Atât de simplu…

de | 10 noiembrie 2016

Ştiaţi că oamenii sunt nişte piramide, din lumini şi umbre? Viaţa lor este un neînţeles joc multicolor. În lumină sălăşluiesc adevărul, dreptatea, binele şi frumosul; în umbră se ascund toate relele. Scânteie divină ce se materializează, fătul, în pântecul mamei, este o umbră ce se iluminează. De aceea, la naştere fiecare dintre noi e o umbră lumiscentă. Când este acoperit în întregime de umbră omul moare. Moartea e o lumină umbroasă. Am trecut dincolo în lumină, iar aici ne-a rămas numai umbra! Poate că, deseori, tocmai pentru asta se şi spune despre cel care pleacă: “nu mai era decât o umbră a celui care a fost!”

Când priveşti un om vezi, la el, ce vrei tu. Dacă îţi propui să-i vezi lumina, atunci descoperi în el frumosul, adevărul, dreptatea şi binele. Dar mai ales căldura. Îl priveşti şi, tu privitorul, te încarci cu toate astea ale lui. Devii luminos, adică plin de bună dispoziţie, cu poftă de viaţă, generos şi frumos, optimist; îţi vine, aşa, să chiui, să iubeşti pe toată lumea şi nu ştii de ce. Dar, mai ales, nu ştii de ce toţi cei din jur sunt veseli, binevoitori, simpatici şi plini de înţelegere şi de dragoste. Asta pentru că, făra ca el să afle, tu i-ai scos la suprafaţă, fiecăruia, ce avea el mai frumos şi mai bun. Şi toate se revarsă asupra ta, te încarcă cu ele. Viaţa îţi este o continuă zi însorită!

Dacă îi cauţi numai umbra, atunci descoperi în el micimile, păcatele, trăirile tenebroase, urîţenia şi răul. O clipă îţi zâmbeşti în barbă satisfăcut, plin de tine pentru că, prin comparaţie, te simţi mai frumos şi mai bun. Nu te gândeşti niciun moment că te încarci cu umbra lui şi cu toate cele ce se ascundeau în spatele ei. Buna dispoziţie îţi dispare pe neobservate, începi să te simţi singur, neînţeles, trist şi neliniştit; orice încerci să faci îţi iese anapoda, toţi cei din jur au ceva cu tine. Îţi pierzi încrederea, devii posac, invidios pe ceilalţi care îţi par plini de noroc şi reuşesc în toate. Nu ştii de ce îţi vine, aşa din senin, să îl strângi de gât pe primul, chiar necunoscut, care îţi iese în cale. Suspicios, îl priveşti ca pe un inamic doar pentru că, în sinea ta, îl faci vinovat pentru eşecurile şi lipsa ta de speranţă. Nu înţelegi de ce în jurul tău se adună indiferenţă, antipatie şi ostilitate ori de ce începi să fii ocolit de către ceilalţi.

Nu te gândeşti, o clipă, că răscolindu-le umbrele ai trezit în cei din jur refulări, patimi ascunse ce se revarsă acum asupra ta. Totul e aşa de obositor că abia aştepţi să treacă ziua, să te retragi în colţişorul tău ascuns şi să nu-i mai vezi. Habar nu ai că, umbrit de umbrele lor, te-ai întunecat şi că întunericul coboară, nestăvilit, peste tine. Ai ajuns o umbră a celui care erai! Viaţa ta a devenit o zi mohorâtă sau chiar o rece, întunecată şi nesfârşită noapte. În zadar îţi mai cauţi, aiurea, leacul bolilor pe care dintr-o dată le simţi, dureros, cum te ruinează. Microbul lor ţi l-ai injectat zilnic până când suferinţa a devenit cronică, poate incurabilă.

Doamne, ce-ar fi dacă ne-am vedea unii altora numai luminile! Şi suntem şapte miliarde. Câtă lumină ar inunda pământul… Dar, mai ales, chipul şi sufletul fiecăruia! E atât de simplu să alungăm răul din lume… Dacă am vrea!

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *