Toată lumea îl știa, un soi de vedetă locală! Şi avea o voce că te ungea pe suflet. L-ar fi invidiat până și Caruso. Cânta în fiecare duminică în strana bisericii cu atâta foc că, bietul popa, să nu se mai facă de rușine cu glasul său hodorogit de la tutun, nu ştia cum să mai scape de el. Deși era singur și sărac lipit, toate mamele care aveau fete de măritat nu-l scăpau din ochi. Se îmbulzeau la slujba de duminică numai pentru el. Visând nostalgic ori păcătuind cu gândul, se întreceau care de care să și-l facă ginere ori… mai știi? După liturghie se buluceau, înghiontindu-se pe dedesubt și călcându-se pe picioare, care să-l laude mai tare și să-l invite cu busuiocul să le sfințească casa, acareturile și vitele. Dar, mai ales, să le cunoască odraslele.
Și așa a ajuns Dandu, dintr-un preacucernic dascăl de țară, un soi de dandi comunal râvnit aproape de toată tagma muierească. El, însă, umbla țanțoși pe ulițe plin de importanță, chipurile cu treabă. Nu băga pe nimeni în seamă, iar la horă era nelipsit. Însă nu juca niciodată! Doar ședea pe margine și privea, superior, cu un aer absent. Din invidie, începuse să-i cam umble vorba… Deh, gura satului, că între el și coana preoteasa ar fi niște chestii nu tocmai curate. Că atunci când părintele pleca cu treburi pe la oraș, la patriarhie ori mitropolie, se cam ducea să aibă grijă de gospodărie și să-i țină de urât noaptea. Lume răutăcioasă… Auzi, dumneata, la ce o ducea capul! Ba, unii chiar îndrăzneau să chicotească, privind așa chiorâș într-o parte, că mezina popii ar cam semăna cu dascălul.
Fie că o fi simțit el ceva ori doar pentru că-i făcea concurență cu glasul lui, părintele a făcut ce a făcut și l-a mutat la cealaltă biserică. Aici, la noi, în Cotul Morii – zona mărginașă și mai săracă! Nimeni, însă, nu l-a considerat alungat, a fost primit ca o adevărată vedetă. Toate enoriașele îl urmăreau, abia așteptând să-i dea binețe și să-i intre în vorbă. Ba, unele ajunseseră de se țineau după el ca oițele după capul turmei. Și să te ții încasări, duminică de duminică, pe popa Ilie al nostru! Pe toate babele le apucase, așa pe nepusă masă, pofta împărtășaniei. Nevestele mai tinerele simțeau o subită nevoie să se spovedească ori să li se citească molifta și să fie deslegate de păcate numai de ele știute. Cât despre junele fetișcane, care altădată nici nu călcau pe la biserică, gătite cu ce aveau mai de soi în lada de zestre, se înghesuiau acum care să ajungă prima la liturghie. Dandu era mereu nelipsit lângă popa, trăgând cu ochiul spre cele mai arătoase și mai cu stare. Ori, dornic să știe cât mai multe, ciulea urechea la rugile ori mărturisirile păcătoaselor neveste. Cum nu poți scăpa de gura satului, cârcotași au continuat și pe aici să-i scoată tot felul de vorbe. Da’ nimeni nu l-a dovedit, vreodată, cu ceva!
Descoperind în el o adevărată mină de aur, preotul a făcut ce a făcut și l-a adunat cu o nepoată de-a neveste-si. Natalia, fată curățică, cuminte, dar mai ales cu o avere frumușică. Și nu numai că l-a cununat în biserică după creştinul obicei… Ba, l-a mai și nășit chiar! Tot el i-a botezt și primul copil, pe Mitică. I-a crescut și salariul, iar pomenile, adică vinul, coliva și colacii din fiecare sâmbătă, le împărțeau aproape frățește. Când veneau neamurile în cimitir la capul mortului, să-i cânte veșnica lui pomenire, după ce își primea onorariul, popa făcea cu ochiul și către dascăl. Și de fiecare dată își primea și el partea. Ce să mai vorbim, făcuse din el om de mare încredere că îl trimitea, în locul său, pe la casele gospodarilor să adune daniile pentru biserică ori pomelnicul pentru vii și pe cel pentru morți. Iar banii de pe clopot îi lăsa pe toți lui. Plus ce mai scotea de la vânzările de icoane, lumânări și tămâie! Și uite așa ușor, ușor a ajuns Dandu om de mare vază în sat.
De la o vreme, împlinit, începuse să-l cam obosească treaba asta cu slujbele și treburile bisericești că abia aștepta să găsească nod în papură ca să scape. Într-o bună zi când, după o înmormântare, i s-a părut că preotul nu îi dă atât cât i se cuvine, furios foc, a aruncat cheile pe jos, a trântit ușa pronaosului și dus a fost. În zadar i-a mai trimis popa Ilie vorbă, s-a deplasat personal la el și l-a rugat, i-a făcut tot felul de promisiuni… Dandu nu s-a mai întors. Tocmai murise socră-su, așa că a devenit stâlpul familiei. Stăpân pe o casă cât un conac boieresc, cu o curte în care intrai cu căruța pe o parte și ieșeai pe ailaltă, pătule, șoproane, cazan de țuică, doi cai, patru vaci, capre și oi, tot felul de lighioane și câteva slugi prin ogradă! Rămasă singură soacră-sa , săraca, de unde să știe ea cum e cu problemele gospodărești? A zis bogdaproste că are cine să se ocupe de pământuri, animale și acareturi. Femeie de bună credință, i-a lăsat pe mână totul.
Primul lucru pe care l-a făcut noul stăpân a fost să pună ochii pe cumnată-sa, sora nevestei. O codană nurlie și plină de draci, apetisantă ca un butoiaș cu vin din ăla mânăstiresc care abia așteaptă să-i dai cep. Și probabil că i-a cam dat, altfel nu se explică de ce aceasta a plecat, din senin, la București. Unde, se zicea, că ar fi și născut, așa, de fată mare! Când scandalul tocmai amenința să se aprindă a izbucnit războiul și Dandu a plecat pe front. La cavalerie, că doar avea cal de la socră-su; a intrat în rând cu feciorii ăia de chiabur. O vreme a mai scris, dar apoi nu s-a mai aflat mai nimic despre el. Nici azi nu se știe dacă chiar a fost lovit de un șrapnel și și-a pierdut cunoștința, așa cum povestea el, ori a dezertat. A circulat și zvonul că ar fi fugit la ruși și s-ar fi făcut comunist. Oricum, foarte târziu, aproape de sfârșitul războiului, când muscalii intraseră în țară, l-au prins jandarmii departe de linia frontului când încerca să ajungă acasă. Nu a mai apucat să fie judecat fiindcă s-au schimbat vremurile. Erau în pușcărie ăia care își făcuseră cinstit datoria față de țară și, la ordinul Mareșalului, se duseseră să o reîntregească spre Răsărit! Așa că lucrurile au rămas încurcate, fiecare spunea despre el ce credea. Oricum, după liberare, viața lui a luat-o razna de tot, când nevastă-sa l-a întâmpinat în portiță în brațe cu Ilie, al doilea prunc al lor. Nu l-a recunoscut în ruptul capului și vai de viața bietei femei!
Numai el știe cum a ajuns primar în sat. A început să confiște toate averile celor înstăriți, să adune cu japca cotele și să-i trimită legați la raion pe toți ăia de i se opuneau. Bietul domn Georgescu, om de mare ispravă, directorul școlii și fruntaș al liberalilor, nu s-a mai întors niciodată acasă. Nici, binefăcătorul său, popa Ilie – șef al țărăniștilor, nu a avut o soartă mai bună. Amândoi au murit în pușcărie, familiile și rudele au fost izgonite, zice-se din ordinul lui, din sat, iar de gospodăriile lor s-a ales praful. Nici pe soacră-sa nu a iertat-o. A damblagit, sărmana femeie, când și-a văzut ograda pustiită de adunătura de o viață. Da’ nici el n-a mai dat pe acolo. Şi-a lăsat nevasta, copii și s-a mutat la Primărie, unde o ținea tot în chiolhanuri cu mai marii veniți de pe la raion ori regiune. Întotdeauna petrecerile erau acompaniate cu vocea lui de neconfundat, ce putea fi recunoscută până departe. Să-l fi auzit cântând “Internaționala”, imnul URSS ori “Privesc din Doftana prin gratii de fier”…
Să le facă pe plac șefilor, în toiul nopții, trimitea miliția cu GAZ-ul și aducea pe câte una sau mai multe fete pe care îi cășuna lui, chipurile pentru cercetări. Ce bătaie mai mâncau bieții părinți care veneau să se roage să li se dea copilele înapoi! Îi primea pe sărmanii oameni, disperați și schilodiți, în biroul lui și le vorbea, apoi, mieros că el a încercat să-i scape… Da’ nu a avut ce face că așa e cu lupta asta de clasă! Tot el a întocmit și listele cu ăia care nu predaseră armele și erau hăituiți de patrule. Ajunseseră unii dintre ei de își vindeau cămașa și umblau înnebuniți să cumpere orice ruginitură de armă. Numai să aibă ce preda și să scape de securistul care îi punea cu palmele pe plita încinsă a mașinii de gătit!
Da’, vezi cum e viața, tot de la glasul ăla minunat al lui i s-a tras. Taman când era în plină glorie, că și pe Dumnezeu îl privea pizmuitor de sus, la o chermeză de aia tovărășască de-a lor, beat criță, a încurcat borcanele și a cântat “Trăiască regele”. Cineva din anturaj l-a pârât la mai mari, că a venit o comisie. L-au cercetat și anchetat vreo săptămână, apoi l-au luat cu ei. Unde? Nu s-a știut niciodată! A revenit în sat după vreo doi ani și ceva, într-o vară. Era slab de abia se mai ținea pe picioare, zdrențăros și jigărit vai de capul lui. Nevastă-sa nici nu a vrut să audă de el. Nu l-a mai primit acasă, așa că s-a aciuat în clopotnița bisericii. El știe cu ce se hrănea… Unii îl văzuseră cum cocea cartofi și știuleți de porumb pe malul gârlii în zăvoi. Iarna se retrăsese în cimitir într-un cavou părasit. Miloși, oamenii îl cam iertaseră. Dar noul popă nu l-a mai primit în biserică. Nu vorbea cu nimeni, parcă era mut, trăia din ce-i dădea lumea, iar din ce aduna, slugărind cu ziua pe la unul și altul, își cumpăra băutură. Bea să nu înghețe și când îl apuca urâtul scotea goarna, cu care venise de pe front, și se tânguia până târziu în noapte. Cei din apropierea cimitirului povesteau că, deseori, îl auzeau fredonând cu vocea lui inegalabilă cântece interzise, legionare. Da’ nu l-a mai pârât nimeni.
Într-o dimineață a fost găsit mort lângă cavou, blească de sânge și cu țeasta crăpată. Miliția a prins trei țigani dintr-un sat vecin, care auziseră că coana Didica a lu’ Mălăieru abia fusese îngropată, de către fiică-sa, cu salba la gât de frică să nu îi ia aurul comuniștii. Au recunoscut că, tocmai când încercau să jefuiască mormântul, l-au văzut cum ieșea împleticindu-se din cavoul alăturat și au crezut că e stafie. De groază, l-au pocnit cu cazmăile până l-au lăsat lat și apoi au fugit, mâncând pământul. A fost îngropat, tot din mila sătenilor, într-un loc mai izolat la un colț al cimitirului. Ceva vreme se putea citi pe crucea sa, scris cu majuscule, DANDU! Acum nu mai e nici crucea… Da’, ici colo, oamenii tot mai povestesc şi astăzi, minunându-se despre vocea aia a lui.