Ontogeneza politică a războiului

By | 6 noiembrie 2016

                    Motto:

„Nici un popor nu e atât de decăzut încât să nu merite să te jertfeşti pentru el, dacă îi aparţii”

Blaga


4.1 Distanţarea de model

Este interesant de analizat la ce concluzie duce compararea formulelor: „războiul este continuarea politicii cu alte mijloace (violente)”; „politica este continuarea războiului cu alte mijloace (neviolente)”. Prezentate într-o variantă cât de cât formalizată, aceste definiţii ar arăta astfel:

P®R   cu alte M (V)

R®P   cu alte M (NV)

P®R®P ¹ M (V, NV), unde:

 

– P = politică

– R = război

– M = mijloace

– V = violente

– NV = nonviolente

®  implică

 

Rezultă că între politică şi război, ca forme de acţiune socială, există continuitate, mijloacele fiind cele care marchează trecerea de la una la alta. Sferele de cuprindere ale politicului şi războiului s-ar putea suprapune, distingându-se prin tipul de mijloace folosite (violente şi nonviolente). Deci războiul ar fi un anumit tip de politică, iar politica un anumit tip de război, numai mijloacele folosite ar semnala trecerea şi le-ar delimita.

În realitate lucrurile stau altfel:

  1. a) Analizate separat, din perspectivă cauzală, cele două formule evidenţiază că politica şi războiul se află în raport de succesiune, de forma P®R şi R® În fiecare caz primul termen este cauza, iar celălalt este efect. Relaţia dintre ele este univocă, politicul, în primul caz, determinând războiul, lucru absolut corect. Dar dacă raportul ar fi într-un singur sens, atunci războiul ar apare ca neavând influenţă asupra politicii, concluzie care nu concordă cu realitatea. Politica declanşază conflictul armat, iar acesta influenţează politica fie prin condiţionarea acesteia de către evoluţia operaţiunilor militare, fie prin însăşi finalitatea războiului, aspect pe care formula în discuţie nu îl evidenţiază.

Apoi, războiul nu acoperă întreaga arie a politicii raportul fiind similar celui dintre parte – întreg. Fără a nuanţa analiza şi prin prisma relaţiei putere politică – război trebuie să spunem totuşi că sfera politicii este mult mai largă decât a războiului. Prin război se urmăreşte realizarea unui scop politic, dar politica, raportată la întreaga societate, urmăreşte satisfacerea unei multitudini de alte obiective şi prin alte mijloace decât războiul. Politica presupune, în plus, lupta pentru putere în societăţile democratice, conducerea de ansamblu a societăţii, relaţii politice cu alte state; războiul reprezintă un tip special de raporturi numai cu unul sau unele state. Sfera războiului nu acoperă întreaga sferă a politicului, ci numai o parte a acestuia. Numai pe porţiunea de suprapunere putem spune că războiul coexistă efectiv cu politica, aflându-se nu în relaţie de succesiune ci de interacţiune.

Raportul politică-război poate fi privit în mai multe moduri: succesiune, când războiul este efectul întregii politici; interacţiune, când războiul este efectul unei părţi a politicii; coexistenţă şi interacţiune, în cazul războaielor totale (populare, civile etc.); coexistenţă şi succesiune, când războiul „supravieţuieşte” politicului care l-a generat, pregătind trecerea la un alt politic. Astfel stând lucrurile, înseamnă că definiţia lui Clausewitz exprimă în mod corect numai situaţia când războiul este efectul întregii politici. Acest caz de identificare totală a războiului cu politica poate exista în mod real, dar destul de rar; în situaţia unui război civil în care sunt implicate puterea politică şi toate celelalte forţe sociale sau când întregul sau cea mai mare parte a teritoriului se află sub ocupaţie străină vremelnică şi se duce un război al întregului popor de eliberare.

  1. b) Definiţia lasă să se înţeleagă că politica, în general, duce iremediabil la război, în formulare fiind introdusă o „doză” de fatalitate. Ori, în realitate, războiul nu este continuarea obligatorie, cu mijloace violente, a oricărei politici ci numai a unui anumit tip de politică. Clausewitz nu a extins formula şi asupra războaielor civile pe care nu le-a recunoscut drept războaie. El avea în vedere numai politica externă ca generatoare de războaie.
  2. c) Politica poate folosi mijloace violente fără a se transforma în război. Sunt numeroase situaţiile în care puterea politică apelează la forţa militară (intervenţiile militare) pentru soluţionarea unor conflicte, fără a se ajunge totuşi la război. Însăşi privarea omului de libertate, desfiinţarea unor organizaţii politice, închiderea sediilor acestora şi a publicaţiilor, împrăştierea unor manifestanţi sunt forme violente. Rezultă că nu întotdeauna continuarea politicii cu mijloace violente înseamnă război. Numai în anumite condiţii politica, ce se continuă cu mijloace violente, devine război. Este deci evident că definiţia lui Clausewitz apare drept rezultat al unei inducţii incomplete. Sunt cazuri, evenimente, care în mod real, nu se circumscriu definiţiei, nu intră în sfera ei de cuprindere.

Clasica formulă clausewitziană trebuie completată, putând lua forma: „războiul este continuarea, în anumite condiţii, a unei anumite politici cu mijloace violente”. Acest lucru se impune, dacă avem în vedere marea variabilitate a factorilor sociali interni şi instabilitatea vieţii internaţionale. Lor li se adaugă rapida evoluţie a armamentelor şi celorlalte „arsenale” ce aparţin politicului dar sunt impregnate cu violenţă.

Apoi, se mai pune problema dacă dintotdeauna, indiferent de perioada istorică, războiul a fost continuarea politicii. În ce măsură, în condiţiile actuale, un război prin accident sau din eroare mai poate reprezenta continuare a unei politici? Răspunsul presupune aducerea în discuţie a impactului revoluţiei ştiinţifico-tehnnice contemporane atât asupra politicii, cât şi a războiului. Aplicarea realizărilor acestora amplifică ritmul transformărilor care au loc, complică şi dinamizează procesele şi tendinţele ce se manifestă, determină apariţia altora noi, generează o creştere explozivă a problemelor de ordin social. Totodată, ştiinţa şi tehnica devin o forţă cu pondere în continuă creştere în sfera puterii, sporind posibilităţile cognitive şi acţionale ale omului şi grupurilor sociale. Prin aceasta, factorul subiectiv este pus într-o nouă relaţie cu determinismul social, putând să-l înţeleagă şi să şi-l reprezinte tot mai corect, accedând astfel pe calea eliberării de acţiunea oarbă a acestuia. Se produc mutaţii calitative în sfera puterii, crescând ponderea elementului conştient – o acumulare a lui „episteme” care se transformă într-o proporţie crescândă în „phronesis”. Puterea devine tot mai „raţională”, pe măsura ajungerii la o nouă calitate a umanului, ca urmare a asimilării culturii. Ştiinţa devine principalul factor potenţator al puterii. Ultima, devenind tot mai „înţeleaptă”, se poate raporta mai adecvat la procesualitatea socială, cu impact benefic şi în planul soluţionării conflictelor. Devine posibilă evitarea sau chiar eliminarea treptată a confruntărilor armate ca modalitate de soluţionare a conflictelor.             Apoi, actualele acumulări de armament menţin pericolul izbucnirii unor războaie din eroare sau prin accident. În această situaţie nu se poate spune că politicul este implicat nemijlocit în declanşarea conflictului, dar poartă responsabilitatea producerii. Dezlănţuirea războiului nu este rezultatul unui scop politic, ci al scăpării de sub controlul puterii politice a mijloacelor distructive acumulate în mod iraţional. Politicul este vinovat de această acumulare, de irosirea unor importante resurse, nu în interesul societăţii şi al omului, ci în defavoarea acestora, ca şi de climatul de încordare instituit în relaţiile internaţionale. Carol G. Iacobsen, profesor american de studii strategice, aprecia că inteligenţa artificială şi computerele diminuează îngrijorător controlul factorului politic asupra operaţiilor militare, riscurile unui război crescând enorm. Scade deci ameninţarea unui conflict armat, consecinţă a unui act politic deliberat şi creşte cea a unuia drept consecinţă a disfuncţiilor ce pot apărea în gestionarea spaţiului social şi în exercitarea controlului asupra sistemelor de arme ori în general a factorului militar. Războiul prin accident a devenit un pericol mai mare decât războiul rezultat din decizii politice. Arnold Toynbee afirmă explicit că armamentul în era noastră este „un talisman al victoriei fără a fi un talisman al culturii”, iar militarismul este considerat „perversiunea spiritului uman îndreptată spre distrugere” (Guerre et civilization). Această realitate nefericită a zilelor noastre reprezintă un alt argument care impune o reconsiderare, cel puţin parţială, a clasicei formule clausewitziene.

  1. d) Nu numai tipul mijloacelor folosite diferenţiează politica de război. Elementul esenţial care le distinge este scopul urmărit. Scopul politicii este satisfacerea unor obiective printr-o diversitate de forme. În general, se consideră că războiul urmăreşte realizarea scopului politic. Dar acesta este un scop al politicului în forma sa nerăzboinică, pe care el nu l-a putut realiza prin mijloacele specifice (paşnice). Declanşând războiul, politicul nu a renunţat la scopul iniţial, continuă să-l urmărească, dar pentru înfăptuirea lui are nevoie de alte condiţii. Aceste condiţii favorabile trebuie să le ofere războiul. În mod logic, conflictul armat trebuie să aibă propriul scop, anume asigurarea acelor condiţii în care politicul să-şi poată realiza scopul care nu era posibil în condiţiile antebelice. Războiul trebuie să-l aducă pe adversar în situaţia de a se supune şi a accepta cererile pe care iniţial le-a respins. Scopul politic este cauză a războiului, declanşatorul acestuia, iar războiul devine ultimul mijloc posibil pentru realizarea lui.

Se pune întrebarea, dacă având propriul său scop războiul mai este continuare a politicii? Deci există o politică care urmăreşte un scop propriu, pentru a cărui realizare apelează la toate mijloacele şi la toţi factorii de putere. Încercările sunt însă zădărnicite de opoziţia adversarului. Politica şi-a epuizat, fără rezultat, toate mijloacele fiind nevoită să apeleze la ultima resursă – violenţa armată. Reacţia similară a adversarului declanşează conflictul armat. Războiul apare deci ca rezultat al neputinţei unei puteri politice de a se impune în faţa alteia, al impasului în care aceasta a intrat ca urmare a epuizării potenţelor pentru rezolvarea situaţiei conflictuale, determinată de încercarea de realizare a scopului politic. Este nevoie de un factor capabil să scoată politica din starea de impas şi acesta este forţa armată, deoarece ceilalţi factori s-au dovedit neputincioşi. Unii dintre ei chiar au adus politicul în starea de impas. Acesta a ajuns în faza de a-şi pierde autoritatea fiind nevoit să apeleze la forţă. Concluzia firească, aparent paradoxală, care rezultă este aceea că numai o politică slabă, neputincioasă dezlănţuie războaie; o politică puternică are capacitatea, prestigiul şi autoritatea de a influenţa evenimentele şi de a se impune prin mijloace nerăzboinice. Poate că a venit vremea să apreciem pe conducătorii politici şi formaţiunile lor, nu după curajul şi fermitatea manifestate prin declanşarea războiului ci, pentru puterea, abilitatea şi măiestria (talentul, tăria) de a-l evita. Desfăşurându-se după legităţi specifice şi având un scop propriu, războiul apare mai degrabă ca o întrerupere a politicii, marchează un moment de discontinuitate în evoluţia acesteia. Operaţiile militare, odată dezlănţuite, se derulează potrivit gramaticii lor interne, nu mai sunt supuse dorinţelor şi planurilor politicienilor ori diplomaţilor, ci unor principii şi reguli specifice (legi) care nu pot fi încălcate fără a pune în primejdie însuşi factorul militar şi implicit politica aflată în spatele său.

Războiul modifică starea de impas făcând posibilă renegocierea soluţiei politice aşa cum rezultă şi din schema prezentată în continuare (fig. 1).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Fig.1

 

Putem spune că politica amorsează forţa armată, dezlănţuind războiul, dar acesta nu mai este politică. Odată declanşat, urmează pentru politică o perioadă de incertitudine în care nu se mai ştie în ce măsură războiul o continuă sau o înlătură. Puterea a comandat, prin scopul politic nerealizat, începerea războiului, dar, în continuare, evoluţia acestuia determină acţiunile şi destinul politicii ce l-a iniţiat. Scopul războiului (asigurarea condiţiilor pentru realizarea scopului politic) devine scop imediat, nemijlocit şi al politicii, în anumite situaţii politica putând deveni chiar subordonata războiului. Numai rezultatul războiului stabileşte dacă acesta a fost o continuare a politicii sau nu; în mod cert un război victorios este o continuare a unei politici pe care o consacră drept învingătoare şi sfârşitul altei politici (învinse) aşa cum rezultă şi din figura 2.

 

 

 

 

 

 

 

 

Fig.2

 

Războiul se comportă asemenea unui releu. Atunci când cuplează (victorie) închide circuitul politicii, continuând-o şi îi permite să-şi realizeze scopul propus. Când nu cuplează (înfrângere) circuitul rămâne întrerupt, politica nu mai este continuată, ci este compromisă şi eventual înlăturată (cazul războiului pentru insulele Falkland văzut din perspectivă argentiniană). Există însă şi situaţii nedecise în care nici războiul nu a fost o soluţie pentru politică, situaţia conflictuală rămânând în continuare deschisă (războiul din Cecenia, cel dintre Iran – Irak, cele din Golf, etc.).

Problema nu trebuie apreciată simplist, cazurile prezentate se circumscriu variantei clasice, analiza impunându-se a fi făcută mult mai nuanţat în funcţie de gradul de legitimitate al puterii politice, de valoarea scopului politic care a declanşat războiul şi de gradul de satisfacere a acestuia. Sunt situaţii când puterea politică poate supravieţui înfrângerii în război dacă ea este legitimă, fiind purtătoarea şi promotoarea unor trebuinţe reale care aparţin celei mai mari părţi sau întregii comunităţi şi nu şi-a pierdut autoritatea pe plan intern. Chiar dacă prestigiul ei a fost afectat poate să-şi menţină influenţa tocmai ca urmare a valorii şi semnificaţiei deosebite a trebuinţei sociale pentru care a militat.

Puterea politică care, deşi legitimă, a fost nevoită să facă concesii, compromisuri inacceptabile ca urmare a propriei slăbiciuni în folosirea forţei militare, de regulă, este înlocuită cu alta, dar în linii generale ea poate fi exponenta aceleiaşi politici. În urma războiului a fost înfrântă puterea politică nu politica, care continuă să fie legitimă tocmai ca urmare a interesului pe care îl promovează; se instituie atunci o nouă putere politică de aceeaşi esenţă cu cea anterioară producându-se numai o schimbare a grupării guvernante. Politica în sine nu a fost înfrântă chiar dacă, temporar, ea a fost nevoită să accepte situaţia postbelică; în continuare ea va acţiona pentru modificarea noii realităţi prin toate mijloacele. În astfel de situaţii a fost pus poporul român care, de-a lungul zbuciumatei sale existenţe, a trebuit să înfrunte asperităţile istoriei, să suporte înfrângeri temporare ce i-au întârziat dezvoltarea, formarea statului naţional unitar, dar până la urmă aceste trebuinţe obiective devenite scop politic au triumfat. Făurirea României Mari a validat politica românească, deşi evoluţiile de pe front impuseseră pacea de la Bucureşti.

Experienţa istorică mondială (drama poporului evreu) demonstrează convingător că nu există forţe în lume capabile să înfrângă un popor, oricât de mic, atunci când acesta este hotărât să nu precupeţească nimic pentru realizarea propriei organizări statale, afirmarea identităţii etnice, cucerirea şi apărarea libertăţii şi independenţei. Până la urmă, probabil şi lupta popoarelor kurd şi palestinian va fi încununată de succes.

Este posibil, de asemenea, ca scopul politic promovat de puterea politică victorioasă în război să nu reprezinte întruchiparea unei trebuinţe reale şi să fie impus de aventurismul grupării politice guvernante, ca unic mijloc pentru ieşirea dintr-o situaţie de criză. Prin succesul militar puterea politică poate să se reabiliteze temporar şi parţial pe plan intern, dar pe termen lung războiul victorios este posibil să nu se dovedească o soluţie. Puterea politică a încheiat în favoarea sa confruntarea armată datorită potenţialului său superior adversarului, nu datorită legitimităţii scopului politic. În această situaţie ea nu a fost exponenta reală a politicii, scopul în numele căruia a declanşat şi a încheiat victorios războiul fiind determinat de o situaţie de conjunctură. Condiţiile politice impuse adversarului înfrânt pot să nu reflecte interesele propriului popor ci doar pe ale grupării guvernante şi atunci ele vor fi menţinute numai atâta timp cât puterea politică se va menţine la guvernare. Nu este exclus însă ca, tocmai prin victoria obţinută, puterea politică să se discrediteze în faţa comunităţii internaţionale datorită scopului politic ilegitim. Pierderea prestigiului pe plan mondial poate să afecteze atât de grav relaţiile internaţionale ale învingătorului încât unele interese interne reale să nu mai poată fi satisfăcute prin intermediul acestora şi atunci, sub presiunea internă sau ameninţarea iminentă a unui război extern de coaliţie, puterea politică să fie înlocuită. Deci un război victorios, datorită ilegimităţii scopului politic, poate să determine înlocuirea puterii politice care l-a declanşat (administraţia Bush după primul război victorios din punct de vedere militar în Irak).

Dacă, din punct de vedere politic, războiul era o necesitate pentru cel căruia i-a fost impus dar nu a putut ieşi victorios, datorită condiţiilor nefavorabile, în cazul învingătorului el a fost determinat de factori subiectivi care au exploatat împrejurări conjuncturale favorabile. Deşi victorios, războiul totuşi nu a avut finalitatea politică dorită tocmai datorită subiectivismului şi voluntarismului puterii care l-a declanşat ( intervenţia militară NATO în Iugoslavia şi cea rusă în Cecenia).

Revenind la întrebare, pentru a înţelege corect în ce măsură războiul este continuarea politicii se impune delimitarea între politică şi puterea politică. Indiferent de rezultatul său (victorie, înfrângere) războiul este continuarea politicii care l-a generat dacă aceasta este legitimă, exprimă real, obiectiv dialectica trebuinţelor şi a puterii. Altfel stau lucrurile cu puterea politică, aceasta putând să coincidă sau nu cu politica din punctul de vedere al legitimităţii. Condiţia ei în raport cu războiul este puternic influenţată de împrejurările interne şi internaţionale, de legitimitatea scopului politic, de rezultatul conflictului armat ori valoarea şi importanţa consecinţelor acestuia.

Fiecare situaţie trebuie analizată în mod particular, neputându-se stabili o regulă general-valabilă. Este adevărat că după declanşarea războiului politicul nu rămâne de-o parte, inactiv, în aşteptare ci, mobilizează resursele societăţii, angajează toţi ceilalţi factori de putere (economic, diplomatic, juridic, ştiinţific, demografic, ideologic etc.) în sprijinul acţiunilor factorului militar. Conducerea politică însă se transformă, de regulă, în conducere politico-militară; componenta militară capătă relevanţă şi importanţă la nivelul întregului social, în sensul că toate instituţiile şi activităţile se pun în serviciul său. Ba mai mult, în unele cazuri se instituie regimuri autoritare militare care îşi subordonează şi dispun de întregul potenţial social.

În anumite situaţii, în funcţie de tipul războiului, se produce chiar o metamorfozare a politicului. Practica contemporană a demonstrat că, în cazul războaielor populare, politicul organizează efectiv, în teritoriile ocupate, acţiuni de luptă politică, gen „Intifada palestiniană”, coordonându-le şi corelându-le cu acţiunile militare. Se produce o întrepătrundere a politicului şi militarului. Conducerea militară se poate substitui politicului, iar puterea politică la rândul ei se „contaminează” atât de mult de spirit militarist încât se implică efectiv în domeniul luptei folosind modalităţi specifice (mitinguri, greve, manifestaţii, terorism etc.) pe plan local, zonal sau generalizate a căror valoare poate fi eşalonată de la nivel tactic la strategic. Politicul realizează astfel o trecere din sfera conducerii şi diplomaţiei către cea a execuţiei şi a acţiunii de tip militar, implicându-se chiar la nivelele inferioare în ducerea luptei politice şi armate.

Concluzionând, putem spune că dacă la nivelul general raportul politică-război îmbracă formele anterior prezentate şi altele, la nivel tactic, local se ajunge, în cazul anumitor tipuri de războaie, până la desfăşurarea în mod simultan şi corelat de acţiuni ale luptei politice şi ale luptei armate. Aici nu se mai pune problema de a studia raporturile de determinare şi cauzalitate, ci de a urmări, cum sunt conduse şi desfăşurate într-o concepţie unitară acţiunile în două domenii ale luptei (politice şi armate).

Abordarea problemei raportului politică-război prin prisma corelaţiei dintre ele capătă o semnificaţie principială şi metodologică deosebită, ajungându-se la poziţii extremiste; de multe ori războiul este scos din sfera luptei armate (război diplomatic, război economic, război psihologic, război special etc.) sau este redus şi limitat exclusiv la aceasta.

  1. e) Studierea raportului politic-război se dovedeşte prolifică dacă porneşte de la analiza relaţiei politică-armată. Războiul, în fond, nu este altceva decât „intrarea în funcţiune” a armatei, care acţionează prin mijloacele şi procedeele specifice (violente) asupra altei forţe ce ripostează într-un mod asemănător. Dacă armata este instrument (mijloc) al politicului, atunci, pe bună dreptate, războiul apare drept o continuare a politicii cu mijloace violente. Armata, în noua situaţie, depăşeşte stadiul de potenţialitate îşi dezlănţuie capacitatea punitivă. Deci violenţa, folosirea forţei ar fi elementul care ar diferenţia starea de război de starea politică (paşnică). Problema raportului politică-război s-ar reduce la studiul relaţiei putere-forţă. Şi cum forţa este o aplicare a puterii, adică puterea în acţiune am putea considera şi războiul drept, politică violentă în acţiune, formulare care se circumscrie definiţiei clausewitziene. Războiul ar fi o înfruntare între puteri politice violente, o altă stare de existenţă a politicului. Dar oare este aşa?

O analiză mai nuanţată a amintitei relaţii, bazată pe studiul implicaţiilor forţei militare, a cărei intervenţie este esenţială pentru caracterizarea stării de război, ne duce însă la concluzii deosebit de interesante şi oarecum surprinzătoare. Interacţiunea aflată în discuţie (politică-război) este mult mai complexă decât raportul dintre puterea politică şi propria armată care desfăşoară efectiv operaţiuni violente. Formula lui Clausewitz ne lasă să înţelegem că politica în război este continuată de forţa armată proprie. Dar, în realitate, acesta este numai un aspect al relaţiei şi poate nu întotdeauna (depinde de amploarea războiului) cel mai important.

Prezentând războiul într-o variantă simplificată, din necesităţi analitice şi explicative, putem spune că acesta este o înfruntare între forţe militare comandate de interese politice, fiecare dintre ele dorind să o scoată din funcţiune pe cealaltă, astfel încât să se creeze condiţiile favorabile realizării scopului urmărit. Se înfruntă forţe militare în spatele cărora stau puteri politice. Comparativ cu starea de pace, sistemul interacţiunilor, chiar în ipostaza simplificată aleasă (fig.3), s-a complicat, la tipul de acţiuni anterioare adăugându-se cele militare.

Fig. 3

– P.P.1 = puterea politică a unuia dintre                                                   beligeranţi

– P.P.2 = puterea politică a celuilalt beligerant

– F.M.1 şi F.M.2 = forţele militare ale celor doi

adversari aflaţi în conflict

– P. = politica

– R. = războiul

 

Din această macrooperaţionalizare a războiului, rezultă că în mod nemijlocit el este definit până la urmă de relaţia între F.M.1 şi F.M.2 care, indirect, se răsfrânge asupra interacţiunii P.P.1 – P.P.2. Fiecare dintre cele două puteri politice urmăreşte să obţină câştig de cauză în confruntarea cu cealaltă. După ce au epuizat toate celelalte mijloace, pentru tranşarea favorabilă a disputei, au făcut apel la mijlocul extrem – forţa militară. Unele dintre celelalte pârghii sunt suspendate sau folosite indirect.

Confruntarea dintre puterile politice devine acum mediată de evoluţia operaţiunilor militare. Temporar, raporturile nemijlocite dintre ele au fost transferate în domeniul luptei armate. Preocuparea, atât a lui P.P.1 cât şi a lui P.P.2, este să anihileze forţa adversă, respectiv F.M.2 şi F.M.1. Discuţia în jurul problemei politică-război se limitează acum în principal la relaţia putere politică-forţă militară. Definiţia „războiul este continuarea politicii cu alte mijloace”, reduce relaţia numai la vectorii putere politică – forţă armată (P.P.1 – F.M.1 şi P.P.2 – F.M.2). Dar, aşa cum am arătat anterior, politica poate folosi uneori mijloace violente fără a ajunge însă la război.

Războiul înseamnă mult mai mult, anume, răspunsul violent, prin folosirea forţei armate, al celeilalte puteri politice. Deci, se impune precizarea că războiul apare numai în urma folosirii de către ambele puteri politice a forţei militare; bineînţeles, în istorie s-a vorbit şi se mai discută încă de războaie religioase, economice, psihologice etc. dar, în cazul de faţă, prin conceptul de război înţelegem sensul clasic, şi anume folosirea forţei armate. În situaţia când sfera conceptului se extinde, ca urmare a folosirii în mod violent şi a altor mijloace-economice, informaţionale, ideologice, psihologice etc., formula clausewitziană rămâne în continuare operantă. Pe baza ei nu se poate face o diferenţiere clară între un conflict care foloseşte violenţa armată şi un altul ce foloseşte alt tip de violenţă.

Începerea războiului este comandată de puterea politică (P.P.1 sau P.P.2) care cere propriei armate (F.M.1 şi F.M.2), declanşarea operaţiilor militare. Dar aceasta este numai o condiţie necesară pentru izbucnirea lui, nu şi suficientă, putând vorbi de război numai după ce şi forţa militară adversară (F.M.2), acţionată de propria putere politică (P.P.2), răspunde violent. De acum, esenţiale, sub aspectul finalităţilor urmărite, rămân interacţiunile încrucişate P.P.1 – F.M.2 şi P.P.2 – F.M.1. Scopul imediat al puterii politice este înfrângerea forţei militare adverse, pentru a-şi asigura libertatea de acţiune faţă de cealaltă putere politică, astfel încât, presiunile exercitate ulterior, prin mijloace diplomatice sau de altă natură, să o aducă pe aceasta în situaţia de a accepta condiţiile impuse. Fiecare putere politică comandă propriei armate să treacă la acţiuni violente şi declanşează războiul dar, odată început, acesta ia forma esenţială a confruntării F.M.1 – F.M.2 care se desfăşoară potrivit unor legităţi şi principii proprii.

Războiul începe să aibă, nu numai propria gramatică ci şi propria logică internă. Evoluţia sa de ansamblu mediază de acum interacţiunea P.P.1 – P.P.2. În timp ce puterile politice aflate în conflict acţionează mediat asupra războiului şi numai parţial, fiecare prin intermediul propriei forţe militare, războiul acţionează asupra relaţiei dintre cele două (P.P.1 – P.P.2) direct şi la scară globală; practic războiul restabileşte un anumit tip special de raporturi între cele două puteri între care contactele politice au fost suspendate. Putem vorbi de un determinism al războiului asupra politicii şi pe undeva trebuie, chiar în această fază, să acceptăm ideea că relaţiile politice dintre cobeligeranţi urmăresc evoluţia războiului, sunt comandate de desfăşurarea evenimentelor militare, de acum politica este activată de război.

