De haram a fost…

By | 8 noiembrie 2016

Tare multă înţelepciune trebuie să fi adunat neamul acesta al nostru în proverbele sale…Şi toată, rodul unor întâmplări cândva demult trăite!
Să fi avut vreo opt – zece ani, nu mai ţin minte în ce clasă eram la şcoală, când, într-o dimineaţă, nenea Mitu, frate-miu, a băgat de seamă cum eu mă strecuram pe gemuleţul dinspre pătulul cu porumb în prăvălia lui nea Marin Călin. Era aproape flăcăiandru, da’ tare greu îl sculai din pat. Mai mereu îl apuca prânzul în izmene! Abia atunci şi-a dat seama de unde aveam eu, mereu, gloanţe pentru pistol. Toată ziulica trăgeam în plutele din zăvoi. Parcă era poligon, nu altceva. De aia lumea ne şi poreclise, pe cei patru fraţi, „ nenţii lui moş Dobre” – bunicul dinspre tată, care ne creştea de când rămăseserăm orfani de amândoi părinţii.
Descoperisem intrarea aia cu vreo două luni mai înainte. Şi cam o dată ori de două ori pe săptămână, cum începea să mijească de ziuă, până să se trezească băcanul şi ai lui, vecinul nostru, intram, trăgeam tijgheaua şi luam un pumn de mărunţiş, cât să nu se bage de seamă. Tăiam cu cuţitul o bucăţică dintr-un calup de salam, mai rupeam din şir câţiva covrigi pe care îi vâram în sân, un pumn de bomboane şi tule-o pe unde venisem. Eu dormeam în pat cu ăl bătrân, la capul celălalt, şi până se scula el să dea la păsări şi la animale eu îmi luasem micul dejun sub zăblăul cu care ne înveleam, vara de ţânţari şi iarna de frig.
Banii îi păstram într-o ulcică în scorbura de la nucul din fundul grădinii. Când aveam nevoie, mă duceam, priveam în toate părţile să nu fiu văzut, dezlegam batista şi luam cât credeam eu de cuviinţă. Nea Marin abia mă aştepta. De fiecare dată îmi zicea:
– Măi, nepoate, iar ai dat iama prin pensia de veteran a lui moş Dobre? Da’ mai bine s-o iei tu decât să-l pricopsească pe popa.
Mă bănuia, dar hoţ cârciumarul! Nu m-ar fi spus, ca să nu mă piardă de client. Cum intram, ştia ce trebuie să-mi dea – două buzunare de gloanţe pentru pistolul ăla turcesc, cumpărat tot de la el, zece covrigi înşiraţi pe o sârmă şi câteva bucăţele de rahat înfăşurate într-un colţ de jurnal. Trăgea cu palma banii puşi pe tejghea direct în sertar. Nu-i număra niciodată! În sinea lui, probabil, se gândea că îşi face şi un pui de pomană cu mine.
Venise toamna şi se apropia bâlciul de la Titu. Frate-miu Mitu, mare vulpe, nu a scăpat o vorbuliţă. Zile întregi m-a urmărit să afle locul unde păstrez comoara, dar fără succes. Nu s-a lăsat însă păgubaş. Într-un final a urzit planul prin care să-mi intre pe sub piele şi să mă uşureze de parale. De obicei, eu fiind cel mic nu mă prea băga în seamă. Privirile începuse să-i cam fie atrase, mai ales, de fete. Subit i s-a iscat, însă, un interes special pentru mine. O dată, de două ori pe zi alegea o plută şi făceam întrecere, care ocheşte mai bine. Avea grijă să piardă mai mereu. Mă chema lângă el şi, cu spatele lipiţi de plută, scotea punga cu tutun, pachetul cu foiţe şi rotunjam câte-o ţigară. Dar cea mai mare bucurie era că îmi dădea, apoi, amnarul să mi-o aprind singur. Pufăiam, nu ştiam încă să trag în piept, dar important ca un om mare, privind cu îngrijorare norii de pe cer. Ca şi cum aş fi avut grâul secerat, cărămida pe arie ori trifoiul cosit. Cine mai era ca mine!
În ziua bâlciului, s-a trezit mai de vreme şi a început să ungă hamurile, a ţesălat caii şi a scos de sub şopron dricul ăla nou pe care îl luam numai la ocazii. De bucurie nici nu am mai mâncat, am înhămat împreună caii la căruţă, le-a pus zurgălăii pe după cap şi a aşezat o velinţă roşie, din zestrea mamei ţesută la război, peste leagănul din faţă. Apoi, mi-a făcut semn să mă urc lângă el. Abia am ieşit din ogradă că ne-am şi apucat să ne preparăm câte o ţigară! Mi-am pus-o în colţul gurii şi, mândru nevoie mare, am pornit-o către târg. Pe drum ne mai făceau cu mâna ba unul ba altul, da’ n-am mai luat pe nimeni.
Lume multă în bâlci, căruţă lângă căruţă! Şi la umbra fiecăreia, pe pături frumos colorate, după ce-şi cheltuiseră banii şi cu picioarele rupte de cât colindaseră ori obosiţi de tumultul târgului, grupuri de oameni cu copii mai mari ori mai mici înfulecau, de-ţi lăsa gura apă, din puii fripţi şi cozonacii aduşi de acasă. Comediile se învârteau în draci, iar fanfarele îţi spărgeau urechile. Abia aşteptam să învârt la “roata norocului”, să mă dau pe căluşei până oi ameţi, să tremur pentru vieţile motocicliştilor de la “zidul morţii” să mă hlizesc la porcul cu gheare de urs şi omul cu falcă de taur de la intrarea prin culoarul cu oglinzi al circului, să beau bragă şi să mănânc turtă dulce până oi plesni.
După ce, cu mare greutate, am găsit un loc pe câmp mai la margine şi am dehămat caii, ne-am aşezat şi noi la umbră pe velinţă să stabilim planul. Nenea Mitu, ca de obicei, a scos tutunul şi foiţa şi rezimaţi de roată ne-am meşterit câte o ţigară. După ce mi-a aprins-o de la iască zice către mine:
– Măi, Năică, cum facem? Unul din noi trebuie să rămână, neapărat, la căruţă să nu ne fure caii că ne omoară “ăl bătrân”! Tu cum zici… Ar fi bine să dau, mai întâi, eu o raită să văd despre ce e vorba… Şi apoi te duci tu şi stai cât oi vrea. Că eu sunt cam obosit, abia aştept să trag un pui de somn aici la umbră, sub căruţă. Uite, îţi mai las de-o ţigară şi amnarul!
Era aşa cam pe la prânz şi bucuros că îmi lasă amnarul îi zic îndatoritor:
– Păi, atunci, du-te tu, nene! Am timp berechet până diseară…
După ce îmi lăsă în palmă, cât iei în două degete, tutun şi amnarul începu să se foiască încurcat.
– Măi, Năică nici nu te-am întrebat… Tu cum stai cu banii? Toată vara ai vândut pepeni la gară… Trebuie să fi adunat tu ceva!
– Io, nene? Ia uite?
Şi, fudul nevoie mare, scot floşmoştocul de bani din sân.
– Uauuu, ce comoară! Păi… dă-mi, mă, şi mie cu împrumut! Că eu nu am nicio para chioară. Poate găsesc şi niscai tutun de ăla bun…
Copleşit de importanţă şi furnicat de atingerea amnarului, îi întind, nepăsător, batista cu bani.
– Ia-o, nene Mite, că am aici cât pentru un viţel!
I-a luat şi dus a fost! A trecut o oră, au trecut două… trei. Îmi ghiorţăiau maţele de foame, ardea soarele amiezii şi mi-era sete de nu-mi ajungea o gârlă. Târziu spre seară, se golise târgul şi începuse să se întunece… Îl văd că venea şi el agale, pufănind dintr-o ţigară.
– Bine, mă, nene Mite, nu mai veneai, mă? M-ai lăsat aici să mor de foame şi de sete… În lumea asta nici n-am avut unde să mă uşurez.
– Mă întâlni cu aia mică a lu’ Doidan… De, aşa e cu fetele… Uite că nici nu băgai de seamă când trecu vremea! Ce am mai putut să scap de ea?
– Hai, mă, că se termină bâlciul… Nici nu se mai aud famfarele, a plecat lumea… S-o fi terminat şi turta dulce… Dă-mi şi mie nişte bani să dau şi eu o raită prin târg!
– Păi… de unde, Năică? Nu mai am nicio leţcaie. Am dat-o pe aia în cimedie… I-am luat… Mai bine ţine colea de hăţuri şi hai să mergem acasă, că şi mie mi-e o foame de lup! Plecarăm ca proştii şi nu luarăm nimic de mâncare. Ai văzut lumea…
Ce să mai fac, m-am urcat lângă el în căruţă şi dăi bice. Bâlciul, cu toate minunăţiile şi visele mele de un an de zile, rămânea în urmă… Se lăsa răcoare, îngheţa transpiraţia pe mine şi începusem să cam tremur. Să mă mai încălzesc şi să mai uit de foame şi de sete îi zic înciudat:
– Barem… Mai dă-mi şi mie de-o ţigară!
– Ştii ce? Ia dă încoace amnarul… Şi să nu te mai prind, de azi înainte, că mai bagi ţigară în gură!
– Până când, mă? Până la anu’… Când oi mai prăsi, iar niscai gologani…
– Bă, io atât am zis! Şi… vezi că dai de dracu’!
Ce era să mai fac? Am întins mâna spre traista cu grăunţe a calului, am mai adunat din ea câteva boabe de ovăz şi, tăcut, am început să le mestec… Nici până azi nu i-am mulţumit că mă ajutase să încep să mă deştept.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *