În ghearele Hekatei

By | 6 noiembrie 2016

 

Moto:

„Un război glorios e de preferat unei păci ruşinoase”

                                      Democrit

 

             Dacă acceptăm că politicul, ca funcţie socială, a preexistat împărţirii societăţii în clase, apariţiei propietăţii private şi a statului, iar războiul a aparţinut şi „societăţilor arhaice” ale paleoliticului superior[2] putem afirma, fără teama de a greşi prea mult, că relaţia politică – război, ca fenomen real, a apărut la nivelul onticului într-un moment care se plasează pe o scară a timpului istoric destul de aproape de începuturile organizării societăţii omeneşti. Aşa cum s-a întâmplat şi cu alte fenomene şi procese din natură şi societate, a trebuit să treacă o perioadă foarte lungă de timp pentru ca această relaţie să fie reflectată în plan gnoseologic, chiar dacă opinii asupra politicului au apărut destul de timpuriu la unii dintre primii mari gânditori ai umanităţii. În încercările unora dintre ei studierea acestui raport apare într-o formă embrionară, implicită, analize şi aprofundări teoretice privind interdependenţa dintre război şi politică fiind întâlnite abia în secolul al XVIII-lea, legate în special de strădaniile lui Jacques Antoine Compte de Guibert (1743-1790), Henry Humphrey Evans Lloyd (1729-1793) şi Henry Jomini (1779-1869). Meditaţiile lor asupra acestei probleme au adus în prim plan idei valoroase cum sunt: dependenţa succeselor militare ale naţiunilor de politica şi moravurile lor; influenţele politicii asupra caracterului acţiunilor militare („vor fi puternice sau slabe, vii şi rapide sau fără energie şi încete, în virtutea politicii care le decide”); determinarea victoriilor şi înfrângerilor în război de caracterul regimului politic, apreciindu-se că în cadrul republicii există condiţii optime pentru ridicarea moralului luptătorilor şi creşterea puterii militare a statului; introducerea noţiunii „politica războiului”, inclusă ca parte componentă în arta războiului, prin care se înţelege combinaţiile pe baza cărora un om de stat trebuie să judece când un război este convenabil şi să determine diversele operaţii pe care le va necesita pentru a-şi atinge scopul.

 

3.1 Adio, dar rămâi… domnule Clausewitz!

Cel căruia îi revine însă marele merit al sesizării raportului de determinare al războiului de către politică este teoreticianul militar german Carl von Clausewitz care, în lucrarea „Despre război”, aduce importante precizări privind abordarea şi clarificarea acestei probleme. Pe bună dreptate el a fost denumit şi continuă să fie considerat şi astăzi, în pofida unor critici care se aduc opiniilor sale, fondatorul concepţiei clasice a determinismului politic al războiului. Într-un mod foarte sintetic viziunea sa ar putea fi expusă în felul următor: războiul este un fenomen social, care decurge întotdeauna dintr-o situaţie politică,  este provocat de un motiv politic şi urmăreşte realizarea unui scop politic; în esenţă el este o continuare a relaţiilor politice cu alte mijloace şi anume cu mijloace violente (este un conflict al unor interese majore care se rezolvă în mod sângeros); ca atare războiul trebuie considerat un act politic, o parte a unui ansamblu iar acest ansamblu este politica; în acelaşi timp el este un mijloc, un instrument pentru realizarea scopurilor politice la care se recurge atunci când celelalte mijloace (paşnice, diplomatice) nu au avut succes.[3]

Elementul cel mai valoros, care reprezintă şi punctul culminant al reflecţiilor sale, îl constituie modul nou, original de definire a războiului, formulă devenită clasică, element de referinţă, de la care este nevoit să pornească sau de care este obligat să ţină seama orice studiu serios al conflictelor armate. În acest sens, el aprecia că „… războiul nu este numai un act politic, ci un adevărat instrument politic, o continuare a relaţiilor politice, o realizare a acestora cu alte mijloace„. Cercetătorii, care i-au studiat cu atenţie opera, descoperă în evoluţia gândirii sale teoretice două momente esenţiale care  şi-au pus decisiv amprenta asupra sa, jalonându-i traiectoria către inspirata şi celebra concluzie intrată definitiv în patrimoniul cunoaşterii social-politice şi militare universale.[4]

Un prim moment l-a reprezentat cercetarea conţinutului noţiunii război, prilej cu care operează o inspirată delimitare între „războiul absolut” şi  „războiul real”. Războiul absolut reprezintă expresia teoretică a decupării acestui fenomen din realitate şi a studierii lui „in vitro” cum s-ar spune, scos de sub orice influenţe; se ajunge la o formă ideală „pură” a războiului unde acesta este văzut ca un act de o violenţă nelimitată şi destinat a constrânge adversarul să se supună voinţei învingătorului, având tendinţa naturală spre ridicarea continuă a nivelului de distrugere, iar ca lege supremă nimicirea adversarului. În această abordare, războiul apare ca un act iraţional, ce acţionează asemenea unei legităţi „oarbe”, existent în sine, care se desfăşoară în mod fatal după legi exclusiv interne, o bătălie nimicitoare de maximă violenţă, totală, care continuă la nesfârşit până la lichidarea, exterminarea inamicului ori epuizarea unuia sau ambilor adversari.

Cum în realitate acest tip de război nu poate fi întâlnit, de regulă, în desfăşurarea lui, intervenind factori externi, care îl influenţează sau îl determină, pentru a-l explica, introduce noţiunea de „război real”. Aceasta reprezintă un tip de confruntare cu o anumită doză de raţionalitate socială, desfăşurată în anumite condiţii şi în prezenţa unor factori care îşi pun pecetea asupra evoluţiei sale; nu îi permit să se deruleze potrivit legităţii naturale, ci îi limitează gradul de violenţă în scopul atingerii unor obiective, făcând ca la un moment dat ostilităţile să înceteze, deşi adversarii nu şi-au epuizat potenţialul. Din compararea celor două stări, „ideală” şi „reală”, ale războiului ajunge la elementul, factorul care determină şi condiţionează declanşarea şi evoluţia sa, îl orientează şi îl încadrează între anumite limite de violenţă, introduce raţiunea în derularea lui, descoperind astfel rolul politicului. Războiul „nu poate asculta de propriile legi, ci trebuie să fie considerat ca parte a unui alt ansamblu – iar acest ansamblu este politica”.[5] Ideea este pregnant relevată şi într-o scrisoare adresată maiorului von Roeder unde arăta: „Nu trebuie să ne lăsăm tentaţi să considerăm războiul doar ca un act de violenţă şi nimicire şi din această noţiune simplă să deducem cu consecvenţă logică un şir de concluzii care nu se mai potrivesc de fel cu fenomenele lumii reale, ci trebuie să ne întoarcem la ideea că războiul este un act politic, care nu conţine în sine întreaga sa lege, un adevărat instrument politic, care nu acţionează el însuşi, ci este condus de o mână. Această mână este politica”.

Al doilea moment important l-a constituit concepţia sa filosofică despre politică, în cadrul căreia aceasta este văzută la modul global drept exponentă a intereselor sociale. Ea este abordată, preponderent, din perspectiva raporturilor sale pe plan extern: „politica întruneşte şi conciliază în sine toate interesele administraţiei interne… este un administrator al tuturor acestor interese faţă de alte state, reprezentantul tuturor intereselor întregii societăţi”.[6] Nu este preocupat şi ca urmare nu sesizează caracterul de grup al politicii, considerând-o drept reprezentantă a întregii societăţi, „inteligenţa statului personificat”. Ca atare, el a studiat războiul în principal ca determinare pe plan extern a politicii, aprecierile sale referindu-se mai ales la războaiele dintre state; conflictele interne, războaiele civile sunt subapreciate chiar dacă din aria sa de preocupări nu lipseşte războiul popular. Pentru Clausewitz toate războaiele sunt acţiuni politice, instrumente ale acesteia; „războiul nu este decât o continuare a relaţiilor politice prin intermediul altor mijloace”.[7] La întrebările pe care şi le pune dacă încetează vreodată relaţiile politice între state şi guverne, dacă nu cumva războiul este un alt mod de scriere şi vorbire a acestora el răspunde că: „aceste relaţii politice nu încetează prin existenţa războiului… ele continuă în esenţa lor”[8], războiul având o gramatică proprie, dar nu şi o logică proprie.

Determinarea războiului de către politică este deosebit de tranşant susţinută, „războiul este un instrument al politicii, el trebuie în mod necesar să poarte caracterul ei, trebuie să măsoare cu măsura ei”.[9] „Dacă războiul ţine de politică, el va prelua caracterul ei. De îndată ce politica devine mai grandioasă şi mai puternică, războiul îi va urma evoluţia.”[10]

În cadrul acestui raport de determinare, „intenţia politicii este scopul, războiul este mijlocul şi, niciodată mijlocul nu poate fi gândit fără scop”[11], ceea ce impune, firesc, ca şi conducerea să fie tot politică. De aceea, „conducerea războiului, în liniile sale principale, este politica însăşi, care schimbă pana pe spadă, dar care, pentru aceasta, n-a încetat să gândească după propriile sale legi”[12]; subordonarea punctului de vedere politic celui militar îi apare ca absurdă „căci politica a generat războiul; ea este inteligenţa, iar războiul numai instrumentul şi nu invers. Nu rămâne deci posibilă, decât subordonarea punctului de vedere militar celui politic”.[13] Având în vedere că această înţelepciune a politicului, opusă violenţei, poate fi prudentă, perfidă şi chiar necinstită se subînţelege că şi războiul va fi nevoit să îmbrace aceste trăsături. Este intuită astfel perspectiva războaielor atipice (neclasice şi neconvenţionale) ce abandonează orice doză de cavalerism. Se întrevede perspectiva modificării fizionomiei războiului viitor potrivit imperativului machiavelic: „scopul scuză mijloacele”.

După cum rezultă din cele prezentate, în viziunea teoreticianului german, relaţia politică-război apare ca având un „sens tare„, în care politicul determină războiul „poziţia cea mai înaltă în conducerea războiului, de la care emană obiectivele militare, nu poate fi decât cea a politicii”.[14] Chiar arta militară la nivelul ei cel mai înalt, devine tot politică, „o politică ce dă bătălii în loc să scrie note diplomatice”.[15] Celălalt sens al relaţiei, dinspre război spre politică este mai slab, dar semnificativ. „Arta militară poate pretinde în general, iar înaltul comandament, în fiecare caz în parte, ca direcţiile şi intenţiile politicii să nu intre în contradicţie cu aceste mijloace.”[16] Reacţia războiului asupra politicii în anumite împrejurări poate fi atât de puternică încât să modifice intenţiile acesteia.

Comentatorii operei sale apreciază că teoreticianul german a simţit nevoia să accentueze atât de mult asupra rolului determinant al politicului, deoarece implicarea acestuia reprezintă condiţia absolut necesară a raţionalităţii strategiei militare. Fără raţiunea politicii, exprimată în scopuri, interese şi resurse, războiul s-ar desfăşura potrivit legii sale naturale, în varianta sa absolută, degenerând într-o violenţă nelimitată, fără sens. Tocmai această optică, bazată pe experienţa social-politică de până la el, l-au împiedicat să sesizeze că în anumite situaţii războiul poate să schimbe sau chiar să determine politica, acest al doilea sens al relaţiei rămânând neaccentuat. În acelaşi context este nevoit să recunoască numai „gramatica” proprie a războiului, nu şi „logica” lui internă.

 

3.2 Condoleanţe. . . „bătrâne” Marx!

Dată fiind importanţa deosebită pe care o are, mai ales sub aspect practic, problema relaţiei politică-război nu putea să rămână în afara gândirii marxiste. Ideea determinismului politic al războiului emană din modelul teoretico-explicativ asupra socialului, din teoria determinismului social şi a revoluţiei sociale, din studiile asupra fenomenului militar, precum şi din modul în care a fost receptată gândirea teoreticianului militar german, Clausewitz. După cum este cunoscut, în viziunea „clasicilor socialismului ştiinţific”, politicul aparţine suprastructurii (cea mai importantă componentă), fiind determinat de bază (relaţiile sociale), dar la rândul său se insinuează în toate domeniile socialului, exercită o puternică influenţă asupra acestora şi asupra bazei în general, putând anticipa sau determina unele schimbări în cadrul acesteia şi asigură conducerea de ansamblu a întregii vieţi sociale. Din această perspectivă se poate trage concluzia că şi războiul, ca orice fenomen social, intră sub incidenţa politicii, aflându-se într-un raport de determinare şi subordonare faţă de aceasta.

Importante deschideri pentru înţelegerea interdependenţei război-politică oferă studiul concepţiei materialist-dialectice şi istorice asupra revoluţiei, a mecanismelor prin care sunt explicate conflictele şi schimbarea socială. Este drept cele mai pertinente observaţii pot fi reţinute, prin analogie, în legătură cu un anumit tip de războaie, şi anume cele civile, dar analiza efectuată de Marx şi Engels şi apoi de către Lenin asupra societăţii capitaliste, a complexelor contradicţii pe care aceasta le generează pe plan intern şi internaţional (exploatarea omului de către om, devenind aservire a statelor şi naţiunilor slabe de către marile puteri), oferă posibilitatea desprinderii unor concluzii referitoare şi la războaiele interstatale şi a rolului politicului în declanşarea şi desfăşurarea lor.

Marx şi Engels nu au teoretizat deschis relaţia război-politică, dar concepţia lor reprezintă viziunea generală pe baza şi în cadrul căreia raportul de determinare dintre cele două a permis fundamentarea unei noi teorii a conflictului social. Bineînţeles nu sunt lipsite de importanţă referirile directe care acoperă pe o largă întindere, de la definirea războiului ca „… marea muncă colectivă, cerută fie pentru a pune stăpânire pe condiţiile obiective de existenţă, fie pentru a apăra şi eterniza ocuparea acestora”[17] şi până la declaraţia deschisă că „…noi vom acţiona împotriva dumneavoastră în mod paşnic acolo unde va fi pentru noi posibil, cu armele când acest lucru va fi necesar”[18].

Determinismul politic apare în analizele efectuate mai mult sub formă implicită, ca substrat al războiului, principalele aspecte abordate vizând originea şi esenţa de clasă a războaielor, pregătirea şi ducerea lor, problemele ştiinţei militare, istoria artei militare etc. Ei nu au fost preocupaţi, în primul rând, să descopere cum politicul generează război, ci să desprindă din studiul conflictelor armate concluzii şi învăţăminte de ordin politic pentru strategia revoluţionară. Lui Engels, „primul teoretician militar al proletariatului”[19], îi revine meritul de a fi analizat experienţa unor campanii militare şi mişcări revoluţionare, fundamentând o istorie a artei militare şi prognozând, pe baza studierii situaţiei politice din Germania, cu 27 de ani mai devreme, inevitabilitatea războiului mondial.

Concluziile desprinse din studiul unor războaie şi conflicte sociale au fost valorificate în cadrul efortului de elaborare a bazelor teoretice ale politicii, strategiei şi practicii proletariatului şi de a fundamenta învăţătura despre stat şi dictatura clasei muncitoare. Investigaţiile economico-sociale şi politico-militare au dus la ideea revoluţiei mondiale care ar fi trebuit să izbucnească simultan în principalele ţări civilizate sau în majoritatea lor. Ei se situau oarecum la polul opus faţă de Clausewitz în sensul că manifestau preocupare prioritară faţă de războiul civil, văzut ca o confruntare între forţe sociale interne. De pe poziţia programului lor de răsturnare a orânduirii capitaliste a fost teoretizat, în primul rând, conflictul intern generat de lupta de clasă. Forma cea mai amplă a conflictului social era întruchipată de revoluţia mondială ce urma să se dezvolte sub forma a „…15, 20, 50 de ani de războaie civile şi ciocniri internaţionale.”

Cele mai bogate informaţii privind determinismul politic al războiului, în cadrul gândirii marxiste, rezultă din studiul lui Engels şi Lenin asupra operei şi activităţii lui Clausewitz şi cu precădere din interpretarea formulei sale de definire a războiului prin raportare la politică. Aşa cum rezultă dintr-o scrisoare trimisă lui Marx (ianuarie 1858), Engels studiase cu atenţie lucrarea „Despre război” şi deşi avea unele nedumeriri, părându-i-se ciudat modul acestuia de filosofare, conţinutul l-a apreciat ca fiind foarte bun. Influenţa lui Clausewitz avea să fie atât de puternică încât să fie resimţită în multe din studiile militare ale lui Engels.

Pe Lenin lucrarea l-a impresionat atât de mult încât a făcut numeroase adnotări pe marginea ei. Era sedus de maniera dialectică în care erau tratate războiul absolut şi războiul real care-i permitea să descopere în această abordare aspecte semnificative ale raportului obiectiv-subiectiv, realitate-aparenţă sau privind unitatea contrariilor. Există păreri că prestigiul pe care şi l-a cucerit Clausewitz în lumea cercetătorilor domeniului politico-militar şi a oamenilor politici s-ar datora, în mare măsură, elogiilor pe care părintele bolşevismului le aduce gânditorului german. Este semnificativă, în acest sens, aprecierea potrivit căreia concluzia lui Clausewitz că politica ar fi expresia intereselor sociale reprezintă „un pas spre marxism”. Cât despre definiţia dată războiului pe care a completat-o, dându-i forma: „războiul este o continuare a politicii cu alte mijloace (şi anume: cu mijloace violente)”, consideră că ea constituie baza teoretică a modului în care marxiştii analizează semnificaţia oricărui război; a reprezentat şi punctul de vedere al lui Marx şi Engels, care priveau fiecare război drept o continuare a politicii statelor interesate şi a diferitelor clase din interiorul acestor state la momentul istoric dat. Lenin este cel care a încercat asimilarea şi integrarea concepţiei clausewitziene în cadrul gândirii marxiste. În contextul internaţional generat de primul război mondial, el abordează deschis problema relaţiei dintre lupta de clasă şi războiul civil, militând pentru transformarea războiului dintre cele două coaliţii în „războaie şi răscoale ale proletariatului împotriva burgheziei”. Continuând gândirea mentorilor săi spirituali şi adaptând-o la necesităţile practice ale înfăptuirii revoluţiei proletare la începutul secolului XX, pune problema relaţiei dintre lupta de clasă şi războiul civil, insistând asupra necesităţii şi posibilităţii transformării primului război mondial (război imperialist) în război civil. Într-o serie de prelegeri ţinute sub titulatura Războiul şi revoluţia, pe baza definiţiei teoreticianului german, face o amplă analiză a situaţiei politice internaţionale care a generat prima conflagraţie mondială, acreditând ideea că numai revoluţia socialistă îi va pune capăt. El susţinea că orice război este legat indisolubil de orientarea politică din care decurge. Un stat şi o clasă continuă în mod inevitabil în timpul războiului politica dusă anterior şi care l-a determinat, schimbând doar forma de acţiune. Pentru înţelegerea conţinutului şi caracterului primului război mondial propune studierea de ansamblu a politicii europene dinaintea declanşării conflictului, convins că „…dacă nu veţi studia politica ambelor grupuri de puteri beligerante … dacă nu veţi arăta legătura dintre acest război şi politica premergătoare lui, nu veţi înţelege nimic”[20].

Discipolii şi urmaşii săi, exacerbând lupta de clasă în explicarea unor mecanisme şi procese sociale, au ajuns în final la un asemenea grad de simplificare şi schematism în înţelegerea conflictelor armate încât mergea până la negarea posibilităţii războaielor între ţările socialiste. Declanşarea şi desfăşurarea acestora (China – Vietnam), ca şi neputinţa de a le explica au constituit cea mai grăitoare dovadă a închistării şi dogmatismului în care se cantonase gândirea marxistă, atât de „dialectită” la sfârşitul secolului douăzeci.

Marx şi discipolii săi au prezis şi au dorit instaurarea unei alte ordini mondiale bazate pe un model de organizare socială ce nu mai pivota în jurul capitalului. Revoluţia fiind mijlocul realizării ei, victoria ar fi reprezentat suprema încununare a adaptării tezei clausewitziene; aceia că războiul (revoluţia) este continuarea politicii cu mijloace violente. Eşecul comunismului în Europa compromite, cel puţin pentru o vreme, acest proiect planetar în varianta sa armată. În fapt, însă, intrarea omenirii în Al Treilea Val (Toffler) confirmă intuiţia lui Marx privind revoluţia mondială ca factor de schimbare şi omogenizare a lumii. Numai că această revoluţie nu este socială ci este tehnologică, adică revoluţia informaţională. Deci am putea spune: „Condoleanţe dar şi … felicitări  bătrâne Marx!”

 

3.3 Salutări domnilor neoclausewitzieni!

Istoria arată că întotdeauna raporturile dintre state şi popoare au cunoscut o permanentă turbulenţă, perioadele de relativă stabilitate coexistând sau alternând cu momente de încordare şi explozie socială. Starea acestor raporturi, urmărită pe o perioadă mai lungă de timp la nivelul întregii comunităţi umane, a fost exprimată prin conceptul de ordine mondială. Aceasta a exprimat o anumită distribuţie a puterii în plan geografic şi o anumită ierarhizare a prestigiului şi capacităţii statelor de a se impune şi a determina atitudinea şi comportamentul celorlalte în raport cu anumite interese. Însăşi existenţa omenirii poate fi considerată drept o succesiune de ordini mondiale, în cadrul fiecăreia unele state fiind favorizate ca urmare a puterii de care dispuneau, iar altele dezavantajate. În practica umană, războiul a fost cel care s-a impus drept mijloc unanim utilizat pentru modificarea parţială ori schimbarea radicală a ordinii mondiale. În funcţie de amploarea proiectului noii organizări a vieţii intercomunitare s-a apelat la războaie locale, prin care se redisputau şi reaşezau raporturile intercomunitare într-o anumită zonă sau regiune a lumii şi la războaie mondiale, prin care s-a trecut la o altă configuraţie a ierarhiei de putere la scară planetară.

Statele beneficiare ale ordinii existente erau interesate în menţinerea ei şi ca urmare acţionau pentru prevenirea războiului destabilizator, adică apărau pacea şi echilibrul existent pentru a-şi conserva poziţia privilegiată. Statele defavorizate erau interesate în exploatarea momentelor prielnice pentru a pune în discuţie ordinea existentă şi a o modifica în avantajul lor. Pentru ele pacea reprezenta o povară, o situaţie provizorie, iar războiul, considerat drept singura speranţă, erau interesate în declanşarea sau aprobarea şi susţinerea lui. După încheierea acestuia, învinşii şi învingătorii îşi negociau politic interesele şi cădeau de acord asupra noii arhitecturi a ordinii internaţionale (globale sau regionale), care să consacre noile raporturi de putere. În funcţie de momentul diferit de plecare (pace, război), în spaţiul polemologiei s-au consacrat două definiţii radical opuse ale politicului şi războiului. Beneficiarii ordinii internaţionale o consideră pe aceasta drept stare de normalitate deoarece reglementările intercomunitare se realizează paşnic, adică politic. Conflictul armat, prin violenţa sa, constituie o întrerupere a cadrului paşnic, reglementarea raporturilor dintre părţile indicate făcându-se pe calea armelor. Exprimat teoretic, acest lucru s-a reflectat în formula clausewitziană: „războiul este continuarea politicii cu alte mijloace„.

Cei care pleacă cu interpretarea de la starea de conflict sau confruntare (nemulţumiţi de ordinea mondială) ajung la o formulă opusă. Pentru ei războiul constituie stare de normalitate prin care o ordine nedreaptă, adică anormală, este contestată, creându-se condiţiile posibilei ei modificări ori a unei schimbări radicale. În funcţie de deznodământul confruntării militare negocierile politice consfinţesc noi consecinţe, fac posibilă o altă configuraţie a ordinii internaţionale. Sfârşitul oricărui război a însemnat întotdeauna negocierea diplomatică a situaţiei postbelice, adică a păcii. Deci, mijloacele militare au fost înlocuite cu altele nemilitare în cadrul unei politici aflate permanent în serviciul unei ordini intercomunitare. Diada război-politică, abordată sub această succesiune, a impus definiţia neoclausewitziană: „politica este continuarea războiului cu alte mijloace (neviolente)„.

Clausewitz a ajuns la definiţia sa pentru că a situat sub lupa interpretării teoretice războaiele napoleoniene, pe care   le-a raportat la perioada anterioară revoluţiei franceze când exista un statu-quo internaţional considerat ca reglementat politic. Acţiunile pe plan european ale Franţei revoluţionare şi ulterior războinice au fost interpretate drept continuare a politicii anterioare (specifice stării de pace), dar prin alte mijloace. Pe măsură ce a fost receptată de conştiinţa epocii, concepţia lui Clausewitz despre determinismul politic al războiului a devenit obiectul unor  confruntări teoretice, formula de definire a războiului, devenită clasică, fiind studiată cu atenţie şi astăzi. Numeroşi oameni politici şi comandanţi militari au fost impresionaţi şi „contaminaţi” de această viziune. Clemenceau, şeful guvernului francez, sub impresia ei declara, poate în sens peiorativ, că: „războiul este o problemă prea serioasă pentru a fi lăsată pe mâna militarilor”. La fel, mareşalul Ferdinand Foch aprecia că „Determinarea scopului final, a obiectivului decisiv revine, evident, politicii, singura în măsură să spună pentru ce se face războiul şi pentru ce se ia în mână sabia, după ce s-a pus pana, determinare care este cu certitudine o problemă esenţială”.[21] Fostul preşedinte al S.U.A., generalul Eisenhower, în memoriile sale, afirma că „Războiul nu este decât o continuare a politicii pe tărâmul forţei”, iar „…aprecierile politice intră în preocupările guvernelor nu ale ostaşilor”[22].

Alţi reprezentanţi militari, cum au fost Helmuth von Moltke – şeful Marelui Stat Major al armatei prusace în războaiele din 1866 şi 1870, colonelul von Seherff s-au situat la polul opus, apreciind că amestecul politicii în conducerea şi desfăşurarea operaţiilor militare ar fi dăunătoare. La rândul său, generalul von Seekt, considerând că definiţia dată de Clausewitz războiului este greşit înţeleasă, a dat o interpretare apologetică formulei clausewitziene, menită să justifice militarizarea statului german, insistând asupra rolului unei politici ferme în conducerea energică şi eficientă a războiului.

Dezbaterile contemporane aduc în prim plan discuţia că, dacă pentru tipurile de războaie clasice şi neoclasice, definiţia rămâne valabilă, în cazul războiului nuclear ea nu este aplicabilă. Un astfel de război în condiţiile actuale ar fi atât de nimicitor, pentru planetă, încât nu se mai poate spune că el îşi mai găseşte raţiunea politică sau de alt fel. În noua situaţie s-a propus revizuirea definiţiei clasice dar s-a apreciat că acest lucru, coroborat cu susţinerea imposibilităţii unui război nuclear, ar avea efect nefast asupra opiniei publice, ducând la slăbirea vigilenţei şi subaprecierea pericolului real pe care îl reprezintă noul tip de război. În această viziune se circumscrie şi părerea unui grup de autori sovietici ai lucrării „Strategia militară” de sub conducerea mareşalului D.V. Sokolovski care, încercând să susţină doctrina militară proprie a unei puteri nucleare (Uniunea Sovietică), apreciau că mutaţiile produse în domeniul tehnicii şi armamentului nu modifică esenţa războiului înţeles drept o continuare a politicii cu alte mijloace. Ulterior, în alte lucrări sovietice consacrate aceleiaşi probleme s-a renunţat la respectivul punct de vedere, ajungându-se la recunoaşterea deschisă, atât de către conducerile sovietică cât şi de către cea americană, că un război nuclear general nu poate avea învingători.

O altă grupare, care îl include pe Raymond Aron şi alţii, a încercat să inverseze formula în sensul că politica ar reprezenta în zilele noastre continuarea războiului cu alte mijloace, acelaşi obiectiv (înfrângerea adversarului), realizându-se cu ajutorul ideologiei, diplomaţiei sau al unor mijloace economice ori subversive. Războiul este pe undeva din nou identificat cu lupta de clasă (de această dată politică), formulă care li se atribuie, probabil nu fără temei, deopotrivă, lui Lenin şi marxiştilor ca şi teoreticienilor americani preocupaţi de introducerea aspectului forţei în relaţiile internaţionale. Această formulă, diametral opusă intenţiilor lui Clausewitz, susţinută de neoclausewitzieni, este deosebit de periculoasă deoarece promovează politica de pe poziţii de forţă, înarmarea şi generează psihoza războiului. Ea a servit foarte bine, imediat în perioada postbelică, fundamentării teoretice a doctrinei războiului rece.

Sfârşitul mileniului doi generează o fenomenologie a cărei esenţializare teoretică, în cazul concret al războiului, reclamă redefinirea acestuia sau introducerea unei a treia definiţii. Schimbările produse în balanţa mondială de putere consacră o nouă ordine mondială în cadrul căreia SUA, superputerea unică, singuratică, asociindu-şi câteva principale puteri încearcă să gestioneze, din perspectiva propriului model de organizare şi a propriilor interese, dinamica vieţii internaţionale. În  numele unor idealuri sacre, dar practic neidentificate şi necuantificabile – „umanism”, „drepturile omului”, „libertate”, „democraţie” – practică un intervenţionism planetar violent care începe să capete consacrare sub formula războiului pentru menţinerea şi impunerea păcii (RMIP). O abilă propagandă a reuşit să transforme, legitimeze această practică în asemenea mod încât tinde să o instituie şi metamorfozeze într-o mitologie a începutului de mileniu trei.

Să vedem însă cât de legitim este războiul de menţinere şi impunere a păcii. În decursul evoluţiei istorice ordinea mondială a fost oglinda în care s-a reflectat permanent dialectica războiului şi a păcii. Expresia ei materială e reprezentată de o anumită stare a balanţei raporturilor de putere şi a dinamicii intereselor. În funcţie de acest joc – interese şi putere – prin război şi pace omenirea îşi autoregla permanent ordinea şi evoluţia. La fel ca într-o economie de piaţă, se crea în mod natural o cerere şi o ofertă de pace sau de război, din confruntarea cărora rezulta o ordine mondială. Aceasta, după o durată relativă, era înlocuită printr-o alta, realizându-se o permanentă „primenire” în relaţiile intercomunitare determinată de turbulenţa jocului celor două. Atunci când o putere căpăta rang imperial încerca să impună şi să menţină ordinea ce o plasa în postura avantajoasă, la care ajunsese prin război, acţionând pentru menţinerea păcii care consacra statu quo-ul favorabil ei.

Prelungirea ofertei de pace determina, în mod natural, apariţia unei cereri de război. În momentul în care această cerere depăşea oferta (capacitatea puterii imperiale de a menţine pacea) se autodeclanşa războiul care punea în discuţie ordinea intercomunitară respectivă pe care o primenea sau înlocuia total. Instituirea noii ordini era posibilă datorită faptului că, prin mijlocirea armelor, se crea o supraofertă de război ce reclama automat o nouă cerere de pace. Materializarea acestei cereri consacra la nivel intercomunitar o altă stare a balanţei de putere şi a dinamicii intereselor. Şi ciclul se relua după o vreme în mod natural. Astfel s-au născut şi au decăzut imperii, au apărut şi dispărut state, s-au închegat şi disociat coaliţii pe arena mondială, ordinea intercomunitară rămânând întotdeauna vremelnică.

Dacă acceptăm că politica reprezintă modul de reglementare paşnică a raporturilor sociale, iar războiul este instrumentul de reglementare violentă, atunci rezultă că întotdeauna ordinea intecomunitară sau mai târziu mondială au fost determinate de către cele două în cadrul unui mecanism natural de autoreglare. Tocmai reflectând această unitate contradictorie, amintitele definiri ale politicii şi războiului (clausewitzieni şi neoclausewitzieni) au fost formulate prin raportarea uneia la cealaltă, adică prin evidenţierea relaţiei de complementaritate. Revenind la prezent, războiul de menţinere şi impunere a păcii constituie mijlocul cel mai adecvat pentru promovarea şi instituirea concepţiei americane de planificare planetară – esenţa actualei ordini mondiale de după războiul rece. Aparent el reprezintă o formulă ideală sub aspectul legitimităţii, propunându-şi să acrediteze extirparea violenţei armate în manieră „chirurgicală” (militară), adică tot prin violenţă armată. Scopul său, la prima evaluare, este profund „umanitar”. Numai că, în profunzimea lor, lucrurile stau cu totul diferit. Americanii şi aliaţii lor   doresc să facă pace pe pământ, folosind în acest scop războiul. Prin aceasta ei fac şi oferta de pace şi pe cea de război. Celelalte state, potrivit planificării planetare americane şi NATO, trebuia să primească şi să accepte această dublă ofertă. SUA devin singurul subiect activ de pe planetă (hegemonul), restul statelor afiliinduli-se ori rămânând subiecţi pasivi. Ne aflăm deci în faţa unui totalitarism planetar, probabil mult mai grav decât cel nazist şi sovietic care rămâneau totuşi regionale. Vechea ordine era o construcţie naturală, legitimitatea ei fiind consacrată de liberul joc al dialecticii război-pace. Noua ordine este o construcţie artificială a celor care comandă la scară planetară  războiul şi pacea. Până la urmă războiul rămâne deocamdată o problemă de drept, îşi are propria legitimitate. El constituie dreptul celui puternic de a-şi promova interesul prin forţă, dar şi dreptul celui căruia i s-a impus o voinţă străină de a i se sustrage tot prin forţă, atunci când condiţiile sunt favorabile. Interzicerea de sus, la nevoie pe calea armelor (război) a dreptului popoarelor, statelor  de a face război, adică interzicerea războiului ca mecanism natural de autoreglare socială echivalează, în ultimă instanţă, cu suspendarea unei legitimităţi (legităţi). Unora li se interzice să continuie politica prin mijloace violente (război). Acest tip de autoreglare planetară oferit de către globalism (mondialism) neagă pentru statele mici legitimitatea unui anumit tip de politică şi anume politica dusă cu mijloace armate. Acest tip de război („pentru pace”) devine mijloc antipolitic la fel ca şi războiul nuclear, care decade în antipolitic datorită distructivităţii sale; încetează astfel de a mai servi un scop politic. Spre deosebire de cel atomic, războiul de menţinere a păcii nu distruge planeta la modul vizibil, ci sub pretextul că doreşte să o apere să îi garanteze existenţa o condamnă la sclavie negând, şi la nevoie, „ucigând” dreptul la evoluţie şi schimbare; adică nu doar le pune în discuţie, ci atentează efectiv la fundamentele libertăţii popoarelor. Războiul pentru pace condamnă omenirea la un alt soi de existenţă – moarte sau neosclavie. După ce  moartea şi sclavia au fost juridic abolite, cel puţin în ţările europene, prin intermediul războiului de menţinere şi impunere a păcii (RMIP) acestea sunt reinstaurate în forma lor totală, cea mai desăvârşită şi mai odioasă. Deci, după ce a fost continuare a politicii, războiul ajunge să devină antipolitică. Propunându-şi să instaureze o „veritabilă” ordine mondială, a păcii universale, va sfârşi prin a pregăti cea mai uriaşă violenţă care ar putea genera cea mai periculoasă dezordine – haosul planetar. Pentru că, presupunând că se va reuşi intezicerea la scară planetară a războiului, noua stare nu se va datora rezolvării contradicţiilor (litigiilor naţionale şi intercomunitare) ci înăbuşirii lor prin violenţă (război). Astfel se va ajunge la o supraofertă de pace impusă de sus în jos şi la imensă cerere de război manifestată de jos în sus. Noua ordine, cu aparenţă paşnică, vegheată de război va acumula structural şi funcţional violenţa distructivă a propriei dispariţii. Se poate spune că ea se construieşte pe un  butoi cu pulbere care, culmea, îşi propune să conserve stabilitatea (pacea). Maniera războinică de construcţie şi menţinere a păcii îi dinamitează din start însăşi temelia. Acest act care conţine prin sine germenii autodistrugerii nu poate fi un act raţional, adică un act politic. Deci indiferent de variantele sub care ar fi prezentat, războiul de menţinere şi impunere a păcii, la fel ca şi războiul nuclear, reprezintă un act antipolitic.

Pe lângă celelalte două definiţii clasice se impune o a treia – războiul ca antipolitică. El nu mai este continuare a unei politici cu mijloace violente, ci este antipolitică violentă (R=nonP (Mv)). Caracterul său cu adevărat apocaliptic emană din gradul de distructivitate (război nuclear, război neosclavagist) şi din perspectiva de a readuce omenirea la începuturile ei când războiul îi era nota determinantă, toţi (cu excepţia hegemonului mondial) războindu-se împotriva tuturor. Războiul de menţinere şi impunere a păcii (RMIP), distrugând cel mai perfect mecanism de autoreglare, nu doar prin perturbarea ciclului obiectiv război-pace, ci şi prin disoluţia acestuia (ca urmare a interzicerii dreptului războiului), lasă omenirea la cheremul subiectivismului şi voluntarismului extins şi impus prin forţă la nivel planetar. Se ajunge la situaţia paradoxală în care nonrăzboiul, adică starea de pace, ca să existe are nevoie de război. Deci omenirea nu poate trăi în pace dacă nu se află în război. Un război care să stingă toate celelalte războaie ce ameninţă pacea. Starea de pace şi cea de război nu se mai află într-un raport de generare şi succesiune reciprocă, ci coexistă până la identificare – pacea înseamnă război şi războiul înseamnă pace. La scară planetară se instituie o potenţialitate războinică menită să descurajeze orice război local. Este uşor de imaginat perfidia acestui mecanism diabolic de instituire a noii ordini mondiale, care provoacă războaie la nivel local, regional (de secesiune, independenţă, etnice, religioase etc.), pentru a-şi crea motivaţia unui război de sus (globalizant) pentru impunerea păcii dorite de iniţiatorii lui. Deci politicul, cel care trebuia să soluţioneze paşnic problemele prin găsirea soluţiilor de rezolvare a crizelor, practic încetează de a mai exista sau păstrează un statut formal. Posibilitatea războaielor locale devine fundamentul legitimării unei potenţialităţi războinice la scară globală. În acest caz, „politica nu mai este continuarea războiului cu alte mijloace” pentru că starea de potenţialitate războinică instaurată planetar este permanentă. Războiul (cel interzis programatic) subzistă în sine, mereu la punctul critic al autodeclanşării sub două forme: războiul provocat în numele păcii de hegemonul mondial; războiul posibil al celui obligat să accepte la nesfârşit  o pace impusă şi nedreaptă. Revenirea la pace, adică la politic, nu mai e posibilă pentru că, în orice moment de discontinuitate, de slăbiciune a puterii hegemone, potenţialitatea războinică a celor cărora li s-a impus pacea poate erupe; presiunea războinică, acumulată local, se poate generaliza instantaneu la scară planetară tocmai datorită interzicerii războiului. Pacea şi politicul, (clasic sinonime) nu mai au nici o şansă, încetează de a mai exista. Războiul împotriva războiului(menţinerea păcii) are drept ultimă consecinţă universalizarea şi permanentizarea războiului, adică eliminarea acelei raţionalităţi ce îi stabilea scopul, prin dispariţia politicului. Noua ordine mondială realizată prin războaie de menţinere şi impunere a păcii se prefigurează drept cea mai desăvârşită construcţie de sinucidere planetară. Şi ea nu are nimic politic, adică raţional în ea. Deci războiul pentru menţinerea şi impunerea păcii (RMIP) aduce o ordine mondială eminamente războinică, care evoluează potrivit modelului războiului total al lui Clausewitz. În lipsa raţionalităţii politice, nimic nu mai poate opri derularea oarbă a procesualităţii sale potrivit unui fatalism autodistrugător. Acest tip de război, nu mai poate fi „continuare a politicii cu alte mijloace” ci, doar antipolitică şi antiumanism planetar. După ce Nietzche l-a ucis pe Dumnezeu, revoluţiile anticomuniste pe Marx, se poate spune că războiul pentru menţinerea şi impunerea păcii îl ucide pe Clausewitz.

 

3.4 Părerea românilor

Permanent racordată şi deschisă la influenţa şi confruntarea de idei a epocii, gândirea militară românească  nu a rămas în afara frământărilor şi dezbaterilor teoretice referitoare la război, rolul politicului şi armatei în declanşarea şi desfăşurarea lui. Chiar dacă primele opinii nu erau suficient de riguros fundamentate şi prezentate într-o formă logică, clară, fiind dominate de un anumit eclectism, pe măsură ce problematica a fost tot mai mult aprofundată s-a ajuns la o înţelegere clausewitziană a raportului de determinare dintre politică şi război, în funcţie de aceasta fiind analizate şi alte aspecte ale domeniului militar.

Dumitru Cocărescu, a cărui concepţie generală se integra în viziunea naturalist-biologică despre război, ce situa la baza explicării lui lupta pentru existenţă, aprecia, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, că războiul reprezintă mijlocul ultim, „ultima raţio”, care „regulează conflictele ce se nasc din pasiunile popoarelor sau din rivalităţile intereselor lor şi când diplomaţiei i-a fost cu neputinţă de a le putea aplana pe cale paşnică”.[23] La rândul său Ion Popovici susţinea că, „…politica decide războiul, acesta e condus în vederile politicii şi tot dânsa îl termină. Acţiunea politică nu încetează nici un moment în timpul cât durează operaţiunile pe câmpurile de bătălie.”[24] Lucru foarte important pentru perioada respectivă, el sesizează şi propune… „pentru ca să nu fie divergenţă între acţiunile politice şi între aceea a războiului, se impune ca o singură direcţiune superioară să le impulsioneze pe ambele în acelaşi sens şi să le utilizeze în vederea realizării scopului urmărit”.[25] Aceeaşi concepţie, exprimată într-o formă foarte concisă, „politica ordonă strategia execută”[26], avea şi generalul Constantin Hârjeu.

La inceputul secolului al XX-lea gândirea militară românească despre politică şi război marchează deja un salt calitativ prin activitatea teoretică a generalului Alexandru Anastasiu, care, în lucrarea Bătălia de la Călugăreni, reliefează consecinţele politice interne şi internaţionale ale strălucitei victorii româneşti, punând în evidenţă influenţa determinantă a situaţiei politice în evoluţia conflictelor militare. El foloseşte conceptul de „politica războiului” într-un sens apropiat celui de politică militară şi face distincţie în cadrul conducerii războiului între conducerea politică şi conducerea militară. În viziunea sa, conducerea politică a războiului stabileşte scopul acestuia şi foloseşte armata ca instrument al politicii, iar conducerea militară răspunde cerinţelor artei militare şi orientează desfăşurarea în diferite situaţii a operaţiilor pe câmpul de luptă.

În perioada interbelică creaţia teoretică militară este mult mai fecundă prin eforturile unor personalităţi politice şi militare, ale presei diferitele aspecte ale corelaţiei politică-război sunt mai bine aprofundate şi mai temeinic argumentate, iar unele capătă interpretări originale. Investigaţiile gândirii militare româneşti, fundamentate pe relaţia dintre politică şi război, descoperită de Clausewitz, sunt direcţionate pe câteva domenii majore: raportul dintre conducerea politică şi conducerea militară a războiului; activitatea de pregătire politică internă şi internaţională a războiului; corelaţia politică-strategie; rolul armatei de instrument pentru realizarea scopurilor politice; necesitatea unei conduceri politice clarvăzătoare pentru obţinerea victoriei; statutul politic şi militar al cadrelor[27]etc.

În anii care au urmat imediat după război, problemele politico-militare ale construcţiei şi apărării au fost abordate (la inspiraţie sovietică) într-o manieră dogmatică de import, nefiind lipsite de viciile de fond care au caracterizat gândirea ce le-a inspirat. Merită să fie subliniat că, în ciuda gravelor erori care s-au făcut (subaprecierea contradicţiilor interne generatoare de conflict, deturnarea armatei de la misiunea sa etc.), s-a reuşit, mai ales după 1968, înlăturarea treptată a unor teze, idei, structuri şi formule care nu corespundeau intereselor româneşti. În perioada comunistă problemele politico-militare ale construcţiei şi apărării, deşi abordate unitar, sunt dimensionate totuşi pe două direcţii majore: apărarea statului român împotriva unei agresiuni externe; apărarea ordinii interne. Îndepărtarea treptată de modelul sovietic unic de construire a comunismului şi încercarea de „naţionalizare” (socialism în culori româneşti) a proiectului respectiv sub impactul invaziei din Cehoslovacia din 1968, au dus la cristalizarea unei concepţii proprii asupra războiului (războiul întregului popor). Aceasta se fundamenta exclusiv pe efortul naţional (prin noi înşine) în contracararea unei agresiuni externe. Nevoia concentrării întregului potenţial uman şi material al societăţii în serviciul apărării a legitimat şi consacrat drept principiu fundamental în pregătirea şi ducerea războiului „… conducerea de către partid – izvorul forţei şi tăriei armatei”. Relaţia clausewitziană politică-război era dusă la extrem, fiind ipostaziat şi absolutizat, în cel mai înalt grad, rolul politicului. Doctrina naţională de apărare legifera că „:… singurul conducător al forţelor noastre armate este partidul, guvernul, comandamentul suprem naţional. Numai acestea pot da ordine armatei noastre şi numai aceste ordine pot fi executate…”[28] Conceptual şi organizatoric războiul era pregătit să fie dus în cele mai grele condiţii, reprezenta o soluţie pentru varianta cea mai dificilă şi defavorabilă, soarta politicii care l-a iniţiat nemaidepinzând de deznodământul său. Acesta avea o singură finalitate, indiferent de costuri, sacrificii şi durată – victoria. Nu era acceptată în cazul unei agresiuni decât varianta menţinerii şi revenirii, cu orice preţ, la statu-quoul de dinaintea declanşării conflictului. Nu se mai punea problema până unde războiul era continuare a politicii cu alte mijloace. Legitimitatea absolută acordată politicii făcea ca războiul întregului popor să reprezinte însăşi politica în desfăşurare. Strategia ducerii sale avea în vedere inclusiv situaţia în care întregul teritoriu era ocupat, caz în care de obicei războiul se consideră încheiat, învinsul fiind nevoit să accepte condiţiile învingătorului. Nici în această postură limită nu se punea problema încetării luptei sau transferării acţiunilor în afara teritoriului naţional, ci continuarea lor prin forme şi modalităţi adecvate, rol determinant revenind luptei politice, insurecţiei armate.

Cu toate exagerările lor ideologice, preocupările gândirii social-politice româneşti în perioada amintită au pus în evidenţă valoroase contribuţii la analiza mecanismelor politice în societate, la fundamentarea conceptelor de putere politică, autoritate, influenţă, alienare politică, violenţă etc. Prin raportarea la realităţile vremii şi ale societăţii româneşti de atunci, au fost aprofundate teoria conflictelor sociale, a războiului şi a păcii. Pe baza concluziilor şi învăţămintelor din conflictele armate ce avuseseră loc au fost aduse valoroase argumente în favoarea definiţiei clausewitziene a războiului,  s-au făcut precizări, nuanţări, şi au fost exprimate opinii critice şi puncte de vedere privind valabilitatea formulei în condiţiile revoluţiei tehnico-ştiinţifice. Realităţile internaţionale au fost supuse unor analize multidisciplinare şi multidimensionale, fiind sesizate determinările cauzale ale unor fenomene şi procese, fapt ce a permis o mai bună înţelegere a caracteristicilor şi particularităţilor războaielor contemporane, a căilor pentru preîntâmpinarea lor, precum şi a necesităţii întăririi forţei şi capacităţii de apărare a ţării. În ciuda numeroaselor producţii intelectuale cu caracter apologetic, o serie de teoreticieni militari şi-au adus contribuţii notabile la clarificarea unor importante probleme cum au fost: rolul factorilor politic, economic, uman, tehnico-ştiinţific etc. în cadrul conflictelor armate; evoluţia raportului om-tehnică; importanţa factorului subiectiv, conştient în lupta armată; principiile de organizare, pregătire, rolul şi misiunile forţelor care concură la apărare; necesitatea conducerii întregii activităţi de apărare a patriei de către forurile naţionale de decizie etc. Multe din prevederile doctrinei militare elaborate în această perioadă, oferă elemente valoroase care pot fi exploatate în efortul de a găsi noi modalităţi, apropiate schimbărilor care au loc în lume şi posibilităţilor noastre reale, pentru fundamentarea unei noi concepţii de securitate şi apărare.

Evenimentele din Decembrie `89 au demonstrat vulnerabilitatea concepţiei promovate de partidul unic ce absolutiza rolul politicului, ridicându-l la rangul de „fac totul”, avertizând asupra consecinţelor pe care le poate induce subaprecierea şi desconsiderarea factorului militar, dar mai ales a situaţiei sociale interne şi balanţei internaţionale de putere.

 

[1] Hekate – zeiţă enigmatică ce patrona magia, vrăjile şi simboliza lucrările tainice ale beznei şi lumii subpământene. Era venerată ca zeiţă cu trei ipostaze diferite ori simultane: în Cer – Selene; pe Pământ – Artemis; în Infern – Persephone. Înfăţişarea ei e compusă din trei trupuri lipite în spate, ţinând în cele şase mâini torţe, şerpi, o cheie, un bici şi un pumnal. Într-o epocă timpurie era considerată că împărţea oamenilor binefaceri, ajutându-i în judecăţi civile şi în războaie.

[2] W.Eckhardt, K. Lorenz, J. Wistr – pe baza unor descoperiri arheologice din Australia, Spania, Africa de Nord, aparţinând paleoliticului superior.

[3] Centrul de Studii şi Cercetări de Istorie şi Teorie Militară. Factorul politico-diplomatic şi rolul său în întărirea capacităţii de apărare a patriei, Editura Militară, Bucureşti, 1985, pg.5-7.

[4] Notabile în acest sens sunt contribuţiile gl.mr. Corneliu Soare în: „Războiul şi politica în epoca contemporană”; Studiu introductiv la lucrarea „Despre război”; articolul „Opera lui Clausewitz în dezbaterea contemporană” publicat în revista „Probleme de artă militară”, nr.5/1979.

[5] Carl von Clausewitz, Despre război, Editura Militară, Bucureşti, 1982, pg.61.

[6] Ibidem, pg.612-613.

[7] Ibidem pg.611.

[8] Ibidem pg.611.

[9] Ibidem pg.616.

[10] Ibidem pg.612.

[11] Ibidem pg.67.

[12] Ibidem pg. 616.

[13] Ibidem pg.613.

[14] Ibidem pg.614.

[15] Ibidem pg.614.

[16] Ibidem pg.67.

[17] Karl Marx, Forme premergătoare ale producţiei capitaliste, Bucureşti, E.S.P.L.P., 1956, p.11.

[18] K. Marx, F. Engels, Opere, vol.17, Editura Politică, Bucureşti, p.695.

[19] F. Engels, Opere militare alese, Editura Militară, 1962.

[20] V.I. Lenin, Despre război, armată şi ştiinţa militară, vol.2, Editura Politică Bucureşti, 1958, p.102.

[21] F. Foch, Principiile războiului, conducerea războiului, Editura Militară, Bucureşti, 1975, pg.181-182.

[22] Dwight D. Eisenhower, Cruciadă în Europa, Editura Politică, Bucureşti, 1975, pg.134, 143.

[23] D. Cocărescu, Studii elementare asupra artei războiului, Introducere în arta războiului, Bucureşti, 1899,  p.12-13.

[24] I. Popovici, Strategia în campaniile napoleoniene (de la 1796 la 1815), Bucureşti, 1915, p.8-9.

[25] Ibidem.

[26] Cf. Istoria gândirii militare româneşti, Bucureşti, Editura Militară, 1974, p.174.

[27] Centrul de Studii şi Cercetări de Istorie şi Teorie Militară, (C.S.C.I.T.M) Factorul politico-diplomatic şi rolul său în întărirea capacităţii de apărare a patriei, Editura Militară, Bucureşti, 1985, p.59-60.

[28] Legea 14/1972 privind organizarea apărării naţionale a Republicii Socialiste Români, Buletinul Oficial nr.160/29 dec. 1972.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *