Omul sub povara veșniciei sale (din lucrarea Antropoteism)

de | 15 noiembrie 2018

Demersul investigării umanului nu este, în expresia sa cea mai profundă, altceva decât o îndrăzneaţă incursiune în veşnicia timpului uman. Afirmaţia pare şocantă dacă avem în vedere finitudinea şi efemeritatea aparente ale fiinţei umane, existenţa sa sub spectrul morţii. Mai ales dacă înţelegem moartea drept o ieşire din comuniune, o rupere de lume şi neantizare în sens de nonexistenţă. Cum nimeni nu vrea să moară, ne petrecem generaţie după generaţie sub această himeră a veşniciei inaccesibile, imensă povară ce ne înnegurează zilele. Fiinţa umană pare o tragică existenţă, care se tot caută, autoconstruindu-se în încercarea de evadare din abisul nimicniciei, sprijinindu-se pe nădejdea în veşnicie; până atinge nivelul de înţelepciune să poată accepta că “aici”, ca individ, fiecare suntem însufleţire într-un fragment de spaţio-temporalitate, iar „dincolo” devenim duh în spaţialitatea teo-cosmică, spiritualitate (raţionalitate iubitoare) aptă să perceapă Totul. Pentru aceasta e necesară, însă, înţelegerea lui Dumnezeu, a omului şi a morţii din perspectivă antropoteistă.
Un bun temei pentru intrarea în respectiva stare de graţie îl poate reprezenta antropologia teologică a părintelui Dumitru Stăniloaie, cel care măsoară timpul între chemarea lui Dumnezeu, adresată omului şi răspunsul acestuia. “Chemarea” ar putea fi momentul începerii Genezei, iar „răspunsul” desăvârşirea fiinţei umane prin reidentificare şi contopire în divinitate. Se poate vorbi de o perspectivă a antropologicului divin în care zeul iese din sine sub înfăţişare umană. E stare a sa de graviditate, al cărei Început este Cuvântul, pentru că acesta a fost mai întâi şi Cuvântul era Dumnezeu, care prin el porneşte creaţia (faza de concepţie). Există, deci, un timp de gestaţie al divinităţii în care se des tăinuie prin cuvântul rostitor, ce rostuieşte lumea până când aceasta se ipostaziază potrivit chipului său şi devine om. Este veritabila Teologie prin care Theos Logos (Rostirea Divină) procrează, în sens de fiinţare, prin vorbirea despre sine (autocunoaştere germinativă). Există şi un timp al omului – ecou al timpului divin din care s-a născut şi în care, cuvântul umanizat, lucrează asupra sieşi, respectiv asupra creaţiei, desăvârşind-o încât devine asemenea divinului şi se întoarce dinspre om, aducând cu sine geneza înapoi, care este Sfârşitul. Universul nu-i decât o Devenire a divinului spre om şi a omului către divin, la capătul căreia Sfârşitul (Omega) se unifică cu Începutul (Alfa) în veşnicie, Dumnezeu recunoscându-se în om, iar acesta, ca Fiu, redevenind parte a Trinităţii.
Timpul lui Dumnezeu precede, însă, şi include timpul omului, fiind atotcuprinzător. Începutul său corespunde stării în care Dumnezeu e fiinţare în nefiinţă şi nefiinţă fiinţătoare în teo-cosmicitatea sa. Acest început este atât de îndepărtat încât prin fereastra umanului nici măcar nu poate fi imaginat. Respectiva stare ar putea corespunde cristalului cu o infinitate de feţe.
Ipostaza Fiinţei în faţeta noastră spaţio-temporală e Cuvîntul Întemeietor, ce conţine în sine Trinitatea, compusă din Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Din latinescul conventum el înseamnă comuniune, ce ar putea fi a celor trei în Unu, împreună formând o unitate perihoreză (întrepătrundere), apropriatoare (aparţinătoare una celorlalte) şi intersubiectivă (intracomucaţională); este spaţio-temporalitatea pe care o numim univers şi în care este adusă pe lume fiinţa umană. Dacă, raportat la Tot, Trinitatea poate fi imaginată drept uterul divin acest univers, în faza genetică, poate fi apreciat drept fătul uman, care, după o gestaţie de şase zile, devine prunc. Întreaga Facere nu este altceva decât naştere a pruncului. După naştere universul poate fi privit ca o lume a antroposului – fiinţare a umanului.
Iisus ne spune: „Să nu căutaţi la dreapta şi la stînga. Împărăţia este în voi!” Deci, universul este însuşi Omul, dacă avem în vedere că el descinde din Cuvînt şi cuvîntul este în om. Şi, mergând mai departe cu logica: Dumnezeu e Cuvânt; omul e cuvânt. În concluzie, Cel care cuvântează e divin! Pentru că această lume e zidită prin Cuvânt, persoana rostitoare are rol determinant în fizionomia ei. Ne-o putem imagina drept un poem care se creează pe măsură ce se rosteşte. Mai întâi, în cadrul Genezei, e conceput trupul omului – cerul, pămîntul, apa vieţuitoarele, lumina etc şi apoi, potrivit chipului Trinităţii, e desăvârşit şi capul (stăpânul) în a şasea zi, după care zeul se odihneşte ca după o naştere.
În acel stadiu omul-prunc era, însă, numai un embrion al Devenirii, poseda atributele trinitare doar ca potenţă, în realitate fiind imagine iconică divină după care să se orienteze evoluţia în întemeierea lumii tridimensionale. Rămânând în sfera metaforei biblice, pentru a se manifesta ca stăpân al lumii, cum era predestinat, Adam trebuia să se manifeste şi ca lucrător, ordonator, gospodar al universului, care era un antropos, adică el însuşi. Contaminaţi de literar ne putem gândi că uni-vers poate semnifica o anumită ordonare vibratorie a cuvântului cu o estetică specifică. Ca stăpân al lumii, omul era capul ce avea responsabilitatea trupului său. În starea paradisiacă, însă, capul nu poseda cunoaşterea necesară îngrijirii trupului. El era om şi nu zeu tocmai pentru că îi lipsea cunoaşterea. Fără ea, Adam rămânea o fiinţă imperfectă, dar, chip divin, conţinea în sine perfecţiunea ca devenire. Abia după ce muşcă din măr şi îşi activează latenţa cunoaşterii, inhibată în sine, ia act de existenţa sa, căpătând conştienţa demnităţii şi misiei sale de propriu stăpân al său şi al lumii. Poate că sub această perspectivă ar merita să fie revalorizat de către creştinism mitul originar!
Erezia lui Adam – tăiere a cordonului ombilical, e adevăratul moment al începerii timpului omului, deoarece, în existenţa sa paradisiacă, el trăia în rai asemenea unui animal cuvântător în grădina zoologică. Momentul său de nesmerenie marchează împingerea cosmologiei umanului pe calea antropologizării, apariţiei omului pământean. După alungare şi decădere el devine, în fapt, Dumnezeul ce se caută în afara sa şi în această căutare se împlineşte ca Om prin cunoaştere, iubire şi făptuire, forţând Geneza să se autodesăvârşească. Avea nevoie de un impuls de pornire, care l-a reprezentat decăderea sa în murire. Numai murind putea preţui nemurirea, fiind astfel motivat să lupte pentru recuperarea ei. Poate că acesta e big bangul adevăratei Faceri, ce dă măsura divinităţii omului – demiurgia lui de a porni o Devenire în cadrul căreia să prefacă moartea în nemurire. Omul postadamic nu e un Ghilgameş care îşi caută nemurirea, ci e un Sisif, un Prometeu, un Ulise care şi-o construieşte după capul său şi cu mijloacele la îndemână.
Devenit, ca individ, fiinţă muritoare el nu îşi pierde nemurirea, cum se crede, ci şi-o transferă asupra unei fiinţe generice, pe care o întemeiază prin iubire şi actul procreării – specia umană. De acum murirea omului-individ se transferă în nemurirea omului-colectiv. Ca persoană, ajuns omul care face oameni, posedând conştienţă şi putând comunica, întemeiază comuniunea între semeni. În această stare indivizii încep să-şi fie suficienţi sieşi, legătura interumană înlocuind-o, treptat, pe cea cu divinitatea. Iubirea între semeni primează asupra iubirii pentru Dumnezeu, care involuează în uitare. Cu această infirmitate a muritorului, individul nu mai reuşeşte să privească în adîncurile sufletului, fereastră spre transcendenţă şi se lasă robit de ispitele de suprafaţă ale trupului. Această uitare duce şi la o îndepărtare de legile divinului, la sporirea liber arbitrului şi voluntarismului în manifestările umanului, ceea ce înseamnă păcătuire. El e tot mai puţin ghidat de revelaţia divină, făptuirile sale fiind rezultantă a încercărilor şi erorilor se întorc deseori împotriva sa, lumea în care trăieşte semănând uneori cu un iad. Această bâjbâială, ca stare de supravieţuire sub spectrul reuşitelor şi eşecului, este pătimirea.
Deşi e un proces de maturizare a umanului, creaţia urmând calea stăpânului ei – omul muritor, datorită abaterilor acestuia de la ordinea divină, tinde să iasă de pe traseu. Acest fapt determină cunoscutele intervenţii corective şi restauratoare ale divinului, prin persoane revelate (Noe, Abraham, Moise) în timpul adamic – potopul, fuga din Egipt, traversarea deşertului şi a mării, Sodoma şi Gomora etc. Respectiva perioadă o putem numi epoca copilăriei umanităţii, în care urmaşul lui Adam, autodemonizat, duce lumea şi pe sine spre pierzanie. Omul viitorului, însă, avea nevoie de acest purgatoriu al osândei, nesiguranţei şi incertitudinii, trebuia să treacă marele test al învingerii demonului din sine spre a se căli pentru bătăliile care îl aşteptau. În cadrul lor, pe lângă nemurire, trebuia să ştie şi să poată să-şi recupereze şi celelalte demnităţi pierdute – dreptul de a împărăţi asupra creaţiei, fiinţa euharistică, potenţa profetică etc.
Actualmente ne trăim vremea timpului christic, începută prin venirea lui Mesia, însăşi Fiul – parte a Trinităţii, pe Pământ. Chip al Domnului, purtăm încastrată în fiecare, amprenta poruncii de a deveni asemenea Tatălui, adică Dumnezeu. Deşi noi uitaserăm de El, cele trei persoane (Trinitatea) au lucrat, însă, neştiut în sufletul nostru. Moştenirea paternă ne-a hrănit neliniştea creativă, expresie a dorului de absolut. Fiul, ipostaza cea mai apropiată firii noastre de pământeni, iese din mister şi coboară printre noi, aducându-ne ca mântuire Duhul cel dătător de sfinţenie. Se dorea a fi o vreme a împăcării şi recuperării fiinţei pământene, care se îndrepta spre pierzanie ca urmare a înrădăcinării nedreptăţii, egoismului, răului şi păcatului în abisurile fiinţei sale. Omul, însă, nu îl recunoaşte, ia învăţăturile şi îndemnurile sale drept erezii, nu crede în posibilitatea promisiunilor Fiului şi îl crucifică. Abia moartea, învierea şi înălţarea sa la cer aduc lumina trezirii conştiinţei care îi permite să-şi vadă starea de nelegiuire în care trăia. Chenoza christică abia după plecarea sa începe să lucreze, cuvântul şi modelul său bântuie ca o stafie lumea răscolind-o, se ridică din adormire cunoaşterea de Dumnezeu care infiripă comunităţi bisericeşti, născându-se mişcarea de înnoire spirtuală numită creştinism. Antroposul profanat se încarcă cu histologie (sacralitate), făcând adevăratul salt din “a fi” pe cont propriu, prin mijloace prădalnice, în „a şti” şi omul începe să lucreze nu numai asupra exteriorului, unde îşi construia propria lume, ci şi asupra interiorului, a sinelui. Forţa Cuvântului Întrupat determină schimbări radicale pe traseul cunoaştere – comunicare – comunitate, refăcându-se treptat lanţul comuniunii cu divinitatea. Primind energii noi începe să se elibereze de malformaţiile şi escrescenţele de pe fiinţa sa în vremea uitării. Modelul christic acţionează mântuitor, omul regăsind uşor, uşor, drumul sfinţeniei, fiind astfel deblocat fluxul veritabilei geneze inspirate de divinitate.
Dacă lui Adam i se dăruise raiul, omului noii ere îi este dăruită Biserica, ce semnifică amintirea trupului lui Christos, devenit taină a euharistiei în cadrul căreia se împărtăşeşte simbolic pe sine drept hrană sacră sub forma pâinii şi a vinului mântuirii. Prin el omenirea îşi depăşeşte timpul decăzut, iese din era Berbecului, al cărei ultim sacrificiu fusese Mielul divin şi intră în era Peştilor. Comunităţile creştine, pe lângă semnul crucii, folosesc acum drept simbol al recunoaşterii între ele şi al recunoştiinţei peştele. Simplă coincidenţă sau nu, în limba greacă peştelui i se spune ICHTHYS, iniţialele de la Iesous Christos,Theon Yios Soter – Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu Salvator.
Cum durata unei ere astrologice este evaluată la circa 2160 de ani, înseamnă că omenirea se află în preajma intrării în era zodiei următoare – a Vărsătorului. Pentru că începutul fiecăreia dintre cele anterioare a fost marcat de trimiterea unui sol divin, se aşteaptă venirea Noului Mesia, Maitreya – în buddhism ori Kalki – în hinduism. De ce e nevoie de această Venire? Pentru că acum noi, oamenii, suntem o puzderie de scântei împrăştiate şi probabil avem nevoie de ajutor din afară pentru a reface Focul, înţeles ca sacralitate. Fiecare, ca individ, suntem o amprentă genetică de natură energo-informaţională, ce ne diferenţiază şi ne conferă identitate. Pe măsura devenirii, această energie personală se converteşte în iubire, iar informaţia se concentrează către cunoaşterea divinului, a Unicului. Posedând într-o zi aceeaşi energie şi aceeaşi informaţie, practic, ne unificăm între noi, ne demultiplicăm către unu – iubirea în Dumnezeu sau Dumnezeu iubitor. Nu ştim care este prima eră, de Început, spre a ne da seama cât mai avem până vom reveni la ea, adică la origini. Probabil va mai fi nevoie de o altă eră în care să ne reconstruim ca hermafroditate pentru că, fiinţe dumnezeieşti fiind, nu vom mai avea nevoie de sexualitate spre a ne salva nemurirea. Redevenim zeu numai atunci când vom face saltul de la procreaţie, specifică biosului şi implicit omului, la creaţie de sine. Viaţa, ca spirit, presupune dispariţia, autodizolvarea prin devenire a biosului în nous.
Spiritualitatea asiatică, mai cu seamă hinduismul, concepe lumea drept o succesiune de cicluri, fiecare cu durata de miliarde de ani. Creştinismul se opreşte asupra actualului ciclu, marcând un moment Alfa al Începutului – Geneza şi un altul Omega, al Sfârşitului – Apocalipsa. În cadrul său Dumnezeu iese din sine, crează lumea care, după ce parcurge o procesualitate a decăderii, păcătuiri şi mântuirii prin autopurificare, se întoarce la sine, reificându-se cu divinitate. Christos afirmă: „ Eu sunt cel dintâi şi cel de pe urmă“, precum şi “Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viaţă“. Într-o interpretare succintă, formularea însemnând că omul este mai întâi însufleţire pământeană, iar mai apoi, când se închide ciclul, prin trecerea sa “dincolo”, devine spirit creator de viaţă. Nimic altceva decât acelaşi Dumnezeu dătător din sine de însufleţire! Ceea ce poate însemna, deşi teologia creştină nu explicitează, recunoaşterea reîncarnării. Printr-o succesiune de reîncarnări omul, pe măsura desăvârşirii sale spirituale, devine Adamul de pe urmă etern şi dătător de viaţă într-o altă dimensiune, unde este Alfa al unui alt ciclu.
În Vechiul Testament durata lumii este limitată, evoluţia evenimentelor fiind determinată de relaţia lui Dumnezeu cu poporul său – evreii. Firul roşu al eshatologiei profeţilor nu e sfârşitul lumii, ci idea venirii lui Dumnezeu pe Pământ unde va întemeia Împărăţia Sa, o lume schimbată în cadrul căreia Israel va deţine poziţie privilegiată. Se vorbeşte despre olam hoze – “veacul de acum” şi olam haba – “veacul care vine”. Zeul revine să încheie cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou. Aceasta însemnând o înnoire a întregii creaţii, cer nou şi pământ nou, când se produce şi învierea morţilor. Moartea e o osândă şi ispăşire pentru păcatul originar şi nu duce la dispariţia omului. Sufletul său rătăceşte în Seol – sălaşul morţilor (loc al pierzaniei), unde umbrele răposaţilor tremură sub pămînt până la înviere, când vine Răscumpărătorul şi îi ridică din pulbere.
Acest moment al învierii, în care omul vede faţa lui Dumnezeu, e “ziua cea de pe urmă”, “vremea de apoi”, “ziua lui Dumnezeu” când, în urma judecăţii, unii vor merge la viaţă veşnică, alţii la ruşine veşnică. Actualul Cosmos e creat bun de către Dumnezeu, dar temporar e întunecat de păcat, războaie, răutăţi, nedreptate şi va fi restaurant “în acea zi”, ştiută numai de către Cel de Sus. Această zi, a Dumnezeului Savaot – restaurator sângeros cu sabia a ordinii, vine “ca focul topitorului şi leşia înălbitorului” pentru a primeni lumea. Atunci sângele păcătoşilor va curge la ospăţul mântuirii. Fiecare va trece prin faţa tribunalului sufletelor şi va vedea în ce măsură faptele sale concordă cu voinţa divină; acest lucru se mai face şi la fiecare Sabat – ziua întâlnirii cu Dumnezeu. Împărăţia lui Dumnezeu, una a păcii şi armoniei totale, când pustiul e prefăcut în rai şi pământul în grădină a Domnului, reprezintă viaţa veşnică viitoare, în ea moartea e abolită şi se realizează deplina comuniune a omului cu zeul.
În creştinism (Noul Testament), această a opta zi marchează a doua venire a lui Mesia. După ce s-a dus la Tatăl spre a găsi loc ucenicilor săi, el se reîntoarce pe pământ. Toţi morţii vor învia şi, după judecată, cei mântuiţi vor fi ridicaţi în văzduh la Dumnezeu unde vor rămâne veşnic. Acest moment va fi anunţat de o exacerbare a răului: începerea războiului iudaic, apariţia unor falşi messia şi profeţi mincinoşi, venirea Antihristului ce va dezlănţui teroarea împotriva Bisericii şi a drept credincioşilor şi apariţia pe cer a crucii – semnul Fiului Omului, stăpân al Împăraţiei fără sfârşit.
Omul modern şi cunoaşterea ştiinţifică folosesc timpul drept element fundamental, noţiune primară în formularea teoriilor şi ecuaţiilor matematice prin care încearcă să explice lumea. El rămâne, însă, o abstracţie greu de perceput şi definit, un reper la care ne raportăm în nesfârşita noastră călătorie prin infinit. Poate că timpul este însăşi Devenirea Totului în antropos şi are sens numai prin raportarea secvenţială la mişcare. Ori aparţine, exclusiv, subiectivităţii umane, e o însuşire transcendentă, intuiţie a simţului intern, o formă apriorică a sensibilităţii? Poate că lumea din afara mea are timp doar pentru că i-l confer eu, e o iluzie pe care o induc în secvenţa mea de devenire. El să fie celebra cenzură transcendentală, care îi bagă în ceaţă pe filozofi, teologi şi oameni de ştiinţă?
Există o multitudine de percepţii ale timpului – durată a evenimentului, măsură a schimbării, dimensiune a existentului, ordine de succesiune dependentă de poziţia şi starea observatorului, scurgere ireversibilă într-un singur sens etc. Toate gravitează în jurul a două accepţii cruciale: timpul universal, absolut al lui Newton şi timpul relativ al lui Einstein. Dacă, la primul, universul e un mecanism de ceasornic, ale cărui părţi se mişcă, la precizie matematică, după legi imuabile, în cazul celuilalt, timpul e relativ, iar trecut, prezent şi viitor sunt iluzii. Ambiguitatea timpului e dată nu numai de viteza deplasării observatorului, ci şi de gravitaţia care îl dilată. În preajma hipercorpurilor timpul se curbează potrivit modelului bilei pe membrana de cauciuc, iar în apropierea şi interiorul găurilor negre acesta devine atât de greoi încât apar limanuri temporale ori chiar îngheaţă, atingându-se starea de timp fără timp – eternitatea.
Relativitatea timpului ar putea fi explicată şi prin ceea ce s-a numit “efectul gemenilor”. Dacă un membru al perechii pleacă într-o călătorie şi se deplasează cu viteză apropiată de a luminii, la întoarcere cei doi vor avea vârste diferite. Asta înseamnă oare, Doamne, că dacă eu, geamănul Tău rămas pe pămînt, sunt muritor pentru că mă las dus în sensul expansiunii universului meu, veşnicia Ţi se trage de la faptul că, fiind entitate infinită, deformezi timpul şi pentru că Te deplasezi cu viteză hiperluminică în sensul invers Devenirii? Să însemne că întâlnirea noastră ar fi imposibilă dacă eu nu aş face saltul, prin moarte, din timpul meu în timpul Tău? Şi tocmai moartea să fie pentru noi, acum, acea maşină de călătorit în timp pe care o visează minţile cutezătoare? Pe planşetă acest vehicol e proiectat teoretic, presupune patru paşi în realizarea lui, dar în actualul stadiu tehnologia nu ne permite să facem decât primul pas. Când vom fi în stare, tehnologic, să îi facem şi pe ceilalţi trei, poate fiecare reprezentând o eră în evoluţie, vom fi în stare să învingem moartea şi vom ajunge la Tine prin forţe proprii. Până în acel stadiu, este posibil să evoluăm în cunoaştere, în asemenea grad, încât vom descoperi că nu mai avem nevoie de tehnologie pentru că fiecare suntem propriul vehicul temporal, dispunem de capacităţi înnăscute şi dobândite de care habar nu aveam. Nu tocmai acest prototip uman al viitorului este Iisus, pe care Tu ni L-ai trimis să ne fie modelul spre care să aspirăm? El îşi era propriul vehicol pe care a venit din viitor spre a ne face o demonstraţie pe sine despre ceea ce e moartea şi cum poate fi ea învinsă. Mântuirea prin iubire era setea de cunoaştere prin care ne apropiam de Tine. Ştia el, Protagoras, ce ştia când vorbea de “homo mensura”. Da, da, omul este măsura acestei deveniri şi poate că el este însuşi Timpul! Fiindcă acesta capătă semnificaţie şi are valoare numai raportat la om.
De aia să fi muşcat Adam din mărul cunoaşterii, pentru că altfel ar fi rămas un veşnic Adam, niciodată Tu? Tocmai cunoaşterea să fie cenzura pe care ai pus-o între noi, spre a ne obliga să evoluăm, depăşind-o pas cu pas şi îndumnezeindu-ne, astfel? Înseamnă că această îndumnezeire, prin cunoaştere şi spiritualizare în vehicolul nostru temporal, e adevărata naştere a Omului! Şi oare cum vom arăta noi în această maşină a călătoriei în timp, la fel ca acum în starea de dincolo de moarte? Păi, nu asta va însemna, cu adevărat, să fim stăpânii universului pe care ni l-ai creat Tu? Sau Noi, care, de fapt, suntem Tu în Devenire? Ceasornicul spre care priveşti spre a şti unde Te afli! Of, cât de antropoteist pot să gândesc!
Timpul rămâne, Doamne, cea mai tulburătoare problemă a existenţei şi întâlnirii noastre. El este cel care face posibilă coexistenţa noastră în devenire. Dificultăţile de natură ontică şi gnostică pe care le induce ţin de limitările posibilitaţilor noastre de reprezentare. Ce numim noi timp poate că este, în fapt, Devenirea. Viteza ei de scurgere dinspre big bang e viteza luminii. Ceea ce devine cu viteze mai mici, datorită concavităţii şi convexităţii spaţiale, se materializează, corporalizează. Ceea ce devine cu viteze superluminice (tahionice) se spiritualizează. Acolo, în comuniune, se atinge capătul acestei deveniri, când chipul divin din fiecare s-a desăvârşit, conformându-se până la identificare cu Arhetipul. Acolo, unde cosmogonia devine antropogonie nu omul e fiinţa muritoare, ci timpul moare topindu-se în veşnicie.
De aceea, problema scurgerii timpului ca fenomen obiectiv ar putea fi o falsă problemă. În secveţialitatea devenirii personale nu timpul se scurge, ci informaţia pe care noi o receptăm în secvenţa spaţială în care ne aflăm – “acum”. Informaţia care intră în conştient dă percepţia prezentului, informaţia primită în inconştient pe a trecutului, iar presiunea dinspre supraconştient crează aşteptarea viitorului. De aceea, divinitatea, care este supra-Eul, există pentru noi numai în viitor ca o aspiraţie (absorbţie?) a devenirii.
Când încercăm să ne reprezentăm timpul, fiecare operăm cu două modalităţi de delimitare în acest flux al devenirii. Realizăm o autopercepţie precisă: „Sunt cel de aici şi acum”, adică un punct pe spirala devenirii. Dar, totodată, operez şi o reprezentare a totalităţii punctelor înlănţuite în succesiune, la care, raportându-mă, mă configurează drept entitatea muritoare X. “Cel de aici şi acum” sunt unicitate atât de efemeră încât nu mă pot percepe şi nici măcar rosti în poziţia „aici” şi momentul „acum” pentru că simultan s-au întâmplat atât de multe în fracţia respectivă a existentului meu încât mi-e imposibil să le cuprind cu rapiditatea necesară. Am vârsta cuantei şi să pot face asta ar trebui să opresc, pentru o fracţiune, devenirea. Aflat într-un tren în mişcare, nu pot afirma niciodată, cu validarea de adevăr, că “Eu sunt aici şi acum”. Şi exact în situaţia aceasta ne aflăm, Terra, sistemul solar şi galaxia noastră sunt supervehiculele în mişcare pe care şi eu mă aflu. Această imagine a curgerii şi ireversibilităţii e valabilă numai pentru timpul absolut şi modelul universului bazat pe big bang, unde domneşte entropia. În cazul unui univers pulsatoriu (dilatare – comprimare) ireversibilitatea nu mai are sens.
Pentru a rezolva această insurmontabilitate ne-am creat un simţ intern, o intuiţie unificatoare ce înlănţuie această infinitate de “aici şi acum-uri”, la fel cum se înlănţuie cadrele (fotografiile) în derularea unui film, astfel încât să pot afirma cu o oarecare certitudine: „Eu sunt muritorul X”. În mod real eu nu sunt decât o cuantă ce se succede mereu alta, dar care se percepe drept segment de undă. În mare, cam aceasta ar putea fi problema relaţiei noastre, ca indivizi şi colectivitate, cu antroposul – spaţio-temporalitatea.
Prin această infinitate succesivă de “aici şi acum – uri” înlănţuite eu mă prefigurez ca entitate. Sunt vârful unei pensule energo-informaţionale ce mă trasez continuu drept identitate materială în câmpul ontic. Dar, ca entitate bio-semantică, eu nu reuşesc să trasez decât un segment al undei infinite care sunt pentru că mi se epuizează vopseaua. În starea mea de trăitor pe Terra, pentru a îmi putea percepe secvenţialitatea ondulatorie denumită “omul X”, dispun de capacitatea de memorare – unificare şi păstrare, conservare în inconştient a secvenţelor „aici şi acum” şi după ce acestea au trecut, s-au succedat. Dar în mod real aceste secvenţe “aici şi acum”, şir de cuante pe undă, nu au pierit, chiar dacă eu mă aflu permanent în alt moment şi poziţie; ele coexistă impregnate în fondul devenirii ca o pictură pe coala de hârtie. Memoria mea mă adună şi mă reface din cioburi oala care sunt. Eu am numai intuiţia perceptivă a devenirii mele, dar nu îmi pot vedea, privi portretul pictat – infinitatea de puncte ale mele ce mă preced datorită compoziţiei mele materiale, care mă limitează. Dacă mi-aş putea schimba sensul devenirii m-aş regăsi în ontos până la ultimul, de fapt primul, punct. În devenirea mea, eu inconştient îl trăiesc pe fiecare „aici şi acum” ca pe veşnicie a unei clipe!
Prin moarte, după eliberarea de materialitate, mă pot identifica şi vizualiza în portretul trasat de infinitatea mea de „aici şi acum-uri”, adică îmi percep fiinţa spirituală. Şi atunci, ca spiritualitate, am surpriza să descopăr că reprezint mult mai mult decât amprenta fragmentului ondulatoriu: „Eu sunt muritorul X”. Sunt o undă ce integrează secvenţialităţile tuturor existenţelor mele anterioare pretrinitare, ce aparţin teo-cosmologiei. Abia acum eu pot vedea cine sunt cel real. Această undă e noul trup al meu, duhovnicesc, transfigurare a celui pământean, translucid şi transparent pentru a comunica instantaneu şi nonverbal. Cu această imagine a undei mele (chip) mă nasc din nou terran pentru a mai “picta” încă un segment ce se va adăuga undei care sunt. Probabil cam asta înţelegea Platon prin definirea timpului drept imagine mobilă a eternităţii imobile.
Această undă construită prin succesiunea existenţelor mele preterrane, terrane şi în continuare, în cadrul acestei infinite călătorii cosmice, eşti Tu, Doamne, adică Eu şi veşnicia mea?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *