Motto:
„Se crede un stăpân al celorlalţi cel care nu încetează să fie mai sclav ca ei.”
J.J.Rousseau
9.1 Expansionismul de ieri şi de azi
În decursul istoriei, calea cea mai facilă şi mai ispititoare pentru acumularea de putere s-a dovedit a fi expansiunea statală externă. Această tendinţă s-a manifestat chiar de la începuturile organizării societăţii umane, când cetele primitive de culegători şi vânători (primele organizări) se războiau pentru stăpânirea terenurilor cele mai fertile şi mai bogate şi a continuat, cunoscând epoci de mare amplitudine când s-au produs masive dislocări de spaţii şi reaşezări de populaţii în cadrul unor configuraţii organizaţionale mereu schimbătoare. În evoluţia omenirii, în perioada de după Christos, se conturează, prin aria de răspândire şi profunzimea schimbărilor produse, trei stadii distincte de manifestare a expansionismului:
- Valul de migraţii din sec.III-IX, în care mase de populaţii se împingeau unele pe altele în căutarea unor spaţii şi condiţii habituale cât mai favorabile modului lor specific de viaţă. Aceste uriaşe deplasări au luat forma unui fenomen natural, caracterizat de predominanţa instinctuală, în cadrul căruia apariţia unor entităţi distincte, relativ puternice, cele mai multe dintre ele cu existenţă efemeră, era rezultatul hazardului. Luate izolat, puţine dintre ele au avut valoare semnificativă dar întregul proces, judecat la dimensiunea istoriei, a influenţat decisiv viitoarea configuraţie a lumii.
- A urmat construirea imperiilor coloniale în urma marilor descoperiri geografice din sec. XIV. În orbita lumii civilizate erau atrase, în mod conştient şi sistematic, vaste teritorii şi bogăţii a căror nemiloasă exploatare a dus la stagnarea sau dispariţia unor culturi, a determinat schimbări radicale în modul de viaţă al autohtonilor şi a permis acumularea, de către câteva state, a unor uriaşe resurse ce le-au propulsat decisiv ca mari puteri mondiale, care au hotărât şi influenţat soarta popoarelor mai multe secole la rând.
- Apariţia, la sfârşitul sec. al XIX-lea, a imperialismului modern, determinat de constituirea unor noi puteri, ca mari deţinătoare de capitaluri şi echipamente industriale, a căror valorificare necesita noi pieţe şi zone de investiţii, ceea ce a impus reîmpărţirea lumii. Acest nou val expansionist îşi căuta legitimitatea internaţională şi ca expresie a acestor preocupări s-au închegat doctrinele geopolitice. Naşul geopoliticii este suedezul R. Kjellen, termenul fiind similar cu înţelesul pe care predecesorul său, germanul Fr. Ratzel, îl conferea geografiei politice şi antropogeografiei. În fapt, cei doi se străduiseră să realizeze o fundamentare teoretică a practicii politice expansioniste din cadrul relaţiilor internaţionale ale vremii, argumentată din perspectiva impactului factorului geografic asupra lor în contextul luptei de interese a epocii. Demersurile erau destinate să demonstreze şi să convingă, prin mijloace ştiinţifice, asupra caracterului de necesitate al comportamentului agresiv al celor puternici, să introducă în raporturile dintre state mentalitatea dreptului de a acapara prin forţă teritorii. Sunt semnificative în acest sens: conceperea statului ca organism viu, supus legilor creşterii prin sacrificarea altora; condiţionarea viabilităţii unui stat de întinderea teritorială (5 milioane Km2); acreditarea ideii insuficienţei, la un moment dat, a spaţiului vital pentru unele state ca rezultat al sporului demografic şi celei a dreptului organismelor politice de a redistribui spaţiul geografic mondial; susţinerea acţiunii legii luptei pentru existenţă şi selecţiei naturale la nivel intercomunitar şi a apariţiei, astfel, a câtorva state cu misiune mesianică, posesoare de forţă vitală şi instinct de expansiune, predestinate să domine lumea etc.
Din astfel de idei s-a inspirat doctrina geopolitică germană, care avea să alimenteze şi călăuzească deciziile şi acţiunile politice ce au dus la construirea celor trei reichuri. Întruchiparea ei extremă a constituit-o varianta nazistă, cristalizată în jurul şcolii create de general Karl Haushofer, ale cărei teze fundamentale erau: obiectivele militare ale statului german impun politicii autosuficienţă economică; rasa germană, atotputernică şi stăpânitoare, este chemată să instaureze pacea în lume prin dominaţie, celelalte state trebuind să consimtă la mărirea Germaniei pentru satisfacerea nevoii sale de spaţiu vital; stăpânirea germană trebuie să cuprindă mai întâi întregul spaţiu german delimitat prin limbă, rasă şi interes economic şi apoi să se extindă asupra întregii lumi; realizarea dominaţiei germane asupra insulei euro-afro-asiatice prin înfrângerea puterii maritime (Anglia), iar apoi crearea de baze pentru completa dominaţie a lumii; toate frontierele naţionale teritoriale reprezintă puncte de plecare la război şi obiect al modificării în acord cu interesul Germaniei.[1] Consecinţele aplicării prin mijloace militare a acestor prevederi doctrinare sunt cunoscute dar, sub aspectul suferinţei umane produse, rămân în continuare incalculabile. Ele au fost posibile datorită lipsei de decizie şi fermitate, a eclectismului politic al marilor puteri, încurajării tacite a unora dintre acţiunile Germaniei, iar mai târziu chiar a complicităţii, cum a fost cazul URSS.
Pactul încheiat de ultima îi deschidea perspectiva realizării, fie şi parţiale, a unora dintre propriile obiective geopolitice care, chiar dacă nu erau formulate explicit în cadrul unei doctrine proprii, se regăseau programatic în testamentul ţarului Petru cel Mare. Sfârşitul războiului şi perioada care i-a urmat aveau să evidenţieze că doctrina comunistă, care milita pentru trecerea tuturor popoarelor la noul sistem social inspirat şi controlat de Moscova, a reprezentat forma sau mai precis spus masca ideală sub care Uniunea Sovietică şi-a materializat intenţiile expansioniste, astfel încât putem considera că ideologia leninisto-stalinistă a devenit geopolitica rusă a secolului douăzeci. Tentaţia sovieticilor de a penetra în Europa a provocat, până la urmă, ciocnirea de interese între cei doi puternici aliaţi, declanşând intrarea războiului în faza sa decisivă confruntarea sovieto-germană. Succesele militare germane ca şi aspiraţiile globaliste, exprimate deschis şi imperativ, nu numai că au încordat relaţiile în cadrul Axei dar au dus, până la urmă, la constituirea coaliţiei Aliaţilor act politic care , în alte împrejurări, ar fi fost imposibil (URSS, SUA, Anglia).
Această alianţă se încadra şi în logica gândirii geopolitice engleze a momentului, circumscriindu-se în perimetrul teoriei „insulei mondiale” sau a „ţării inimă”. Potrivit autorului ei, geograful H.J. Mackinder, cele trei continente, Europa, Asia, Africa formează insula lumii (World Island) care are drept centru „ţara inimă” (Hartland); practic Planeta era scindată în doi poli: puterea terestră şi puterea maritimă (nucleul „puterii insulare” formate din cele două Americi, Australia şi Oceania), iar pacea depindea de echilibrul existent între ei. Concluzia neliniştitoare la care a ajuns era că: „Cel care va comanda Europa de Est va comanda „ţara inimă” şi va comanda „insula lumii”; cine va comanda „insula lumii” va comanda lumea. Intrarea Estului european în sfera de influenţă germană şi sovietică era firesc să alerteze guvernul englez şi să-l determine să acţioneze în sensul unei alianţe politico-militare cu URSS. O Germanie victorioasă, stăpână a „ţării inimă”, ar fi dereglat serios echilibrul mondial în favoarea sa. Victoria Aliaţilor ar fi trebuit să asigure, din contră, englezilor, aşa cum a confirmat şi înţelegerea de la Yalta, o poziţie privilegiată în zonă şi ar fi blocat o eventuală expansiune sovietică către Europa.
Preocupate de a-şi consolida poziţia de putere maritimă, SUA au intrat în conflict cu Japonia pentru supremaţia în Pacific, ajungând în mod obiectiv în tabăra antigermană. După înfrângerea acesteia şi afirmarea URSS ca superputere militară, la sfârşitul războiului, americanii se văd angajaţi într-o nouă competiţie pentru hegemonie mondială. Doctrina „reliefului ţărmurilor”, elaborată de Nicholas J. Spykman, avea să exprime cel mai bine teoretic aspiraţiile geopolitice postbelice ale SUA. Potrivit autorului, reliefurile Europei, Orientului Mijlociu, Africii, Asiei de Sud-Est şi Orientului Îndepărtat ar fi de mare importanţă deoarece acela care le stăpâneşte şi în mod deosebit domină „ţărmurile Eurasiei” controlează destinele lumii. Pentru americani acestea devin o problemă de securitate naţională, deoarece acapararea unora dintre respectivele regiuni de către o putere ostilă ar fi constituit o gravă ameninţare, deschizând posibilitatea încercuirii New-York-ului. De aici rezulta dreptul natural al SUA de a influenţa şi a exercita, în diferite forme, propriul control asupra unor întinse spaţii geografice, drept în numele căruia va fi concepută cea mai mare parte a acţiunilor politice şi intervenţiilor militare postbelice.
Teoria puterii maritime a amiralului american A. Th. Mehan, apărută în 1890, argumentează, pe baza poziţiei geografice a SUA analoge cu a Angliei (limitrofă cu oceanul, fără vecini puternici, posesoare a unui însemnat potenţial naval), posibilitatea şi necesitatea de a i se substitui, în primul rând, prin expansiune în Caraibe şi Pacific.
Cea mai mare conflagraţie din istoria omenirii se încheie prin inaugurarea unei noi ordini mondiale şi europene. De pe scena politică dispăreau, ca mari puteri, Germania şi Japonia, prefigurându-se două superputeri – SUA şi URSS – ce aveau să instituie bipolarismul militar. Cu tot pragmatismul lor, americanii şi aliaţii occidentali, au pierdut, până la urmă, în faţa lui Stalin, la masa tratativelor, mai ales ca urmare a slăbiciunii manifestate şi concesiilor făcute pe timpul tranzacţiilor anterioare, bătălia pentru împărţirea lumii. Sovieticii au reuşit performanţa de a-şi converti succesele militare într-o uriaşă izbândă politică. Conştientizarea acestei situaţii îi aduce pe foştii aliaţi victorioşi în faţa confruntării directe, declanşându-se un ansamblu de comportamente care introduceau tensiunea, încordarea şi spectrul ameninţării cu forţa, în primul rând nucleară, în relaţiile internaţionale, perioadă care s-a prelungit în forma sa dură către anii ’70 şi s-a consacrat în conştiinţa epocii prin formula „război rece”.
În faţa potenţialei ameninţări sovietice, ca o reacţie de autoapărare, Occidentul inventa doctrina « îndiguirii » şi „cortina de fier” prin care abandona şi izola cea mai mare parte a centrului şi estului european, lăsându-le în sfera de influenţă sovietică. Antisovietismul şi anticomunismul declarat îşi găsesc expresia teoretică şi ideologică în doctrina „realismului politic” caracterizată, potrivit viziunii celui mai de seamă fondator al ei, Hans Morgenthau, prin: supremaţia raţiunii de stat, preponderenţa politicii externe asupra celei interne, folosirea deschisă a forţei manifestată ca interes; înţelegerea politicii ca relaţie de dominaţie. Cele mai notabile dintre consecinţele sale practice capătă, în Europa, forma Pactului NATO, iar în celelalte spaţii geopolitice se regăsesc în amplasarea de noi baze, înfiinţarea altor blocuri şi înţelegeri politico-militare regionale, intervenţie armată deschisă în cadrul unor conflicte locale. Răspunsul sovieticilor se cheamă Tratatul de la Varşovia, „criza Caraibelor” şi „zidul Berlinului” care aveau să marcheze momentul iminentei confruntări militare, al celei mai categorice delimitări între Est şi Vest.
9.2 Deznodământ inevitabil
Destinul Europei şi al omenirii părea a se afla sub semnul zodiei berbecului. Doi uriaşi berbeci, cel rus bine proptit cu picioarele din spate în Asia şi cel anglo-saxon, sprijinindu-se pe America, cu ochii injectaţi de furie, aşteptau să se izbescă undeva la limita de demarcaţie dintre cele două Germanii. Întârziind deznodământul, fiecare dintre ei îşi testa şi sonda indirect potenţialele pe terţe teatre de operaţii. Aceste acţiuni au reprezentat adevărate supape de decompresie care, alături de echilibrul strategic şi descurajarea nucleară, au constituit elementele esenţiale ale dezamorsării ce avea să capete forma destinderii Est-Vest, din a doua jumătate a deceniului opt, sub denumirea de „procesul Helsinki”.
La baza acestei tendinţe s-a aflat conştientizarea de către cei doi poli de putere ai planetei, SUA şi URSS, a faptului că obţinerea supremaţiei, ca şi realizarea plusului de securitate şi avantaje dorite de fiecare prin nebuneasca cursă a înarmărilor nu erau realizabile. Ba mai mult, beneficiarii acestei acerbe competiţii s-au dovedit a fi până la urmă Germania Federală şi Japonia care, folosind resursele pentru propria dezvoltare, au reuşit să se afirme ca mari puteri economice şi financiare, cărora li se va adăuga China, pe măsură ce va reuşi valorificarea imensului potenţial intern, ca urmare a noii politici orientate spre deschidere şi liberalism. Noul „realism politic”, al cărui principal promotor era Kissinger, se fundamenta pe recunoaşterea coexistenţei, alături de bipolarismul militar, a multipolarismului politic şi presupunea trecerea la o nouă strategie care să înlocuiască forţa în relaţiile internaţionale prin practici mai subtile, menţinerea echilibrului nuclear controlabil, angajarea mai sensibilă a Occidentului la susţinerea efortului american.
Începutul anilor `80 este legat de mult aşteptata prăbuşire a „doctrinei Brejnev”, Uniunea Sovietică intrând într-o vizibilă criză politică care amplifica şi mai mult dificultăţile economice ce prevesteau, parcă, apropiatul faliment al modelului de socialism de tip oriental, impus şi menţinut, aproape o jumătate de secol, prin mijloace militare, ideologice şi dependenţa de resursele sovietice a statelor din estul şi centrul Europei. Sesizând consecinţele dezastruase ale continuării politicii triumfaliste duse de predecesorii săi, Gorbaciov, noul lider al vastului imperiu euro-asiatic, se angajează într-un periculos proces de restructurare (perestroika) care va răscoli străfundurile societăţii sovietice, zdruncinând-o din temelii prin scoaterea la iveală a monstruozităţilor şi disfuncţiilor ei structurale. Imensul decalaj economic acumulat în timp şi starea de criză generalizată a sistemului acutizează nevoia de capital financiar extern şi tehnologie de vârf care, alături de imposibilitatea suportării poverii înarmărilor, aveau să se constituie în factori determinanţi ce vor sta la baza radicalei reorientări.
În abordarea relaţiilor internaţionale se deschide o eră nouă, a cărei principală caracteristică a reprezentat-o trecerea de la politica confruntării la cea a dialogului şi cooperării. Schimbările produse în raportul mondial de forţe, tot mai nefavorabil sovieticilor şi aliaţilor lor, aveau să facă deosebit de seducător proiectul Casei Comune Europene (Federaţie, Comunitate etc.) a cărui realizare ar fi putut reprezenta coloana vertebrală în instituirea unei noi ordini politice în lume. Prima barieră care trebuia eliminată o reprezenta scindarea provocată de deosebirile de ordin ideologic şi organizaţional dintre Est şi Vest, şi bunele intenţii ale Moscovei în acest sens au fost pe deplin probate prin sprijinul schimbărilor de ordin structural în ţările europene satelite, proces ce s-a încheiat într-un timp incredibil de scurt, prin prăbuşirea în lanţ a tuturor regimurilor politice totalitare şi instaurarea democraţiei. Urma etapa cea mai dificilă – relansarea economică a Centrului şi Estului continentului prin trecerea la economia de piaţă şi regândirea coordonatelor dezvoltării în vederea reducerii distanţelor, mai ales sub aspectul modernizării, rentabilităţii şi programelor sociale, fără de care noua entitate europeană s-ar fi dovedit de la început neviabilă în condiţiile netei opoziţii între polul bogăţiei, civilizaţiei şi cel al sărăciei. Acest grandios experiment planetar, iniţiat de Moscova şi încurajat de Occident, a dus la dispariţia URSS şi a comunismului în Europa, deschizând perspectiva reorganizării pe noi baze a bătrânului continent.
Noua construcţie europeană ar putea avea o poziţie cheie în viitoarea arhitectură politică a lumii; edificiul acesteia s-ar înălţa pe o structură de rezistenţă în care cei trei piloni fundamentali, dispuşi în linie, i-ar reprezenta SUA, Europa Unită şi Polul Asiatic, format din China şi Japonia. S-ar realiza, astfel, adaptarea şi transferul, în plan geopolitic, a esenţei celebrului principiu de funcţionare democratică a politicului, propus de Montesquieu, al separaţiei puterilor. Cei trei centri de putere, relativ echivalenţi, integraţi într-o structură unitară s-ar putea supraveghea, controla şi eventual compensa reciproc, menţinând stabilitatea şi buna funcţionalitate a edificiului planetar. Noua configuraţie ar putea estompa rivalităţile legate de predominanţa geopolitică a „puterii terestre” sau a „puterii maritime” şi ar satisface interesele şi orgoliile europenilor, declanşatorii ultimelor două tragedii mondiale. Totodată, s-ar depăşi actualul hegemonism american, ce riscă să plaseze lumea la cheremul unei singure superputeri, prin trecerea de la „unimultipolaritate” (Huntington) la un nou echilibru ce-l poate asigura numai un pluralism real.
Integrarea şi stabilitatea în cadrul Europei Unite ar fi asigurate de triumviratul format din Rusia, Nucleul Franco-German şi Anglia, ca al treilea centru continental de putere. Derularea evenimentelor internaţionale oferă indicii privind posibilitatea unei asemenea schiţe de organizare a lumii. Rusia, succesoarea fostei URSS, neputând rezista competiţiei cu Occidentul, după faza de reflux dinspre toate punctele cardinale şi de retragere în arealul său istoric, pare în imposibilitate de a se mai angaja o vreme în acţiuni de anvergură care să-i confere statut de supraputere mondială. Ea rămâne vădit incomodată de nevoia de a asigura succesul proiectului său de revigorare economică, care o face tot mai dependentă de Occident şi SUA. Probabil încă multă vreme Moscova va fi nevoită să accepte, ca pe o situaţie obiectivă, regresul său; şansa de a supravieţui şi a se manifesta totuşi ca putere mondială colectivă, împreună cu celelalte puteri europene, pare nu numai onorabilă, dar îi oferă şi suficiente avantaje. La rândul ei, Germania, care a obţinut mai multă libertate de a se exprima ca mare putere, este vital interesată în acest proces până va reuşi desprinderea totală din corsetul NATO. Noua ordine mondială îi conferă un statut privilegiat şi o protejează de suspiciunea şi neliniştile europenilor, în cadrul unui sistem de securitate echilibrat, bazat pe garanţii colective. Raporturile sale cu Rusia vor continua însă să rămână speciale, între cei doi poli prefigurându-se chiar o anume afinitate care ar putea să ia forma unui tandem. De asemenea, cel de-al treilea centru, format din posibila deplasare compensatorie a Franţei către Anglia ar fi suficient de puternic, beneficiind de sprijinul nord-american, pentru a fi competitiv în relaţiile cu tandemul ruso-german şi a contracara, la nevoie, dezechilibrul creat de eventualele aranjamente ale celor doi. O Europă Unită, echilibrată şi stabilă, recunoscută ca supraputere politică, economică şi militară mondială, ar atenua neliniştile tuturor celorlalte ţări componente în faţa unipolarismului american şi a concurenţei asiatice. Ea nu va reprezenta o ameninţare pentru SUA. care aparţin aceleiaşi civilizaţii şi ar dispune, prin intermediul Angliei, de o pârghie eficientă de a interveni şi a influenţa în caz de pericol, raporturile dintre cei trei poli europeni. Ar putea fi astfel estompate şi ţinute sub control posibilele rivalităţi americano-europene. În sfârşit, integrarea Rusiei în comunitatea europeană ar fi profitabilă şi pentru asiatici, acest lucru putând declanşa un proces de dezangajare în această zonă, care ar întări poziţiile Chinei şi Japoniei cărora li s-ar oferi spaţiul geopolitic necesar pentru a se manifesta împreună ca a treia superputere mondială. La nevoie, creşterea potenţialului chino-japonez ar putea fi controlată şi compensată prin raporturi privilegiate ale celorlalţi doi poli mondiali (SUA, Europa Unită).
Împlinirea proiectului Europei Unite, adevărat colac de salvare şi pentru Moscova, va solicita însă noi concesii din partea acesteia. O comunitate în care Rusia ar intra animată de povara imperialismului său ar fi lipsită de orice credibilitate şi viabilitate, până la urmă ea nu ar reprezenta decât o formă nouă, mascată, de ocupaţie, o împlinire efectivă a visului panslavist de hegemonie europeană. De aceea, procesul de retragere a acesteia către interior, în mod obiectiv, va continua. După renunţarea de către fosta URSS la prima centură de siguranţă, formată din ţările socialiste satelite europene (« străinătatea apropiată »), şi la cel de-al doilea cordon, reprezentat de ţările şi teritoriile europene încorporate în urma pactului Molotov-Ribbentrop şi altele alipite în timp din Asia (« străinătatea imediată »), pentru a se asigura o echivalenţă multipolară pe continent, Rusia se va restrânge, abandonând progresiv şi spaţiile neslave şi neortodoxe. Pentru a tempera, însă, posibila încercare de preluare pe cont propriu de către Germania a problemei europene ori în faţa incapacităţii SUA de a se debarasa de rolul de jandarm mondial nu ar fi exclusă reformarea şi consolidarea nucleului velico-rus constituit din Rusia, Ucraina şi Bielorusia. A doua condiţie esenţială o va reprezenta împiedicarea oricăror tendinţe de constituire a unui al patrulea pol care ar compromite şansele prognozatului proiect. Pentru aceasta vor trebui blocate încercările de consolidare şi centralizare ale unor state cu potenţial mediu ori de integrare a altora în cadrul unor macrofederaţii (Lumea Arabă). Deci, procesul de fărâmiţare statală, experimentat în Balcani cu mult succes, ar urma să continue, fie sub forma federalizării unor state unitare, fie sub cea a autonomizării şi secesionării, unele dintre actualele entităţi politico-statale continuând să dispară ori să-şi modifice geografia. În noua structură europeană, în jurul celor trei poli, ar gravita, într-un sistem de permeabilizare a frontierelor şi de integrare a economiilor, entităţi naţionale care au renunţat prin proprie decizie la unele atribute ce le confereau suveranitate şi independenţă, devenite deranjante. Viitoarea tendinţă continentală ar reprezenta-o autonomizarea ori chiar secesionarea unor părţi ale ţărilor mijlocii şi integrarea lor, împreună cu puzderia de state mici, într-o Confederaţie a Europei, simultan cu conturarea tot mai precisă, recunoaşterea de către ceilalţi şi preluarea decisivă a jocului politic de către cei trei centri de putere. În sprijinul acestei ipoteze pledează şi mutaţiile ce se produc în gândirea şi doctrinele politice ale principalelor puteri mondiale. Informatizarea, tehnologizarea, mediatizarea şi accentuarea interdependenţelor economice, internaţionalizarea capitalului financiar şi a forţei de muncă, problemele resurselor şi mediului, terorismul internaţional şi crima organizată etc. presează pentru realizarea unui sistem (complex) mondial stabil, cu suficientă capacitate de autoreglare paşnică, apt să prevină procesele dezorganizante generatoare de conflicte ce s-ar putea dovedi fatale pentru planetă şi omenire.
[1] Doctrine politice contemporane, Ed. Didactică si Pedagogică, Bucureşti, 1985, p. 47.