În comportamentul nostru zilnic, obi?nuim s? consider?m cuvântul drept mijloc, instrument de comunicare cu semenii. Prin el ne exprim?m ideile, inten?iile, p?rerile, sentimentele, dorin?ele trebuin?ele ?i ne coordon?m unii cu al?ii ac?iunile în ceea ce întreprindem. Tot prin el ne percepem st?rile interioare, medit?m în fiecare moment asupra situa?iilor din jur ?i a condi?iei personale. Este unul din modurile noastre de individualizare – cam ce vorbe?ti aia e?ti – ?i principalul element de socializare. Cuvântul scris ne regleaz? comportamentul cotidian, prin el primim ?i transmitem informa?ii, ne racord?m la mo?tenirea spiritual? a înainta?ilor prin înv??are ?i ne emancip?m, ne form?m ca oameni educa?i; mesajul s?u ne alint? ori ne am?r??te, am?ge?te sufletul. Când este rostit, i se spune vorb? ?i umbl? slobod din gur? în gur? (zvon) – vehicul de unificare ori dezbinare între oameni. Cuvântul a provocat r?zboaie ?i tot el a adus pacea. Prin el ne viol?m t?cerile ?i ne drog?m în fiecare moment, min?im ori spunem adev?rul, manipul?m ori ne l?s?m manipula?i, ne formul?m izbânzile în cunoa?tere ?i tot prin el ne salut?m, glumim, ne adres?m zeului s? ne ierte ori s? ne îndeplineasc? rug?min?ile.
De fiecare dat? îi decodific?m sensurile ascunse ?i îl impregn?m incon?tient cu modul nostru personal de a fi, exteriorizându-ne prin el identitatea. Cuvântul ne define?te puterea de a gândi, capacitatea de a crea, abilitatea de exprimare ?i de comunicare. Este, deopotriv?, balsam sufletesc ?i otrav?, magie pur? (descântec) ?i magie neagr? (blestm); în starea de înalt? vibra?ie transmite energii pozitive ce ne induc starea de bine, iar în cea de joas? vibra?ie energii negative, uneori malefice. Folosirea cuvântului e o art? în care se întrec oratorii, poe?ii, filosofii, dar ?i o ?tiin?? ce d? atâta b?taie de cap logicienilor, antropologilor, psihologilor, lingvi?tilor.
Împreun? cu gândul formeaz? o unitate indisolubil?, cuvântul fiind depozitarul ?i transmi??torul energiilor create de gând, iar acesta suportul energetic al inten?ionalit??ii vorbitorului ?i al semnifica?iei rostirii (sunet ?i inscrip?ie). Ele nu dispar, ci se încrusteaz? în spa?io-temporalitate, formând amprenta spiritual? a fiec?rei genera?ii în ceea ce a fost numit memoria aka?a. Se consider? c? totalitatea gândurilor ?i vorbelor umanit??ii configureaz? sfera noeticului, un fel de halou în jurul planetei, ale c?rui culori exprim? gradul de permeabilitate a antroposului; atunci când este luminos permite schimbul energo-informa?ional cu universul ?i divinitatea, iar când e întunecat îl blocheaz?.
Potrivit ideologiei cre?tine, Cuvântul reprezint?, îns?, mult mai mult. El e însu?i Dumnezeu – “Cel Care Este”! ?i acest Dumnezeu cre?tin e v?zut ca o Trinitate. Cel mai plastic, ea a fost exprimat? în ceea ce s-a numit minunea sfântului Sofronie. Încercând s? o explice prin c?r?mida pe care o ?inea în mân?, credin?a sa în ce spunea a fost atât de puternic? încât, f?când semnul crucii, din obiectul demonstra?iei a izbucnit focul care s-a ridicat în sus, apa s-a scurs jos ?i a r?mas în palm? numai cu p?mântul. Aceast? limitare a Fiin?ei corespunde percep?iei noastre tridimensionale, specifice universului în care tr?im. ?i dac? lu?m în seam? ?i timpul, tot ca pe o dimensiune a existen?ei noastre, poate c? Dumnezeul nostru ar trebui s? aib? patru dimensiuni. Deci, Cuvântul ar putea fi integrat Trinit??ii ca a patra dimensiune, iar din metafora c?r?mizii-minune ar merita re?inute mai degrab? muchiile, c?rora li s-ar putea ad?uga substan?a genetic? (semantic?). Mergând pe aceast? extrapolare, ar însemna c? fiec?rui univers multidimensional îi corespunde un Dumnezeu. Mintea uman? nu î?i poate imagina cum arat? Ordinea (Cosmosul) care integreaz? totalitatea universurilor (dumnezeirilor). ?tiin?a, în cea mai temerar? construc?ie teoretic? a sa, a reu?it s? integreze abia unsprezece dimensiuni. Poate c? tocmai aceast? Ordine infinit-dimensional? ar trebui s? o numim Dumnezeu sau Totul. Fa?a sa spa?io-temporal? sub care se arat? imaginarului omenesc ar putea fi Cuvântul.
Se afirm? c? mai întâi a fost Cuvântul, aceasta însemnând c? El reprezint? Începutul spa?io-temporalit??ii noastre ?i originea devenirii universului c?ruia îi apar?inem. Atributele sale fundamentale ar fi acelea de Tat?, Fiu ?i Duh Sfînt. Ca Tat? este Cuvântul ce creeaz?, rostindu-se pe Sine (vibra?ie autodezv?luitoare) – îns??i Geneza. Ca Fiu este modelul acestei deveniri a cuvântului din sine în universul tridimensional, la cap?tul c?reia se reg?se?te Fiin?a în întruparea fiin?ei umane. Duhul Sfânt ar fi „substan?a” Crea?iei ?i Devenirii. Sub aceast? înc?rc?tur? trinitar? – energie formatoare, substan?? semantic?, în?eles (arhetip informa?ional) – Cuvântul ajunge s? se întrupeze în expresia sa cea mai evoluat?, omul. El marcheaz? finalul acestei autodezv?luiri autocunosc?toare a Cuvântului, încheind ciclul Devenirii pe calea materializ?rii. Totodat?, reprezint? o întrerupere, un moment de discontinuitate prin faptul c?, cuvânt întrupat care cuvânt?, omul se reproduce totu?i trupe?te pe cale biotic? (sexual?), dar conserv? esen?a ?i poten?a cuvântului în spiritualitatea sa de fiin?? binecuvântat? tot trinitar? – trup, însufle?ire, spirit. ?i aceast? bine cuvântare e poate îns??i s?mân?a genetic? – genomul. El î?i toarn? energia creatoare a min?ii în cuvinte sub form? de concepte ?i idei întemietoare de obiecte mentale ?i materiale inexistente, ce configureaz? o nou? spa?io-temporalitate gnostic? ?i ontic? – cultura ?i civiliza?ia. Omul e cuvântul care continu? s? creeze din sine, dar se ?i procreaz? în afara cuvântului. “Produc?iile” sale ipostaziaz? o nou? lume a cuvîntului – antroposfera, în prelungirea Crea?iei, în cadrul c?reia el se nemure?te ca specie (umanitatea), dar se ?i construie?te prin cuvânt ?i fapt? ca individ. Astfel, prin om, Devenirea î?i reia ciclul în sens invers, drept cale a întoarcerii Cuvântului la sine ?i în sine. Tr?irea umanului amprenteaz? spa?io-temporalitatea cu efigia fiec?rui individ ?i fiec?rei genera?ii în succesiunea de culturi ?i civiliza?ii, des?vâr?ind (închiderea ciclului) crea?ia autocunosc?toare a Cuvântului în procesualitatea respiritualiz?rii.
Prin rostirea, zisa de sine, Cuvântul a devenit Tat?l, în sensul c? din Sine a început s? creeze lumea: “Zis-a Dumnezeu: S? fie lumin?, ?i a fost lumin?.”; “?i orice a spus Dumnezeu, prin cuvânt, s-a f?cut.” Crea?ia (Lumea) este, în fapt, o gr?ire de sine a Cuvântului, o pro crea?ie – concepere-concep?ie (Facere), c?reia noi îi spunem Tat?l. El este mintea care a imaginat universul nostru ?i acesta, prin big bang – rostirea mantrei AUM, a început s? se zideasc?. For?a ce poten?eaz? aceast? devenire ziditoare este Duhul Sfânt. Modelul potrivit c?ruia se zide?te lumea este Fiul. El e conceptul conform c?ruia se produce formalizarea prin care se ipostaziaz? Devenirea. ?i aceast? întrupare cuvânt?toare a Devenirii este Iisus, chipul vizibil al omului. Trupe?te, omul integreaz? ?i semnific? “solidificarea”, în sens de unitate ?i materialitate, a întregii deveniri. Ipostaz? material? a Fiului, în esen?a sa omul r?mâne totu?i duh – cuvânt rostitor. Îns? un duh pe care materialitatea sa trupeasc? îl face perisabil, stric?cios ?i deci muritor ca chip al divinit??ii.
Cum poate fi explicat? aceast? murire trupeasc?! Chip al divinit??ii, omul este o imagine care dispare atunci când nu mai are oglinda în care s? se vad?. ?i aceast? oglind? este Devenirea mereu schimb?toare. Îns? nu trupul omului moare, ci dispare oglinda în care el e vizibil. La fel cum ne-am privi în geamurile unui tren în mi?care, exist?m ?i dup? ce ultimul vagon a trecut. Maturizarea ?i îmb?trânirea sunt imagini deformate ale individului în aceast? oglind? schimb?toare a devenirii. E la fel ca atunci când arunci o piatr? în oglinda apei în care î?i prive?ti chipul. Dac? omul s-ar putea deplasa în sens invers Devenirii, el ?i-ar revedea imaginile sale anterioare de la b?trân la prunc. Se poate spune c? devenirea îi r?pe?te trupul omului, f?cându-l muritor. Ca individ nu ne putem percepe propria murire, dar constat?m pierderea însufle?irii ?i alterarea trupeasc? a altora care au ie?it din devenirea din care noi înc? nu am coborât. Dac? devenirea s-ar opri, omul ar înghe?a trupe?te conform imaginii sale din momentul respectiv. Pe durata acestei sta?ion?ri am putea spune c? omul, ?i trupe?te, este nemuritor. Dispari?ia fizic? a omului, moartea este ie?irea trupului s?u din oglinda devenirii – pierderea imaginii sale trupe?ti. Nu viermii îi m?nânc? trupul, reintegrându-l trupe?te în ecosistemul terran, ci devenirea! Trupul moare pentru c? î?i pierde reflectarea de sine.
De ce era necesar? aceast? întrupare în omenesc? În primul rând pentru c? rostul devenirii era ar?tarea (fania) chipului divin, numai a?a zeul putea s? se vad? pe sine, s? ia act de existen?a sa. Nu omul a fost creat dup? chipul zeului, a?a cum se afirm?, ci chipul acestuia s-a ar?tat ?i el are înf??i?area omului. Parte a lumii biotice, fizice, energetice, informa?ionale, omul nu este parte a lumii, ci îns??i lumea. Întruparea e scara pe care Cuvântul (divinul) coboar? din sine în trupescul uman spre a se vizualiza ?i percepe. Omul – con?tiin?? de sine a divinit??ii e îns??i m?sura acestei deveniri autocunosc?toare. Prin el zeul se prive?te ?i se bucur? de priveli?tea chipului s?u. Aceast? bucurie, convertit? în dragoste de sine, na?te ego-ul uman. Din perspectiva sa, omul se constat? îns? ca alter-egou al divinului, dar unul perisabil, trec?tor, muritor. ?i atunci începe s? aspire la perfec?ionarea zeiasc? încât s? devin? asemenea, s? ob?in? nemurirea. Exacerbarea preocup?rii pentru egou face din el un egoist. Egoismul nu este o nonvaloare etic?, ci un imbold ontic, for?? motivatoare a devenirii. Dragostea de sine îl face s? se pre?uiasc? ?i s? fie responsabil pentru fiin?a sa. ?i având grij? de sine are grij? de cum arat? ?i cum se p?streaz? chipul lui Dumnezeu. Acest egoism e o misie divin? care îl împinge s? reia Devenirea în sens invers. De aceea sinuciderea e blamat? ca antivaloare! Pentru atingerea nemuririi, în trupescul s?u omul î?i caut? des?vâr?irea, urcând scara c?tre divinitate. În acest mod, prin om, divinul, dup? ce s-a cunoscut sub înf??i?area chipului uman, se întoarce în sine nu ca persoan? trinitar?, ci ca Fiin?a Unic? ce ?i-a explorat fa?eta sa tridimensional?.
Cunoa?terea uman? este invers? autocunoa?terii divine. Dumnezeul-Cuvânt, prin rostire, iese din sine spre a-?i vedea chipul (autocunoa?te) în odiseea Crea?iei. Omul este chipul divin care, prin cunoa?tere, lucreaz? asupra sie?i întru des?vîr?ire spre a atinge perfec?iunea nemuririi. Metaforic, am putea spune c? omul, în aceast? des?vâr?ire cunosc?toare, î?i m?nânc? continuu trupul pân? r?mâne numai cap ?i apoi minte. Dac? Dumnezeu în autocontemplarea sa se dezv?luie, omul în cunoa?terea lumii caut? esen?a divin? – spiritul, adic? se duhovnice?te, spiritualizeaz?. Prin trup omul se poate semnifica drept existen?? distinct?, poate vorbi cu sine ?i cu alte trupuri spre a-?i ergonomiza mediul existen?ial, se constat? (m?soar?) în ce faz? a des?vâr?irii se afl? ?i se corecteaz?, privindu-se în oglinda celorlal?i. Dar, mai ales, se transmite urma?ilor, d?ruindu-li-se cu toate achizi?iile sale (fenotipii) în gena acestora încât ei s? continuie urcu?ul des?vâr?irii de pe treapta pe care el a ajuns. Probabil, tocmai datorit? acestei zestre de duhovnicie, primite de la p?rin?i, li se spune, la na?tere, pruncilor c? sunt ni?te îngeri. În procesul cre?terii ?i maturiz?rii pruncul acumuleaz? stric?ciunea (morbiditatea) mediului existen?ial care îl face perisabil. Procrearea nu este doar un mijloc de supravie?uire, ci ?i o cale a continuei în?l??ri întru des?vâr?ire din condi?ia de muritor. ?i poate c?, de fapt, aceasta este metafora Turnului Babel! Dumnezeu a încurcat limbile pentru c? omul alesese o cale gre?it?, exterioar? fiin?ei de a se în?l?a la El. Calea corect? era s? lucreze asupra propriei fiin?e ?i s? o perfec?ioneze întru dumnezeire. În cer nu se poate ajunge în “echipamentul” de p?mântean, ci ca zeu (sfânt).
Experimentul cu Christos se pare c? nu a fost tocmai reu?it, dac? mai este nevoie de o reîntoarcere a lui Mesia. Pentru mul?i, cuvântul ce purcede din Dumnezeu r?sun? înc? în pustiu ca un ecou ce , într-o zi, va fi auzit ?i va începe, asemenea fugii din Egipt, era ie?irii din iadul p?mântean. În sensul metaforei biblice iadul nu exist?. El exprim? starea noastr? de neputin?? de a ne în?l?a, pe durata unei vie?i terrane, la Cuvântul divin. Aceast? neputin?? face ca via?a noastr? actual? s? fie asemenea unei ape st?tute în care b?ltim ?i unde se acumuleaz? putreziciunea stric?ciunii noastre de muritori. Ne transmitem genetic urma?ilor în?l?imea la care, ca individ, fiecare am ajuns ?i ducem cu noi putreziciunea în moarte. Murirea este modalitatea de asanare uman? a mediului s?u, un fel de autoecologizare. Genera?ie de genera?ie, primind de la înainta?i mai mult? în?l?are ne ridic?m, p?strând din ce în ce mai pu?in? stric?ciune. Aceasta înseamn? c?, pe m?sura devenirii întru des?vâr?ire, ajungem s? fim mai longevivi ?i trupe?te. Durata individual? a vie?ii p?mântene e un indicator important al nivelului de evolu?ie a umanit??ii. S? nu uit?m c?, potrivit Bibliei, a existat o epoc? în care omul tr?ia aproape un mileniu. Cei care mor mai devreme au acumulat rapid prea mult? stric?ciune, posed? ceva care ar m?ri prin tr?ire putreziciunea lumii ori ceva ce nu trebuie alterat de stric?ciune.
Crucificarea lui Iisus deschide perspectiva interpretativ? c? trupul este ?i instrument al purific?rii spirituale prin p?timire. El este cel care se ded? ispitelor ?i prin el omul p?c?tuie?te. Deci, tot prin trup el trebuie s? se elibereze, vindece de r?u. L?sându-se crucificat, Iisus s-a eliberat de stric?ciunea trupeasc? (condi?ia de muritor) prin preluarea ei de c?tre osânditorii s?i – vinov??ia. Acest fapt i-a permis în?l?area ?i cu trup la cer, celorlal?i r?mânându-le vina. Din ea se va na?te sentimentul smereniei – în?elegere a condi?iei de fiin?? imperfect? prin raportare la perfec?iunea divin?, ce va stimula lucrarea asupra sie?i spre a elimina stric?ciunea trupeasc?. În acest mod, urma?ii s?i vor veni (na?te) ?i vor tr?i într-un mediu din ce în ce mai steril, vor acumula mai pu?in? stric?ciune ?i î?i vor prelungi vie?uirea trupeasc?
Ce nu poate lua devenirea în trecerea ei este Cuvântul pentru c? el este îns??i Devenirea. Iisus spune: „Cerul ?i p?mântul vor trece, dar cuvântul meu nu va trece.” Fiecare rostire de sine este o secven??, o ipostaz? a Cuvântului pe calea întrup?rii sale. Materialitatea (întruchiparea) acestor rostiri iese din oglinda devenirii, dar semnifica?ia lor r?mâne ca arhetipuri informa?ionale –spirite, care, în secven?ialitatea lor spa?io-temporal?, p?streaz? întreaga poten?? germinatoare a cuvântului. Aceste entit??i spirituale sunt locuitorii acelei Împ?r??ii a lui Dumnezeu, pomenite în Biblie. Fiecare are identitatea unei litere în infinitatea alfabetului ce scrie Marea Carte a Facerii – Împ?r??ia, adic? însu?i Spiritul ori la fel de bine spus Cuvântul. Probabil, tocmai asta ne transmite Christos când spune: “Cuvintele mele sunt duh ?i ele sunt via??.“ Aceasta s? fie, Doamne, nemurirea omului?
S? nu fi interpretat noi suficient de atent pân? acum ceea ce ai vrut s? ne spui prin “plinirea vremii”? Dac? Tu e?ti vremea, s? Te imagin?m asemenea unui vas ce se umple cu devenirea Cuvântului? Iar marginile vasului s? reprezinte limita expansiunii universului nostru, când devenirea se va opri ?i atunci imaginea noastr? trupeasc? va înghe?a în reflectarea ei, ceea ce ar semnifica c? ?i trupe?te am putea deveni nemuritori? ?i c? tocmai asta ar putea s? semnifice în?l?area Fiului la cer cu trup? Din aceast? perspectiv? rela?ia omului, ca fiin?? finit?, cu Tine – Fiin?a infinit? devine posibil?. Tu, de fapt, con vie?uie?ti cu noi ?i prin noi, oamenii! Limbile p?mântului ?i vorbitorii lor sunt secven?e ale întrup?rii rostirii Tale – Cuvântul ce se exprim? fiin?ator pe sine, privit frac?ionat în anumite spa?io-temporalit??i. De la Începuturi, Tu, tot timpul, ai fost prezent printre noi prin isolite teofanii, ne-ai vorbit prin profe?i ori chiar direct. Le-ai cerut lui Adam ?i Evei, prin viu grai, s? creasc?, s? se înmul?easc?, s? umple p?mântul ?i s?-l st?pâneasc?, iar mai apoi i-ai explicat primului om la ce s? se a?tepte dac? va mânca din Pomul Cunoa?terii. I Te-ai adrest lui Noe, spunându-i s? construiasc? arca fiindc? va veni potopul. L-ai îndemnat pe Avraam s? porneasc? spre ?ara F?g?duin?ei ?i, sub înf??i?are de simplu drume?, l-ai anun?at c? o s? aib? un copil, apoi i-ai încercat credin?a, cerându-i s? ?i-l jertfeasc?. Când ai v?zut c? omul tr?itor în f?r?delege nu mai deosebea binele de r?u, i-ai dictat lui Moise Legea dup? care s? se orienteze spre a nu se pierde sub ispita p?catului. Pentru a-i recupera pe oameni de pe calea pierzaniei, sub chipul lui Iisus, l-ai trimis pe Fiul s? le aduc?, prin cuvânt (predic?), înv???tura Ta de mântuire.
Omul Te uitase ?i sl?bise ori chiar se întrerupsese comunicarea cu Tine, ap?ruse o discontinuitate în procesualitatea devenirii Cuvîntului, existând riscul unei fractur?ri în ordinea lumii. Pierzând leg?tura cu Tine, Cuvântul nu mai rezona cu întruparea sa. Prin f?ptuirile sale, omul putea provoca haos în ordinea Ta, modificând vibra?ia Cuvântului ?i îns??i sensul Devenirii. F?r? modelul Fiin?ei, lucrarea cuvântului asupra sa pentru împlinirea des?vâr?irii nu mai era posibil? ?i f?r? ea nici întoarcerea la sine a Cuvântului, nemairealizându-se închiderea ciclului. Aceast? circularitate a fost formulat? ca lege universal? de c?tre compatriotul ?tefan Odobleja în a sa psihologie consonantist? ?i pe ea se întemeiaz? cibernetica. Vasul T?u, Doamne, s-ar fi umplut cu o fals?, distorsionat? crea?ie, care l-ar fi putut deforma. Cuvântul întrupat nu s-ar mai fi putut spiritualiza ?i atunci în locul vie?ii s-ar fi instaurat ve?nicia mor?ii prin domina?ia materialit??ii asupra spiritului. Universul ar fi devenit o for?? oarb?, lipsit? de con?tien?? ?i iubire, ce ar fi lucrat distructiv în interiorul s?u, dar ?i în afar?, perturbând ori chiar periclitând întregul Cosmos, îns??i Fiin?a, prin instituirea unui ontos lipsit de gnosos – o dezordine infinit? agresiv? ?i distructiv?.
Euharistia, refacerea leg?turii teogenetice reprezenta solu?ia salvatoare. Aceasta a fost misiunea Fiului – Cuvântul Întrupat în p?mânteanul Iisus trimis s? dialogheze cu celelalte întrup?ri, aflate pe calea pierderii con?tien?ei Tale. Duhul cuvântului lucr?tor în om trebuia luminat astfel încât construc?ia intern? a trupescului s? se realizeze, potrivit modelului Fiului, întru asem?narea cu Tine. Exemplul s?u de vie?uire p?mântean?, p?timirea, sacrificiul, învierea ?i în?l?area au fost c?ile pentru refacerea rezonan?ei interne a rostirii spre atingerea consonan?ei. El nu a mai venit cu o alt? Lege, deoarece aceasta exista, ci a venit cu înv???turi despre cum s? fie împlinit? voin?a divin?, astfel încât omul s? tr?iasc? în duhovnicia cuvântului, întocmai cum era el ca fiin??. Comunicarea dintre divinitate ?i om, o za ce risca s? se rup?, întrerupând lan?ul Devenirii, trebuia s? transgreseze în cuminecare – identificare în duhovnicia (spiritualitatea) cuvântului. La nivelul trupescului aceast? identificare era posibil? numai prin iubirea între chipuri, care s?-l determine pe om s?-?i doreasc? s? devin? asemenea Fiului. Prin Iisus i se oferea un model vizibil, accesibil cu care p?rea posibil? unificarea. Împ?rt??irea trupescului p?mântean al Cuvîntului (omul) cu trupescul divin în Biseric? prin intermediul pîinii ?i a vinului, transfigurat? în planul rostirii era cuminecarea – atingerea comuniunii spirituale întru duhovnicie (sfin?enie). Liturghia, îns?, atingerea extazului mistic în cadrul audierii ei, ca modalitate de experimentare a tr?irii unei clipe de nemurire în trupul Fiului ?i impregnarea cu aceast? tr?ire reprezint? adev?rata cuminecare! Aceasta era calea mântuirii prin iubire – comuniunea pe orizontal? între semeni ?i cuminecarea pe vertical? cu divinitatea – calea crucii. Prin împ?rt??anie (trupul ?i sângele divin) ?i rug?ciune (vie?uire în duhovnicia rostirii cuvîntului), omul se îndreapt? cu trupul ?i spiritul s?u c?tre zeitate, tinde s? devin? asemenea ei întru autodes?vâr?ire. Prin cuvânt omul se împ?rt??e?te cu Tine, Doamne, ?i Tu cu el! Autodes?vâr?irea fiin?ial? prin umplerea trupescului fiec?ruia cu duhovnicie pân? la atingerea consonan?ei rezonatorii cu divinul este calea întoarcerii c?tre sine a Cuvântului. Numai cel înscris pe aceast? traectorie a devenirii va avea sentimentul plenitudinii ?i al fericirii!
Aceast? “plinire” înseamn? recuperarea firii omului, de care el s-a dezbr?cat prin neascultarea pove?ei Tale ?i a r?mas trupe?te gol, neap?rat în fa?a ispitelor. Sub presiunea acestora, trupescul cuvântului (materialitatea) tinde s? domine asupra duhovniciei. Satisfacerea poftelor trupe?ti îl împinge pe om c?tre l?comie. Pierzându-?i interesul pentru însu?irea în?elepciunii Tale din cuvânt, el nu se mai poart? ca un st?pân al lumii sale (supraveghetor impar?ial), ci ca un pr?d?tor. Nu cunoa?terea Ta e în centrul preocup?rilor sale, ci satisfacerea poftelor trupe?ti, aceasta semnificând o dec?dere a devenirii prin schimbarea polarit??ii fiin??rii de la teocentrism la egocentrism. ?i în loc s? se exprime ca un în?elept cump?tat, omul se manifest? ca un tiran nes??ios. El nu mai e cuvântul care zide?te, ci cuvântul care d?râm?, distruge, nu mai e în serviciul vie?ii, devenind un slujba? al mor?ii. Pentru ridicarea lui din condi?ia de acaparator la cea de fiin?? iubitoare a fost necesar celebrul îndemn cre?tin: „Ferici?i cei s?raci cu Duhul…”. Din p?cate, într-o lume dominat? de goana dup? înavu?ire ?i în care lumina în?elepciunii abia mai lic?rea i s-a dat o interpretare, în ton cu vremea, care f?cea apologia prostiei. În fond, for?a oprimatorului se baza tocmai pe naivitatea supusului, c?ruia trebuia s?-i oferi m?car perspectiva unei fericiri iluzorii. Poate c? sensul corect al interpret?rii ar fi: “Ferici?i cu Duhul cei s?raci…!” Cei care nu alearg? dup? boga?ii materiale, ci se încarc? cu în?elepciunea Duhului prin deslu?irea tainei Cuvântului în demersul ?tiin?ific, artistic, filozofic, teologic ?i în via?a lor anonim? de zi cu zi. Pentru c? cei care cultiv? în trupul lor duh, cultiv? dumnezeire, adic? via??. Pentru c? via?a înseamn? c?utarea Ta, Doamne, ?i identificare prin iubire. Cuvânt fiin??tor fiind, numai în m?sura în care rezon?m Te putem auzi ?i în?elege. ?i numai a?a, recunoscându-?i glasul, metafora turmei cu un p?stor cap?t? semnifica?ie ?i valoare. Turma o form?m noi, oamenii – rostiri rostitoare, iar p?stor ne e Cuvântul!
În c?utarea deslu?irii tainei Cuvântului rev?rsat? în limbajul s?u, omul modern a întemeiat un nou domeniu de medita?ie – filosofia limbajului. El a încercat s? l?mureasc? rela?ia dintre vorbitor ?i comunitatea lingvistic?, a fost preocupat de construc?ia unui limbaj care s? ofere claritate intui?iei ?i reflec?iei filozofice, formul?rii ipotezelor ?i teoriilor ?tiin?ifice, s? garanteze condi?ia de adev?r a aser?iunilor sale, a dorit s? descopere mecanismele naturale ale în?elegerii, înv???rii, comunic?rii. Confrunt?rile de p?reri pe t?râmul logicii, revolu?ionare pentru cunoa?terea ?i emanciparea uman? ?i cercetare – Frege, Carnap, Wittgenstein, Russell, Quine, Kripke, Grice etc au dus, îns?, la o înfund?tur? în sensul c? nu s-a mai putut face distinc?ie între propozi?iile adev?rate în virtutea semnifica?iei cuvintelor ce le compun ?i propozi?iile adev?rate în virtutea con?inutului lor empiric. Preocupa?i de acurate?ea formul?rilor filozofice (filozofia analitic?) prin integrarea rigorilor logico-matematice nu ?i-au mai dat seama c? prin demersul lor dizolvau, în fapt, filosoficul în ?tiin?ific (pozitivismul logic). Subaprecierea tradi?iei limbajului comun a dus la pierderea unor importante disponibilit??i ?i achizi?ii filozofice n?scute de limbajul ne?tiin?ific.
Teoriile descrip?iei, semnifica?iei, teoria cauzal? a referin?ei etc, oricât de controversate, au contribu?ii majore la elucidarea multora dintre aspectele amintite. In cazul unora explica?ia e bazat? pe vorbitor sau pe ascult?tor, iar la altele referin?a e dependent? de rela?ia vorbitor – mediu fizic ?i social, nu de repertoriul mental al vorbitorului, referentul fiind împrumutat dintr-un lan? de întrebuin??ri ale numelui. Dar, pentru demersul meu, interes aparte prezint?, îns?, preocup?rile pentru investigarea raportului limbaj – mental. Abordarea davidsonian? (Donald Davidson) se pare c? face trecerea c?tre o filozofie a mentalului, aducând în prim plan, dup? unele p?reri, monismul anomal, fiecare stare mental? fiind în?eleas? ca o stare fizic? a creierului. Cum acestea nu se supun unor legi deterministe, spre a putea fi prezise, problemele semnifica?iei, inten?ionalit??ii, adev?rului nu pot fi explicate decât împreun?, proiectul s?u evoluând dinspre semantic? c?tre hermeneutic?. Sensul nu mai e o entitate corespunz?toare enun?ului, ci o func?ie, rela?ie între limbaj, credin?e ?i ac?iuni. În cadrul holismului s?u no?iunea de adev?r este relativizat?, are mai mult un sens empiric (limbajul natural) nu logico-formal, fiind necesar? precizarea circumstan?elor de validare. El se plaseaz? între extreme minimale, formalismul s?u neimplicând o axiomatizare complet? a limbajului, iar empirismul se circumscrie unei naturaliz?ri a adev?rului ce nu ignor? îns? criteriile logice. Deoarece nu poate cunoa?te mentalul receptorului, introduce principiul carit??ii, bazat pe prezum?ia c? acesta are în comun anumite credin?e elementare cu vorbitorul. Inteligibilitatea ?i interpretarea sunt posibile datorit? unei regularit??i în rela?ia gândire – limbaj – ac?iune, ceea ce sugereaz? un apriorism holistic. Acest fundal de inteligibilitate suprapus peste ordinea spa?io-temporal? face posibil actul de interpretare.
Un pas mai departe în clarificarea rela?iei mental – limbaj l-a reprezentat teoria gramaticii generative a lui Noam Chomski. El încearc? s? explice capacitatea vorbitorilor de a produce ?i în?elege o poten?ial? infinitate de propozi?ii noi, bazându-se pe presupunerea existen?ei unei gramatici internalizate; un mecanism ce permite interpretarea semantico-fonologic? a oric?rei propozi?ii într-o limb?. Capacitatea lingvistic? a oric?rui individ e parte a zestrei genetice, e un fel de instinct lingvistic înn?scut. Potrivit unor exege?i ai s?i, limbajul e c?utat sub aspectul unor “universalii formale” în structurile cognitive. Exist? interdependen?? între limbaj ?i cogni?ie, afectele uneia decantându-se ?i asupra celeilalte. Aceast? cunoa?tere tacit?, incon?tient? a gramaticii – structura unei limbi (sintax?) reprezint? competen?a vorbitorului. Folosirea corect? a limbii într-un context comunica?ional o nume?te performan??. Plecând de la faptul c? gramatica oric?rei limbi e un ansamblu limitat de reguli, pe care oricine din afara ei le poate înv??a ?i de la existen?a unor propozi?ii nucleu construie?te un model standard generalizat al gramaticii. Rolul ei este de a explica mecanismul intim al producerii propozi?iilor. Concluzia la care ajunge el este îns? r?sturnat? – ordinea min?ii induce ordinea limbajului, cuvântul ziditor ap?rând mai degrab? ca un derivat.
Aceast? gramatic? are trei componente: sintaxa, care cuprinde mecanismele prin care structura de adâncime (con?inutul gândirii) e scoas? la suprafa?? (exprimat? în forma verbal?) ?i supupus? interpret?rii, putând fi generate un num?r infinit de aser?iuni; semantica, prin care se realizeaz? interpretarea modelului sintactic; fonologia, ansamblul de reguli ce traduc complexul sintactico-semantic în secven?e sonore.
Perspectiva antropoteist? se înscrie în prelungirea acestor abord?ri, rea?ezând rela?ia potrivit firescului ei. Cuvântul primordial întemeietor are o ordine intern?, o estetic? aprioric? conform c?reia el se dezv?luie, de?irându-se ca firul de a?? dintr-o împletitur?. Aceast? împletitur? secret? a lui (misterul) e logica, iar de?irarea e logosul. Cuvânt întrupat sub form? de creier, mintea omului e de?in?toare a acestei estetici apriorice a cuvântului. Fiecare om are mintea structurat? conform aceleea?i împletituri, e de?in?tor a unei logici comune universale ce descinde în minte din codul genetic unic. Omul se comport? ca un aparat fonator (rezonator) care, prin rostire (verbalizare, scriere, gestic?), emite în afara sa aspecte, secven?e ale acestei ordini. Ceilal?i semeni, având aceea?i structur? mental? (ordine a cuvântului), rezoneaz? la aceast? emisie, o recunoa?te ca a sa prin decriptare sub forma unor aparente conven?ii unanim acceptate. Aceast? emisie-recep?ie a semanticii (esteticii) mentale a cuvântului pe un suport energetic, configurat? sub forma unor propozi?ii, aser?iuni logice, o numesc logos gnostic sau gând, idee. Ca obiect mental (energie ?i informa?ie), el este întemeietor, fiin?ator prin f?ptuire uman? a unor obiecte materiale. Exemplu, cuvântul ?i entitatea “pas?re” (avia) sunt crea?ie, autodezv?luire, de?irare a Cuvântului primordial anterioar?, ?i tocmai prin asta inferioar? în succesiunea devenirii, omului. Având în vedere c? tot ce preexist? anterior fiin??rii sale, întreaga ontologie (lume) este depozitat în gena omului, potrivit cunoscutei rela?ii ontogenie – filogenie. El decodific?, conform logicii sale interne care e logica universal?, expresia “pas?re” ?i î?i reprezint? acest logos sub forma unui obiect mental mai greu decît aerul pe care îl roste?te “avion”. Formulat într-un concept-defini?ie (logosul), aceast? idee este decriptat? de c?tre semeni. Ulterior, din obiect mental, devenit sens comun, împreun? îl transform? în obiect material cu care zboar? precum o pas?re.
În împletitura sa (creierul) preexist? ?i alte obiecte mentale ce nu au în spa?io-temporalitatea înconjur?toare coresponden?? ontic? pe care le numim abstrac?ii ?i pe care omul le actualizeaz?, dându-le semnifica?ie ori materialitate în diferite contexte existen?iale. Ajuns la cap?tul crea?iei, fanie a divinului, el nu mai creaz? în sensul Devenirii, ci doar descoper? în sine crea?ia prin elemente arhetipale ale ei pe care le obiectualizeaz? în arte facte materiale ?i culturale. Ceea ce nu eviden?iaz? omul prin cuvânt, de?i are prezen?? ontic? în ne?tiutul s?u, nu exist? pentru om. De aici celebrul îndemn: “Cunoa?te-te pe tine însu?i!” Singura sa crea?ie, ca autodezv?luire de sine, e procrea?ia. Dup? ce, prin om, Dumnezeu ?i-a vizualizat chipul, încheindu-se Devenirea, rostul omului este acela de a-L duce pe Dumnezeu c?tre sine, spre Începuturi. Aceasta presupune parcurgerea devenirii în sens invers prin lucrare asupra sie?i. Devenirea e acum o continu? cunoa?tere de sine a omului prin care afl? cum e lumea – odiseea divin? autodezv?luitoare în Crea?ie ?i se impregneaz? cu ea, des?vâr?indu-se continuu. Autodes?vâr?irea, prin cunoa?terea uman? de sine (reipostaziere a cuvântului), reface în sens invers travaliul divin al autocontempl?rii. Numai c? acum divinul nu mai creaz?, ci doar se recupereaz?, prin cunoa?terea de sine (îns??i Crea?ia) a omului, ca divinitate. E ca ?i cum omul s-ar întoarce în copil?ria sa! Pe drumul acesta al întoarcerii, omul nu mai e incon?tientul divin ce î?i c?uta chipul, ci con?tiin?? de sine a divinit??ii. Scara pe care Dumnezeu coborâse întru om spre a-?i vedea chipul, omul (chipul divin) o urc? în sens invers ?i în acest urcu? imaginea sa de muritor se destrupeaz? întru Spirit. Cuvânt rostitor de sine, el se reîntoarce în Cuvânt. Dialectica devenirii e aceast? continu? ciclicitate a coborârii divinului în om ?i a urc?rii umanului în divin. Coborâ?ul ca divinitate ?i urcu?ul ca om, prin cuvânt, a sc?rii devenirii îl numesc antropoteism!
De fiecare dat? îi decodific?m sensurile ascunse ?i îl impregn?m incon?tient cu modul nostru personal de a fi, exteriorizându-ne prin el identitatea. Cuvântul ne define?te puterea de a gândi, capacitatea de a crea, abilitatea de exprimare ?i de comunicare. Este, deopotriv?, balsam sufletesc ?i otrav?, magie pur? (descântec) ?i magie neagr? (blestm); în starea de înalt? vibra?ie transmite energii pozitive ce ne induc starea de bine, iar în cea de joas? vibra?ie energii negative, uneori malefice. Folosirea cuvântului e o art? în care se întrec oratorii, poe?ii, filosofii, dar ?i o ?tiin?? ce d? atâta b?taie de cap logicienilor, antropologilor, psihologilor, lingvi?tilor.
Împreun? cu gândul formeaz? o unitate indisolubil?, cuvântul fiind depozitarul ?i transmi??torul energiilor create de gând, iar acesta suportul energetic al inten?ionalit??ii vorbitorului ?i al semnifica?iei rostirii (sunet ?i inscrip?ie). Ele nu dispar, ci se încrusteaz? în spa?io-temporalitate, formând amprenta spiritual? a fiec?rei genera?ii în ceea ce a fost numit memoria aka?a. Se consider? c? totalitatea gândurilor ?i vorbelor umanit??ii configureaz? sfera noeticului, un fel de halou în jurul planetei, ale c?rui culori exprim? gradul de permeabilitate a antroposului; atunci când este luminos permite schimbul energo-informa?ional cu universul ?i divinitatea, iar când e întunecat îl blocheaz?.
Potrivit ideologiei cre?tine, Cuvântul reprezint?, îns?, mult mai mult. El e însu?i Dumnezeu – “Cel Care Este”! ?i acest Dumnezeu cre?tin e v?zut ca o Trinitate. Cel mai plastic, ea a fost exprimat? în ceea ce s-a numit minunea sfântului Sofronie. Încercând s? o explice prin c?r?mida pe care o ?inea în mân?, credin?a sa în ce spunea a fost atât de puternic? încât, f?când semnul crucii, din obiectul demonstra?iei a izbucnit focul care s-a ridicat în sus, apa s-a scurs jos ?i a r?mas în palm? numai cu p?mântul. Aceast? limitare a Fiin?ei corespunde percep?iei noastre tridimensionale, specifice universului în care tr?im. ?i dac? lu?m în seam? ?i timpul, tot ca pe o dimensiune a existen?ei noastre, poate c? Dumnezeul nostru ar trebui s? aib? patru dimensiuni. Deci, Cuvântul ar putea fi integrat Trinit??ii ca a patra dimensiune, iar din metafora c?r?mizii-minune ar merita re?inute mai degrab? muchiile, c?rora li s-ar putea ad?uga substan?a genetic? (semantic?). Mergând pe aceast? extrapolare, ar însemna c? fiec?rui univers multidimensional îi corespunde un Dumnezeu. Mintea uman? nu î?i poate imagina cum arat? Ordinea (Cosmosul) care integreaz? totalitatea universurilor (dumnezeirilor). ?tiin?a, în cea mai temerar? construc?ie teoretic? a sa, a reu?it s? integreze abia unsprezece dimensiuni. Poate c? tocmai aceast? Ordine infinit-dimensional? ar trebui s? o numim Dumnezeu sau Totul. Fa?a sa spa?io-temporal? sub care se arat? imaginarului omenesc ar putea fi Cuvântul.
Se afirm? c? mai întâi a fost Cuvântul, aceasta însemnând c? El reprezint? Începutul spa?io-temporalit??ii noastre ?i originea devenirii universului c?ruia îi apar?inem. Atributele sale fundamentale ar fi acelea de Tat?, Fiu ?i Duh Sfînt. Ca Tat? este Cuvântul ce creeaz?, rostindu-se pe Sine (vibra?ie autodezv?luitoare) – îns??i Geneza. Ca Fiu este modelul acestei deveniri a cuvântului din sine în universul tridimensional, la cap?tul c?reia se reg?se?te Fiin?a în întruparea fiin?ei umane. Duhul Sfânt ar fi „substan?a” Crea?iei ?i Devenirii. Sub aceast? înc?rc?tur? trinitar? – energie formatoare, substan?? semantic?, în?eles (arhetip informa?ional) – Cuvântul ajunge s? se întrupeze în expresia sa cea mai evoluat?, omul. El marcheaz? finalul acestei autodezv?luiri autocunosc?toare a Cuvântului, încheind ciclul Devenirii pe calea materializ?rii. Totodat?, reprezint? o întrerupere, un moment de discontinuitate prin faptul c?, cuvânt întrupat care cuvânt?, omul se reproduce totu?i trupe?te pe cale biotic? (sexual?), dar conserv? esen?a ?i poten?a cuvântului în spiritualitatea sa de fiin?? binecuvântat? tot trinitar? – trup, însufle?ire, spirit. ?i aceast? bine cuvântare e poate îns??i s?mân?a genetic? – genomul. El î?i toarn? energia creatoare a min?ii în cuvinte sub form? de concepte ?i idei întemietoare de obiecte mentale ?i materiale inexistente, ce configureaz? o nou? spa?io-temporalitate gnostic? ?i ontic? – cultura ?i civiliza?ia. Omul e cuvântul care continu? s? creeze din sine, dar se ?i procreaz? în afara cuvântului. “Produc?iile” sale ipostaziaz? o nou? lume a cuvîntului – antroposfera, în prelungirea Crea?iei, în cadrul c?reia el se nemure?te ca specie (umanitatea), dar se ?i construie?te prin cuvânt ?i fapt? ca individ. Astfel, prin om, Devenirea î?i reia ciclul în sens invers, drept cale a întoarcerii Cuvântului la sine ?i în sine. Tr?irea umanului amprenteaz? spa?io-temporalitatea cu efigia fiec?rui individ ?i fiec?rei genera?ii în succesiunea de culturi ?i civiliza?ii, des?vâr?ind (închiderea ciclului) crea?ia autocunosc?toare a Cuvântului în procesualitatea respiritualiz?rii.
Prin rostirea, zisa de sine, Cuvântul a devenit Tat?l, în sensul c? din Sine a început s? creeze lumea: “Zis-a Dumnezeu: S? fie lumin?, ?i a fost lumin?.”; “?i orice a spus Dumnezeu, prin cuvânt, s-a f?cut.” Crea?ia (Lumea) este, în fapt, o gr?ire de sine a Cuvântului, o pro crea?ie – concepere-concep?ie (Facere), c?reia noi îi spunem Tat?l. El este mintea care a imaginat universul nostru ?i acesta, prin big bang – rostirea mantrei AUM, a început s? se zideasc?. For?a ce poten?eaz? aceast? devenire ziditoare este Duhul Sfânt. Modelul potrivit c?ruia se zide?te lumea este Fiul. El e conceptul conform c?ruia se produce formalizarea prin care se ipostaziaz? Devenirea. ?i aceast? întrupare cuvânt?toare a Devenirii este Iisus, chipul vizibil al omului. Trupe?te, omul integreaz? ?i semnific? “solidificarea”, în sens de unitate ?i materialitate, a întregii deveniri. Ipostaz? material? a Fiului, în esen?a sa omul r?mâne totu?i duh – cuvânt rostitor. Îns? un duh pe care materialitatea sa trupeasc? îl face perisabil, stric?cios ?i deci muritor ca chip al divinit??ii.
Cum poate fi explicat? aceast? murire trupeasc?! Chip al divinit??ii, omul este o imagine care dispare atunci când nu mai are oglinda în care s? se vad?. ?i aceast? oglind? este Devenirea mereu schimb?toare. Îns? nu trupul omului moare, ci dispare oglinda în care el e vizibil. La fel cum ne-am privi în geamurile unui tren în mi?care, exist?m ?i dup? ce ultimul vagon a trecut. Maturizarea ?i îmb?trânirea sunt imagini deformate ale individului în aceast? oglind? schimb?toare a devenirii. E la fel ca atunci când arunci o piatr? în oglinda apei în care î?i prive?ti chipul. Dac? omul s-ar putea deplasa în sens invers Devenirii, el ?i-ar revedea imaginile sale anterioare de la b?trân la prunc. Se poate spune c? devenirea îi r?pe?te trupul omului, f?cându-l muritor. Ca individ nu ne putem percepe propria murire, dar constat?m pierderea însufle?irii ?i alterarea trupeasc? a altora care au ie?it din devenirea din care noi înc? nu am coborât. Dac? devenirea s-ar opri, omul ar înghe?a trupe?te conform imaginii sale din momentul respectiv. Pe durata acestei sta?ion?ri am putea spune c? omul, ?i trupe?te, este nemuritor. Dispari?ia fizic? a omului, moartea este ie?irea trupului s?u din oglinda devenirii – pierderea imaginii sale trupe?ti. Nu viermii îi m?nânc? trupul, reintegrându-l trupe?te în ecosistemul terran, ci devenirea! Trupul moare pentru c? î?i pierde reflectarea de sine.
De ce era necesar? aceast? întrupare în omenesc? În primul rând pentru c? rostul devenirii era ar?tarea (fania) chipului divin, numai a?a zeul putea s? se vad? pe sine, s? ia act de existen?a sa. Nu omul a fost creat dup? chipul zeului, a?a cum se afirm?, ci chipul acestuia s-a ar?tat ?i el are înf??i?area omului. Parte a lumii biotice, fizice, energetice, informa?ionale, omul nu este parte a lumii, ci îns??i lumea. Întruparea e scara pe care Cuvântul (divinul) coboar? din sine în trupescul uman spre a se vizualiza ?i percepe. Omul – con?tiin?? de sine a divinit??ii e îns??i m?sura acestei deveniri autocunosc?toare. Prin el zeul se prive?te ?i se bucur? de priveli?tea chipului s?u. Aceast? bucurie, convertit? în dragoste de sine, na?te ego-ul uman. Din perspectiva sa, omul se constat? îns? ca alter-egou al divinului, dar unul perisabil, trec?tor, muritor. ?i atunci începe s? aspire la perfec?ionarea zeiasc? încât s? devin? asemenea, s? ob?in? nemurirea. Exacerbarea preocup?rii pentru egou face din el un egoist. Egoismul nu este o nonvaloare etic?, ci un imbold ontic, for?? motivatoare a devenirii. Dragostea de sine îl face s? se pre?uiasc? ?i s? fie responsabil pentru fiin?a sa. ?i având grij? de sine are grij? de cum arat? ?i cum se p?streaz? chipul lui Dumnezeu. Acest egoism e o misie divin? care îl împinge s? reia Devenirea în sens invers. De aceea sinuciderea e blamat? ca antivaloare! Pentru atingerea nemuririi, în trupescul s?u omul î?i caut? des?vâr?irea, urcând scara c?tre divinitate. În acest mod, prin om, divinul, dup? ce s-a cunoscut sub înf??i?area chipului uman, se întoarce în sine nu ca persoan? trinitar?, ci ca Fiin?a Unic? ce ?i-a explorat fa?eta sa tridimensional?.
Cunoa?terea uman? este invers? autocunoa?terii divine. Dumnezeul-Cuvânt, prin rostire, iese din sine spre a-?i vedea chipul (autocunoa?te) în odiseea Crea?iei. Omul este chipul divin care, prin cunoa?tere, lucreaz? asupra sie?i întru des?vîr?ire spre a atinge perfec?iunea nemuririi. Metaforic, am putea spune c? omul, în aceast? des?vâr?ire cunosc?toare, î?i m?nânc? continuu trupul pân? r?mâne numai cap ?i apoi minte. Dac? Dumnezeu în autocontemplarea sa se dezv?luie, omul în cunoa?terea lumii caut? esen?a divin? – spiritul, adic? se duhovnice?te, spiritualizeaz?. Prin trup omul se poate semnifica drept existen?? distinct?, poate vorbi cu sine ?i cu alte trupuri spre a-?i ergonomiza mediul existen?ial, se constat? (m?soar?) în ce faz? a des?vâr?irii se afl? ?i se corecteaz?, privindu-se în oglinda celorlal?i. Dar, mai ales, se transmite urma?ilor, d?ruindu-li-se cu toate achizi?iile sale (fenotipii) în gena acestora încât ei s? continuie urcu?ul des?vâr?irii de pe treapta pe care el a ajuns. Probabil, tocmai datorit? acestei zestre de duhovnicie, primite de la p?rin?i, li se spune, la na?tere, pruncilor c? sunt ni?te îngeri. În procesul cre?terii ?i maturiz?rii pruncul acumuleaz? stric?ciunea (morbiditatea) mediului existen?ial care îl face perisabil. Procrearea nu este doar un mijloc de supravie?uire, ci ?i o cale a continuei în?l??ri întru des?vâr?ire din condi?ia de muritor. ?i poate c?, de fapt, aceasta este metafora Turnului Babel! Dumnezeu a încurcat limbile pentru c? omul alesese o cale gre?it?, exterioar? fiin?ei de a se în?l?a la El. Calea corect? era s? lucreze asupra propriei fiin?e ?i s? o perfec?ioneze întru dumnezeire. În cer nu se poate ajunge în “echipamentul” de p?mântean, ci ca zeu (sfânt).
Experimentul cu Christos se pare c? nu a fost tocmai reu?it, dac? mai este nevoie de o reîntoarcere a lui Mesia. Pentru mul?i, cuvântul ce purcede din Dumnezeu r?sun? înc? în pustiu ca un ecou ce , într-o zi, va fi auzit ?i va începe, asemenea fugii din Egipt, era ie?irii din iadul p?mântean. În sensul metaforei biblice iadul nu exist?. El exprim? starea noastr? de neputin?? de a ne în?l?a, pe durata unei vie?i terrane, la Cuvântul divin. Aceast? neputin?? face ca via?a noastr? actual? s? fie asemenea unei ape st?tute în care b?ltim ?i unde se acumuleaz? putreziciunea stric?ciunii noastre de muritori. Ne transmitem genetic urma?ilor în?l?imea la care, ca individ, fiecare am ajuns ?i ducem cu noi putreziciunea în moarte. Murirea este modalitatea de asanare uman? a mediului s?u, un fel de autoecologizare. Genera?ie de genera?ie, primind de la înainta?i mai mult? în?l?are ne ridic?m, p?strând din ce în ce mai pu?in? stric?ciune. Aceasta înseamn? c?, pe m?sura devenirii întru des?vâr?ire, ajungem s? fim mai longevivi ?i trupe?te. Durata individual? a vie?ii p?mântene e un indicator important al nivelului de evolu?ie a umanit??ii. S? nu uit?m c?, potrivit Bibliei, a existat o epoc? în care omul tr?ia aproape un mileniu. Cei care mor mai devreme au acumulat rapid prea mult? stric?ciune, posed? ceva care ar m?ri prin tr?ire putreziciunea lumii ori ceva ce nu trebuie alterat de stric?ciune.
Crucificarea lui Iisus deschide perspectiva interpretativ? c? trupul este ?i instrument al purific?rii spirituale prin p?timire. El este cel care se ded? ispitelor ?i prin el omul p?c?tuie?te. Deci, tot prin trup el trebuie s? se elibereze, vindece de r?u. L?sându-se crucificat, Iisus s-a eliberat de stric?ciunea trupeasc? (condi?ia de muritor) prin preluarea ei de c?tre osânditorii s?i – vinov??ia. Acest fapt i-a permis în?l?area ?i cu trup la cer, celorlal?i r?mânându-le vina. Din ea se va na?te sentimentul smereniei – în?elegere a condi?iei de fiin?? imperfect? prin raportare la perfec?iunea divin?, ce va stimula lucrarea asupra sie?i spre a elimina stric?ciunea trupeasc?. În acest mod, urma?ii s?i vor veni (na?te) ?i vor tr?i într-un mediu din ce în ce mai steril, vor acumula mai pu?in? stric?ciune ?i î?i vor prelungi vie?uirea trupeasc?
Ce nu poate lua devenirea în trecerea ei este Cuvântul pentru c? el este îns??i Devenirea. Iisus spune: „Cerul ?i p?mântul vor trece, dar cuvântul meu nu va trece.” Fiecare rostire de sine este o secven??, o ipostaz? a Cuvântului pe calea întrup?rii sale. Materialitatea (întruchiparea) acestor rostiri iese din oglinda devenirii, dar semnifica?ia lor r?mâne ca arhetipuri informa?ionale –spirite, care, în secven?ialitatea lor spa?io-temporal?, p?streaz? întreaga poten?? germinatoare a cuvântului. Aceste entit??i spirituale sunt locuitorii acelei Împ?r??ii a lui Dumnezeu, pomenite în Biblie. Fiecare are identitatea unei litere în infinitatea alfabetului ce scrie Marea Carte a Facerii – Împ?r??ia, adic? însu?i Spiritul ori la fel de bine spus Cuvântul. Probabil, tocmai asta ne transmite Christos când spune: “Cuvintele mele sunt duh ?i ele sunt via??.“ Aceasta s? fie, Doamne, nemurirea omului?
S? nu fi interpretat noi suficient de atent pân? acum ceea ce ai vrut s? ne spui prin “plinirea vremii”? Dac? Tu e?ti vremea, s? Te imagin?m asemenea unui vas ce se umple cu devenirea Cuvântului? Iar marginile vasului s? reprezinte limita expansiunii universului nostru, când devenirea se va opri ?i atunci imaginea noastr? trupeasc? va înghe?a în reflectarea ei, ceea ce ar semnifica c? ?i trupe?te am putea deveni nemuritori? ?i c? tocmai asta ar putea s? semnifice în?l?area Fiului la cer cu trup? Din aceast? perspectiv? rela?ia omului, ca fiin?? finit?, cu Tine – Fiin?a infinit? devine posibil?. Tu, de fapt, con vie?uie?ti cu noi ?i prin noi, oamenii! Limbile p?mântului ?i vorbitorii lor sunt secven?e ale întrup?rii rostirii Tale – Cuvântul ce se exprim? fiin?ator pe sine, privit frac?ionat în anumite spa?io-temporalit??i. De la Începuturi, Tu, tot timpul, ai fost prezent printre noi prin isolite teofanii, ne-ai vorbit prin profe?i ori chiar direct. Le-ai cerut lui Adam ?i Evei, prin viu grai, s? creasc?, s? se înmul?easc?, s? umple p?mântul ?i s?-l st?pâneasc?, iar mai apoi i-ai explicat primului om la ce s? se a?tepte dac? va mânca din Pomul Cunoa?terii. I Te-ai adrest lui Noe, spunându-i s? construiasc? arca fiindc? va veni potopul. L-ai îndemnat pe Avraam s? porneasc? spre ?ara F?g?duin?ei ?i, sub înf??i?are de simplu drume?, l-ai anun?at c? o s? aib? un copil, apoi i-ai încercat credin?a, cerându-i s? ?i-l jertfeasc?. Când ai v?zut c? omul tr?itor în f?r?delege nu mai deosebea binele de r?u, i-ai dictat lui Moise Legea dup? care s? se orienteze spre a nu se pierde sub ispita p?catului. Pentru a-i recupera pe oameni de pe calea pierzaniei, sub chipul lui Iisus, l-ai trimis pe Fiul s? le aduc?, prin cuvânt (predic?), înv???tura Ta de mântuire.
Omul Te uitase ?i sl?bise ori chiar se întrerupsese comunicarea cu Tine, ap?ruse o discontinuitate în procesualitatea devenirii Cuvîntului, existând riscul unei fractur?ri în ordinea lumii. Pierzând leg?tura cu Tine, Cuvântul nu mai rezona cu întruparea sa. Prin f?ptuirile sale, omul putea provoca haos în ordinea Ta, modificând vibra?ia Cuvântului ?i îns??i sensul Devenirii. F?r? modelul Fiin?ei, lucrarea cuvântului asupra sa pentru împlinirea des?vâr?irii nu mai era posibil? ?i f?r? ea nici întoarcerea la sine a Cuvântului, nemairealizându-se închiderea ciclului. Aceast? circularitate a fost formulat? ca lege universal? de c?tre compatriotul ?tefan Odobleja în a sa psihologie consonantist? ?i pe ea se întemeiaz? cibernetica. Vasul T?u, Doamne, s-ar fi umplut cu o fals?, distorsionat? crea?ie, care l-ar fi putut deforma. Cuvântul întrupat nu s-ar mai fi putut spiritualiza ?i atunci în locul vie?ii s-ar fi instaurat ve?nicia mor?ii prin domina?ia materialit??ii asupra spiritului. Universul ar fi devenit o for?? oarb?, lipsit? de con?tien?? ?i iubire, ce ar fi lucrat distructiv în interiorul s?u, dar ?i în afar?, perturbând ori chiar periclitând întregul Cosmos, îns??i Fiin?a, prin instituirea unui ontos lipsit de gnosos – o dezordine infinit? agresiv? ?i distructiv?.
Euharistia, refacerea leg?turii teogenetice reprezenta solu?ia salvatoare. Aceasta a fost misiunea Fiului – Cuvântul Întrupat în p?mânteanul Iisus trimis s? dialogheze cu celelalte întrup?ri, aflate pe calea pierderii con?tien?ei Tale. Duhul cuvântului lucr?tor în om trebuia luminat astfel încât construc?ia intern? a trupescului s? se realizeze, potrivit modelului Fiului, întru asem?narea cu Tine. Exemplul s?u de vie?uire p?mântean?, p?timirea, sacrificiul, învierea ?i în?l?area au fost c?ile pentru refacerea rezonan?ei interne a rostirii spre atingerea consonan?ei. El nu a mai venit cu o alt? Lege, deoarece aceasta exista, ci a venit cu înv???turi despre cum s? fie împlinit? voin?a divin?, astfel încât omul s? tr?iasc? în duhovnicia cuvântului, întocmai cum era el ca fiin??. Comunicarea dintre divinitate ?i om, o za ce risca s? se rup?, întrerupând lan?ul Devenirii, trebuia s? transgreseze în cuminecare – identificare în duhovnicia (spiritualitatea) cuvântului. La nivelul trupescului aceast? identificare era posibil? numai prin iubirea între chipuri, care s?-l determine pe om s?-?i doreasc? s? devin? asemenea Fiului. Prin Iisus i se oferea un model vizibil, accesibil cu care p?rea posibil? unificarea. Împ?rt??irea trupescului p?mântean al Cuvîntului (omul) cu trupescul divin în Biseric? prin intermediul pîinii ?i a vinului, transfigurat? în planul rostirii era cuminecarea – atingerea comuniunii spirituale întru duhovnicie (sfin?enie). Liturghia, îns?, atingerea extazului mistic în cadrul audierii ei, ca modalitate de experimentare a tr?irii unei clipe de nemurire în trupul Fiului ?i impregnarea cu aceast? tr?ire reprezint? adev?rata cuminecare! Aceasta era calea mântuirii prin iubire – comuniunea pe orizontal? între semeni ?i cuminecarea pe vertical? cu divinitatea – calea crucii. Prin împ?rt??anie (trupul ?i sângele divin) ?i rug?ciune (vie?uire în duhovnicia rostirii cuvîntului), omul se îndreapt? cu trupul ?i spiritul s?u c?tre zeitate, tinde s? devin? asemenea ei întru autodes?vâr?ire. Prin cuvânt omul se împ?rt??e?te cu Tine, Doamne, ?i Tu cu el! Autodes?vâr?irea fiin?ial? prin umplerea trupescului fiec?ruia cu duhovnicie pân? la atingerea consonan?ei rezonatorii cu divinul este calea întoarcerii c?tre sine a Cuvântului. Numai cel înscris pe aceast? traectorie a devenirii va avea sentimentul plenitudinii ?i al fericirii!
Aceast? “plinire” înseamn? recuperarea firii omului, de care el s-a dezbr?cat prin neascultarea pove?ei Tale ?i a r?mas trupe?te gol, neap?rat în fa?a ispitelor. Sub presiunea acestora, trupescul cuvântului (materialitatea) tinde s? domine asupra duhovniciei. Satisfacerea poftelor trupe?ti îl împinge pe om c?tre l?comie. Pierzându-?i interesul pentru însu?irea în?elepciunii Tale din cuvânt, el nu se mai poart? ca un st?pân al lumii sale (supraveghetor impar?ial), ci ca un pr?d?tor. Nu cunoa?terea Ta e în centrul preocup?rilor sale, ci satisfacerea poftelor trupe?ti, aceasta semnificând o dec?dere a devenirii prin schimbarea polarit??ii fiin??rii de la teocentrism la egocentrism. ?i în loc s? se exprime ca un în?elept cump?tat, omul se manifest? ca un tiran nes??ios. El nu mai e cuvântul care zide?te, ci cuvântul care d?râm?, distruge, nu mai e în serviciul vie?ii, devenind un slujba? al mor?ii. Pentru ridicarea lui din condi?ia de acaparator la cea de fiin?? iubitoare a fost necesar celebrul îndemn cre?tin: „Ferici?i cei s?raci cu Duhul…”. Din p?cate, într-o lume dominat? de goana dup? înavu?ire ?i în care lumina în?elepciunii abia mai lic?rea i s-a dat o interpretare, în ton cu vremea, care f?cea apologia prostiei. În fond, for?a oprimatorului se baza tocmai pe naivitatea supusului, c?ruia trebuia s?-i oferi m?car perspectiva unei fericiri iluzorii. Poate c? sensul corect al interpret?rii ar fi: “Ferici?i cu Duhul cei s?raci…!” Cei care nu alearg? dup? boga?ii materiale, ci se încarc? cu în?elepciunea Duhului prin deslu?irea tainei Cuvântului în demersul ?tiin?ific, artistic, filozofic, teologic ?i în via?a lor anonim? de zi cu zi. Pentru c? cei care cultiv? în trupul lor duh, cultiv? dumnezeire, adic? via??. Pentru c? via?a înseamn? c?utarea Ta, Doamne, ?i identificare prin iubire. Cuvânt fiin??tor fiind, numai în m?sura în care rezon?m Te putem auzi ?i în?elege. ?i numai a?a, recunoscându-?i glasul, metafora turmei cu un p?stor cap?t? semnifica?ie ?i valoare. Turma o form?m noi, oamenii – rostiri rostitoare, iar p?stor ne e Cuvântul!
În c?utarea deslu?irii tainei Cuvântului rev?rsat? în limbajul s?u, omul modern a întemeiat un nou domeniu de medita?ie – filosofia limbajului. El a încercat s? l?mureasc? rela?ia dintre vorbitor ?i comunitatea lingvistic?, a fost preocupat de construc?ia unui limbaj care s? ofere claritate intui?iei ?i reflec?iei filozofice, formul?rii ipotezelor ?i teoriilor ?tiin?ifice, s? garanteze condi?ia de adev?r a aser?iunilor sale, a dorit s? descopere mecanismele naturale ale în?elegerii, înv???rii, comunic?rii. Confrunt?rile de p?reri pe t?râmul logicii, revolu?ionare pentru cunoa?terea ?i emanciparea uman? ?i cercetare – Frege, Carnap, Wittgenstein, Russell, Quine, Kripke, Grice etc au dus, îns?, la o înfund?tur? în sensul c? nu s-a mai putut face distinc?ie între propozi?iile adev?rate în virtutea semnifica?iei cuvintelor ce le compun ?i propozi?iile adev?rate în virtutea con?inutului lor empiric. Preocupa?i de acurate?ea formul?rilor filozofice (filozofia analitic?) prin integrarea rigorilor logico-matematice nu ?i-au mai dat seama c? prin demersul lor dizolvau, în fapt, filosoficul în ?tiin?ific (pozitivismul logic). Subaprecierea tradi?iei limbajului comun a dus la pierderea unor importante disponibilit??i ?i achizi?ii filozofice n?scute de limbajul ne?tiin?ific.
Teoriile descrip?iei, semnifica?iei, teoria cauzal? a referin?ei etc, oricât de controversate, au contribu?ii majore la elucidarea multora dintre aspectele amintite. In cazul unora explica?ia e bazat? pe vorbitor sau pe ascult?tor, iar la altele referin?a e dependent? de rela?ia vorbitor – mediu fizic ?i social, nu de repertoriul mental al vorbitorului, referentul fiind împrumutat dintr-un lan? de întrebuin??ri ale numelui. Dar, pentru demersul meu, interes aparte prezint?, îns?, preocup?rile pentru investigarea raportului limbaj – mental. Abordarea davidsonian? (Donald Davidson) se pare c? face trecerea c?tre o filozofie a mentalului, aducând în prim plan, dup? unele p?reri, monismul anomal, fiecare stare mental? fiind în?eleas? ca o stare fizic? a creierului. Cum acestea nu se supun unor legi deterministe, spre a putea fi prezise, problemele semnifica?iei, inten?ionalit??ii, adev?rului nu pot fi explicate decât împreun?, proiectul s?u evoluând dinspre semantic? c?tre hermeneutic?. Sensul nu mai e o entitate corespunz?toare enun?ului, ci o func?ie, rela?ie între limbaj, credin?e ?i ac?iuni. În cadrul holismului s?u no?iunea de adev?r este relativizat?, are mai mult un sens empiric (limbajul natural) nu logico-formal, fiind necesar? precizarea circumstan?elor de validare. El se plaseaz? între extreme minimale, formalismul s?u neimplicând o axiomatizare complet? a limbajului, iar empirismul se circumscrie unei naturaliz?ri a adev?rului ce nu ignor? îns? criteriile logice. Deoarece nu poate cunoa?te mentalul receptorului, introduce principiul carit??ii, bazat pe prezum?ia c? acesta are în comun anumite credin?e elementare cu vorbitorul. Inteligibilitatea ?i interpretarea sunt posibile datorit? unei regularit??i în rela?ia gândire – limbaj – ac?iune, ceea ce sugereaz? un apriorism holistic. Acest fundal de inteligibilitate suprapus peste ordinea spa?io-temporal? face posibil actul de interpretare.
Un pas mai departe în clarificarea rela?iei mental – limbaj l-a reprezentat teoria gramaticii generative a lui Noam Chomski. El încearc? s? explice capacitatea vorbitorilor de a produce ?i în?elege o poten?ial? infinitate de propozi?ii noi, bazându-se pe presupunerea existen?ei unei gramatici internalizate; un mecanism ce permite interpretarea semantico-fonologic? a oric?rei propozi?ii într-o limb?. Capacitatea lingvistic? a oric?rui individ e parte a zestrei genetice, e un fel de instinct lingvistic înn?scut. Potrivit unor exege?i ai s?i, limbajul e c?utat sub aspectul unor “universalii formale” în structurile cognitive. Exist? interdependen?? între limbaj ?i cogni?ie, afectele uneia decantându-se ?i asupra celeilalte. Aceast? cunoa?tere tacit?, incon?tient? a gramaticii – structura unei limbi (sintax?) reprezint? competen?a vorbitorului. Folosirea corect? a limbii într-un context comunica?ional o nume?te performan??. Plecând de la faptul c? gramatica oric?rei limbi e un ansamblu limitat de reguli, pe care oricine din afara ei le poate înv??a ?i de la existen?a unor propozi?ii nucleu construie?te un model standard generalizat al gramaticii. Rolul ei este de a explica mecanismul intim al producerii propozi?iilor. Concluzia la care ajunge el este îns? r?sturnat? – ordinea min?ii induce ordinea limbajului, cuvântul ziditor ap?rând mai degrab? ca un derivat.
Aceast? gramatic? are trei componente: sintaxa, care cuprinde mecanismele prin care structura de adâncime (con?inutul gândirii) e scoas? la suprafa?? (exprimat? în forma verbal?) ?i supupus? interpret?rii, putând fi generate un num?r infinit de aser?iuni; semantica, prin care se realizeaz? interpretarea modelului sintactic; fonologia, ansamblul de reguli ce traduc complexul sintactico-semantic în secven?e sonore.
Perspectiva antropoteist? se înscrie în prelungirea acestor abord?ri, rea?ezând rela?ia potrivit firescului ei. Cuvântul primordial întemeietor are o ordine intern?, o estetic? aprioric? conform c?reia el se dezv?luie, de?irându-se ca firul de a?? dintr-o împletitur?. Aceast? împletitur? secret? a lui (misterul) e logica, iar de?irarea e logosul. Cuvânt întrupat sub form? de creier, mintea omului e de?in?toare a acestei estetici apriorice a cuvântului. Fiecare om are mintea structurat? conform aceleea?i împletituri, e de?in?tor a unei logici comune universale ce descinde în minte din codul genetic unic. Omul se comport? ca un aparat fonator (rezonator) care, prin rostire (verbalizare, scriere, gestic?), emite în afara sa aspecte, secven?e ale acestei ordini. Ceilal?i semeni, având aceea?i structur? mental? (ordine a cuvântului), rezoneaz? la aceast? emisie, o recunoa?te ca a sa prin decriptare sub forma unor aparente conven?ii unanim acceptate. Aceast? emisie-recep?ie a semanticii (esteticii) mentale a cuvântului pe un suport energetic, configurat? sub forma unor propozi?ii, aser?iuni logice, o numesc logos gnostic sau gând, idee. Ca obiect mental (energie ?i informa?ie), el este întemeietor, fiin?ator prin f?ptuire uman? a unor obiecte materiale. Exemplu, cuvântul ?i entitatea “pas?re” (avia) sunt crea?ie, autodezv?luire, de?irare a Cuvântului primordial anterioar?, ?i tocmai prin asta inferioar? în succesiunea devenirii, omului. Având în vedere c? tot ce preexist? anterior fiin??rii sale, întreaga ontologie (lume) este depozitat în gena omului, potrivit cunoscutei rela?ii ontogenie – filogenie. El decodific?, conform logicii sale interne care e logica universal?, expresia “pas?re” ?i î?i reprezint? acest logos sub forma unui obiect mental mai greu decît aerul pe care îl roste?te “avion”. Formulat într-un concept-defini?ie (logosul), aceast? idee este decriptat? de c?tre semeni. Ulterior, din obiect mental, devenit sens comun, împreun? îl transform? în obiect material cu care zboar? precum o pas?re.
În împletitura sa (creierul) preexist? ?i alte obiecte mentale ce nu au în spa?io-temporalitatea înconjur?toare coresponden?? ontic? pe care le numim abstrac?ii ?i pe care omul le actualizeaz?, dându-le semnifica?ie ori materialitate în diferite contexte existen?iale. Ajuns la cap?tul crea?iei, fanie a divinului, el nu mai creaz? în sensul Devenirii, ci doar descoper? în sine crea?ia prin elemente arhetipale ale ei pe care le obiectualizeaz? în arte facte materiale ?i culturale. Ceea ce nu eviden?iaz? omul prin cuvânt, de?i are prezen?? ontic? în ne?tiutul s?u, nu exist? pentru om. De aici celebrul îndemn: “Cunoa?te-te pe tine însu?i!” Singura sa crea?ie, ca autodezv?luire de sine, e procrea?ia. Dup? ce, prin om, Dumnezeu ?i-a vizualizat chipul, încheindu-se Devenirea, rostul omului este acela de a-L duce pe Dumnezeu c?tre sine, spre Începuturi. Aceasta presupune parcurgerea devenirii în sens invers prin lucrare asupra sie?i. Devenirea e acum o continu? cunoa?tere de sine a omului prin care afl? cum e lumea – odiseea divin? autodezv?luitoare în Crea?ie ?i se impregneaz? cu ea, des?vâr?indu-se continuu. Autodes?vâr?irea, prin cunoa?terea uman? de sine (reipostaziere a cuvântului), reface în sens invers travaliul divin al autocontempl?rii. Numai c? acum divinul nu mai creaz?, ci doar se recupereaz?, prin cunoa?terea de sine (îns??i Crea?ia) a omului, ca divinitate. E ca ?i cum omul s-ar întoarce în copil?ria sa! Pe drumul acesta al întoarcerii, omul nu mai e incon?tientul divin ce î?i c?uta chipul, ci con?tiin?? de sine a divinit??ii. Scara pe care Dumnezeu coborâse întru om spre a-?i vedea chipul, omul (chipul divin) o urc? în sens invers ?i în acest urcu? imaginea sa de muritor se destrupeaz? întru Spirit. Cuvânt rostitor de sine, el se reîntoarce în Cuvânt. Dialectica devenirii e aceast? continu? ciclicitate a coborârii divinului în om ?i a urc?rii umanului în divin. Coborâ?ul ca divinitate ?i urcu?ul ca om, prin cuvânt, a sc?rii devenirii îl numesc antropoteism!