SOLDATUL „NOII GEOSTRATEGII”

                    Motto:                     

„Nu te uita, robule, la cătuşele tale, ca să nu recunoşti că tu ai lucrat la ele”

N.Iorga

 La 9 mai 1945, eu colonelul de astăzi, nu existam pentru a mă entuziasma la grandioasa defilare, să zicem, din Alexander Place a glorioasei Armate Roşii, eliberatoare a Europei şi salvatoare a planetei. Un deceniu mai târziu, aveam însă capul plin de „meresievi”, „olegi” ori „serioji”, că bietul meu tată se straduia zadarnic să-mi povestească cum el, sergent vânător de munte de pe plaiuri dâmboviţene, împreună cu camarazii, bătuseră ca la fasole la „glorioasa armată roşie” atât în Crimeea, la Odessa şi Sevastopol cât şi în Munţii Caucaz. Sărmanul soldat român încetase să mai existe, se uitase că abia venise de pe câmpurile de luptă, că rănile încă nu i se vindecaseră, fusese scos peste noapte din istorie. Consilieri de pripas, veniţi de prin adâncurile Asiei, încercau să articuleze o altă armată română, de această dată mai „populară”, prostită însă până la a nu mai ştii de Decebal şi de Traian ori de Christos şi Eminescu, dar docilă, gata să stea în poziţia de drepţi în faţa Moscovei şi să execute întocmai şi orbeşte ordinele Kremlinului.

A venit însă 1968 cu „primavara lui de la Praga”, moment de demnitate si renaştere a soldatului român, când pentru o clipă durerea răpitelor Basarabie şi Bucovină l-a străfulgerat. A urmat un generos şi curajos efort de reconstrucţie a unei armate naţionale, ce concura la locul doi în Tratat, a cărei misiune nu mai era să sprijine exportul de revoluţie, ci să apere frontierele României dinspre toate punctele cardinale şi împotriva oricui. O singură ipoteză nu luase în calcul Marele Stat Major şi Consiliul Suprem de Apărare a Ţării – posibilitatea ÎNŢELEGERII DE LA MALTA. Şi astfel a ajuns el, soldatul român, să se bată de unul singur cu oştile deghizate ale „atât de prietenului” Pact varşovian şi ale NATO-ului inamic. Abia după ce a salvat, ca de fiecare dată în istorie, cu sângele său revoluţia, în fapt integritatea teritorială a statului român, a aflat că el, eroul, devenise subit un personaj hidos, un „monstru ceauşist”, un „naţional – comunist”, un „criminal neo-cripto”, un „pucist” etc. Sărman victorios învins; în loc să i se înalţe ode şi să i se confere meritatele medalii, i  s-au „dăruit” nedrepte procese, a fost „recompensat” cu umilinţa temniţei şi obligat să se purifice în „democraticul purgatoriu” al unei cumplite şi nesfârşite reforme cu iz antiromânesc. Soldatul român rămăsese mult prea naţional pentru o lume ce pornise în marşul forţat al mondializării. Transnistria se aprinsese şi gândul la reîntregire nu putea fi ucis decât printr-o nouă spălare a creierului şi prin „misiuni internaţionaliste” în serviciul unei alte „noi ordini planetare”.

Dar Dumnezeu e sus, vede şi nu permite la nesfârşit nedreptatea. Într-o zi El a luminat minţile orbite de Krasnaia Zvezda (Steaua roşie), ajutându-le să descopere că „eliberatoarea” „glorioasă armată roşie” nu era decât forţă de ocupaţie străină. La Berlin, Praga, Budapesta şi Varşovia soldatul sovietic îşi face valiza, „misiunea lui istorică” se încheiase. La fel ca şi cel din Afganistan se reîntoarce acasă, dar constată cu stupoare că pentru el „acasă” nu mai există. Imperiul, în slujba căruia se afla, trosnea din toate încheieturile şi se prăbuşea fără ca el să apuce să tragă un singur cartuş în apărarea lui. Atotputernicul, înspăimântătorul şi imperialul soldat sovietic a rămas o simplă amintire. Europa Răsăriteană s-a eliberat şi a renăscut soldatul naţional, ce jură din nou pe drapelul ţării sale, îngenunchează la sfinţii săi şi execută ordine primite de acasă, în limba străbună.

August 1968, Decembrie 1989 – două momente grave ale perioadei postbelice în care atât de încercatul soldat român, supravieţuitor deznaţionalizării bolşevice ca şi „gloriosului soldat sovietic”, a rămas mereu la datorie în slujba poporului şi a ţării sale. El nu a fost niciodată şi nu poate fi un concept efemer; de peste două mii de ani el este realitate şi tocmai prin aceasta incomod. Dar unde se află el acum? Cel care nu a fost încă „demobilizat” prin ordonanţă de urgenţă pribegeşte în misiuni internaţionaliste prin Somalia, Angola, Albania, Bosnia, Kosovo, Afganistan, Irak etc. în timp ce acasă este, de peste un deceniu, vid de securitate, mocnesc intenţii autonomiste şi răzbat pofte separatiste, la frontiera ţării sale dogoreşte  încă jeratecul războiului, iar Basarabia „independentă” se îndepărtează şi înstrăinează tot mai mult. Ce caută el acolo? Drumul către un NATO, ce i-a ţinut deschisă uşa atât cât să nu poată intra. De ce a fost el mereu dus cu vorba? Probabil pentru că reforma nu l-a purificat şi decontaminat îndeajuns, mai păstra  urme de „naţionalism periculos”. Era încă prea român ca să devină universalul soldat nord-atlantic; mai trebuia ţinut în carantină.Devenit veteran în atâtea misiuni internaţionaliste sub drapelul propriu şi al ONU, dar mai mereu sub comandă străină, după ce a văzut şi a pătimit atâtea, a ajuns să se întrebe în serviciul cui este el totuşi. Ar mai dori poate să afle şi altele. De pildă: cine îi mai apără pe românii de acasă când el este plecat să moară pentru alţii; dar cu Bucovina şi Basarabia cum rămâne? Acestea sunt însă, deocamdată, întrebări interzise. Ele ar putea să pună în pericol „misiunea pacificatoare”, „profund umanitară” a noului ostaş superimperial la mod – soldatul NATO, la Bagdad, în Kosovo,în Kandahar, la Basra şi în restul lumii… Oare Dumnezeu aude nerostitele lui întrebări?…  Să fie, totuşi, imperiile cu fioroşii lor soldaţi imperiali trecătoare?

Discuţia implică minima analiză a triadei RĂZBOI (CONFLICT) – NAŢIUNE (STAT) – MILITAR (OM). Abordarea din perspectiva paradigmelor modelului clasic de confruntare permite următoarea evaluare:

• de la apariţie şi până astăzi războiul a reprezentat mijlocul fundamental de supravieţuire pe care omul, în dorinţa de a se salva, l-a exersat şi perfecţionat permanent în confruntarea cu semenii;
• el a semnificat chintesenţa luptei pentru existenţă, constituind, în pofida implicării dimensiunii sapiens, cel mai eficient mijloc de selecţie naturală (Malthus);
• se poate spune că civilizaţia de astăzi este una a războiului; istoria omenirii este istoria războaielor sale. De la structurarea primelor entităţi sociale, prin război grupurile umane se apărau pe sine şi habitatul propriu de celelalte. La începuturi, cu ajutorul armelor, şi-au protejat terenurile de vânătoare şi cele de pe care culegeau ori efectuau incursiuni de pradă. În urma confruntării şi-au definit şi afirmat şi propria identitate;
• în mare măsura acelaşi lucru s-a păstrat şi în epoca modernă. Numai că trebuinţele primare, arhaice au căpătat altă dimensiune şi semnificaţie. Acum îşi apără patria, iar victoria ori înfrângerea pe câmpul de luptă devine şi o problemă de prestigiu şi demnitate naţională;
• se pare că acest proces, de reglementare prin forţă (război) a raporturilor intercomunitare, se apropie de capăt; se închide un ciclu istoric în cadrul căruia militarul apare ca un produs firesc al diviziunii sociale a muncii. Rostul lui este să-şi protejeze comunitatea în cazul unei agresiuni. Comportamentul său războinic a avut mereu la bază sentimentul apartenenţei la o structură socio-organizaţională (gintă, trib, etnie, popor, comunitate religioasă, imperiu, naţiune) şi conştiinţa unor valori pe care le apăra (matricea stilistică) tocmai pentru că îi confereau identitate.

Suntem pe cale de a se  produce o mutaţie, tranziţie către un alt model al relaţiei în cadrul amintitei triade:

• ca rezultat al tehnoinformatizării şi perfecţionărilor organizaţionale, potrivit cerinţei legii profitului, societatea tinde să se autoregleze prin mijloace preponderent paşnice. Conflictul exprimă stadiul extrem al disfuncţiilor acumulate în cadrul unei socio-structuri, iar războiul mijloc chirurgical de corecţie. Rămânând un important instrument de autoreglare, războiul, supranumit „postmodern”, îşi va schimba treptat fizionomia, evoluând către forme şi strategii neconvenţionale;
• conflictul armat va îmbrăca o dubla semnificaţie: indicator al gradului de dezordine internă (entropie); instrument de asanare, strategie socio-terapeutică. Interesul comunitar (naţional) nu mai este ameninţat neapărat de un inamic extern ci de însuşi faptul că societatea nu mai ţine pasul, înregistrează decalaje care nu-i mai permit să îşi regleze armonios raporturile cu celelalte comunităţi, intrând în disonanţă cu ele;
• războiul devine o problemă de corecţie internă dar şi de adaptare la mediul intercomunitar (internaţional). Se schimbă deci statutul şi rolul militarului. Acesta nu mai este doar element care, în virtutea unei tradiţii şi identităţi, conservă şi garantează perpetuarea, prin violenţă, a unui anume dat socio-organizaţional şi cultural. Intervenţia sau nonintervenţia, ca şi violenţa strategiei utilizate, depind acum, preponderent, de starea entităţii, performanţele sale şi capacitatea de autoadaptare la evoluţii;
• supravieţuirea entităţilor sociale se va face prin permanenta înnoire, modernizare şi dezvoltare. Exact acest lucru pare că începe să se producă în prezent când statele-naţiuni, multă vreme factor de progres, încep să fie percepute drept structuri frenatorii. Se consideră că acestea au devenit, fie „prea mici” pentru a răspunde eficient marilor provocări ale mileniului trei, fie „prea mari” pentru problemele mărunte din propriul perimetru al frontierelor. Răspunsul l-ar reprezenta mondializarea şi deplasarea către o altă ordine internaţională. Această megaorganizare la scară planetară tinde să-şi construiască o armată cu rol de „jandarmerie mondială”. Soldaţii ei, după spusele „noilor arhitecţi”, nu vor mai fi în serviciul unei patrii şi ai unei naţiuni ci în serviciul umanităţii;
• factorii care blochează, întârzie, perturbează acest proces urmează a fi extirpaţi, la nevoie, pe cale violentă. Pe calea convertirii sale în „jandarm universal”, militarului i se prezervă rolul de element în cadrul unei strategii complexe cu rol corectiv. Conştiinţa devenirii istorice şi „echipamentul” ştiinţifico-aptitudinal pentru această nouă misiune apar ca fiind mai importante decât sentimentul apartenenţei (la o patrie) ori conştiinţa identităţii (naţionale). Clasicul militar în uniformă ce mânuieşte, sub drapelul naţional, arme tinde să fie înlocuit de războinicul civil, „tehnocratul” profesionist în inginerie comportamentală, teoria şi practica prevenirii şi gestionării conflictului social, în utilizarea informaţiei şi mânuirea celor mai înalte tehnologii distructive.

Embrionul acestui model al militarului viitorului poate fi descifrat în fizionomia soldatului sovietic şi a soldatului NATO. Primul proiect de acest gen a eşuat, militarul formidabilei armate roşii redevenind rapid soldatul rus, cecen, gruzin, ucrainian etc. gata să se înfrunte cu camaradul din „patria” de până mai ieri pentru patria sa reală. Războiul pentru Kosovo şi cel din Iugoslavia, ca şi confruntările din Irak şi Afganistan,   pot fi considerate drept laboratoare în care s-a confruntat prototipul clasic al militarului, puternic motivat de sentimentul (conştiinţa) mândriei naţionale (sârb, albanez etc), ce luptă pentru patria sa şi militarul de tip NATO, modelul viitorului soldat universal, pus în serviciul unei cauze transnaţionale.