamnă starea de însufleţire a trupului său şi că nu are ce face, e nevoit să-şi accepte soarta de muritor. Ateismul îi întăreşte această percepţie şi încearcă să-l consoleze, propunându-i o fericire pământeană în condiţia sa de muritor.
Noul Testament vehiculează conceptul morţii, dar în doctrina cristică, în mod real, moartea nu există. Viaţa e suflare divină asupra sculpturii de lut cu chip de om. Tatăl este izvorul vieţii, Fiul este dătător de duh, iar duhul este însăşi viaţa. Moartea e aparentă întrerupere cu izvorul vieţii, Iisus fiind cel care reface această legătură, redându-i omului posibilitatea ridicării din condiţia de fiinţă decăzută după sfidarea adamică. Viaţa creştină ar reprezenta apartenenţa la totalitatea divină, iar moartea ieşirea în afara acestei totalităţi. Apostolul Pavel afirmă: „… pentru mine a trăi este Hristos!” Deci viaţa ar fi identificarea totală cu Fiul, reprezintă trăirea lui Christos. Cei din afara Lui există, dar sunt morţi. A trăi înseamnă a fi în aşa fel încât să apari înscris în Cartea Vieţii. Biserica este templul pământean al vieţii, spaţiul unde muritorul exersează pentru o clipă nemurirea, locuind în trupul Fiului. În acest mod se încarcă cu misterul veşniciei şi îşi dă seama, se convinge de posibilitatea existenţei sale eterne întru divin. Muritorul din trupul pământean, identificându-se prin credinţă (cuminecare) cu Christos îşi depăşeşte condiţia, făcând saltul din trupul său perisabil în trupul sacrului. Ca muritor, într-o viaţă de pământean, nu pot realiza curăţirea trupească prin care aş putea să ajung la unirea cu zeul, dar prin Biserică mă pot bucura de aroma eternităţii, o pot respira şi mă pot oxigena cu ea. Pentru atingerea stării de curăţenie trupească trebuie să parcurg întregul ciclu de reîncarnări pământene. Până la al doilea conciliu de la Constantinopol (anul 553) creştinismul accepta reîncarnarea, dar s-a renunţat la recunoaşterea ei în urma celebrei dispute cu arianii (catarii).
Exemplul lui Iisus este menit să retrezească încrederea omului în condiţia şi posibilitatea sa de fiinţă nemuritoare. Starea de decădere (murire) a pământeanului rezulta din faptul că el se obişnuise să trăiască în afara armoniei divine. Prin interesul său excesiv pentru trupesc nu mai reuşea să rezoneze spiritual cu ordinea cerului. Doctrina creştină e doctrina învăţării atingerii, prin înfrânare trupească, iubire şi credinţa în posibilitatea nemuririi, a acelui stadiu de vibraţie prin care omul să intre în rezonanţă cu universul. După părăsirea trupului pământean, ajungând “dincolo”, fiecare îşi creează mental, în funcţie de potenţa propriei conştiinţe (nivelul de mântuire), un alt trup. Comparându-şi forma şi culoarea propriei holograme cu modelul prefigurat în destin îşi dă seama de corectitudinea vieţii sale pământene, de măsura în care s-a înscris în ordinea universală ori s-a abătut de la ea. Starea conştiinţei sale reflectate în holograma trupească arată cât de virtuos ori păcătos a trăit şi la ce distanţă se află de momentul mântuirii. Cel a cărui hologramă se apropie de modelul predestinat înseamnă că şi-a îndeplinit menirea pe calea autodesăvârşirii şi intră în starea de trăire paradisiacă, prin care se bucură de fericirea de a fi asemenea lui Dumnezeu, realizând transmigrarea într-o altă etapă a devenirii ori într-o altă dimensiune a existenţei. În funcţie de abaterile de la model al hologramei personale, fiecare individ reia ciclul reîncarnărilor pământene în cadrul cărora ce autocorectează până atinge nivelul de armonizare a conştiinţei potrivit stadiului terran al devenirii, care să-i permită continuarea călătoriei. Cei care la capătul ciclului eşuează nu mor în sensul dispariţiei, ci sunt nevoiţi să-şi întrerupă călătoria şi să existe în starea de nefericire specifică infernului. În acest creuzet al arderilor interne unii se pot reconfigura potrivit ordinii pierdute. Vizita lui Christos în iad, după răstignire, lasă să se înţeleagă că până şi unora dintre cei aflaţi aici li se oferă şansa recuperării în urma judecăţii de apoi. Cei care datorită desfrâului trupesc au acumulat dezordine internă ce îi face irecuperabili regresează către regnul animal ori vegetal. Se poate spune astfel că pier cei care au acumulat asemenea dezordine internă încât devin incompatibili cu nivelul evolutiv pe care se aflau, suportând o altă decădere. Raiul şi iadul nu există în sens ontic, nu sunt nişte locaţii, ci sunt stări extreme, specifice nivelului de evoluţie a conştiinţei, de trăire a autoîmplinirii ori a neîmplinirii. Deseori auzim expresiile: “ mă simţeam în al noulea cer “ ori “viaţa mea e un infern!”
Fiinţă trinitară ca şi zeul, omul este unitatea funcţională a trei tipuri de energie: mentală (spirituală), care face posibilă conştienţa şi creaţia intelectuală; iubirea prin care se întrupează şi reîntrupează (pro crează) şi voinţa – forţa motivatoare a făptuirilor (crearea de artefacte). Vehicul cosmic, datorită lor, el se manifestă asemenea unei rachete cu trei trepte. Transcenderea vieţii trupeşti echivalează cu înscrierea pe o altă orbită şi se realizează prin consumarea energiei volitive – epuizarea elanului vital. De aceea momentul trecerii e însoţit de o mare oboseală. Când această energie nu e complet consumată, rămăşiţe ale ei (memoria trupului) determină cunoscutele apariţii holografice cărora le spunem fantome. Energia nu a mai putut fi epuizată în marea trecere pentru că, datorită concentrării excesive asupra trupescului (păcătuire), s-a produs un dezechilibru între cele trei tipuri, elanul vital – fenotipie a iubirii convertite în egoism, acumulându-se în exces. Drept urmare, individul e atât de legat de trup încât refuză să-l părăsească. Pentru a fi posibil ceea ce numim viaţa de după viaţă, raţiunea şi iubirea trebuie să atingă un anumit prag şi să intre în consonanţă, adică să atingă acel stadiu merkaba. Iubirea este elementul reunificator, forţa prin care divinitatea după ce s-a cunoscut pe sine sub chip de om se întoarce în sine. În această întoarcere aduce cu sine şi conştienţa acumulată. Indivizii umani sunt scânteieri ale acestei autocunoaşteri care devine autoconştienţă de sine a divinului – conştiinţă. Iubirea este cărăuşul acestei conştienţe, reprezintă acea vibraţie internă ce pulsează ca un far călăuzitor pe drumul către armonia divină.
Păcătuirea, ca orientare predominantă către trupesc, reprezintă un dereglaj, dezechilibru prin care elanul vital se acumulează în exces (egoism) şi fiind deturnat sensul iubirii ne pierdem farul şi rătăcim. Ba mai mult, o parte din această energie vitală excedentară rămâne ataşată ca un lest la binomul iubire-raţiune. Iubirea fiind slabă nu se mai realizează saltul şi fiinţa rămâne ostatică în orizontul culorii roşii, nemaiputând să continuie evoluţia prin întregul spectru către ultraviolet şi alb. Această existenţă în infraroşu este iadul sau moartea! Insistenţa creştinismului pentru mântuire prin iubire are în vedere tocmai evitarea acestei situaţii. Prin credinţă iubirea se menţine destul de puternică, iar mentalul acumulează suficientă înţelepciune astfel încât elanul vital (ataşamentul faţă de trup) să nu devină hiperactiv încât să obstrucţioneze trecerea. Dacă viaţa terestră e o replicare pe orizontală prin intermediul proceselor enzimatice, „viaţa de dincolo” ar putea fi o replicare de ordin superior, prin intermediul elanului vital, pe verticală. Eliberat de trup, omul face saltul „dincolo” ca o conştiinţă iubitoare (spirit). Tocmai aceasta să fie adevărata semnificaţie a crucii, Doamne, – viaţa ca o continuă replicare pe orizontală şi verticală? Iar întruchiparea veşniciei Tale în tridimensionalitate să fie acest OM ca o cruce? Viaţa să fie ridicarea pe verticală a acestei cruci, căreia înţelepciunea egipteană îi spunea MerKaBa? Adică Eu, transformându-mă cu fiecare zi în Tine?