Demersul investig?rii umanului nu este, în expresia sa cea mai profund?, altceva decât o îndr?znea?? incursiune în ve?nicia timpului uman. Afirma?ia pare ?ocant? dac? avem în vedere finitudinea ?i efemeritatea aparente ale fiin?ei umane, existen?a sa sub spectrul mor?ii. Mai ales dac? în?elegem moartea drept o ie?ire din comuniune, o rupere de lume ?i neantizare în sens de nonexisten??. Cum nimeni nu vrea s? moar?, ne petrecem genera?ie dup? genera?ie sub aceast? himer? a ve?niciei inaccesibile, imens? povar? ce ne înnegureaz? zilele. Fiin?a uman? pare o tragic? existen??, care se tot caut?, autoconstruindu-se în încercarea de evadare din abisul nimicniciei, sprijinindu-se pe n?dejdea în ve?nicie; pân? atinge nivelul de în?elepciune s? poat? accepta c? “aici”, ca individ, fiecare suntem însufle?ire într-un fragment de spa?io-temporalitate, iar „dincolo” devenim duh în spa?ialitatea teo-cosmic?, spiritualitate (ra?ionalitate iubitoare) apt? s? perceap? Totul. Pentru aceasta e necesar?, îns?, în?elegerea lui Dumnezeu, a omului ?i a mor?ii din perspectiv? antropoteist?.
Un bun temei pentru intrarea în respectiva stare de gra?ie îl poate reprezenta antropologia teologic? a p?rintelui Dumitru St?niloaie, cel care m?soar? timpul între chemarea lui Dumnezeu, adresat? omului ?i r?spunsul acestuia. “Chemarea” ar putea fi momentul începerii Genezei, iar „r?spunsul” des?vâr?irea fiin?ei umane prin reidentificare ?i contopire în divinitate. Se poate vorbi de o perspectiv? a antropologicului divin în care zeul iese din sine sub înf??i?are uman?. E stare a sa de graviditate, al c?rei Început este Cuvântul, pentru c? acesta a fost mai întâi ?i Cuvântul era Dumnezeu, care prin el porne?te crea?ia (faza de concep?ie). Exist?, deci, un timp de gesta?ie al divinit??ii în care se des t?inuie prin cuvântul rostitor, ce rostuie?te lumea pân? când aceasta se ipostaziaz? potrivit chipului s?u ?i devine om. Este veritabila Teologie prin care Theos Logos (Rostirea Divin?) procreaz?, în sens de fiin?are, prin vorbirea despre sine (autocunoa?tere germinativ?). Exist? ?i un timp al omului – ecou al timpului divin din care s-a n?scut ?i în care, cuvântul umanizat, lucreaz? asupra sie?i, respectiv asupra crea?iei, des?vâr?ind-o încât devine asemenea divinului ?i se întoarce dinspre om, aducând cu sine geneza înapoi, care este Sfâr?itul. Universul nu-i decât o Devenire a divinului spre om ?i a omului c?tre divin, la cap?tul c?reia Sfâr?itul (Omega) se unific? cu Începutul (Alfa) în ve?nicie, Dumnezeu recunoscându-se în om, iar acesta, ca Fiu, redevenind parte a Trinit??ii.
Timpul lui Dumnezeu precede, îns?, ?i include timpul omului, fiind atotcuprinz?tor. Începutul s?u corespunde st?rii în care Dumnezeu e fiin?are în nefiin?? ?i nefiin?? fiin??toare în teo-cosmicitatea sa. Acest început este atât de îndep?rtat încât prin fereastra umanului nici m?car nu poate fi imaginat. Respectiva stare ar putea corespunde cristalului cu o infinitate de fe?e.
Ipostaza Fiin?ei în fa?eta noastr? spa?io-temporal? e Cuvîntul Întemeietor, ce con?ine în sine Trinitatea, compus? din Tat?l, Fiul ?i Sfântul Duh. Din latinescul conventum el înseamn? comuniune, ce ar putea fi a celor trei în Unu, împreun? formând o unitate perihorez? (întrep?trundere), apropriatoare (apar?in?toare una celorlalte) ?i intersubiectiv? (intracomuca?ional?); este spa?io-temporalitatea pe care o numim univers ?i în care este adus? pe lume fiin?a uman?. Dac?, raportat la Tot, Trinitatea poate fi imaginat? drept uterul divin acest univers, în faza genetic?, poate fi apreciat drept f?tul uman, care, dup? o gesta?ie de ?ase zile, devine prunc. Întreaga Facere nu este altceva decât na?tere a pruncului. Dup? na?tere universul poate fi privit ca o lume a antroposului – fiin?are a umanului.
Iisus ne spune: „S? nu c?uta?i la dreapta ?i la stînga. Împ?r??ia este în voi!” Deci, universul este însu?i Omul, dac? avem în vedere c? el descinde din Cuvînt ?i cuvîntul este în om. ?i, mergând mai departe cu logica: Dumnezeu e Cuvânt; omul e cuvânt. În concluzie, Cel care cuvânteaz? e divin! Pentru c? aceast? lume e zidit? prin Cuvânt, persoana rostitoare are rol determinant în fizionomia ei. Ne-o putem imagina drept un poem care se creeaz? pe m?sur? ce se roste?te. Mai întâi, în cadrul Genezei, e conceput trupul omului – cerul, p?mîntul, apa vie?uitoarele, lumina etc ?i apoi, potrivit chipului Trinit??ii, e des?vâr?it ?i capul (st?pânul) în a ?asea zi, dup? care zeul se odihne?te ca dup? o na?tere.
În acel stadiu omul-prunc era, îns?, numai un embrion al Devenirii, poseda atributele trinitare doar ca poten??, în realitate fiind imagine iconic? divin? dup? care s? se orienteze evolu?ia în întemeierea lumii tridimensionale. R?mânând în sfera metaforei biblice, pentru a se manifesta ca st?pân al lumii, cum era predestinat, Adam trebuia s? se manifeste ?i ca lucr?tor, ordonator, gospodar al universului, care era un antropos, adic? el însu?i. Contamina?i de literar ne putem gândi c? uni-vers poate semnifica o anumit? ordonare vibratorie a cuvântului cu o estetic? specific?. Ca st?pân al lumii, omul era capul ce avea responsabilitatea trupului s?u. În starea paradisiac?, îns?, capul nu poseda cunoa?terea necesar? îngrijirii trupului. El era om ?i nu zeu tocmai pentru c? îi lipsea cunoa?terea. F?r? ea, Adam r?mânea o fiin?? imperfect?, dar, chip divin, con?inea în sine perfec?iunea ca devenire. Abia dup? ce mu?c? din m?r ?i î?i activeaz? laten?a cunoa?terii, inhibat? în sine, ia act de existen?a sa, c?p?tând con?tien?a demnit??ii ?i misiei sale de propriu st?pân al s?u ?i al lumii. Poate c? sub aceast? perspectiv? ar merita s? fie revalorizat de c?tre cre?tinism mitul originar!
Erezia lui Adam – t?iere a cordonului ombilical, e adev?ratul moment al începerii timpului omului, deoarece, în existen?a sa paradisiac?, el tr?ia în rai asemenea unui animal cuvânt?tor în gr?dina zoologic?. Momentul s?u de nesmerenie marcheaz? împingerea cosmologiei umanului pe calea antropologiz?rii, apari?iei omului p?mântean. Dup? alungare ?i dec?dere el devine, în fapt, Dumnezeul ce se caut? în afara sa ?i în aceast? c?utare se împline?te ca Om prin cunoa?tere, iubire ?i f?ptuire, for?ând Geneza s? se autodes?vâr?easc?. Avea nevoie de un impuls de pornire, care l-a reprezentat dec?derea sa în murire. Numai murind putea pre?ui nemurirea, fiind astfel motivat s? lupte pentru recuperarea ei. Poate c? acesta e big bangul adev?ratei Faceri, ce d? m?sura divinit??ii omului – demiurgia lui de a porni o Devenire în cadrul c?reia s? prefac? moartea în nemurire. Omul postadamic nu e un Ghilgame? care î?i caut? nemurirea, ci e un Sisif, un Prometeu, un Ulise care ?i-o construie?te dup? capul s?u ?i cu mijloacele la îndemân?.
Devenit, ca individ, fiin?? muritoare el nu î?i pierde nemurirea, cum se crede, ci ?i-o transfer? asupra unei fiin?e generice, pe care o întemeiaz? prin iubire ?i actul procre?rii – specia uman?. De acum murirea omului-individ se transfer? în nemurirea omului-colectiv. Ca persoan?, ajuns omul care face oameni, posedând con?tien?? ?i putând comunica, întemeiaz? comuniunea între semeni. În aceast? stare indivizii încep s?-?i fie suficien?i sie?i, leg?tura interuman? înlocuind-o, treptat, pe cea cu divinitatea. Iubirea între semeni primeaz? asupra iubirii pentru Dumnezeu, care involueaz? în uitare. Cu aceast? infirmitate a muritorului, individul nu mai reu?e?te s? priveasc? în adîncurile sufletului, fereastr? spre transcenden?? ?i se las? robit de ispitele de suprafa?? ale trupului. Aceast? uitare duce ?i la o îndep?rtare de legile divinului, la sporirea liber arbitrului ?i voluntarismului în manifest?rile umanului, ceea ce înseamn? p?c?tuire. El e tot mai pu?in ghidat de revela?ia divin?, f?ptuirile sale fiind rezultant? a încerc?rilor ?i erorilor se întorc deseori împotriva sa, lumea în care tr?ie?te sem?nând uneori cu un iad. Aceast? bâjbâial?, ca stare de supravie?uire sub spectrul reu?itelor ?i e?ecului, este p?timirea.
De?i e un proces de maturizare a umanului, crea?ia urmând calea st?pânului ei – omul muritor, datorit? abaterilor acestuia de la ordinea divin?, tinde s? ias? de pe traseu. Acest fapt determin? cunoscutele interven?ii corective ?i restauratoare ale divinului, prin persoane revelate (Noe, Abraham, Moise) în timpul adamic – potopul, fuga din Egipt, traversarea de?ertului ?i a m?rii, Sodoma ?i Gomora etc. Respectiva perioad? o putem numi epoca copil?riei umanit??ii, în care urma?ul lui Adam, autodemonizat, duce lumea ?i pe sine spre pierzanie. Omul viitorului, îns?, avea nevoie de acest purgatoriu al osândei, nesiguran?ei ?i incertitudinii, trebuia s? treac? marele test al învingerii demonului din sine spre a se c?li pentru b?t?liile care îl a?teptau. În cadrul lor, pe lâng? nemurire, trebuia s? ?tie ?i s? poat? s?-?i recupereze ?i celelalte demnit??i pierdute – dreptul de a împ?r??i asupra crea?iei, fiin?a euharistic?, poten?a profetic? etc.
Actualmente ne tr?im vremea timpului christic, început? prin venirea lui Mesia, îns??i Fiul – parte a Trinit??ii, pe P?mânt. Chip al Domnului, purt?m încastrat? în fiecare, amprenta poruncii de a deveni asemenea Tat?lui, adic? Dumnezeu. De?i noi uitaser?m de El, cele trei persoane (Trinitatea) au lucrat, îns?, ne?tiut în sufletul nostru. Mo?tenirea patern? ne-a hr?nit nelini?tea creativ?, expresie a dorului de absolut. Fiul, ipostaza cea mai apropiat? firii noastre de p?mânteni, iese din mister ?i coboar? printre noi, aducându-ne ca mântuire Duhul cel d?t?tor de sfin?enie. Se dorea a fi o vreme a împ?c?rii ?i recuper?rii fiin?ei p?mântene, care se îndrepta spre pierzanie ca urmare a înr?d?cin?rii nedrept??ii, egoismului, r?ului ?i p?catului în abisurile fiin?ei sale. Omul, îns?, nu îl recunoa?te, ia înv???turile ?i îndemnurile sale drept erezii, nu crede în posibilitatea promisiunilor Fiului ?i îl crucific?. Abia moartea, învierea ?i în?l?area sa la cer aduc lumina trezirii con?tiin?ei care îi permite s?-?i vad? starea de nelegiuire în care tr?ia. Chenoza christic? abia dup? plecarea sa începe s? lucreze, cuvântul ?i modelul s?u bântuie ca o stafie lumea r?scolind-o, se ridic? din adormire cunoa?terea de Dumnezeu care infirip? comunit??i biserice?ti, n?scându-se mi?carea de înnoire spirtual? numit? cre?tinism. Antroposul profanat se încarc? cu histologie (sacralitate), f?când adev?ratul salt din “a fi” pe cont propriu, prin mijloace pr?dalnice, în „a ?ti” ?i omul începe s? lucreze nu numai asupra exteriorului, unde î?i construia propria lume, ci ?i asupra interiorului, a sinelui. For?a Cuvântului Întrupat determin? schimb?ri radicale pe traseul cunoa?tere – comunicare – comunitate, ref?cându-se treptat lan?ul comuniunii cu divinitatea. Primind energii noi începe s? se elibereze de malforma?iile ?i escrescen?ele de pe fiin?a sa în vremea uit?rii. Modelul christic ac?ioneaz? mântuitor, omul reg?sind u?or, u?or, drumul sfin?eniei, fiind astfel deblocat fluxul veritabilei geneze inspirate de divinitate.
Dac? lui Adam i se d?ruise raiul, omului noii ere îi este d?ruit? Biserica, ce semnific? amintirea trupului lui Christos, devenit tain? a euharistiei în cadrul c?reia se împ?rt??e?te simbolic pe sine drept hran? sacr? sub forma pâinii ?i a vinului mântuirii. Prin el omenirea î?i dep??e?te timpul dec?zut, iese din era Berbecului, al c?rei ultim sacrificiu fusese Mielul divin ?i intr? în era Pe?tilor. Comunit??ile cre?tine, pe lâng? semnul crucii, folosesc acum drept simbol al recunoa?terii între ele ?i al recuno?tiin?ei pe?tele. Simpl? coinciden?? sau nu, în limba greac? pe?telui i se spune ICHTHYS, ini?ialele de la Iesous Christos,Theon Yios Soter – Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu Salvator.
Cum durata unei ere astrologice este evaluat? la circa 2160 de ani, înseamn? c? omenirea se afl? în preajma intr?rii în era zodiei urm?toare – a V?rs?torului. Pentru c? începutul fiec?reia dintre cele anterioare a fost marcat de trimiterea unui sol divin, se a?teapt? venirea Noului Mesia, Maitreya – în buddhism ori Kalki – în hinduism. De ce e nevoie de aceast? Venire? Pentru c? acum noi, oamenii, suntem o puzderie de scântei împr??tiate ?i probabil avem nevoie de ajutor din afar? pentru a reface Focul, în?eles ca sacralitate. Fiecare, ca individ, suntem o amprent? genetic? de natur? energo-informa?ional?, ce ne diferen?iaz? ?i ne confer? identitate. Pe m?sura devenirii, aceast? energie personal? se converte?te în iubire, iar informa?ia se concentreaz? c?tre cunoa?terea divinului, a Unicului. Posedând într-o zi aceea?i energie ?i aceea?i informa?ie, practic, ne unific?m între noi, ne demultiplic?m c?tre unu – iubirea în Dumnezeu sau Dumnezeu iubitor. Nu ?tim care este prima er?, de Început, spre a ne da seama cât mai avem pân? vom reveni la ea, adic? la origini. Probabil va mai fi nevoie de o alt? er? în care s? ne reconstruim ca hermafroditate pentru c?, fiin?e dumnezeie?ti fiind, nu vom mai avea nevoie de sexualitate spre a ne salva nemurirea. Redevenim zeu numai atunci când vom face saltul de la procrea?ie, specific? biosului ?i implicit omului, la crea?ie de sine. Via?a, ca spirit, presupune dispari?ia, autodizolvarea prin devenire a biosului în nous.
Spiritualitatea asiatic?, mai cu seam? hinduismul, concepe lumea drept o succesiune de cicluri, fiecare cu durata de miliarde de ani. Cre?tinismul se opre?te asupra actualului ciclu, marcând un moment Alfa al Începutului – Geneza ?i un altul Omega, al Sfâr?itului – Apocalipsa. În cadrul s?u Dumnezeu iese din sine, creaz? lumea care, dup? ce parcurge o procesualitate a dec?derii, p?c?tuiri ?i mântuirii prin autopurificare, se întoarce la sine, reificându-se cu divinitate. Christos afirm?: „ Eu sunt cel dintâi ?i cel de pe urm?“, precum ?i “F?cutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar Adam cel de pe urm? cu duh d?t?tor de via??“. Într-o interpretare succint?, formularea însemnând c? omul este mai întâi însufle?ire p?mântean?, iar mai apoi, când se închide ciclul, prin trecerea sa “dincolo”, devine spirit creator de via??. Nimic altceva decât acela?i Dumnezeu d?t?tor din sine de însufle?ire! Ceea ce poate însemna, de?i teologia cre?tin? nu expliciteaz?, recunoa?terea reîncarn?rii. Printr-o succesiune de reîncarn?ri omul, pe m?sura des?vâr?irii sale spirituale, devine Adamul de pe urm? etern ?i d?t?tor de via?? într-o alt? dimensiune, unde este Alfa al unui alt ciclu.
În Vechiul Testament durata lumii este limitat?, evolu?ia evenimentelor fiind determinat? de rela?ia lui Dumnezeu cu poporul s?u – evreii. Firul ro?u al eshatologiei profe?ilor nu e sfâr?itul lumii, ci idea venirii lui Dumnezeu pe P?mânt unde va întemeia Împ?r??ia Sa, o lume schimbat? în cadrul c?reia Israel va de?ine pozi?ie privilegiat?. Se vorbe?te despre olam hoze – “veacul de acum” ?i olam haba – “veacul care vine”. Zeul revine s? încheie cu casa lui Israel ?i cu casa lui Iuda un leg?mânt nou. Aceasta însemnând o înnoire a întregii crea?ii, cer nou ?i p?mânt nou, când se produce ?i învierea mor?ilor. Moartea e o osând? ?i isp??ire pentru p?catul originar ?i nu duce la dispari?ia omului. Sufletul s?u r?t?ce?te în Seol – s?la?ul mor?ilor (loc al pierzaniei), unde umbrele r?posa?ilor tremur? sub p?mînt pân? la înviere, când vine R?scump?r?torul ?i îi ridic? din pulbere.
Acest moment al învierii, în care omul vede fa?a lui Dumnezeu, e “ziua cea de pe urm?”, “vremea de apoi”, “ziua lui Dumnezeu” când, în urma judec??ii, unii vor merge la via?? ve?nic?, al?ii la ru?ine ve?nic?. Actualul Cosmos e creat bun de c?tre Dumnezeu, dar temporar e întunecat de p?cat, r?zboaie, r?ut??i, nedreptate ?i va fi restaurant “în acea zi”, ?tiut? numai de c?tre Cel de Sus. Aceast? zi, a Dumnezeului Savaot – restaurator sângeros cu sabia a ordinii, vine “ca focul topitorului ?i le?ia în?lbitorului” pentru a primeni lumea. Atunci sângele p?c?to?ilor va curge la osp??ul mântuirii. Fiecare va trece prin fa?a tribunalului sufletelor ?i va vedea în ce m?sur? faptele sale concord? cu voin?a divin?; acest lucru se mai face ?i la fiecare Sabat – ziua întâlnirii cu Dumnezeu. Împ?r??ia lui Dumnezeu, una a p?cii ?i armoniei totale, când pustiul e pref?cut în rai ?i p?mântul în gr?din? a Domnului, reprezint? via?a ve?nic? viitoare, în ea moartea e abolit? ?i se realizeaz? deplina comuniune a omului cu zeul.
În cre?tinism (Noul Testament), aceast? a opta zi marcheaz? a doua venire a lui Mesia. Dup? ce s-a dus la Tat?l spre a g?si loc ucenicilor s?i, el se reîntoarce pe p?mânt. To?i mor?ii vor învia ?i, dup? judecat?, cei mântui?i vor fi ridica?i în v?zduh la Dumnezeu unde vor r?mâne ve?nic. Acest moment va fi anun?at de o exacerbare a r?ului: începerea r?zboiului iudaic, apari?ia unor fal?i messia ?i profe?i mincino?i, venirea Antihristului ce va dezl?n?ui teroarea împotriva Bisericii ?i a drept credincio?ilor ?i apari?ia pe cer a crucii – semnul Fiului Omului, st?pân al Împ?ra?iei f?r? sfâr?it.
Omul modern ?i cunoa?terea ?tiin?ific? folosesc timpul drept element fundamental, no?iune primar? în formularea teoriilor ?i ecua?iilor matematice prin care încearc? s? explice lumea. El r?mâne, îns?, o abstrac?ie greu de perceput ?i definit, un reper la care ne raport?m în nesfâr?ita noastr? c?l?torie prin infinit. Poate c? timpul este îns??i Devenirea Totului în antropos ?i are sens numai prin raportarea secven?ial? la mi?care. Ori apar?ine, exclusiv, subiectivit??ii umane, e o însu?ire transcendent?, intui?ie a sim?ului intern, o form? aprioric? a sensibilit??ii? Poate c? lumea din afara mea are timp doar pentru c? i-l confer eu, e o iluzie pe care o induc în secven?a mea de devenire. El s? fie celebra cenzur? transcendental?, care îi bag? în cea?? pe filozofi, teologi ?i oameni de ?tiin???
Exist? o multitudine de percep?ii ale timpului – durat? a evenimentului, m?sur? a schimb?rii, dimensiune a existentului, ordine de succesiune dependent? de pozi?ia ?i starea observatorului, scurgere ireversibil? într-un singur sens etc. Toate graviteaz? în jurul a dou? accep?ii cruciale: timpul universal, absolut al lui Newton ?i timpul relativ al lui Einstein. Dac?, la primul, universul e un mecanism de ceasornic, ale c?rui p?r?i se mi?c?, la precizie matematic?, dup? legi imuabile, în cazul celuilalt, timpul e relativ, iar trecut, prezent ?i viitor sunt iluzii. Ambiguitatea timpului e dat? nu numai de viteza deplas?rii observatorului, ci ?i de gravita?ia care îl dilat?. În preajma hipercorpurilor timpul se curbeaz? potrivit modelului bilei pe membrana de cauciuc, iar în apropierea ?i interiorul g?urilor negre acesta devine atât de greoi încât apar limanuri temporale ori chiar înghea??, atingându-se starea de timp f?r? timp – eternitatea.
Relativitatea timpului ar putea fi explicat? ?i prin ceea ce s-a numit “efectul gemenilor”. Dac? un membru al perechii pleac? într-o c?l?torie ?i se deplaseaz? cu vitez? apropiat? de a luminii, la întoarcere cei doi vor avea vârste diferite. Asta înseamn? oare, Doamne, c? dac? eu, geam?nul T?u r?mas pe p?mînt, sunt muritor pentru c? m? las dus în sensul expansiunii universului meu, ve?nicia ?i se trage de la faptul c?, fiind entitate infinit?, deformezi timpul ?i pentru c? Te deplasezi cu vitez? hiperluminic? în sensul invers Devenirii? S? însemne c? întâlnirea noastr? ar fi imposibil? dac? eu nu a? face saltul, prin moarte, din timpul meu în timpul T?u? ?i tocmai moartea s? fie pentru noi, acum, acea ma?in? de c?l?torit în timp pe care o viseaz? min?ile cutez?toare? Pe plan?et? acest vehicol e proiectat teoretic, presupune patru pa?i în realizarea lui, dar în actualul stadiu tehnologia nu ne permite s? facem decât primul pas. Când vom fi în stare, tehnologic, s? îi facem ?i pe ceilal?i trei, poate fiecare reprezentând o er? în evolu?ie, vom fi în stare s? învingem moartea ?i vom ajunge la Tine prin for?e proprii. Pân? în acel stadiu, este posibil s? evolu?m în cunoa?tere, în asemenea grad, încât vom descoperi c? nu mai avem nevoie de tehnologie pentru c? fiecare suntem propriul vehicul temporal, dispunem de capacit??i înn?scute ?i dobândite de care habar nu aveam. Nu tocmai acest prototip uman al viitorului este Iisus, pe care Tu ni L-ai trimis s? ne fie modelul spre care s? aspir?m? El î?i era propriul vehicol pe care a venit din viitor spre a ne face o demonstra?ie pe sine despre ceea ce e moartea ?i cum poate fi ea învins?. Mântuirea prin iubire era setea de cunoa?tere prin care ne apropiam de Tine. ?tia el, Protagoras, ce ?tia când vorbea de “homo mensura”. Da, da, omul este m?sura acestei deveniri ?i poate c? el este însu?i Timpul! Fiindc? acesta cap?t? semnifica?ie ?i are valoare numai raportat la om.
De aia s? fi mu?cat Adam din m?rul cunoa?terii, pentru c? altfel ar fi r?mas un ve?nic Adam, niciodat? Tu? Tocmai cunoa?terea s? fie cenzura pe care ai pus-o între noi, spre a ne obliga s? evolu?m, dep??ind-o pas cu pas ?i îndumnezeindu-ne, astfel? Înseamn? c? aceast? îndumnezeire, prin cunoa?tere ?i spiritualizare în vehicolul nostru temporal, e adev?rata na?tere a Omului! ?i oare cum vom ar?ta noi în aceast? ma?in? a c?l?toriei în timp, la fel ca acum în starea de dincolo de moarte? P?i, nu asta va însemna, cu adev?rat, s? fim st?pânii universului pe care ni l-ai creat Tu? Sau Noi, care, de fapt, suntem Tu în Devenire? Ceasornicul spre care prive?ti spre a ?ti unde Te afli! Of, cât de antropoteist pot s? gândesc!
Timpul r?mâne, Doamne, cea mai tulbur?toare problem? a existen?ei ?i întâlnirii noastre. El este cel care face posibil? coexisten?a noastr? în devenire. Dificult??ile de natur? ontic? ?i gnostic? pe care le induce ?in de limit?rile posibilita?ilor noastre de reprezentare. Ce numim noi timp poate c? este, în fapt, Devenirea. Viteza ei de scurgere dinspre big bang e viteza luminii. Ceea ce devine cu viteze mai mici, datorit? concavit??ii ?i convexit??ii spa?iale, se materializeaz?, corporalizeaz?. Ceea ce devine cu viteze superluminice (tahionice) se spiritualizeaz?. Acolo, în comuniune, se atinge cap?tul acestei deveniri, când chipul divin din fiecare s-a des?vâr?it, conformându-se pân? la identificare cu Arhetipul. Acolo, unde cosmogonia devine antropogonie nu omul e fiin?a muritoare, ci timpul moare topindu-se în ve?nicie.
De aceea, problema scurgerii timpului ca fenomen obiectiv ar putea fi o fals? problem?. În secve?ialitatea devenirii personale nu timpul se scurge, ci informa?ia pe care noi o recept?m în secven?a spa?ial? în care ne afl?m – “acum”. Informa?ia care intr? în con?tient d? percep?ia prezentului, informa?ia primit? în incon?tient pe a trecutului, iar presiunea dinspre supracon?tient creaz? a?teptarea viitorului. De aceea, divinitatea, care este supra-Eul, exist? pentru noi numai în viitor ca o aspira?ie (absorb?ie?) a devenirii.
Când încerc?m s? ne reprezent?m timpul, fiecare oper?m cu dou? modalit??i de delimitare în acest flux al devenirii. Realiz?m o autopercep?ie precis?: „Sunt cel de aici ?i acum”, adic? un punct pe spirala devenirii. Dar, totodat?, operez ?i o reprezentare a totalit??ii punctelor înl?n?uite în succesiune, la care, raportându-m?, m? configureaz? drept entitatea muritoare X. “Cel de aici ?i acum” sunt unicitate atât de efemer? încât nu m? pot percepe ?i nici m?car rosti în pozi?ia „aici” ?i momentul „acum” pentru c? simultan s-au întâmplat atât de multe în frac?ia respectiv? a existentului meu încât mi-e imposibil s? le cuprind cu rapiditatea necesar?. Am vârsta cuantei ?i s? pot face asta ar trebui s? opresc, pentru o frac?iune, devenirea. Aflat într-un tren în mi?care, nu pot afirma niciodat?, cu validarea de adev?r, c? “Eu sunt aici ?i acum”. ?i exact în situa?ia aceasta ne afl?m, Terra, sistemul solar ?i galaxia noastr? sunt supervehiculele în mi?care pe care ?i eu m? aflu. Aceast? imagine a curgerii ?i ireversibilit??ii e valabil? numai pentru timpul absolut ?i modelul universului bazat pe big bang, unde domne?te entropia. În cazul unui univers pulsatoriu (dilatare – comprimare) ireversibilitatea nu mai are sens.
Pentru a rezolva aceast? insurmontabilitate ne-am creat un sim? intern, o intui?ie unificatoare ce înl?n?uie aceast? infinitate de “aici ?i acum-uri”, la fel cum se înl?n?uie cadrele (fotografiile) în derularea unui film, astfel încât s? pot afirma cu o oarecare certitudine: „Eu sunt muritorul X”. În mod real eu nu sunt decât o cuant? ce se succede mereu alta, dar care se percepe drept segment de und?. În mare, cam aceasta ar putea fi problema rela?iei noastre, ca indivizi ?i colectivitate, cu antroposul – spa?io-temporalitatea.
Prin aceast? infinitate succesiv? de “aici ?i acum – uri” înl?n?uite eu m? prefigurez ca entitate. Sunt vârful unei pensule energo-informa?ionale ce m? trasez continuu drept identitate material? în câmpul ontic. Dar, ca entitate bio-semantic?, eu nu reu?esc s? trasez decât un segment al undei infinite care sunt pentru c? mi se epuizeaz? vopseaua. În starea mea de tr?itor pe Terra, pentru a îmi putea percepe secven?ialitatea ondulatorie denumit? “omul X”, dispun de capacitatea de memorare – unificare ?i p?strare, conservare în incon?tient a secven?elor „aici ?i acum” ?i dup? ce acestea au trecut, s-au succedat. Dar în mod real aceste secven?e “aici ?i acum”, ?ir de cuante pe und?, nu au pierit, chiar dac? eu m? aflu permanent în alt moment ?i pozi?ie; ele coexist? impregnate în fondul devenirii ca o pictur? pe coala de hârtie. Memoria mea m? adun? ?i m? reface din cioburi oala care sunt. Eu am numai intui?ia perceptiv? a devenirii mele, dar nu îmi pot vedea, privi portretul pictat – infinitatea de puncte ale mele ce m? preced datorit? compozi?iei mele materiale, care m? limiteaz?. Dac? mi-a? putea schimba sensul devenirii m-a? reg?si în ontos pân? la ultimul, de fapt primul, punct. În devenirea mea, eu incon?tient îl tr?iesc pe fiecare „aici ?i acum” ca pe ve?nicie a unei clipe!
Prin moarte, dup? eliberarea de materialitate, m? pot identifica ?i vizualiza în portretul trasat de infinitatea mea de „aici ?i acum-uri”, adic? îmi percep fiin?a spiritual?. ?i atunci, ca spiritualitate, am surpriza s? descop?r c? reprezint mult mai mult decât amprenta fragmentului ondulatoriu: „Eu sunt muritorul X”. Sunt o und? ce integreaz? secven?ialit??ile tuturor existen?elor mele anterioare pretrinitare, ce apar?in teo-cosmologiei. Abia acum eu pot vedea cine sunt cel real. Aceast? und? e noul trup al meu, duhovnicesc, transfigurare a celui p?mântean, translucid ?i transparent pentru a comunica instantaneu ?i nonverbal. Cu aceast? imagine a undei mele (chip) m? nasc din nou terran pentru a mai “picta” înc? un segment ce se va ad?uga undei care sunt. Probabil cam asta în?elegea Platon prin definirea timpului drept imagine mobil? a eternit??ii imobile.
Aceast? und? construit? prin succesiunea existen?elor mele preterrane, terrane ?i în continuare, în cadrul acestei infinite c?l?torii cosmice, e?ti Tu, Doamne, adic? Eu ?i ve?nicia mea?