Dumnezeu, Ființa decăzută? (din lucrarea Antropoteism)

By | 15 noiembrie 2018
Iartă-mă, Doamne, pentru cutezanţa acestei întrebări, ştiu că toate se fac din şi prin voia Ta! Hegel spunea că tot ce e real e raţional şi cum nu mă pot îndoi de realitatea Ta, nici de faptul că m-ai înzestrat cu ceva raţiune este firească îndrăzneala. Ca „Cel ce Este” reprezinţi însăşi raţiunea şi, prin mine, Tu eşti cel care caută răspunsuri. Chestiunea nu are nimic etic în ea, este o problemă pur ontologică şi răspunsurile, probabil, le aflăm doar cu inima, dar numai prin aceste frământări şi iscodiri ale minţii ar putea fi eliminate multe dintre contradicţiile şi erorile gândirii umane şi poate fi pusă pe temeiuri mai apropiate de adevăr doctrina despre Tine şi implicit cunoaşterea lumii. Strădania mea îşi află motivaţia supremă şi iertarea în faptul că antropoteismul este formula unificatoare cea mai cuprinzătoare a revelării misterului Tău în orizontul terran.
Problema decăderii nu vizează o anume stare de alterare a divinului, ci e problema Creaţiei şi a Devenirii de la Geneză până la Om. În nefiinţa Ta, ca Theos, reprezinţi perfecţiunea unicităţii, ordinea intrinsecă (sacralitatea), absolutul neontic şi agnostic. Corespunzător acelui timp şi acelei ipostaze eu, Omul, nu pot vorbi despre Tine pentru că nu exist şi firesc n-am cum să cuget. Nu pot şti când şi cum Indefinitul, pe care încerc să mi-l reprezint drept un ghem compus din cicluri înfăşurate peste cicluri într-o reţea închisă, rupe din sine firul Începutului fiinţării Tale. Mi-e imposibil, de asemenea, să-mi reprezint lungul drum străbătut de către această fiinţare de la infinitate la tridimensionalitatea în care, cândva, apar şi eu. Momentul până la care îmi este permisă extrapolarea este cel al Genezei biblice ori big bangului ştiinţei, când Tu erai deja Fiinţă şi îţi continuai desfăşurarea firului devenirii în orizontul în care aveam să mă profilez şi eu drept chip al Tău. Lumea căreia îi aparţin este o continuare a fiinţării şi ea s-a înfiripat din Tine, rostindu-Te pe Tine, cel de până la mine – AUM. Aşa ai apărut ca Cer, Pământ, Apă, Lumină până la Om. Pot spune că eu sunt întruchipare a ecoului vibraţiei Tale în tridimensionalitate. Deşi OM este identic cu AUM, fiecare cuprinzându-se în celălalt, totuşi distanţa de la Tine până la mine rămâne un mister. Aceasta pentru că eu, depozitarul tridimensional al Fiinţei, în ipostaza materială sunt trecător; prin raportarea la Tine, probabil, am viaţa unei particule elementare. Strămoşul meu Adam dispunea de o durată care îi permitea să Te vadă şi să-Ţi vorbească, însă durata mea corpusculară nu-mi permite decât presimţirea existenţei Tale, ca fiinţă în mine, sub forma misterului. Trăind în acest orizont al misterului am cunoştiinţă, ştiu de existenţa Ta şi a Mea, iar prin raportarea la ceilalţi am căpătat chiar identitate (Dumitru – chip al Tău) doar ca autoconştienţă de Mine. Ştiu că sunt, îmi relev făptura, dar nu ştiu cine sunt, nu am acces la nefiinţa mea decât prin moarte. De aceea, Eu sunt misterul Tău în uni, bi şi tri dimensionalitate! Nu pot cuprinde, autoconştientiza acest mister care sunt şi care Eşti datorită limitelor condiţiei mele corpusculare (trupeşti). Poate că nu sunt decât lumină, care “aici” îşi vizualizează corpuscularitatea, iar “dincolo” ondularitatea. Numai prin moarte – nefiinţare aflu cine sunt, iar ca undă mă identific cu câmpul Tău. Deci viaţa mea pământeană, realitatea, fiinţa Dumitru rămân o aparenţă pentru mine pentru că în starea de muritor nu mă pot identifica cu mine, cel de “dincolo”, nu pot fi şi conştient şi în mine. Paradoxul meu existenţial ca om constă în aceea că sunt conştiinţă a ceva ce-mi preexistă, dar nu ştiu a ce. Existenţa mea (nefiinţa) mă precede ca mister şi nu mi-o pot recupera decât prin murire. Până atunci sunt nevoit să cred în această existenţă, adică să cred în Tine şi să mă îndoiesc tot timpul de mine, terranul.
Drept conştiinţă Tu ai realitate, dar eu nu Te pot cuprinde şi realitatea Ta pentru mine devine ipotetică. Pentru a-Ţi descoperi existenţa trebuie să Te caut în mine, să cred că exişti şi să încerc să mi Te reprezint. Apostolul Pavel vorbeşte despre starea de decădere a omului datorată firii sale păcătoase, mediului stricăcios şi ispitei diavolului. Firea omului nu trebuie, însă, redusă la comportamentul între semeni, ci la capacitatea individului de a revela misterul Tău. Orientarea către trupesc (satisfacerea poftelor) leneveşte mintea şi îl îndepărtează pe om de la menirea sa. Existenţa paradisiacă („pică pară mălăiaţă în gura lui Nătăfleaţă”) făcea din el un infirm nefolositor Devenirii. Răzvrătirea luciferică (cunoscătoare) avea să-i permită recuperarea menirii. Însă trăirea trupescului în condiţia sa de muritor avea să-i altereze mediul în care se manifesta. Trupescul, inducând erori în reprezentare scotea la suprafaţă un mister tulburat, ordinea sa internă vizualizându-se drept haos. În păcatul omenesc se măsoară această tulburare, decădere a Ta!
Este firesc atunci să mă întreb dacă sunt eu un produs veritabil al devenirii Tale ori sunt un rebut. Prin mine Te autodezvălui Tu, cel adevărat ori sunt un fals? Sunt eu un capăt al autocunoaşterii de Tine şi am vreun rol în această procesualitate? Am eu un destin şi dispun de capacitatea de a mi-l înţelege şi urma? Sunt eu de o fiinţă cu Tine (posed demiurgie) ori sunt doar o făptură (creatură)? Răspunsurile, măcar la unele dintre acestea, m-ar putea lămuri dacă în mine – această oglindă magică a autodezvăluirii Tale – Te vezi şi Te recunoşti pe Tine ca unic adevăr ori ca o iluzie, aparenţă deformată. Până la urmă problema decăderii Tale de la înălţimea Cerului e problema autenticităţii şi verosimilităţii mele ca fiinţă!
Spre a mă face mai bine înţeles ar trebui lămurit, cât de cât, raportul între existenţă şi realitate (esenţă). De obicei, în limbajul comun, cele două categorii descinzând din “a fi” se identifică şi de aici se nasc o serie de confuzii. Ele capătă sens şi semnificaţie distinctă numai prin corelarea cu “a şti”. Când ne referim la nefiinţă ne reprezentăm neantul, nonexistentul. Dar în vorbirea noastră acest neant (lipsă a ceva) exprimă totuşi “ceva”, o stare anume, starea de “a nu fi”. Deci această stare, deşi nu are reprezentativitate ontică, există totuşi ca reprezentare gnostică. Şi atunci apare problema reprezentării pentru sine a ceva ce nu există. Ieşirea din impas se face dacă acceptăm nonexistentul ca “ceva” având demnitate ontică, dar care nu poate fi reprezentat gnostic. Nefiinţa este o existenţă despre care nu se ştie, este “ceva” în sine. Acel “ceva” ajuns în starea în care se ştie despre el convenim să îl numim realitate. În percepţia noastră realul înseamnă existenţă, iar irealul, ca lipsă a existenţei, nonexistenţă. Deci, nefiinţa e ceva care există, dar despre care nu se ştie, iar fiinţa (realitatea) e ceva care există şi despre care se ştie. Existenţa e o categorie transcendentă omului. Tu, Doamne, existai şi când eu nu eram şi nu aveam habar de Tine. La fel şi lumea, exista şi înainte ca eu să mă nasc. Dar ea a căpătat realitate abia după ce eu am început să o percep. Realitatea este o apariţie imanentă omului şi ea uneşte pe “a fi” cu “a şti” despre acel “ceva”. Fără om existenţa nu poate avea realitate. Pot exista lucruri şi lumi despre care nu ştiu, dar au realitate numai cele despre care eu ştiu. La fel se întâmplă şi cu Tine. Ca nefiinţă, Tu eşti o existenţă în sine şi devii fiinţă (capeţi realitate) numai în momentul în care începi să ştii despre Tine (con ştiinţă) prin mine. Deci, ca fiinţă eşti şi conştiinţă! Eternitatea Te face să fii simultan nefiinţă (existenţă în sine), adică inconştienţă şi fiinţă – realitate ca existenţă a sinelui Tău. Ca realitate, Tu nu ar mai trebui să coincizi cu Tine însuŢi, să fii un altul, în afara Ta – părere a Ta despre Tine! Dar cum fiinţarea este autorevelare a nefiinţei, existenţa şi conştienţa Ta se identifică, sunteţi una şi aceeaşi. Ai unicitate tocmai pentru că numai Tu poţi fi simultan nefiinţă şi fiinţă. Eşti unicul care poţi fi în sine pentru sine, adică identitatea absolută şi implicit perfecţiunea.
Omul adamic – întrupare nu doar a rostirii (pământ), ci şi a suflării Tale, cel cu care Tu discutai era o realitate paradisiacă, ştiai Tu şi alaiul lumilor înconjurătoare despre existenţa lui. Dar Adam nu avea autopercepţia propriei existenţe, vorbea cu Tine şi nu ştia că este gol, habar nu avea despre sine. Tocmai această stare de gol făcea din el o eternitate inexistentă pentru sine exprimată prin nirvana. Ca o paranteză, este foarte semnificativă această metaforă biblică a golului, dar încă nevalorificată în teologie. Potrivit ştiinţei actuale, peste nouăzeci la sută din universul nostru îl reprezintă golul (vid energetic); o sută de grame de materie radiază trei miliarde kw de electricitate (deplasare de goluri). Se vorbeşte despre vidul cuantic, nucleul atomic (a suta mie parte din atom) conţinând 99, 99 la sută din masa sa. Materialitatea (plinul) raportată la gol este aproape o aparenţă. Deci, cu aproximaţie, se poate afirma că lumea este energie şi informaţie, adică spirit sau conştiinţă! Materialitatea formează doar o peliculă, membrană a unui infinit balon. Dacă Tu poţi fi reprezentat drept balonul fără membrană, golul nemărginit, Adam era membrană opacă cu goliciunea la exterior. Şi cam aşa am putea reprezenta relaţia dintre mine – omul şi Tine – divinul, Tu eşti golul absolut, iar eu plinul relativ (temporal)! Creaţia ca drum către “umanizarea” Ta, prin căutarea chipului, este căutarea unei marginalităţi (formă). Această căutare a chipului e decăderea Ta! Cunoaşterea Ta prin uman este calea inversă a eliberării de această opacitate a omului prin evadarea din mărginire. Recuperarea golului său e tocmai procesualitatea “dumnezeirii”, adică a reautentificării Tale (resacralizare).
Continuând ideea, putem spune că Adam era o existenţă în sine şi chiar dacă interrelaţiona rămânea totuşi o nefiinţă, nu avea realitate pentru sine. El era un prunc care se bucura de atenţia celor din jur, dar nu ştia că există, nu avea conştienţă (ştiinţă de sine). Probabil, el trebuia să parcurgă un ciclu natural al creşterii şi maturizării în cadrul căruia ieşea treptat din sine şi căpăta conştienţă “în veacul ce va să vină”. Şi aceasta era calea veritabilei deveniri. Ceva însă s-a întâmplat în creaţia Ta şi, după spusa Vechiului Testament, fără ca Tu să şti şi să îţi dai acordul! Dar ceva din afara Ta era imposibil, fiindcă eşti Totul. Ceva fără voia Ta, iarăşi era imposibil pentru că eşti atotputernicul; la fel fără ştirea Ta, pentru că eşti atoateştiutorul.
Cine să fie, atunci, acel Şarpe care a intervenit în ordinea Ta, tulburând-o? Dacă el este numit “prinţul” şi “dumnezeul acestei lumi”, “domnul puterii văzduhului”, Tu cine mai eşti? Nu putem face decât presupuneri. Prima ar induce o diferenţiere între Fiinţa Supremă – Absolutul şi înfăţişarea ei în universul tridimensional – Fiinţa Trinitară. Această fiinţare trinitară este Cuvântul care se rosteşte – creează din sine şi rostuieşte – ordonează lumea potrivit sieşi. Dar cuvântul poate rosti şi adevăr – binele (corectul) şi minciună – răul, incorectul, deformatul. Legea Fiinţei Supreme era ca să nu se mănânce fructul Pomului Cunoaşterii pentru că în acest univers lipsea dimensiunea care făcea posibilă distincţia binelui de rău, lucru ce ar fi afectat Devenirea şi implicit construcţia lumii noastre – Creaţia. Trinitatea, prin rostire (puterea germinativă) creează lumea şi în ziua a şasea “s-a uitat la tot ce făcuse şi iată că erau foarte bune”. Privindu-l însă pe Adam ( cel “asemenea nouă”), perla creaţiei, cum umbla gol şi neştiutor pin rai, Trinitatea are revelaţia incompletitudinii lumii sale faţă de lumile de “dincolo”. Cea care făcea, în mare măsură, diferenţa era cunoaşterea – potenţa interzisă. Ea trebuia obţinută la capătul Devenirii (sfârşitul veacului) şi reprezenta modalitatea şi posibilitatea saltului în dimensiunea superioară, momentul prim al întoarcerii Fiinţei la sine. Aceasta era calea corectă, adevărată a evoluţiei lumii noastre tridimensionale şi ar fi durat o veşnicie.
Pentru a depăşi starea şi a forţa etapele devenirii, şarpele, animal al creaţiei, este inspirat să o ademenească pe Eva şi se petrece episodul biblic prin care, intrând în posesia cunoaşterii, creaţia e ridicată la demnitate superioară. Numai că în loc să fie autocunoaştere (autodescoperire de sine), cunoaşterea fiind dată dintr-o dată, devenirea îşi pierdea rostul. Fiinţarea în universul tridimensional nu mai era necesară şi atunci lumea noastră ar fi trecut în nefiinţă. Pentru a bloca această perspectivă, ce împiedica autodezvăluirea germinativă şi autocunoscătoare, intervine Fiinţa Supremă, adică Tu, Doamne, şi obligă Trinitatea (blestemul Şarpelui), făcând o spărtură în eternitate, să coboare pe pământ sub forma ADN-ului (genomul uman), Kundalini, Yin şi Yang spre a continua devenirea (autodezvăluirea) într-o altă formă. Fiinţarea în tridimensionalitate este astfel salvată, însă, prin decăderea Fiinţei Trinitare. Numele ei va fi de atunci Satan, Diavolul, Leviatan, Lucifer, veghetorul acestei procesualităţi a recuperării fiinţei prin pătimire, suferinţă şi murire trupească – cale a mântuirii. Conştiinţa asiatică îşi reprezintă prin şarpele cu şapte capete tocmai această înţelepciune decăzută spre a putea continua fiinţarea şi lumea tridimensională prin făptura umană. Creştinismul şi-l reprezintă drept simbol al răului, oponent al divinităţii. Acel dublu helix spiralat ca o scară urcătoare al ADN-ului ar fi Tatăl şi Duhul, iar Fiul ar fi omul. Kundalinii (acelaşi Şarpe) este energia vitală care urcă din zona sacrală a genezei (organul genital) către cap, unde devine conştienţă. Prin ea inconştientul codului genetic (libidou) devine raţiune. Pe Axis Mundi, aceiaşi doi şerpişori înfăşuraţi (caducelul) semnifică canalele prin care circulă energiile yin şi yang.
Poate că cel mai corect îşi reprezentau această relaţie, între Fiinţa Supremă – Dumnezeu şi Trinitate – faţeta sa în universul nostru, geto-dacii. Zalmoxianismul era simbolizat prin celebra spirală dacică cu o singură spiră – înţelepciunea capului Marelui Lup Alb (divinitatea) unit cu trupul dragonului de pe drapel (omul fiu al şarpelui). Strămoşii noştri se considerau descendenţi ai Marelui Dragon Alb – Calea Lactee, galaxie din care, având în vedere poziţia periferică a sistemului solar căruia îi aparţinem, un nou ciclu al fiinţării umane (civilizaţie) se pregăteşte de încheiere, urmând să evadeze.
Se pune fireasca întrebare, dacă aşa s-au întâmplat lucrurile atunci lumea noastră de astăzi e una veritabilă? Devenirea de după episodul adamic este aceeaşi cu cea care s-ar fi petrecut dacă ispitirea nu se producea? În ce măsură accesul la cunoaştere a deturnat sensul real al evoluţiei şi dacă lumea noastră de astăzi nu reprezintă, mai degrabă, o involuţie, iar rostul mântuirii este corectarea ei? Distanţa s-ar putea exprima prin diferenţa între omul primordial – creaţie sacră paternă (duhovnicie) şi omul actual, născut prin uterul matern. Primul avea eternitate, cel de azi are conştiinţă. Devenirea a sacrificat eternitatea spre a obţine un licăr de conştienţă. Cine este acest om post adamic? Primul este Cain, fiul Evei ademenite, probabil, conceput cu Şarpele – cel înnobilat cu potenţa Trinităţii. El este adulterinul moştenitor genetic al divinităţii trinitare (deţine puterea Cuvântului cunoscător), al firii reptiliene a şarpelui şi al păcatului matern. Din linia sa genetică descind, în vremea noastră, misterioasele familii elitiste ce formează selecta ocultă reptiliană care conduce lumea. Ştia el ce ştia Iisus când îi numea pe învăţaţii Templului, exponenţii poporului ales, “şerpi şi pui de năpârci” şi le spunea cu reproş: “Voi aveţi de tată pe Diavolul.” Mare parte a masoneriei contemporane descinde din rămăşiţele celebrilor cavaleri ai Templului, poate motivat căsăpiţi de către regele Franţei. Urmaşii Evei cu Adam, împărtăşind destinul abelian, formează majoritatea ce ispăşeşte blestemul divin, suportând deciziile aleşilor dolihocefali ai minorităţii cainiene.
A doua presupunere ar fi că episodul decăderii adamice s-a produs în urma unor tulburări ale ordinii şi unităţii interne a Trinităţii în universul nostru tridimensional, care a făcut ca el să evolueze, potrivit legii entropiei (pierderea căldurii), către roşu (recuperarea iubirii). Se vorbeşte adesea despre războiul din Cer. Acesta nu Te poate implica în niciun caz, Doamne, ci doar părţi ale Totului care vibrează disonant faţă de estetica cosmică! Să se fi produs oare o gâlceavă între cele trei energii primordiale, ce a deturnat sensul real al evoluţiei încât lumea noastră de astăzi arată altfel decât sacralitatea logică a devenirii? Şarpele nu putea fi inspirat decât de către Duhul Sfânt (spiritul) şi prin ispitirea lui Adam cu fructul oprit a introdus mai multă cunoaştere în ecuaţia fiinţei (Devenirii), stricându-i echilibrul intern. Sedus de himera cunoaşterii, omul paradisiac începea să se afunde în jungla neştiutului şi pentru că se îndepărta de Tatăl, slăbea iubirea, putea deveni incontrolabil ceea ce ar fi putut duce la scindarea Creaţiei. Pentru a salva situaţia, Tatăl îl blesteamă pe Şarpe să se târască în ţărână şi să se hrănească cu ţărână. Dar Adam era pământ (ţărână) şi suflare de duh – viaţă. Duhul, decăzut în Lucifer, luminează acum mintea omului, dar îi şi mănâncă trupul. Şi tocmai aceasta este murirea urmaşilor omului primordial! Prin moartea trupului, prin care se manifesta, cunoaşterea îşi pierde din forţă, devine secvenţială şi e recuperată după dispariţia acestuia. Lucifer (Duhul decăzut) ajunge să ipostazieze tocmai moartea, cunoaşterea care îndepărtându-se de iubire (Tatăl) ucide pe deţinătorul ei.
Se mai produce, astfel, încă o ruptură la nivelul Fiinţei. Adam, cel creat “ după chipul nostru” (Geneza), era şi el un fiu divin. Asta înseamnă că Fiul şi Adam paradisianul erau fraţi ori cele două faţete ale hermafrodiei, care îi confereau primului condiţia de “dătător de duh”, adică de viaţă. Prin murirea Adam-ului cunoscător Fiul îşi pierde aceată potenţă. Ea sălăşluieşte însă în omul primordial, care, deşi devenit muritor, unindu-se cu Eva reuşeşte să-şi salveze fiinţarea prin procreare. Şi poate că tocmai de aici emană taina cununiei şi statutul inferior (uneori de fiinţă spurcată) al femeii în creştinism. Mitul Fecioarei încearcă numai o reabilitare parţială. De aceea, procreaţia e o creaţie a fiinţei decăzute, iar omul de astăzi este păcătos din naştere prin firea sa. Ieşirea Fiului din divinitate şi venirea pe pământ drept Iisus spre a-l ajuta pe urmaşul lui Adam să se mântuiască, adică să se elibereze de murire are în vedere, în fapt, refacerea acelei organicităţi ancestrale. Recuperarea omului înseamnă recuperarea hermafroditiei, a potenţei Fiului de dătător (model) de viaţă, resacralizându-se Devenirea şi Creaţia.
Existenţialiştii (Sartre) explicau drama umană ca emanând din faptul că existenţa omului precede esenţa. De pildă, dacă modelul, arhetipul informaţional “avion” (esenţa) apare în mintea omului şi abia după aceea capătă existenţă reală, cu omul se întâmplă invers. Apare ca prunc neştiutor (existenţă) şi devine esenţă (om) pe măsura căpătării conştienţei de sine. Antropoteismul rezolvă această dilemă, afirmând că omul este nefiinţa divină, omul în proiect (sămânţa), care prin fiinţare (autodezvăluire genetică) capătă existenţă umană. Esenţa sa este AUM, acea rostire primordială, iar postura sa de chip divin – OM este existenţa. Această existenţă a sa exprimă măsura în care Fiinţa a reuşit să-şi cunoască nefiinţa în cadrul Devenirii (Creaţiei). Decăderea lui Dumnezeu exprimă gradul de discordanţă între nefiina divină şi Fiinţa autocunoscătoare în tridimensionalitate cu chip de om. Mai precis, problema decăderii divinului reflectă incompleta sau falsa (aparenta) autodezvăluire. Individul uman, licăr cunoscător, nu poate cuprinde decât un flesh al acestei deveniri, esenţa sa rămânând un mister. Deşi se admiră în oglindă, se introspectează omul rămâne un lucru în sine, o fanie (arătare). Deoarece nu poate să pătrundă în interiorul său (cenzura transcendentală) el începe să se cunoască cunoscînd lumea din jurul său, pe care o percepe ca exterioară. Numai că această lume este chiar el în eternitatea sa, care îi rămâne inaccesibilă din cauza efemerităţii persoanei (imagine în faţa celorlalţi). Fanie, licărire cunoscătoare, el trebuie să decripteze misterul – devenirea nefiinţei divine (esenţa umană) până la fiinţa muritoare care este el. Cunoaşterea este calea prin care această existenţă trecătoare accede către esenţa sa eternă, penetrând, printr-o succesiune de reîncarnări, generaţie de generaţie, misterul fiinţării sale care e misterul lumii. Ca individ rămâne fiinţă istorică, în sensul că îşi depăşeşte mereu creaţia fără, însă, a-şi depăşi condiţia de creator. Dar ca specie, generaţie de generaţie, el se comportă asemenea unui roi de albine ce pătrunde în abisul necunoaşterii, scoţând la suprafaţă nectarul divin. Operând această autovizualizare a theosului în antropos el îşi învinge istoricitatea, devenind, din făptură cunoscătoare, fiinţă atemporală şi anistorică – Adam-ul primordial care se întoarce la origini, conştient de sine, pentru a-şi recupera Paradisul pierdut. Erezia biblică îşi împlineşte astfel rostul, împăcându-l pe Dumnezeu cu Trinitatea Sa!
O lungă perioadă din existenţa sa, omul procedează în manieră paradisiacă; mânat de presimţirea genetică (memoria divinului) el cercetează lumea luând lucrurile aşa cum îi apăreau prin simţuri. Împreună cu ceilalţi instituie această experienţă, plină de aparenţe şi erori, drept adevăr pe baza căruia îşi organizează viaţa. În afara codului său genetic, care îl orientează în mod organic către adevăr, apare un cod social (tradiţie, cultură, justiţie, estetică, etică, învăţământ etc), creat şi impus de comunitate, ce conţine erorile cunoaşterii experenţiale. După naştere, el se dezvoltă asimilând acest cod eronat, îşi însuşeşte dogme, imperative, false paradigme care îl deformează, dar îi şi bolovănesc calea veritabilei cunoaşteri. Astfel el bâjbâie, caută drumul înapoi către divinitatea sa prin încercări şi erori. De multe ori, la răscruce, face alegeri greşite şi rătăcind în necunoscut riscă să se piardă. Putem spune că acest cod social este diavolul care i se impune din afara sa şi îl duce pe căi greşite.
Pentru a-l salva din acest impas a venit Iisus! El îi spune omului un lucru foarte simplu: să se debaraseze de experienţa sa pământeană falsă (mântuire) şi să-şi urmeze calea naturală, lăsându-se îndrumat de intuiţia sa genetică. Cum esenţa codului genetic e iubirea, născându-se din iubirea părinţilor săi, el se reîntoarce la iubire şi implicit la divinitate, regăsindu-şi astfel drumul. Tocmai acest lucru propune omului modern antropoteismul ca metodă de mântuire şi cunoaştere. Să se elibereze de simţuri (experenţial), să-şi cenzureze nemilos raţiunea (contaminată cu dogme şi contradicţii) şi să se lase purtat de ceea ce îi spune inima, scoţându-şi la suprafaţă inconştientul. Dacă Sfântul Duh l-a îndemnat pe şarpe să îi dăruiască omului cunoaşterea, atunci să urmeze drumul Şarpelui. Când procrează se abandonează şarpelui din pantaloni (instinctul genetic), care îl împerechează, născând, aproape fără excepţie, capodopere. Să mă ierte Blaga, dar aceasta este cunoaşterea luciferică, dincolo de aparenţa experienţei şi contradicţiile logicii, care, făcând saltul de la enstatic la ecstatic, permite penetrarea misterului ce se întinde de la OM la AUM. Cunoaşterea e un zăcământ depozitat în inconştientul său, care urmează a fi exploatat, scos la suprafaţă. Omul este minerul şi calea veritabilă presupune străbaterea în sens invers a Devenirii, scoaterea misterului din latenţă prin deschiderea lui. La capătul drumului boţul de lut descoperă că a devenit aură.
Omul există între plus (semnul crucii), sensul pozitiv (binele) şi minus, sensul negativ. Semnul său (liniuţa orizontală) simbolizează răul deoarece exprimă mişcarea numai pe orizontală, care nu duce nicăieri, viciosul cerc închis, nu şi înălţarea pe verticală. Divinitatea (misterul) drept ceea ce trebuie cunoscut e depozitarul cunoaşterii, reprezintă plus-cunoaştere – cripticul. Omul, cel care trebuie să cunoască, reprezintă minus-cunoaşterea. Prin actul său cunoscător el transferă plus-cunoaştere din sfera misterului în antroposul său, îmbogăţind-l cu cunoaştere. În acest mod minus-cunoaşterii sale i se adaugă mereu ceva, iar misterul pierde din plus-cunoaşterea sa. Omul se hrăneşte cu mister şi transformându-i plus-cunoaşterea în ceva din ce în ce mai mic, acesta devine minus-cunoaştere. Simultan el, acumulând cunoaştere, tinde să devină plus-cunoaştere, adică mister. Altfel spus, reducându-l către minus-cunoaştere ecstaticul decriptează misterul şi îl revarsă asupra sieşi (omul). Dar cum misterul era însăşi Fiinţa, prin această continuă acumulare de mister omul devine din făptură (creatură) fiinţă. Scufundându-se în abisul Ştiutului necunoscut, din care se înfruptă spiritual, omul îi adaugă acestuia propriul mister, ajungând să înoate în mister ca într-un râu a cărui apă izvorăşte din el. Străbătând abisul, omul transferă necuprinsul acestuia asupra sa, acumulând pas cu pas infinitate. Dar simultan îi penetrează şi eternitatea, pe care o transferă asupra sa. Adunând lumina cunoaşterii omul ajunge să lumineze în bezna misterului, ipostaziindu-se ca o fiinţă luciferică. Împingerea minus-cunoaşterii către dispariţia ei înseamnă transfer de plus-cunoaştere asupra omului, care se transfigurează din ce în ce mai mult în mister – zeitate. La capătul acestui drum fiinţa umană, devenită lumină infinită şi eternă, este însăşi divinitatea – Fiinţa. Întunericul morţii este învins de lumina vieţii. În acest mod existenţa se întoarce către esenţă, aducând lumina autocunoaşterii de sine a divinului. Până la identificare, în cadrul acestei odisei a cunoaşteri unificatoare zeul, sub diversele ipostaze ale omului, a fost când mai frumos când mai urât, când mai bun când mai rău, când mai drept cînd mai nedrept, când mai adevărat când mai fals. Totalitatea acestor malformaţii ale umanului pe calea autocunoaşterii de sine a divinităţii proiectează filmul decăderii Fiinţei şi al recuperării sale. De aceea, se poate afirma că întreaga cunoaştere este şi un proces de purificare a divinului prin om. Mântuirea omului (cunoaşterea adevărului) este în fapt curăţirea, eliberarea divinului de malformaţiile (decăderile) sale. Cunoaşterea umană, privită ca totalitate din afara ei la un moment dat, reprezintă chipul divinului reflectat în om. Afirmaţia biblică “omul după chipul nostru” devine “omul chip al nostru” şi fizionomia acestui chip exprimă gradul de decădere a Fiinţei în diferitele cicluri ale Devenirii. De aceea, deplasarea dinspre minus-cunoaştere către plus-cunoaştere (Dumnezeu) este sensul desăvârşirii omului prin dumnezeire. Pe măsură ce este cunoscut zeul se desacralizează, iar omul, adunând cunoaştere, se sacralizează; se înalţă de pe orizontala minusului pe verticală, desăvârşindu-se în cruce. De aceea, veritabila devenire se realizează sub semnul crucii (acumulare de plus-cunoaştere)!
Înţelegerea cunoaşterii în această perspectivă antropoteistă poate determina schimbări radicale în însăşi modul nostru de viaţă. S-a înrădăcinat în mentalul colectiv convingerea că prin cunoaştere omul trebuie să devină stăpînul naturii şi al lumii, să le cucerească şi să le pună în serviciul nevoilor sale din ce în ce mai false. Această abordare a determinat intervenţii, uneori, nu doar iresponsabile, ci de-a dreptul criminale asupra mediului şi resurselor planetei (risipă, războaie, poluare), care induc dezechilibre devastatoare, am putea spune, sinucigaşe. Artefactele umanului (civilizaţia) sunt confundate cu veritabila creaţie, căreia, în realitate, ajunge să i se opună. Demiurgia umană este întoarsă împotriva omului şi a lui Dumnezeu!
La vremea sa, Antiphon îngropa în pământ un pat să vadă dacă răsare. Această diferenţă între sămânţa copacului şi pat exprimă distanţa între creaţia divină şi creaţia omului, rezultat al deturnării cunoaşterii. Astăzi distrugem criminal pădurile, fără să ne pese de valoarea florei spontane şi a seminţei, care odată pierdute nu ai cum să le mai recuperezi. Fiind afectat lanţul trofic în fiecare zi dispar specii întregi de animale. Oferta antropoteistă propune omului să-şi orienteze cunoaşterea asupra sieşi să nu mai inventeze, ci să se descopere pe sine, fiinţa în care zac potenţe inimaginabile. Calea veritabilă a cunoaşterii e cale autodescoperirii de sine în procesualitatea desăvârşirii ca divinitate – înălţarea către cer. În loc să ne ducem către iad, cum procedăm acum, prin cunoaştere să urcăm scara către divinitate – autocunoaşterea, convertind gnosticitatea într-un exerciţiu ontologic al înălţării spirituale de sine. Calea adevărului şi a vieţii, arătată de Cristos, e calea autodescoperirii divinului din fiecare, a acelei bunătăţi şi frumuseţi interioare care fac din noi fiinţe drepte şi luminoase. Numai în acest mod, urmând-o, omul se poate înălţa pe verticala crucii de la făptură la fiinţă. Nu valorează nimic “a avea”, totul este “a ştii” şi echivalează cu A FI!

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *