11 SEPTEMBRIE – ILUZIA APOCALIPSEI

By | 6 noiembrie 2016

 

Zi de groază, moarte şi spaimă învăluite în mister, zi de stupoare planetară. O lume înmărmurită asistă cum avioane pline cu pasageri, împinse parcă de o forţă nevăzută se tranformă în veritabile proiectile izbind şi străpungând clădiri şi edificii până mai ieri inexpugnabile pentru că se aflau în inima Americii, ţara cea mai puternică şi cea mai bine apărată. Pentru prima dată, omul simplu, constată pe viu că New Yorkul şi Washingtonul, centrii vitali ai hegemonului mondial, sunt vulnerabili. Se « prăbuşesc gemenii » (World Trade Center), este distrusă o latură a Pentagonului, iar Casa Albă este pe puţin ratată. Uriaşii nori de praf şi fum nu pot să acopere însă spaima şi deruta unei administraţii, devenite dint-o dată inertă, ce nu mai are încredere nici în buncărele antiatomice şi-şi caută slavarea, pierzându-şi urma cu Air Force One. Cei care-şi făcuseră meserie din a se juca cu harta (soarta) planetei, în primele momente, rămân fără reacţie, iar apoi se dovedesc incapabili de a lua decizii pentru că nimeni nu înţelege nimic şi nu este în stare să dea vreo informaţie despre ceea ce se întâmplă.

Pe fondul totalei surprizei şi al cutremurătoarelor scene cu oameni în flăcări ce se aruncă de la înălţimi încep totuşi întrebările: Să fie Rusia ?; Să fie China?; Urmează prima lovitură nucleară?; Unde s-a produs invazia?; Ce se va întâmpla cu Pământul dacă se  va apăsa pe buton pentru lovitura de răspuns?etc.Răspunsuri urmau să înceapă a fi date, doar ceva mai târziu şi aveau să provoace şi mai multă nedumerire. Ele sunt însoţite de acuzaţii, explicaţii, avertismente, se scriu tomuri de analize şi ipoteze. Varianta oficială americană – atac terorist, de mare amploare, coordonat de misterioasa organizaţie Al-Qaeda condusă de maleficul Osama ben Laden, cel căruia i se mai pun în spate şi atentatele din Tanzania şi Kenia din 1998 şi din insula Balli. Întreaga lume se solidarizează emoţional cu victimele; într-un gest de profundă compasiune şefii statelor din UE dau publicităţii la doar câteva zile ( 14 septembrie 2001) o declaraţie comună. Irakul, Afganistanul, Iranul, Coreea de Sud şi mişcarea palestiniană manifestă reţinere, dar din rândul populaţiei civile, aparţinând acestor ţări se ridică voci de simpatie pentru atacatori.

Nici nu se lichidaseră bine urmările tragediei că în mass-media încep să apară informaţii şi să se vehiculeze date ce acreditează ideea că administraţia şi serviciile secrete americane ar fi ştiut câte ceva despre ceea ce urma să se întâmple. Încep scenariile care de care mai şocante, fanteziste şi mai cinice. Două dintre ele captează atenţiea analiştilor prin verosimilitatea lor: atac pus la cale de israelieni pentru a solidariza opinia publică şi oficialităţile americane cu lupta lor împotriva terorismului palestinian şi arab, precum şi pentru rezolvarea globală în favoarea lor, a problemei Orientului Mijlociu; crearea de către administraţie prin intermediul serviciilor secrete ( liderii terorişti nominalizaţi – agenţi CIA) a unei stări de spirit- pretext ( vezi cazul similar al dezastrului de la Pearl Harbor) pentru declanşarea operaţiunilor militare în serviciul Marelui Plan al globalizării, sub fomula războiului antiterorist.

Este greu de susţinut cu date vreuna dintre ipotezele amintite, dar evoluţiile internaţionale ulterioare aveau, cel puţin, să nu le infirme. Conceptul de război antiterorist a fost lansat şi a prins deja în mentalul public. În numele său, americanii i-au înlocuit pe sovietici în Afganistan, au prins în chingi Pakistanul şi au început lichidarea „axei răului” ( Irak, Iran, Coreea de Nord) prin ocuparea militară, în prima fază, a Bagdadului. Dacă nu se vor împotmoli aici, probabil vor trece la  asanarea de terorism şi la „democratizarea” întregii regiuni, marele câştigător fiind, alături de ei, Israelul. Cei mai mari perdanţi ar urma să fie, nu arabii în primul rând, ci europenii. Acest lucru şi explică opoziţia atât de dură a unora dintre puterile europene faţă de invadarea Irakului. În tipologia conflictelor armate, războiul terorist este o găselniţă recentă şi destul de forţată. Ca să fie război, raportându-ne la Clausewitz, a trebuit să acceptăm că: el este continuare a unor relaţii politice cu mijloace violente ( extreme în acest caz); are în spatele său un motiv ce  defineşte şi deserveşte un scop politic;   implică beligeranţi identificabili. Ori conceptul amintit nu acoperă aceste axiome: nu se poate spune că el continuă nişte relaţii politice, iar dacă acestea pot fi totuşi identificate, atunci înseamnă că războiul nu mai este ilegitim şi ca atare interzis; nu se poate vorbi că are un motiv politic unitar şi cu atât mai puţin un scop politic, iar declanşatorul lui ( adversarul) rămâne o abstracţie care, în raport de interesul fiecăruia, poate fi concretizată şi nominalizată. Nici măcar mijloacele utilizate nu-i conferă ilegitimitate pentru că aproape toate se regăsesc în arsenalul oricărei mari puteri.Acceptând totuşi că mijloacele ar fi cele care fac obiectul discreditării sale, rămâne totuşi întrebarea de ce războaiele aşa-zis teroriste ale cecenilor, afganilor, palestinienilor, irakienilor, kurzilor etc prin scopul declarat sunt teroriste şi nu războaie de eliberare naţională? De ce terorişti sunt numai aceştia şi nu sunt şi americanii (apostolii antiterorismului) care: tot într-un 11 septembrie ( Chile, 1973- ironia sorţii) înlocuiau un guvern ales democratic cu altul dictatorial ( Pinochet); în numele anticomunismului au lichidat prin acoliţii lor mii de marxişti în Iran, Guatemala şi peste un milion în Indochina; au inventat brigăzile islamice „freedom fighters” care au practicat (măsurând cu acelaşi etalon) terorism antisovietic în Afganistan; desfăşoară de câteva zeci de ani, cu mijloace cât se poate de neortodoxe, campania anti Castro în Cuba etc.

Opinia că după căderea comunismului uriaşa armată americană şi industria de război din spatele ei ar fi rămas fără obiect şi că pentru a le legitima existenţa într-o epocă de pace  (post război rece), planificatorii de la Casa Albă trebuiau să le găsească întrebuinţare, aceasta fiind contracararea terorismului mondial, pare plauzibilă. În fond războiul antiterorist, cât timp nu este definit şi demonstrat caracterul planetar al războiului terorist, rămâne fără substanţă, un simplu concept menit să înlocuiască un altul ieşit din scenă – „ anticomunismul”. Există în mod real terorisme, dar ele nu pot fi convertite într-un front unic cu o conducere unitară dintr-un punct central, cu scop şi strategie comune. În funcţie de interesul regional, statele implicate îşi au „teroriştii lor”: Rusia se luptă cu „teroriştii ceceni”; Anglia – cu „teroriştii irlandezi”; Franţa- cu „teroriştii corsicani”; Spania- cu „teroriştii basci”; Israelul cu „teroriştii palestinieni”; Turcia – cu „teorirştii kurzi”; India- cu „teroriştii musulmani” etc, iar SUA, superputere globală, se luptă cu terorismul mondial. Deci, fiecare cu terorismul său, războiul antiterorist reprezentând emblema sub care, unite într-un front tacit, puterile planetei, angajate în conflicte regionale ( lumea  a treia), îşi promnovează cât se poate de legitim, pe cale violentă, interesele, acordându-şi asistenţă mutuală şi făcându-şi compromisuri şi concesii reciproce.

Deoarece nu poate fi identificat un război terorist global înseamnă că nici conceptul „război antiterorist” nu are legitimitate. Dacă Jihadul islamic este terorismul mondial, atunci ar trebui instituit conceptul „ război antijihadic”, ajungându-se la „ciocnire înre civilizaţii”. Dar a identifica terorismul mondial cu Jihadul este greşit, în afara lui rămânând destule alte terorisme.Continuând pe aceeaşi linie a inducţiei incomplete, într-o zi, în tentativa de a lichida Coreea de Nord  (baza terorismului atomic), va trebui moşit conceptul „antiterorismul atomic”etc.Şi cum Coreea nu este URSS s-ar putea ca ruginitele arsenale nucleare americane să-şi găsească în ultimă instanţă întrebuinţarea. Şi atunci omenirea nu va mai avea timp să urmărească la televizor Apocalipsa.

Se poate discuta la nesfârşit despre terorism şi antiterorism, dar un lucru este cert: evoluţiile de până acum confirmă a doua moarte a NATO. Prima dată prin lichidarea comunismului european când a dispărut raţiunea sa de a fi. Acum, pentru că NATO este mult prea mare ( Goliat) pentru a-l implica în operaţii antiteroriste care rămân totuşi de nivel punctual (tamilii din Sri Lanka, hutu şi tutsi din Burundi, animiştii din Sudan etc) şi prea mic ( vezi totuşi Carta) pentru a purta războiul antiterorist mondial. Pentru fiecare operaţie „antiteroristă” de asanare planetară ( globalism), SUA vor trebui să-şi constituie alianţe regionale  adecvate. Deci NATO, ca organism politico-militar euroatlantic, va fi înlocuit  prin alianţe cu geometrie variabilă în raport de interesul promovat. Oricât s-ar strădui planificatorii globalişti probabil nu vor putea face din „războiul antiterorist” conflagraţia mondială a secolului XXI ( al patrulea război mondial).

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *