Puţini sunt cei care să nu fi auzit proverbul: “Ajunge o măciucă la un car de oale!” E vechi, de pe vremea lu’ nea Mirică datează. Auzindu-l, ne gândim la vreun nebun care s-a apucat să fărâme, cu măciuca, marfa bietului meşteşugar. El ascunde, însă, sensuri mult mai profunde şi mai subtile… E suficient să amintim că, pe atunci, nea Mirică, neapărat cioban destoinic, era înzestrat de la strămoşi, dar şi de zeu, cu o măciucă care l-a făcut celebru. Iar despre fiecare femeie se mai zicea că este o ulcea. Se ştie că pe muntele Găina fetele satului, aspirante la măritiş, erau aduse cu carul… Iar flăcăii înainte de însurătoare îşi testau bărbăţia pe nuci… Şi acum se mai spune despre câte o femeie, când vrei s-o cucereşti, că e nucă tare…
Multe nuci trebuie să fi spart nea Mirică la viaţa lui. Sigur nu haitele de lupi care veneau la stână, ci femeile l-au făcut atâta de celebru! Că de-aia le-a dat Dumnezeu două guri… cu una să ne seducă şi cu alta să bârfească. Faima lui trebuie să fi ajuns până hăt-departe, chiar şi în Rusia. Altfel, din ce să inventeze Ceaikovski baletul ăla: “Spărgătorul de nuci”? Eu nu l-am văzut, dar viaţa lui nea Mirică trebuie să fi inspirat subiectul acelei capodopere… Să nu uit, pe vremea aia când un flăcău dezvirgina o fecioară se zicea că “a spart-o”. Adică, mai altfel spus, i-a stricat ulceaua! Pe la mine şi acum se mai foloseşte… Dar foarte, foarte rar că de… De unde să mai iei, azi, virgine?
S-a dus, bietul om, de multişor la cele veşnice. Da’, în bună tradiţie de neam, i-a moştenit măciuca nepotă-su, Victor. Nu prea îl duce capul, săracu’. Că de… Om fi având noi bărbaţii două capete. Da’ nu poţi să le ai, neapărat, pe amândouă bune! Cum a umblat mai mult cu oile, din bruma lui de şcoală nu a rămas decât cu povestea spusă de Creangă despre plantaţia aia exotică la care visează orice femeie, fie ea măritată sau nu.
Poate proverbul ăla, poate povestea humuleşteanului ori dispariţia virginelor să-l fi influenţat… La ce credeţi că l-a dus mintea pe nărod? Auzi, dumneata, după fiecare alegere, de asta democratică de pe la noi… De câte ori ajunge unul, în mod absolut cinstit, în capul statului, Victor ăsta cumpără, de la bâlci de la Cornăţel, o oală. Şi o aşează la el acasă într-un par din gard, iar mai apoi, în cadrul unui ritual nmai al lui, îi dă numele respectivului. Toate capetele de preşedinţi şi prim miniştrii postdecembrişti sunt înşirate acolo! Şi la ce să te aştepţi de la prostu’ satului? După ce criterii le-o fi judecând el prestaţia rămâne un mister. Cert este că, dacă ceva nu i-a plăcut, se duce cu măciuca aia a lui şi sparge oala respectivului. În tot timpul ăsta se oţărăşte zdravăn la ea, strigându-i de-l aud vecinii: „ Nenorocitule… Na, asta meriţi!… Ne-ai condus ca o p… şi pe noi şi ţara. Asta eşti, o p… şi cu ea te pedepsesc!”
Stau şi mă crucesc. Făcurăm revoluţie, intrarăm în Europa… Da’ ce s-o alege de lumea asta, dacă-am ajuns s-o judecăm cu măsura lu’ nea Mirică? Nu am mai trecut de mult prin sat şi nici nu am văzut cu ochii mei. Însă se vorbeşte că, în gardul lui Victor, nu ar mai fi rămas nicio oală întreagă… Sunt câteva, care au scăpat doar ciobite!