Motto:
„Omenirea e urmărită de un blestem dacă, pentru a-şi dovedi curajul, e osândită să ucidă veşnic.”
Joures
Gândirea militară românească se afla la începutul noului mileniu în faţa unei imense încercări. Ea trebuia să treacă proba de foc a elaborării unor documente doctrinare şi programatice definitorii pentru validarea potenţelor sale actuale şi pentru destinul ţării prin implicaţiile de ordin instituţional şi practic pe care le determina. Noua generaţie avea de răspuns unor întrebări de o gravitate excepţională şi, din păcate, chiar sugestiile experienţei trecute păreau puţin satisfăcătoare şi în mare măsură nevalorificabile. Spiritul novator dublat de competenţă şi curaj rămân singurele mobiluri apte să potenţeze descifrarea corectă a sfidărilor de tot felul, prognozarea cu satisfăcătoare certitudine a evoluţiilor şi configurarea, chiar şi cu aproximaţie, a soluţiilor. Avântul şi entuziasmul cu care unii s-au lansat, imediat după 1990, în copierea şi „aclimatizarea” unor modele de import, cele mai multe valabile pentru puterile mondiale, denota doza de oportunism şi obedienţă a autorilor, dar şi inconştienţă, sărăcie şi în final lene intelectuală. Pentru că a proiecta atunci strategia de securitate a României, doctrina şi strategia militară după cele ale SUA, Germaniei, Angliei, Franţei, eventual Rusiei sub justificarea raportării la ce era mai valoros, subapreciind propriile particularităţi, dificultăţile momentului cu probleme ce solicitau rezolvare inedită şi rapidă (creativitate) demonstra doza ridicată de superficialitate şi un oarecare snobism ce emana din cosmopolitismul unora dintre cei „lustruiţi” peste noapte la cultura militară străină dar care nu avuseseră timp să o înţeleagă şi aprofundeze suficient.
Demersurile gânditorilor militari români au fost frânate multă vreme şi de lipsa unor repere general-orientative dinspre mediul civil. În primii ani liderii militari au încearcat în general fără succes să determine partidele şi formaţiunile politice să-şi fundamenteze opţiunile privind politica de securitate şi apărare, poziţia şi atitudinea faţă de armată pentru că aproape fără excepţie, programele acestora în respectivul domeniu rămâneau sumare, formale, dominate de izul electoral. În mod real armata a fost nevoită să bâjbâie în proiectarea propriilor opţiuni şi mai ales în elaborarea unor legi şi documente normative de importanţă capitală datorită ignoranţei şi incoerenţei din spaţiul politic şi lipsei efective a unui program care să statueze cu suficientă rigoare, concreteţe şi claritate politica în domeniul apărării. Mult mai târziu, după ce şi-au şcolit reprezentanţii la Colegiul Superior de Apărare, s-a creat posibilitatea ca în spectrul politicului să se articuleze o viziune relativ unitară şi coerentă privind asigurarea securităţii în perioada de tranziţie şi să se proiecteze devenirea acestui domeniu pe coordonata colaborării şi integrării euro-atlantice.
Un puternic impact asupra demersului epistemologic în orizontul teoretic al specialiştilor militari români l-a avut credinţa şi convingerea aproape unanime a integrării în Alianţa Nord-Atlantică în cadrul primului val. Aceasta a indus falsa speranţă că, intrând în NATO, grijile şi frământările noastre legate de vidul de securitate îşi vor găsi rezolvarea ideală. Toate eforturile au fost concentrate pe acest obiectiv proclamat strategic, finalizarea şi adoptarea unor legi organice tergiversându-se la nesfârşit, iar elaborarea unor programe şi documente de referinţă trecând pe plan secund şi întârziind nepermis de mult. Opinia factorului politic intern că în Europa nu mai era posibil un conflict armat major, iar România nu mai era ameninţată militar a estompat în mare măsură preocupările pentru cercetarea fenomenului război. Investigaţiile în acest domeniu aproape au stagnat la viziunea clasică, studierea fizionomiei şi conţinutului războiului viitor, strategiilor netradiţionale (atipice) de agresiune, realizându-se în principal prin efort individual. Scenariile şi jocurile operativ-strategice şi tactic-operative, chiar dacă au fost impregnate (colorate) cu unele acţiuni neconvenţionale, au rămas în fondul lor tributare viziunii clasice. Efortul profesioniştilor nu a mai fost canalizat în principal către fundamentarea ripostei armate în varianta cea mai grea (prin noi înşine) fiind concentrat, mai degrabă, pe găsirea de soluţii prin care să convingem Occidentul de utilitatea şi necesitatea integrării noastre. Interesul major a fost mutat de pe întrebarea: Cum să ne apărăm ţara cu ceea ce avem? către găsirea argumentelor în favoarea întrebării: Cum să ne integrăm?
16.1 Eşuare în utopie
Războiul actual şi mai ales cel viitor a continuat să rămână marea necunoscută în spaţiul nostru teoretic şi din nefericire eşecurile repetate ale politicii de afiliere la structurile de securitate vest-europene ne-au mobilizat relativ târziu. Integrarea euro-atlantică rămânea cuvântul magic la ordinea zilei, deşi trăiam dezamăgirea Madridului şi Washingtonului, iar studii pertinente (Jonathan Eyal, Extinderea NATO: Anatomia unei decizii) estimau că probabil şi al doilea val al extinderii, într-un context geopolitic în curs de stabilizare s-ar putea să nu mai ajungă până la noi. Ne agăţam de NATO cu disperarea refuzatului care nu mai vedea altă soluţie salvatoare, îngroziţi de perspectiva, evidentă mai ales după primirea „grupului de la Vişegrad”, de a fi din nou abandonaţi. Pentru un cunoscător al realităţilor româneşti situaţia pare deopotrivă paradoxală şi utopică. Paradoxul constă în faptul că, după ce o întreagă istorie ne-am opus cu înverşunare tentativelor integraţioniste ce ne ameninţau identitatea, ajunseserăm să cerşim nu să negociem integrarea, dar şi aşa eram refuzaţi. Aceasta spune multe, dar cel mai grav era că respectiva postură putea exprima gradul de decădere al românilor care făcea ca intenţia şi dorinţa de integrare să pară utopice. Utopia noastră consta în faptul că noi, nişte învinşi, doream să ne aşezăm imediat la masa îmbelşugată a învingătorilor în războiul rece şi că ne hrăneam în continuare cu iluzii, în pofida eşecurilor; după ce evadaserăm dintr-un integraţionism (estic), care se dovedise falimentar, ne aventuram, am putea spune cu o anume inconştienţă, către un altul (vestic), nu ştiam cât de sigur şi cât de solid în perspectiva reconsiderării raporturilor Europa-SUA. Dar, mai ales, utopia noastră emana din decăderea de importanţă la care ajunseserăm. Dacă în trecut eram atractivi prin poziţia geografică, cereale, miere, credinţă, prin petrolul, turmele şi soldaţii noştri etc. în noul context geopolitic apăream din ce în ce mai puţin ispititori. În timp ce alte naţiuni îşi afirmau puternic identitatea, după explozia de demnitate din Decembrie, se părea că noi românii urma să traversăm din nou o perioadă de „ieşire din istorie”. Erau semnificative, în acest sens, comparaţia cu: Rusia, care a pus umărul la prăbuşirea URSS-ului pentru a-şi recupera identitatea; Cehia, care, din aceleaşi motive, se separase de Slovacia; Ungaria, care se impunea în lume prin atotputernica ei emigraţie; Polonia, care îşi exploata cu succes şansa de a-l fi dat pe actualul Papă. Spunea foarte mult şi faptul că în timp ce la Budapesta era un guvern eminamente maghiar, la Moscova unul pur rusesc, la Chişinău se practica o guvernare româno-slavă, iar la Bucureşti, după 1990, una considerată promoscovită. După alegerile din 1996, se instalase o coaliţie de „minoritari” (români catolici, evrei, unguri) care îşi privatizaseră ţara potrivit unui algoritm ce avea foarte puţine în comun cu interesul naţional. În timp ce în majoritatea fostelor ţări socialiste era relansată creşterea economică, după o lungă recesiune noi abia reuşeam creşteri zero. Pare ciudat, dar deveniserăm cel mai internaţionalist popor european şi acest lucru în loc să reprezinte un avantaj se dovedea a fi mai degrabă un handicap. Persistam în orgoliul de a face oferte demne de o Românie Mare unui Vest care vedea în noi o entitate tot mai minusculă. Aceasta era marea noastră utopie – cu cât simţeam că ne afundăm mai mult, că devenim mai neînsemnaţi şi nesemnificativi cu atât bătem mai tare la porţile Occidentului. Vestul era însă neinteresat de o Românie slabă, lipsită de personalitate.
Ar merita să ne întrebăm: de unde această tenacitate la noi, totuşi latini, de a forţa cu atâta insistenţă nişte porţi care, după mai bine de un deceniu de necontenit asediu, ne rămâneau închise? Şi aceasta, mai ales, când devenea tot mai limpede că jocurile erau făcute şi că România nu se afla în cărţi ; repetatele încurajări şi promisiuni ţineau, mai de grabă, locul unui refuz elegant. Aproape toate tentativele de a elucida cauzele acestor eşecuri duc în mod invariabil la acelaşi dezolant răspuns: exista o înţelegere între marile puteri, la Malta sau în altă parte, România fiind din nou sacrificată. Pierdeam însă din vedere două procese fundamentale care se petrec în Europa. În primul rând, era vorba de o revitalizare a elanului naţional şi naţionalist în estul continentului. Odată cu prăbuşirea imperiului sovietic se vorbea despre un „triumf al naţiunilor”(Helene Carrere d`Encausse – Politica la zid, vol.I – Imperiul spulberat, vol.II – Triumful naţiunilor) după aproape un secol de negare şi înăbuşire a lor în noua închisoare a popoarelor care a fost URSS; urmează, firesc, o perioadă în care nevoia de reconfirmare şi reafirmare a propriei identităţi se manifestă deseori chiar violent, intrând în opoziţie cu tendinţele integratorii.
Se afirmă relativ frecvent, cu referire la mondialism, că principala contradicţie a epocii o reprezintă confruntarea naţional – antinaţional. Cei mai mulţi dintre susţinători nu sunt însă în măsură să identifice şi să definească antinaţionalul. Alţii îl asimilează cu imperialismul (globalismul). În realitate confruntarea majoră are loc între naţional şi statalitate. Vechea ordine mondială a impus o anumită configuraţie a statelor care, în numeroase situaţii, nu se suprapune şi nu coincide cu sfera naţionalelor. Sunt naţiuni ce se suprapun pe mai multe state şi sunt state ce înglobează mai multe naţiuni. Trecerea la noua ordine mondială a declanşat acest proces obiectiv de reaşezare şi reorganizare a spaţiului intercomunitar potrivit tendinţei de reconfigurare a statalităţii după matricea naţionalului. Această tendinţă va reprezenta probabil în secolul al XXI-lea principala cauză a războaielor. Deci vom asista, nu aşa cum se afirmă deseori la „moartea naţiunilor”, ci la o explozie a naţionalelor care îşi cer recunoaştere la scară planetară. România se află pe acest trend, începutul de mileniu trebuind să consacre un nou stat menit să integreze în frontierele sale românitatea care în prezent o înconjoară. Tocmai acest proces obiectiv, natural de regenerare şi recoagulare a românităţii nelinişteşte şi declanşează inamiciţie în spaţiul adiacent. Românismul se află în expansiune, regăsindu-şi şi recuperându-şi matca, în timp ce alte naţiuni vecine revărsate ilegitim în afara mătcii lor naturale vor trebui să se restrângă, iar altele să rămână la actuala configuraţie. În cadrul acestei procesualităţi, reuşita şi soliditatea viitorului stat român depind în mare măsură de raporturile cu etnostructurile ce vor forma insuliţe în „marea” românităţii. Alături de asigurarea prosperităţii materiale şi a unui nivel superior de civilizaţie, reunificarea şi refacerea integrităţii, nu neapărat teritoriale, rămâne aspiraţie fundamentală. Această problemă naţională nerezolvată a românilor nelinişteşte şi încă descurajează Occidentul. Noi vedem, chiar dacă nu o spunem tranşant, în integrarea către Vest singurul mijloc viabil de realizare a acestui ideal. Alianţa însă nu se poate împovăra cu eventualele consecinţe pe care le poate crea această aspiraţie. Al doilea proces emană din obsesiile Occidentului legate de capacitatea de absorbţie pe care o are, în prezent şi viitorul imediat, modelul propriu de organizare comunitară ce s-a dovedit viabil pentru o anumită arie geografică şi un anumit timp. Europa post război rece nu va mai putea rămâne multă vreme o remorcă a hegemonismului american. Există temerea că, dacă nu se va găsi formula adecvată de renovare a modelului comunitar actual, prin integrarea noilor state, acesta poate intra într-o criză structurală. De aici, reţinerea şi comportamentul excesiv de selectiv, faţă de ţările est-europene şi în special faţă de România.
Strategia noastră de integrare, promovată cu obstinaţie, se dovedea falimentară tocmai pentru că nu ţinea seama de aceste realităţi. Am subapreciat nevoia de ordine şi stabilitate a Occidentului, fobia lui de entropie. Făcând pe struţul, ne-am detaşat aproape total de conflictul transnistrean unde, totuşi, românii sunt parte beligerantă. Ba mai mult, ne este teamă să observăm că deja o parte din Transilvania aproape se află sub administraţie maghiară (« Ţinutul Secuilor »), cu consecinţe greu de anticipat.
Subaprecierii acestor două procese obiective de pe continent li s-a adăugat insuficienta descifrare a raporturilor intereuropene şi euro-atlantice. Evaluarea raporturilor ruso-germano-franceze ar fi trebuit să ne dea serios de gândit. În fond declaraţia preşedintelui rus (Elţân) privind constituirea unei axe Moscova-Berlin-Paris, ca şi trecerea la moneda unică (euro) avertiza asupra apropierii perspectivei unei „Europe a europenilor”. Tendinţa este cât se poate de legitimă dacă acceptăm că, după o jumătate de secol în care Europa a fost împărţită între sovietici şi americani, prin încheierea războiului rece, s-au creat premisele realei „eliberări” a continentului. Paradoxal, dar în acest proces mai avansat este Estul, care s-a debarasat de „umbrela” Tratatului de la Varşovia. Dincolo de apologetica interpretărilor nu se poate nega faptul că NATO, în forma lui clasică, tinde să devină un corset tot mai stânjenitor pentru vest-europeni. Hegemonia americană în cadrul blocului este permanent erodată de renaşterea şi ofensiva politico-economică a Germaniei şi „naţionalismului” francez. SUA riscă să intre, atât pe continent, cât şi în lume, în criză de aliaţi. Singura certitudine pentru ele rămâne Anglia, iar nevoia de a consolida acest cap de pod şi de a-şi mai crea şi altele explică, în mare măsură, interesul şi succesul în rezolvarea problemei irlandeze, ca şi implicarea masivă în Balcani. Statutul de unică superputere mondială le erodează nord-americanilor prestigiul şi poziţia internaţională şi îi expune la izolare. Singurul aliat credibil, la scară globală, rămâne o Europă puternică, deci unită. De aceea dinamica raporturilor americano-europene trebuia să transceadă actuala diviziune a continentului. SUA vor fi în mod vital nevoite să-şi „asocieze” Europa ca un întreg, ca o entitate de sine stătătoare în cadrul noii ordini mondiale, pentru a echilibra raporturile cu asiaticii şi lumea islamică. NATO pare predestinat să devină un organism americano-paneuropean care, probabil, în momente critice, va „naviga” sub „pavilion” ONU.
Deci, nu ar fi trebuit să disperăm că nu intram imediat în NATO şi Uniunea Europeană pentru că, în mod fatal, vom ajunge acolo, ci să ne fi pregătit foarte bine pentru ziua când urma să se întâmple minunea astfel încât să facem cât mai suportabil impactul. Şi într-adevăr minunea este pe cale să se producă. După 11 Septembrie, SUA angajate în campania antiteroristă aveau să conştientizeze importanţa României în planurile lor de rezolvare a problemelor Orientului Mijlociu şi din Asia Centrală şi în tentativa de accedere la resursele Mării Caspice. Sprijinirea deschisă de către ţara noastră a operaţiunilor militare desfăsurate de către ei în Balcani şi mai târziu în alte zone (Afganistan, Irak) ne aducea sprijinul de care aveam atâta nevoie la reuniunea NATO de la Praga, prin rezoluţiile atât de favorabile. Gestul lor avea să influenţeze şi atitudinea Uniunii Europene care, urmându-le exemplul, stabilea pentru România calendarul, pâna în anul 2007, al posibilei integrări şi în această structură.
16.2 Scrutând prin ceaţă
Marele obstacol în calea proiectării acţiunilor de valoare strategică în domeniul militar şi al apărării este determinat de incapacitatea noastră actuală de a defini însuşi obiectul ştiinţei şi teoriei militare – războiul. În jurul nostru se întâmplă lucruri stupefiante pe care aproape nici nu le mai observăm. Societatea românească se comportă asemeni unui organism grav bolnav ce se sinucide convinsă, însă, că se vindecă, sorbind continuu, doze mortale, dintr-o licoare otrăvită oferită pe post de medicament miraculos. După cunoscuta formulă „Doamne păzeşte-ne de mai rău”, cetăţeanul simplu, deşi o duce atât de greu, mulţumeşte totuşi Atotputernicului că l-a ferit de ciumă, foamete şi război. Are chiar puterea să-i compătimească pe albanezi, bosniaci, sârbi, ceceni, afgani, irakieni, etc. pentru nenorocirile căzute pe capul lor.
Puţini conştientizează propriul dezastru pentru că totul este învăluit într-o ceaţă mereu mai densă. Nici noi, ostaşii, nu facem excepţie. Citim pe alţii şi studiem conflicte de aiurea ca să descoperim înfăţişarea războiului actual şi viitor, asudăm din greu la construcţia propriei strategii de securitate şi a doctrinei militare, concepem incitante scenarii şi jocuri operativ-strategice pe hartă şi calculator, învingând ipotetici inamici în timp ce în ţară războiul este în plină desfăşurare.
Pentru că ce a fost acea ofensivă distructivă concertată, acea hărţuială continuă şi neobositul asediu de până mai acum doi – trei ani împotriva armatei române decât un veritabil război împotriva ţării? Şi nici măcar unul special, subtil, ci unul cât se poate de brutal, desfăşurat absolut după formula clasică. Orice civil ştie că război este atunci când armata ţării este atacată şi se încearcă distrugerea, anihilarea ei, lucru ce se petrecea pe faţă cu diabolică înverşunare şi profesionalism. Că era vorba de un război împotriva poporului român este la fel de limpede dacă avem în vedere că sondaje de opinie pertinente confirmau că circa 80% din populaţie are încredere şi susţine armata. Luarea în calcul a procentajului de indiferenţi şi nehotărâţi duce la concluzia că « agresorul » reprezenta în interior o infimă minoritate. Violenţa şi amploarea campaniei nu poate fi astăzi explicată decât prin forţa celor care se aflau în spatele acestei minorităţi şi ei nu puteau fi decât din afară. Deci am fost supuşi, pe faţă, şi probabil mai suntem unei agresiuni de factură clasică, doar mijloacele şi eficacitatea diferind de cele tradiţionale. Populaţia, care asociază războiul cu sângele şi morţii, în lipsa acestora, nu sesizează dramatismul şi tragismul situaţiei în care ne aflăm.
Strategia este una cât se poate de veche, fiind formulată, aşa cum atât de des am afirmat, de bătrânul Sun Tze. Înţeleptul strateg chinez evidenţia că, într-un război, „culmea măiestriei este să-ţi învingi adversarul fără luptă”. El se referea bineînţeles la evitarea violenţei armate, a vărsării de sânge şi pierderilor umane. Celebra stratagemă se pare că a fost şi poate mai este încă magistral aplicată şi în cazul nostru. Încercând o succintă interpretare a ei ajungem la următoarele concluzii. Poţi controla, stăpâni, aservi un popor fără utilizarea forţei armate. Aceasta presupune însă câteva lucruri: să dispui de alte mijloace, nonviolente, aparent paşnice (nesângeroase) pentru a înfrânge voinţa ostilă a adversarului; să maschezi pe cât posibil agresiunea, amestecul intern (implicarea, intervenţia etc.) prin cele mai nevinovate formule, gen „ajutor”, „asistenţă”, „consiliere”, „ofertă de know-how”, „monitorizare” etc; să dezactivezi, anihilezi din timp sistemul de apărare şi forţa armată posibil inamică, astfel încât acestea să nu poată fi folosite nici măcar atunci când se conştientizează, nu că „patria e în primejdie” ci, că ea aproape nu mai există; să anesteziezi voinţa celui agresat, să-l aduci în starea de a nu mai dori şi putea să lupte (evitarea, deci, cu orice preţ a confruntării). În fond aceasta este veritabila „revoluţie copernicană” în conceperea războiului care se duce şi împotriva noastră. Esenţa ei constă, nu în a nimici soldaţii pe câmpul de luptă ci, în a transforma ţara în câmp de luptă fără ca noi să conştientizăm şi fără ca armata să poată fi utilizată, deşi sesizăm distrugerile interne şi acuzăm şocul succesiunii de înfrângeri. Culmea subtilităţii acestei strategii este aceea că suntem determinaţi să păstrăm o armată (pentru ca România să poată fi un pion în jocul regional de putere), dar guvernanţii sunt obligaţi de împrejurări să o pună în serviciul unor cauze de aiurea care nu au nici o legătură cu idealul naţional.
Marele avantaj pe care şi-l creează agresorul, prin utilizarea strategiilor neconvenţionale (nemilitare), este acela că poate folosi armata statului agresat prin întoarcerea împotriva propriei puteri politice.Deci realizarea saltului către noua viziune asupra războiului implică, mai întâi, descifrarea schimbărilor şi mutaţiilor majore în perimetrul modelului clasic al conflictului. Este esenţială descoperirea vectorilor majori de impact care fac ca războiul de astăzi, purtat chiar şi numai cu mijloace şi armamente tradiţionale, să difere atât de mult de cel studiat şi pentru care am fost pregătiţi. Pasul următor îl reprezintă studiul de caz asupra realităţilor interne, descoperirea modalităţilor « perverse » prin care se realizează agresiunea.
16.3 Dispariţia câmpului de luptă
Imaginea câmpului de luptă trecut (clasic) era relativ facil de prefigurat. Nivelul armamentelor şi artei militare, legităţile şi principiile consacrate ale luptei armate statuau un anumit cadru spaţio-temporal şi acţional care se menţinea în linii generale aproximativ acelaşi. Existau câteva categorii de forţe şi arme, o concepţie relativ similară a beligeranţilor pentru întrebuinţarea lor în funcţie de parametrii tehnico-tactici. Se impuseseră câteva scheme de realizare a dispozitivelor operative şi de luptă, câteva procedee tactice, instrucţia era aproximativ asemănătoare astfel încât nici unul dintre competitori nu putea aduce inovaţii radicale şi elemente de surprindere semnificative. Mai concret, confruntarea armată se desfăşura după un film pe care părţile îl cunoşteau, îi anticipau cu relativă uşurinţă scenele şi secvenţele principale şi căruia, în cea mai mare măsură, i se conformau. Măiestria operativ-tactică consta în realizarea superiorităţii în forţe şi mijloace, în punctele şi la momentele cheie, pentru a-i produce inamicului pierderi cât mai grele în scopul preluării iniţiativei pe teatrul de acţiuni şi menţinerii acesteia cât mai mult. În acest mod adversarului nu i se mai permitea să-şi revină şi să reechilibreze situaţia, realizându-se astfel un avantaj decisiv care, exploatat judicios, putea înclina balanţa şi tranşa până la urmă confruntarea.
Una dintre trăsăturile esenţiale ale conflictului armat modern constă în faptul că a modificat semnificativ imaginea câmpului de luptă. Dacă avem în vedere că perspectiva majoră de evoluţie a războiului vizează trecerea cât mai accentuată de la utilizarea forţei (confruntarea armată) la strategii şi tehnici de confruntare neconvenţionale (atipice) în care preponderenţă capătă mijloacele şi procedeele nemilitare (războiul diplomatic, economic, ecologic, informaţional etc.) noţiunea câmp de luptă îşi disipează şi treptat îşi pierde conţinutul. Confruntările post război rece din Golf, Spaţiul Iugoslav, Cecenia, Abhazia, Nagorno-Karabah, Transnistria etc. marchează trecerea printr-o perioadă de tranziţie către războiul viitor de tip Al Treilea Val. Convenind să denumim aceste confruntări, încă preponderent militare, război modern, încercăm să-i prefigurăm, în continuare, câteva dintre particularităţile actuale.
16.4 Politicul în prima linie
Una dintre ele ar fi aceea că factorul politic se implică sau determină opţiunea militară dincolo de nivelul strategic, coborând la planul operativ-tactic. În primul război din Golf, după realizarea coaliţiei multinaţionale, s-au negociat politic: nivelul de angajare pe operaţii a fiecărui stat; poziţia faţă de ceilalţi membri ai comunităţii internaţionale; zonele de operaţii, modalităţile de utilizare a forţelor; modul de informare reciprocă şi relaţiile cu mass-media; conducerea operaţiilor până la nivele inferioare; realizarea dispozitivelor operative şi de luptă. În Cecenia conducerea politică s-a implicat până la organizarea şi asigurarea condiţiilor de reuşită ale celebrelor raiduri teroriste ale cunoscuţilor Bassaev, Raduiev şi celorlalţi, adevărate capodopere ale genului, deci până la acţiuni de nivel batalion, companie. In zona Kandaharului, şeful politic al talibanilor, mollahul Omar, continuă să opună rezistenţă coaliţiei internaţionale luptând efectiv cu arma în mână, iar în Irakul ocupat Saddam, cel înlăturat de la putere, nu mai scrie note diplimatice ci, organizează efectiv acţiuni teroriste. Şi în cazul altor conflicte nominalizate a fost penetrată sfera puterii politice adverse şi prin intermediul ei au fost influenţate şi chiar determinate înseşi evoluţiile operaţiilor de pe front. De pildă, în Azerbaidjan şi Gruzia conducerea politică legitimă a fost înlocuită prin forţă cu lideri politici loiali Moscovei care, ulterior, au acţionat conform indicaţiilor acesteia, influenţând desfăşurarea luptelor potrivit intereselor ruseşti. După înfrângeri militare inexplicabile ale azerilor şi georgienilor, ca urmare a folosirii premeditat necorespunzătoare a propriilor forţe armate angajate în confruntări, treptat conflictele s-au stins. Cele două state, deşi aveau superioritate militară şi în resurse, aproape absolută, au pierdut atât în Nagorno-Karabah cât şi în Abhazia. Potrivit unor informaţii mass-media lucrurile au stat similar şi în Transnistria. Se pare că marile defecţiuni de ordin militar din tabăra moldovenească au fost orchestrate de persoane loiale Moscovei infiltrate în staff-ul conducerii politice de la Chişinău. La rândul lor, liderii politici ucrainieni nu sunt atât de străini, pe cât vor să pară, de invazia voluntarilor cazaci, prezentată drept o acţiune spontană de masă, necontrolabilă.
16.5 Armatele în cădere liberă
Războiul modern tinde tot mai mult să devină un ansamblu ce articulează într-o proporţie variabilă, potrivit unei finalităţi prestabilite, acţiunile militare cu cele nemilitare. Lupta armată are ponderea sa în cadrul confruntării, dar încep să devină determinante disputele din domeniile politico-diplomatic, informaţional, economico-financiar, tehnico-ştiinţific, cultural-spiritual, ecologic etc. care aduc în prim-plan arme şi modalităţi noi cu aparenţă de neviolenţă şi nonletalitate, dar cu efecte distructive de profunzime, ce până acum nu erau luate în seamă. Acestea afectează întregul (holis), determinând blocaje, disfuncţii, dezorganizare, destructurare, disoluţie, colaps. Specialiştii occidentali şi americani (Joseph. S. Nye, Eduard N. Luttwar etc.) atenţionau, încă de la începutul anilor ’90, că ameninţarea cu forţa nu mai este mijlocul cel mai fericit, existând altele mai seducătoare – prestigiul cultural, prosperitatea economică, nivelul de viaţă, aderenţa ideologică, comerţul etc. S-a ajuns ca procedeele şi metodele specifice comerţului să înlocuiască pe cele militare; capitalul disponibil se substituie puterii de foc, inovaţia civilă progresului tehnico-militar, statele fiind invadate prin infuzie de capital şi pieţe care înlocuiesc garnizoanele de ocupaţie şi bazele militare. Se modifică, deci, dimensiunea confruntării în sensul că aceasta devine holotropică[1], plasându-se dincolo de nivelul strategic şi provocând entropie de durată. Dacă în concepţia clasică termenul „câmp de luptă” era suficient pentru definirea spaţiului de confruntare, acum acesta devine necuprinzător. Sfera sa este atât de îngustă încât sunt necesare şi alte concepte noi pe lângă cunoscutele „teatru de acţiuni militare”, „zonă de operaţii”. Devin operaţionale conceptele – „spaţiu holotropic”, „domenii de confruntare”, „medii beligene” etc. Confruntarea armată apare numai ca un segment în cadrul disputei ce îmbracă forma conflictului generalizat şi îşi pierde caracterul decisiv de altădată. Se produce o modificare de planuri, soarta bătăliei nu o mai hotărăsc armamentele, geniul comandanţilor şi eroismul soldaţilor. Asistăm la o „decădere de rol”, războiul încetează de a mai fi apanajul exclusiv, profesia militarului. Acesta devine un simplu combatant alături de omul de ştiinţă, diplomat, economist, preot, sociolog, ziarist, inginer, informatician etc. Strategul, care altădată era în exclusivitate militar, poate fi civilul cu cea mai înaltă funcţie politică în stat. Consilierii acestuia se substituie Marelui Stat Major, formând Cartierul General de unde emană decizia supremă. Sunt combinate, într-o regie unică, toate resursele şi posibilităţile pentru pregătirea şi ducerea războiului sau pentru fundamentarea strategiei de ripostă şi contracarare a ameninţărilor sau a agresiunii. Confruntarea militară, ce altădată definea războiul, devine părticică sau poate chiar să lipsească cu desăvârşire în cadrul acestuia. Poate părea paradoxal, dar astăz, deja cele mai dure războaie se duc fără armamente, fără implicarea militarilor. Ne îndreptăm, deci, către războiul fără arme de foc şi fără militari.
16.6 Asumarea strategiei
Se produce o deplasare de responsabilitate la nivelul deciziei supreme. În război nu mai este obligatoriu ca aceasta să mai fie nici măcar politico-militară. Conducătorul suprem nu se mai îmbracă în uniformă (Stalin, Hitler etc.) pentru a se manifesta ca strateg – omul care gestionează la cel mai înalt nivel ştiinţa şi arta războiului. Acesta se războieşte, continuând politica cu alte mijloace, nu în mod obligatoriu militare, pentru realizarea scopului. Întorcându-ne, volens nolens, la Clausewitz trebuie să constatăm că se produce o ridicare de nivel a viziunii acestuia despre strategie şi tactică. În concepţia sa, tactica era teoria folosirii forţelor armate în luptă (bătălie), iar strategia – teoria folosirii luptelor (bătăliilor) pentru realizarea scopului războiului[2]. Acum strategia devine ştiinţa şi arta coordonării sinergetice în spaţiul holotropic al confruntărilor ce angajează toate domeniile socialului, iar tactica – coordonare, în cadrul unei bătălii unitare, a operaţiilor din mediile beligene, ceea ce aparţinea în războiul clasic strategiei. Confruntarea militară, care era esenţa războiului acoperindu-l integral ca sferă şi conţinut, de această dată capătă numai dimensiunea unei bătălii de importanţă variabilă alături de cea informaţională, ideologică, diplomatică, juridică, economică, psihologică, pentru imagine, etc. Potrivit noului cadru rezultă, deci, că militarul nu mai elaborează strategia de ansmblu a războiului, el tinzând să opereze aproximativ la nivelul tacticii, dar răspunderea pentru evoluţia de ansamblu a confruntării (eşecul ei) continuă să fie însă transferată, în virtutea obişnuinţei, de cele mai multe ori pe seama sa. Strategia încetează de a mai fi artă a repartiţiei şi folosirii mijloacelor militare pentru înfăptuirea scopurilor politicii ca pe vremea lui Liddell Hart[3]. Mai apropiată de realitatea prezentă şi mai ales viitoare pare să fie concepţia generalului Beaufre, care vede în strategie „artă a dialecticii voinţelor”; viziunea sa rămânând totuşi reducţionistă prin insistenţa exclusiv asupra întrebuinţării forţei pentru a rezolva conflictul[4].
Având în vedere tendinţa de mondializare a raporturilor internaţionale, spaţiul holotropic tinde să depăşească aria unui singur stat, el acoperind zone sau regiuni geografice şi de interes (ex. Orientul Apropiat, Europa Centrală şi de Răsărit, spaţiul ex-sovietic, aria caucaziană, lumea islamică etc). Se produce, deci, o extensie şi pe orizontală a strategiei, lucru remarcat de către o serie de cercetători încă din perioada declanşării războiului rece. Aceasta începe să depăşească limita intereselor particulare ale unei ţări – Europa Occidentală a simţit nevoia unei strategii comune de piaţă şi de securitate; la fel „tigrii asiatici” din zona Pacificului; ţările Trilateralei (Grupul de la Vişegrad) şi-au coordonat judicios acţiunile în cadrul unei strategii de integrare europeană, până la urmă încununate de succes.
Concluzionând, se poate spune că expansiunea pe verticală şi pe orizontală a strategiei militare influenţează şi produce mutaţii radicale asupra deciziei cel puţin sub două aspecte fundamentale. În primul rând, aceasta nu se mai adresează exclusiv domeniului militar şi nu mai are rol determinant în desfăşurarea operaţiilor pe front ,ci îşi extinde sfera şi asupra altor domenii care devin beligene. În al doilea rând, succesul ei depinde de gradul în care este corelată şi sincronizată cu acţiunile şi manifestările din celelalte spaţii de confruntare ale războiului, ori este integrată şi compatibilizată cu aliaţii (cazul forţelor multinaţionale). În viitor liderul militar inapt să asambleze într-un scenariu complex şi flexibil elemente clasice şi neconvenţionale, să-şi adapteze comportamentul opţional evoluţiilor din celelalte sfere ale socialului şi să şi-l articuleze, acordeze demersurilor partenerilor (aliaţilor) se descalifică din punct de vedere decizional. Comunicarea devine o problemă majoră în cadrul deciziei militare. Celebra dispută pentru întâietate dintre cancelarie (conducerea politică) şi cabinet (conducerea militară) evoluează în favoarea primeia, militarul fiind obligat din ce în ce mai mult să joace rolul simplului pion pe tabla de şah a confruntării. Politicianul îşi va asuma progresiv atributele şi achiziţiile de ordin metodico-strategic ale conducătorului militar.
16.7 Pulverizarea paradigmelor
În cadrul războiului modern operaţiile nu mai sunt concepute şi desfăşurate potrivit unor modele, tipare, reguli consacrate şi impuse în virtutea unei experienţe anterioare. Ele îmbracă forma unor scenarii, strategii minuţios elaborate în raport de fiecare situaţie în parte, reprezentând veritabile momente de creaţie, inovaţie. Asistăm, deci, la un veritabil moment de „cultură războinică” subsumat relaţiei dihotomice, tradiţie-inovaţie. Puţine dintre elementele, modalităţile şi procedurile experienţei trecute mai sunt păstrate. Se produce o pulverizare a paradigmelor. Noul concept de planificare strategică şi operaţională oferă suficientă libertate în conceperea acţiunilor, şanse mari de reuşită având acele variante care integrează cât mai eficient şi neaşteptat (surprinzător) într-un spaţiu optim şi la momentul cel mai potrivit vulnerabilitatea adversarului, cu mijloacele şi resursele la dispoziţie. Noutatea şi ineditul scenariului tactic şi operativ, bazat pe asincronicitate şi asimetrie, capătă valoarea unui adevărat supliment de putere. Acest lucru impune să se apeleze cât mai puţin la tradiţie, la acei algoritmi acceptaţi experimental şi să se adopte soluţii noi (originale) specifice situaţiei şi momentului. Inteligenţa şi capacitatea imaginativă a decidentului militar devin esenţiale în desfăşurarea confruntării. Rutina acţionează tot mai mult ca un adevărat balast, inspiraţia şi fantezia creatoare impunându-se în prim-plan.
Fundamentarea şi alegerea devin din ce în ce mai mult artă, dar dificultatea constă în faptul că, dacă în actul de creaţie artistul poate să se joace cu materialul sensibil în care lucrează, creaţia liderului militar, angajând vieţi umane, rămâne supusă unor restricţii şi constrângeri în primul rând morale, dar şi juridice. Aici apare înainte de toate o problemă de responsabilitate personală. Chiar dacă nivelul de performanţă, soarta bătăliei pot fi determinate de gradul de ingeniozitate şi creativitate ale comandanţilor, arta militară păstrează suficientă opacitate în faţa fanteziei şi improvizaţiei. Deşi variantele cele mai îndrăzneţe au cei mai înalţi sorţi de reuşită, prin caracterul lor surprinzător, este totuşi dificil pentru militarul care optează să se îndepărteze prea mult de tradiţie, să iasă din scheme fără ca acest lucru să devină periculos, în primul rând, pentru sine. El este tentat să-şi surclaseze adversarul în plan imaginativ dar, totodată, se teme de riscurile la care se expune în caz de eşec datorită ieşirii din normativitate (depăşirea limitelor regulamentare).
Celălalt aspect de dificultate decizională derivă din lipsa reperelor la care să se raporteze cel care hotărăşte. Orice decizie se bazează pe o prezumţie legată de fizionomia şi comportamentul adversarului. Cât timp acesta se manifestă apropiat modelelor clasice cunoscute, deci se plasează la graniţa tradiţionalului, intenţiile şi acţiunile sale rămân prognozabile, pot fi intuite în măsură mai mult sau mai puţin satisfăcătoare. Cu cât însă scenariul său este mai inedit, mai îndepărtat de tiparele consacrate, cu cât iese mai mult în afara obişnuitului, fiind mai surprinzător, cu atât devine mai greu de ghicit. De aceea, insuficienta cunoaştere, interpretare şi evaluare a inamicului devin principale surse de erori în propria decizie, ce o pot face inoportună şi inadecvată situaţiei reale. Deci una dintre influenţele perturbatorii majore ale câmpului de luptă modern ar consta în dificultatea, tot mai accentuată (chiar neputinţa), în pofida achiziţiilor tehnice şi metodologice, de a-ţi racorda, adecva opţiunea la manifestarea adversarului. Noutatea, excesul de originalitate creativă încorporate în decizia militară îi pot conferi acesteia superioritate decisivă, dar există totuşi o limită, în primul rând umană şi apoi tehnică, în a te juca, a face experimente cu vieţile oamenilor. Suntem nevoiţi totuşi să constatăm că în confruntările cele mai recente actul decizional major devine din ce în ce mai mult un veritabil experiment. A nu avea curajul să îţi asumi riscul unui asemenea tip de decizie înseamnă a renunţa la singurul instrument posibil de contracarare a potenţialului avans al competitorului, ceea ce echivalează cu resemnarea şi acceptarea premeditată a unui „decalaj decizional” şi implicit poate a te autocondamna la înfrângere.
16.8 Povara umanului
În pofida performanţelor tehnice şi a gradului de distrugere la care au ajuns armamentele moderne, confruntările armate tind să devină mai puţin sângeroase. Dacă în ultimele două conflagraţii militare imensele cifre de morţi şi răniţi, ce se anunţau zilnic de pe front, reprezentau ceva obişnuit, astăzi opinia publică manifestă o mare sensibilitate la numărul victimelor. Conflictele cele mai recente, prin cota relativ redusă a pierderilor umane, au indus o anumită aşteptare care impune cutuma ca numărul acceptabil al victimelor să fie limitat la strictul necesar. Câteva sicrie cu ostaşi căzuţi la datorie, pe care altădată opinia publică aproape că nu le lua în seamă, pot provoca reacţii şi impact în rândul populaţiei aproape cât un dezastru militar. De aceea, nivelul de angajare şi gradul de expunere a oamenilor au devenit o gravă problemă pentru cel care decide. Variante valide, temeinic fundamentate, ce garantează performanţa asigurând succesul, devin inacceptabile datorită consumului ridicat de vieţi umane. Decidentul se confruntă cu o nouă vulnerabilitate, aflându-se mereu în faţa unui potenţial conflict intern cu sine. Sentimentul datoriei şi ispita succesului sigur intră în opoziţie cu problemele de conştiinţă şi grija pentru imaginea proprie şi reacţia publică. Fiecare comandant începe să fie tot mai mult presat, atunci când decide, de o fatidică întrebare pe care şi-o pune aproape înainte de orice: „Ce va zice lumea?”
Nu există nicăieri, cel puţin din câte cunoaştem, nici o normă care să dimensioneze nivelul pierderilor umane acceptabile în raport cu obiectivul (misiunea). De aceea, una din marile dificultăţi opţionale este legată de evaluarea corectă şi armonizarea acestui raport. În momentul deciziei, indiferent de nivelul ierarhic, comandantul era suveran. Astăzi el însă nu mai are nici o garanţie că misiunea îndeplinită sau chiar victoria răsunătoare sunt suficient de acoperitoare pentru decizia luată, că nimeni nu-l va întreba şi judeca pentru sacrificiile umane făcute. Pot apărea serioase reproşuri legate chiar şi de pierderile provocate inamicului într-o situaţie dată. Mentalitatea publică contemporană şi dreptul internaţional umanitar induc şi aici serioase restricţii de ordin decizional ce se convertesc în ezitări, de fiecare dată, atunci când alegi. Este uşor de imaginat care ar fi reacţia faţă de decizia unui comandant de a folosi mijloace, arme şi procedee interzise chiar într-o situaţie extremă, disperată pentru sine şi subordonaţi. Principiul de drept, al legitimei apărări, nu funcţionează şi nu poate fi invocat pentru a justifica un anumit nivel al victimelor produse din necesitatea de a te salva sau a-ţi apropia victoria. Provocarea unor masacre în rândul inamicului sau a populaţiei adverse civile, indiferent de situaţia de necesitate în care ai fost pus, induce întotdeauna ostilitate din partea oricărui judecător. Ori este foarte dificil să reglezi riposta pe timpul confruntării armate efective la strictul necesar de pierderi umane din necunoaşterea adversarului, din imposibilitatea controlului absolut asupra subordonaţilor şi chiar din incapacitatea autocontrolului propriilor reacţii de răspuns în faţa ispitei de răzbunare. De pildă, legat de conflictul din Iugoslavia, celor care s-au aflat în afara lui le vine uşor să acuze şi să judece, în virtutea unor generoase principii umanitare, pe unii militari, angajaţi efectiv în crâncena confruntare pe viaţă şi pe moarte, pentru atrocităţi şi chiar crime de război. Dar, când eşti implicat într-un veritabil măcel în care nimic nu mai este sigur, ţi-ai expus propria viaţă şi însăşi fiinţa umană este redusă la dimensiunea biologică, când raţionalul încetează şi totul este guvernat de instinctual, din punct de vedere uman, devine practic imposibil de evaluat strictul necesar de pierderi în raport de obiectivul planificat. Această imposibilitate emană şi din neputinţa de a te mai desprinde intelectual şi chiar fizic din încleştarea oarbă în care eşti cuprins şi care tinde să te copleşească. Ce faci când inamicul rezistă şi ripostează până la ultimul cartuş şi ultimul om, iar tu nu ai de ales trebuind să-ţi îndeplineşti cu orice preţ misiunea? Apoi, cine mai poate stabili cu imparţialitate cum au stat cu adevărat lucrurile într-o situaţie atât de complicată unde cantitatea păleşte în faţa trăirilor psihologice?
16.9 În loc de tancuri…
Chiar dacă lupta armată propriu-zisă, raportată la amploarea războiului, începe să aibă mai mult semnificaţie şi valoare operativ-tactică şi tactică, acest lucru nu duce la simplificarea actului decizional al liderului militar aşa cum s-ar putea crede. Decizia militară îşi diminuează ponderea în balanţa deciziei generale a războiului în sensul că poate să nu mai fie hotărâtoare pentru evoluţia conflictului. Politicienii încep să aibă, tot mai mult, nevoie de sângele militarilor şi mai puţin de performanţa în plan acţional materializată în succese militare pe câmpul de luptă. Duritatea confruntării armate este, din ce în ce mai des, utilizată ca mijloc de manipulare a opiniei publice în vederea transformării ei în factor de presiune pentru înfrângerea voinţei adversarului şi determinarea lui să accepte condiţiile cerute. Situaţia nu este absolut nouă, cunoscut fiind că şi în trecut sângele militarilor a garantat acumularea de capital politic. Acesta a permis deseori, în cadrul tratativelor politice postbelice, convertirea înfrângerilor militare pe câmpul de luptă în succese şi chiar victorii la masa negocierii păcii. Bătălia, confruntarea armată propriu-zisă se complică, noile arme lărgind sfera tacticii cu mult dincolo de limitele sale consacrate. O operaţie aero-terestră, supravegheată şi dirijată din cosmos, capătă valenţe strategice. Desfăşurarea simultană a luptelor în mediul aero-cosmic, terestru şi naval, creşterea densităţii confruntării pe unitatea de timp şi spaţiu, amplificarea şi cumularea efectelor distructive dincolo de ceea ce altă dată reprezenta linia frontului, adică practic în orice punct al spaţiului de confruntare, fluiditatea acţiunilor, ritmurile substanţial accelerate ridică probleme deosebit de complexe procesului de proiectare, planificare şi elaborare a scenariilor de confruntare, dar mai ales creează dificultăţi ce devin de-a dreptul insurmontabile în selectarea şi alegerea variantei optime. Raportul de forţe, cândva decisiv în decizia militară, începe să-şi diminueze semnificaţia, fiind eclipsat de alţi factori de ordin calitativ cum sunt adâncimea loviturilor, manevra şi sincronizarea operaţiilor şi acţiunilor, flexibilitatea în concepţie, rapiditatea şi viteza de aplicare şi corectare a ei, acoperirea logistică, menţinerea iniţiativei etc. Dacă în trecut, pe timpul confruntării, decisivă în asigurarea superiorităţii era cantitatea de forţe şi mijloace, acum esenţială devine conducerea. Folosirea combinată în manieră sinergică (în comun, simultan, sens unic etc.) a resurselor, cumularea efectelor armelor, schimbarea oportună a obiectivelor în raport de fluctuaţia câmpului de luptă, mobilizarea şi concentrarea rapidă şi surprinzătoare a potenţialului conform acestora conservă cea mai substanţială rezervă de putere.
Deci, dacă decizia militară de tip clasic se raporta întotdeauna la o experienţă trecută şi se fundamenta pe câţiva invarianţi relativi – un inamic aproximativ cunoscut, o cantitate de mijloace şi forţe la dispoziţie, misiune precisă în cadrul concepţiei generale, un segment de responsabilitate definit în dispozitivul operativ etc.- în războiul modern ea nu dispune decât de un reper sigur – variabilitatea, certitudinea că nimic nu este sigur, că totul este fluid, schimbător, în continuă modificare. Esenţială devine capacitatea de a anticipa evoluţiile prin construirea permanentă de variante de reacţie şi de a o alege şi aplica oportun pe cea mai potrivită. Decisiv în momentul critic al confruntării nu mai este eşalonul doi şi rezerva de forţe pe care comandantul şi-o asigură, ci portofoliul de variante de acţiune. Golurile, spărturile, pierderile în dispozitivul operativ nu se mai acoperă, în primul, rând prin aducerea de întăriri, forţe proaspete din adâncime, ci prin restructurarea oportună a dispozitivului şi regândirea rapidă a variantei de răspuns adecvate situaţiei şi momentului. În procesul decizional nu mai există pauze, răgazuri pentru fiecare variantă înainte de a o aplica, impunându-se în mod necesar să fie deja pregătit setul de corecţie.
Elemente ale acestei mutaţii de fond în plan decizional au devenit vizibile încă din războaiele arabo-israeliene (1967, 1973), pe timpul conflictului din Insulele Falkland (Malvine – 1982), invaziilor israeliene în Liban (Valea Becka, „Pace pentru Galileea”etc.). Sovieticii au pierdut în Afganistan, cu toată superioritatea tehnică şi numerică, şi datorită faptului că au gândit şi purtat în manieră clasică un război ce nu mai era clasic. În schimb aliaţii (Forţele multinaţionale), gândind modern operaţia „Furtună în deşert”, i-au adus practic pe irakienii, care operau în parametrii clasici, în situaţia de a nu-şi mai putea utiliza forţele, deşi acestea erau competitive numeric. Dacă este să rămânem puţin la primul război din Golf trebuie spus că acesta a fost poate unicul război cu adevărat multidimensional: politic – bătălia pentru un front arab comun antiisraelian opusă celei pentru o strategie concertată a comunităţii internaţionale; economic – preluarea resurselor petroliere ale Kuweitului şi respectiv blocarea celor irakiene; tehnologic – confruntarea armamentelor de ultimă generaţie cu cele aparţinând ultimului război mondial; religios – războiul sfânt al adepţilor lui Allah împotriva „necredincioşilor”; ecologic -incendierea câmpurilor petrolifere şi poluarea mării; psihologic – influenţarea opiniei populaţiei civile proprii şi adverse; imagologic – obţinerea simpatiei internaţionale etc. şi numai în ultimă instanţă militar. Caracterul decisiv al luptei armate s-a datorat faptului că în acest plan Irakul putea riposta cel mai eficient, punându-se problema anihilării rapide a acestui potenţial. Poate părea paradoxal pentru toată lumea, care a fost cu ochii pe militari, dar victoriile decisive, aliaţii le-au realizat pe celelalte planuri. Deşi s-a făcut atâta tam-tam despre victoria militară a forţei multinaţionale, totuşi aici nu s-au obţinut succese zdrobitoare. Confruntarea militară nu a dus la nimicirea armatei considerate învinse şi la demilitarizarea totală a Irakului. În schimb bătăliile pentru aliaţi, imagine şi în cadrul „războiului sfânt” s-au încheiat catastrofal pentru irakieni. Saddam Hussein a rămas cu armata încă valida de război, dar fără prieteni puternici, relaţii economice şi fără dreptul de a-şi valorifica principala resursă – petrolul. Această realitate atestă că în cadrul concepţiei aliaţilor războiul, de la început, a fost gândit multidimensional, obiectivele militare având numai valoare punctiformă – retragerea irakienilor din Kuweitul ocupat, blocarea utilizării armatei în special împotriva Israelului, lichidarea armelor de nimicire în masă şi a celor strategice ale adversarului. Scopul politic al învingătorilor a fost, în fapt, realizat, dacă se poate vorbi de acest lucru, în celelalte planuri. Irakul a rămas putere militară în zonă dar, prin izolare internaţională şi în cadrul lumii arabe, a fost lichidat ca putere politică locală.
[1] holotropie – holis (tot) şi entropie (dezordine internă) – haos generalizat
[2] Carl von Clausewitz, Despre război, Editura Militară, Bucureşti, 1982. p. 110.
[3] B.H. Liddell Hart, Strategia. Acţiunile indirecte, Bucureşti, 1973, p. 333.
[4] A. Beaufre, Introducere în strategie. Strategia acţiunii, Bucureşti, 1974, p. 10-11.