Chestiunea care se ridică este de a stabili în ce măsură războiul mai continuă politica care l-a declanşat? De la început se poate spune că raportul P ®R nu este posibil sub această formă. Determinismul politicului faţă de război îşi poate pierde ori slăbi sensul său tare, războiul căpătând o anume autonomie. Politicul se pune chiar în serviciul războiului, garantându-i asigurarea cu resurse. Uneori deznodământul confruntării militare modifică chiar scopul politic. De pildă, eşecul campaniei din 1916 şi ocuparea Capitalei aducea la Bucureşti un alt guvern, de această dată filogerman, iar scopul iniţial al războiului – recuperarea Transilvaniei – temporar se modifica, pe primul plan trecând salvarea unei părţi a ţării, păstrarea suveranităţii ei pentru a putea organiza eliberarea întregului teritoriu. Evoluţia războiului impunea, de asemenea, modificarea în 1941 a scopului politic iniţial – eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, determinând angajarea ţării în continuarea operaţiilor militare şi dincolo de Nistru. Un război care începe să se decidă în favoarea unuia sau a celuilalt dintre adversari, comandă în planul politicului reluarea nemijlocită sau prin intermediari a dialogului între P.P.1-P.P.2, privind condiţiile încheierii sale. Este şi cazul tatonărilor efectuate de către mesageri ai regelui şi ai mareşalului Antonescu cu Aliaţii în vederea negocierii scoaterii României din război în momentul în care evoluţiile de pe front deveniseră vădit nefavorabile Axei. Deci, se negociază oprirea, încetarea acestuia. Puterile politice (P.P.1-P.P.2) încep într-adevăr să-şi schimbe mijloacele în raporturile dintre ele dar, nu pentru a continua războiul ci, pentru a-i valorifica rezultatele.

La fel se pune problema şi în situaţia unui război de uzură în care inamicii, în ciuda consumării resurselor, nu reuşesc să rupă echilibrul şi să tranşeze conflictul în favoarea unuia sau altuia. Dacă P.P.1 şi P.P.2 nu ajung la o soluţie politică comună, confruntarea poate continua sub forma militară sau prin intermediul altor mijloace diplomatice, economice, ideologice, psihologice etc. Nici în acest caz, nu se poate spune că politica este o continuare a războiului cu alte mijloace. O confruntare economică, înseamnă trecerea la un alt tip de război (războiul economic) în cadrul căruia discuţia se poate relua similar, ţinând cont bineînţeles de particularităţi ca în cazul conflictului armat. Politica nu continuă războiul cu alte mijloace, ci declanşează un alt tip de război.

Concluzionând asupra reflecţiilor de până acum, esenţiale de reţinut sunt următoarele elemente:

  • există un prim plan P. al politicului în cadrul căruia relaţiile P.P.1-P.P.2 au gravitat în jurul scopului politic;
  • pentru realizarea lui s-au folosit diverse mijloace (diplomatice, juridice, economice, tehnico-ştiinţifice, ideologice, religioase, psihologice etc.) care nu au dat rezultate; folosirea lor însă, a condus raporturile P.P.1-P.P.2 spre o confruntare deschisă;
  • punctul culminant al confruntării îl reprezintă împingerea acesteia în planul militar; P.P.1 şi P.P.2 activează F.M.1, respectiv F.M.2, declanşând conflictul armat. În acest moment raporturile paşnice dintre P.P.1-P.P.2 încetează, interacţiunea fiind complet mutată în domeniul militar. Politicul din planul P. nu acţionează direct asupra războiului în planul R., ci acesta numai a pregătit conflictul armat ca urmare a intrării în impas a relaţiilor nemijlocite P.P.1-P.P.2;
  • hotărând să folosească mijloace violente armate şi să declanşeze războiul, practic P.P.1 şi P.P.2 îşi suspendă reciproc raporturile politice; politicul ca acţiune generică, raportat la război, încetează rămânând numai ca potenţialitate. Războiul, desfăşurându-se după principii şi legi proprii interne, este altceva decât politica. Nu numai că nu o mai continuă pe aceasta, dar chiar o întrerupe în mod brutal (violent), putând să înlocuiască sau să distrugă atât P.P.1 cât şi P.P.2;
  • acţiunea lui P.P.1 asupra lui F.M.1 şi P.P.2 asupra lui F.M.2 nu înseamnă acţiunea lui P. asupra lui R. deoarece P este întrerupt (nu mai există), iar R este altceva şi incomparabil mai mult decât angajarea nemijlocită a forţelor militare; nici măcar P.P.1 şi P.P.2 nu se poate spune că acţionează asupra lui R ca ansamblu, ci asupra unor elemente ale acestuia;
  • R acţionează atât asupra lui P.P.1 cât şi a lui P.P.2 imprimându-le un anumit comportament sau eventual chiar eliminându-le şi înlocuindu-le. Acestea, sau noile puteri politice intrate în scenă, în raport de evoluţia războiului, pot relua dialogul refăcându-se, fie şi parţial, P. Deci R determină P repunându-l în stare activă, iar acesta hotărăşte la rândul său oprirea sau continuarea războiului. În situaţia folosirii armamentului nuclear este posibil ca R să nu mai aibă ce P. să activeze;

 

4.2 O altă viziune asupra politicului

Printre atâtea definiţii şi accepţii, sub care politicul face şi desface totul în societatea contemporană, capătă relevanţă şi se impune încă una[1] ce proiectează o nouă viziune asupra organizării socialului şi o perspectivă inedită interpretării şi înţelegerii conflictului social şi implicit a războiului.

În societate există, ca potenţialitate, un întreg câmp de trebuinţe faţă de care indivizii umani se raporteză în mod specific. Funcţie de poziţia sa socială, structura psihofiziologică şi nivelul cultural, de sistemul propriu de norme şi criterii valorice, fiecare om suportă în mod diferit presiunea acestui câmp de trebuinţe pe măsură ce le descoperă şi intră în contact cu ele, interiorizându-le. Din această infinitate de posibilităţi fiecare se raportează la unele, conştientizându-le şi subiectivându-le sub forma interesului. Pe această bază, oricare om se află simultan în relaţie de neutralitate ori coparticipare cu o parte din semeni şi de adversitate cu alţii pentru satisfacerea propriilor trebuinţe. Apare astfel o mare diversitate de poziţii ale indivizilor umani şi de atitudini distincte în raport cu propriul sistem de trebuinţe pe care l-a asimilat sau la care a aderat. Acest câmp de trebuinţe, în care oamenii se află şi în care intră pe măsura socializării, reprezintă baza obiectivă a relaţiilor interpersonale şi sociale. Fiecare ajunge întâmplător într-o zonă a acestui câmp dar, odată intrat, este cuprins, ca într-o pânză de păianjen, în ţesătura de trebuinţe care îi determină comportamentul. Se poate spune că asupra fiecăruia acţionează un determinism al trebuinţelor. Individul realizează o valorizare şi o ierarhizare a acestora potrivit sistemului personal de priorităţi.

Se constituie în acest fel, în jurul fluxurilor majore (dominante) de trebuinţe, grupuri umane care militează pentru satisfacerea lor. Cu cât trebuinţa va fi mai acută din punct de vedere social cu atât va aduna în jurul ei un număr mai mare de oameni, constituindu-se comunităţi de interese. În funcţie de potenţialul fiecărui grup, gradul de coeziune şi solidaritate depinde probabilitatea satisfacerii fluxului respectiv. Un flux dominant de trebuinţe determină constituirea unei potenţe, adică acumularea de putere drept condiţie a satisfacerii sale. Politicul este acţiunea conştientă a puterii (grupului) pentru satisfacerea, în confruntarea cu alte puteri potenţate de alte trebuinţe de nivel social, a trebuinţei (fluxul dominant) care a generat-o şi menţinerea în stare latentă, respectiv stingerea altora. Din această accepţiune rezultă că politicul nu mai este element al sistemului social sau element al suprastructurii, ci un proces real obiectiv al existenţei şi evoluţiei societăţii umane. Se poate spune că trebuinţa, ca fapt social obiectiv, într-o primă fază, incită individul uman creându-i o anumită motivaţie pe baza căreia intră în relaţie cu alţi semeni, ataşându-se unui grup, iar apoi puterea acestui grup devine mijlocul prin care ea se realizează. Acest proces, multiplicat la nivelul unei comunităţi umane, face ca în câmpul social să se manifeste o dialectică a trebuinţelor şi puterii. În jurul trebuinţelor se constituie centri de putere între care se stabilesc raporturi de cooperare, neutralitate sau competiţie. Centrul de putere cu potenţialul cel mai mare se impune faţă de ceilalţi, câştigând poziţie privilegiată. În acest mod el începe să aibă rol coordonator – reglatoriu în aria sa de influenţă, devenind putere coordonatoare. Aceasta îşi satisface în primul rând propriile fluxuri de trebuinţe pe baza cărora a apărut şi s-a impus, iar apoi dirijează, în raport cu presiunea pe care o fac asupra sa ceilalţi centri de putere, realizarea altor trebuinţe în detrimentul celorlalte. Acesta este fundamentul natural al procesului politic de autoreglare socială.

Studiul dialecticii trebuinţelor şi puterilor a permis identificarea unei legităţi pe baza căreia se structurează raporturile amintitei bipolarităţi. Acest mecanism organic, obiectiv convenim să fie denumit: legea corespondenţei sistemului trebuinţelor sociale cu dialectica raporturilor de putere. Societăţile în care se menţine corespondenţa fluxurilor dominante de trebuinţe sociale şi a raporturilor de putere sunt societăţi armonice, echilibrate, adică stabile şi funcţionale. Cele în care această corespondenţă lipseşte sunt societăţi disarmonice, dezechilibrate, aflate în proces de destructurare. Nu există nici o comunitate în care să se realizeze corespondenţa deplină între cele două fenomene aflate în interrelaţie. Deoarece legea acţionează tendenţial se poate vorbi numai de un echilibru şi concordanţă relative şi temporare. Aceasta deoarece presiunea trebuinţelor nesatisfăcute potenţeză permanent acţiunea centrilor de putere proprii, menţinându-i în opoziţie (confruntare), iar trebuinţele satisfăcute generează noi trebuinţe, structurându-se o altă dialectică a lor şi a raporturilor de putere care reclamă mereu o nouă corespondenţă.

Evoluţia societăţii impune cu necesitate satisfacerea noilor trebuinţe, deoarece fiecare nou val al acestora corespunde etapei următoare de dezvoltare şi progres a fiecărei comunităţi umane. Dacă aceste trebuinţe care se cer satisfăcute sunt în opoziţie cu fluxurile dominante, pe baza cărora s-a structurat sistemul puterii coordonatoare, realizarea lor nefiind posibilă fără a le afecta pe acestea, apare o situaţie de criză. Dialectica raporturilor de putere nu mai concordă cu dialectica trebuinţelor. Nevoia de autoreglare socială impune o nouă autoinstituire (autoorganizare), potrivit noilor trebuinţe şi noului sistem de putere pe care îl generează, în timp ce puterea coordonatoare, devenită politică prin asumarea mecanismelor guvernării, caută să conserve vechea ordine de care în mod genetic este legată. Noua dialectică a trebuinţelor şi a raporturilor de putere reclamă în mod legic ca societatea sub presiunea noilor forţe, să treacă de la un tip de stabilitate la altul. Ieşirea din criză presupune obligatoriu refacerea concordanţei deteriorate. Începe lupta pentru menţinerea ordinii sociale existente (vechea instituire), bazate pe structura iniţială a raporturilor de putere, pe de o parte şi pentru instituirea unei noi ordini interne care să exprime mutaţiile din sistemul puterii.

 

4.3 Determinismul politic al războiului

Conflictul social reprezintă, pe orizontală, expresia stadiului de adversitate în care au intrat centri de putere, iar pe verticală a nivelului confruntării dintre procesul politic şi puterea politică. Starea de conflict este urmarea escaladării dezacordurilor care au depăşit faza deosebirilor şi a opoziţiei în raporturile dintre centri de putere. Dacă în stadiile anterioare aceste dezacorduri se exprimau, mai ales în plan atitudinal, sub forma divergenţelor de opinii, programe, doctrine etc. a protestelor şi contestaţiilor, în faza de conflict aceste raporturi se manifestă în planul acţionalului, al luptei. Primele erau expresia coexistenţei diversităţii în cadrul unităţii, însă starea de conflict marchează intrarea într-un stadiu extrem de confruntare în care tensiunile dintre părţi periclitează stabilitatea şi menţinerea unităţii. Tendinţele divergente devin atât de antagonice încât ameninţă să degenereze în violenţă, rezolvarea conflictului în cadrele vechii ordini nemaifiind posibilă.

În stadiile de deosebire şi opoziţie nu se punea problema unor schimbări structurale, ci doar a unor optimizări, reformări a socialului, preponderentă fiind unitatea, preocuparea pentru asigurarea compromisului. În cadrul conflictului, pe prim plan trece lupta care se desfăşoară sub o mare diversitate de forme, începând cu cele paşnice şi evoluând, pe măsura escaladării, către altele violente. La rândul lor acestea îmbracă o largă gamă de manifestări direct proporţionale cu gradualitatea implicării forţei în acţiunile părţilor. Nivelul de maximă amploare al conflictului îl reprezintă declanşarea confruntării armate. În funcţie de intensitatea acesteia, valoarea părţilor implicate, gradul de organizare şi conducere, ponderea părţilor specializate, strategiile, metodele şi procedeele folosite se disting: acţiuni de tip terorist, lovituri de stat, revolte şi răscoale populare, insurecţii şi revoluţii. Forma cea mai înaltă, extremă, a conflictului social o constituie războiul. Se poate vorbi de conflict armat numai atunci când ambii adversari recurg la forţa militară. Declanşarea războiului are o determinare obiectivă şi una subiectivă; pe plan intern el reprezintă confruntarea limită dintre politic ca proces natural autoreglatoriu şi puterea politică. La exterior se desfăşoară între puteri politice care se relevă drept exponente, la scara fiecărei comunităţi implicate, ale unor fluxuri de trebuinţe conştientizate ca interes comunitar (naţional). De regulă, la interior, războiul exprimă cel mai înalt grad de alienare a puterii politice care l-a declanşat, din proprie iniţiativă sau ca răspuns la acţiunile adverse, momentul extrem al negării ei de către procesul politic (legea corespondenţei) ca tendinţă de refacere a acordului între noul sistem de trebuinţe şi mutaţiile produse în raporturile de putere. Puterea veleitară care aspiră la cucerirea statutului de putere politică (coordonatoare), ca o condiţie esenţială a satisfacerii fluxurilor de trebuinţe ce o potenţează şi care au devenit dominante, este nevoită să folosească forţa armată pentru a învinge împotrivirea puterii politice şi a institui o altă ordine socială (regională, internaţională) care să reflecte noua dinamică a raporturilor de putere. Această situaţie este caracteristică mişcărilor revoluţionare ale căror acţiuni armate sunt expresia legităţii obiective, fiind pe deplin justificate şi legitime din punct de vedere al progresului istoric. În acest caz, politicul fiinţează sub forma procesului revoluţionar şi nu este altceva decât „mişcarea reală care suprimă starea actuală”. Se metamorfozează în acţiunile armate ale noii puteri sub forma revoluţiei sau a războiului civil.

În desfăşurarea conflictului violent se întâlnesc mai multe situaţii posibile:

  • confruntarea armată pe orizontală între diferiţi centri de putere interni, la care se ajunge în situaţia în care puterea politică este atât de slabă încât nu mai poate menţine stabilitatea şi ordinea socială, ţara devenind neguvernabilă (Libanul, Albania);
  • beligeranţii sunt centri de putere veleitari interni, care se înfruntă pentru satisfacerea unor fluxuri de trebuinţe radical opuse, una dintre părţi fiind sprijinită mai mult sau mai puţin deschis de către puterea politică ce îşi mai menţine încă o anume autoritate;
  • confruntarea armată pe verticală între diferiţi centri de putere interni, promotori ai schimbării, şi puterea politică conservatoare în vederea înlăturării acesteia;
  • sprijinirea, în mod deschis sau indirect, a uneia dintre părţile beligerante de către o putere din exterior care urmăreşte satisfacerea propriilor interese (intervenţiile siriană în Liban, sovietică în Afganistan, vietnameză în Kampucia, „ajutorul” american în Chile, Panama, Grenada, Nicaragua, Haiti etc.)

Mai ales în ultima perioadă de timp, când marile puteri evită intervenţia directă, subvenţionând diferite grupuri de opoziţie în ţara în care se doreşte declanşarea unui conflict armat, devine foarte greu de făcut distincţie între războaiele interne şi războaiele externe. Primele nu se disting în principal, aşa cum suntem tentaţi să credem, prin faptul că se desfăşoară în cadrul teritorial propriu între forţe interne. Au existat şi situaţii când beligeranţii, aparţinând aceleiaşi comunităţi (situaţia din mişcarea palestiniană), s-au înfruntat pe teritorii străine. Războiul intern este expresia limită a acţiunii amintitei legi a corespondenţei. De regulă, el este identificat cu războiul civil, acesta fiind definit drept „un conflict armat între grupe sau partide în cadrul unor state dus în scopul înlocuirii unei puteri prin alta”[2] ori „…starea de întrebuinţare a constrângerii armate a două grupuri care luptă pentru puterea în stat”[3]. Cauzele războaielor civile sunt găsite în existenţa partidelor revoluţionare sau în fenomene ce ţin de subiectivitatea umană: „mucegăirea spiritului” (sociologul german H. Bruscher) sau în „tendinţa de prestigiu, de putere” (H. Ebert şi R. Dorhendorph). Tomas Shelli consideră că, în general, războaiele civile declanşează intervenţia externă, constituind un „mijloc” de rezolvare a contradicţiilor internaţionale”. Ele reprezintă forma avantajoasă de ciocnire indirectă între marile puteri.

Războaiele externe, în general, au loc între state şi îmbracă forma confruntării armate între puteri politice. Se pot desfăşura pe un teritoriu neutru, în unul din teritoriile beligeranţilor sau în teritoriile ambilor. Deci ele apar drept manifestare exclusiv pe orizontală a acţiunii legii corespondenţei. În timp ce războaiele interne sunt de regulă expresia manifestării violente a procesului politic în cadrul căreia forţele cu rol autoreglatoriu (înnoitor), la momentul dat, se confruntă cu cele care militează pentru conservarea ordinii existente, războaiele externe sunt confruntări armate între puteri politice, fiecare preocupată să-şi satisfacă propriile interese, eventual să se salveze pe seama celeilalte. Deşi sunt tipuri diferite de conflict armat războaiele interne şi externe au comun faptul că sunt generate, mai mult sau mai puţin evident, de cauze interne. Astăzi este unanim recunoscut că nici o comunitate nu este capabilă să-şi satisfacă integral trebuinţele exclusiv în spaţiul intern, fiind nevoită să intre în raporturi de diferite tipuri cu alte comunităţi umane. Pe plan extern asistăm la o prelungire a unor trebuinţe interne, aparţinând fiecărei comunităţi a sistemului mondial de relaţii. Fiecare stat participă la viaţa intercomunitară (internaţională) şi încearcă să-şi satisfacă anumite interese (sfere de influenţă, pieţe, materii prime, forţă de muncă, capital financiar, tehnologii, produse etc.) folosind raporturile de schimb, influenţa şi prestigiul sau forţa. Neexistând o putere coordonatoare unică care să reglementeze eficient pe plan mondial satisfacerea acestor trebuinţe, la acest nivel se instituie o ordine a celor mai reprezentative puteri politice, care bineînţeles le avantajează. Sunt create instituţii şi mecanisme politice, economico-financiare, ideologice, religioase, militare etc., prin care sunt promovate interesele celor mai puternici. În cadrul respectivei ordini, unele puteri politice pot impune altora satisfacerea propriilor trebuinţe. Neacceptarea lor de către acestea din urmă duce, în anumite situaţii, la conflicte armate. Şi în acest caz politica – acţiune a puterii în vederea realizării unei trebuinţe – poate provoca război. Formele de manifestare a acestuia sunt variate. Încercarea unor state de a-şi extinde sfera de influenţe asupra unor zone, ori a altora de a ieşi din sfera de influenţă a unei mari puteri poate genera intervenţia militară, declanşând conflictul armat. De regulă, în momentul în care într-un loc al globului au loc schimbări care ar duce la modificarea ordinii instituite, fiind afectate grav interesele marilor puteri, acestea intervin, la nevoie folosind forţa, pentru restabilirea situaţiei şi menţinerea statu-quoului existent. Este vorba de cunoscuta formulă a amestecului în treburile interne ale altor ţări, a exportului de revoluţie şi contrarevoluţie. Sunt semnificative în acest sens: intervenţiile în Rusia împotriva revoluţiei bolşevice, cele contra Republicii Spaniole, acţiunile engleze în Grecia la sfârşitul ultimului război mondial, intervenţiile americane în Vietnam, Laos, Cambodgia sau în America Latină, invaziile sovietică şi americană în Afganistan, cea vietnameză în Kampucia, invazia chineză în Vietnam, războiul dus de forţele multinaţionale în Irak, cel purtat de NATO în Iugoslavia şi de Rusia în Cecenia etc.

Prin manipularea artificială a sistemului de trebuinţe are loc uneori o dezvoltare necontrolată a societăţii, însăşi dezvoltarea forţelor de producţie fiind scăpată de sub control. Acestea, reprezentând mijlocul principal de creştere a profitului, mobilul esenţial al acţiunii întreprinzătorului, sunt forţate să se dezvolte în domeniile cele mai rentabile. Ca urmare, investiţiile de capital sunt orientate uneori neraţional din punct de vedere socio-uman. Se dezvoltă sectoare care nu vizează satisfacerea unor trebuinţe vizând nivelul de trai al populaţiei, ci care, din contră, afectează şi periclitează calitatea şi siguranţa vieţii, cum este producţia de armament. Dezvoltarea necontrolată a societăţii determină, în mod obiectiv, multiplicarea acestor trebuinţe indezirabile şi respectiv a unor puteri malefice. Pornind de la exemplul dat, se poate spune că se dezvoltă trebuinţa periculoasă a consumului de armament pentru ca producţia să poată continua, aceasta reprezentând premiza obiectivă a unei potenţiale confruntări armate. Totodată, se acumulează putere sub forma potenţialului punitiv, sporind ponderea elementelor de forţă ceea ce echivalează cu înmagazinarea de violenţă în cadrul puterii politice, situaţie ce poate să determine schimbarea în timp a însăşi conţinutului acesteia. Sub garanţia înaltului potenţial militar de care dispune se poate produce, în mod treptat, o detaşare a puterii politice de sistemul de trebuinţe reale, dezirabile care au impus-o, aceasta fiind tot mai mult potenţată de violenţa insinuată în structura şi mecanismele sale, care devine principalul element de descurajare a veleitarilor şi de menţinere a ordinii instituite.

Se ajunge astfel la autonomizarea puterii politice, suportul acesteia fiind nu un sistem de trebuinţe, ci violenţa; puterea îşi pierde baza socială, separându-se de societatea civilă, se birocratizează schimbându-şi conţinutul şi chiar scopurile politice. În mod subiectiv se instituie o situaţie de confruntare armată, dezvoltarea necontrolată a unor sectoare (producţia de armament) rămânând una din cauzele războaielor actuale şi viitoare. Puterea politică foloseşte pentru realizarea scopului forţa militară, atât pe plan intern cât şi extern, declanşând războiul. Victoria echivalează cu acumularea de putere, situaţie care generează un nivel şi mai înalt de agresivitate.

Analiza dialecticii trebuinţelor şi a puterii a evidenţiat că fermentul interior, agentul propulsor al stării conflictuale generalizate este politicul. Ca proces continuu de corelare a sistemului puterilor cu evoluţia intereselor sociale, politicul este suportul obiectiv şi declanşatorul conflictului, este amorsa care provoacă explozia atunci când starea de criză a ajuns într-un stadiu fără ieşire în care nu mai este posibilă altă soluţie. Conflictul este mijlocul extrem la care apelează politicul pentru refacerea corespondenţei raporturilor de putere cu dinamica intereselor şi salvarea unei comunităţi zdruncinate de puternice contradicţii, cuprinse de un înalt grad de destructurare şi în cadrul căreia se acumulează mereu noi fenomene disipante ce ameninţă cu dezintegrarea entităţii socio-organizaţionale respective. În unele situaţii extreme, când refacerea corespondenţei nu mai este posibilă în cadrele iniţiale, însuşi politicul este cel care, în mod obiectiv, condamnă şi împinge la dispariţie vechile configuraţii organizaţionale. Politicul generează, în mod natural, la scară social-istorică, în scop terapeutic, conflicte sociale.

Ne-am obişnuit să considerăm conflictul un fenomen negativ, indezirabil, o stare anormală în existenţa unei colectivităţi care trebuie prevenit şi evitat prin toate mijloacele. Modelul pe care l-am imaginat îndeamnă, însă, să ne reconsiderăm această viziune şi să acceptăm uneori conflictul ca pe o necesitate, o soluţie extremă pentru scoaterea din starea de impas a unei colectivităţi, să-l percepem şi ca mecanism ultim, absolut natural, de autoorganizare socială. Când echilibrul social s-a rupt iremediabil şi procesele dezorganizante nu mai pot fi stopate prin intervenţii din afară sau reforme din interior, menţinerea vechii structuri ar echivala cu o încercare ilegitimă de blocare a determinismului social real. Tentativa de opoziţie devenită iraţională, în mod natural şi inevitabil, declanşează conflictul care îmbracă forma confruntării dintre obiectiv-subiectiv. Explozia socială sparge vechile canoane valorico-normative, pe baza cărora se cristalizase vechea ordine şi impune altele, în jurul cărora procesele dezorganizante se metamorfozează în tendinţe organizante ale unei alte unităţi. Politicul ca proces şi ca tendinţă se află la baza acestei evoluţii.

Este interesant de urmărit dialectica proces politic-putere politică. Politicul ca proces obiectiv ce modelează corespondenţa raporturilor de putere cu dinamica intereselor sociale, preponderent în planul ontic, este purtătorul tendinţei de schimbare. Evoluţia şi manifestările sale sunt corelative puterii politice care poate fi considerată personalizarea şi obiectivarea spaţio-temporală a tendinţei. Puterea politică ca realitate instituită (obiectivare a politicului) reprezintă ulterior, după satisfacerea propriilor trebuinţe care au afirmat-o, expresia subiectivităţii, manifestându-se în mod organic conservator. Politicul apare ca reacţie la tentaţia acesteia de a se opune evoluţiei obiective a proceselor sociale potrivit cerinţei legii corespondenţei raporturilor de putere cu dialectica trebuinţelor, determinând apariţia, consolidarea şi afirmarea factorilor opozanţi. Puterea politică, ca personalizare a tuturor centrilor politici de putere, intervine în planul ontic, încercând să controleze socialul în sensul menţinerii ordinii instituite. Deci, în timp ce politicul apare ca o mişcare invizibilă, nepalpabilă dar continuă, procesuală de punere de acord a raporturilor de putere cu dialectica trebuinţelor, puterea politică se prezintă sub forma unor momente de discontinuitate, de repaus în această evoluţie, aflându-se în ipostaza unor puncte nodale care se schimbă de la o etapă la alta. Fiecare putere politică reprezintă doar un popas temporar în procesualitatea politicului. Metaforic exprimat, centri de putere ar fi reprezentaţi sub forma unor insuliţe cu existenţă efemeră pe care oceanul (procesul politic) le ridică, dar le şi inundă continuu, făcându-le să dispară. Politicul este matricea genetică a puterii politice, reprezentând în raport cu aceasta un invariant ce restructurează şi reorganizează permanent societatea, negând şi construind mereu ceva. Momentul negării este metamorfozat în apariţia stărilor conflictuale. Indezirabilitatea şi ilegitimitatea sunt expresii ale tentaţiei subiective a puterii politice de a se opune procesului obiectiv şi raţional. Prin raţional şi legitim se înţelege ceea ce corespunde necesităţii obiective (procesualităţii), acţionează în sensul determinismului socio-uman.

Prevenirea sau ieşirea din starea de criză se face paşnic prin recunoaşterea şi acceptarea de către puterea politică (guvernantă) a noilor raporturi de putere potenţate de schimbările din sistemul de interese şi reformarea socialului, mergând până la abandonarea propriilor poziţii (abdicarea). Cealaltă cale o constituie conflictul social şi el apare în mod necesar atunci când puterea politică se dovedeşte incapabilă să accepte noile raporturi de putere şi consecinţele ce decurg de aici, iar menţinerea vechii ordini politice devine incompatibilă cu nevoia de schimbare. Conflictul la scară macrosocială apare în dublă ipostază:

  • stare ce defineşte un anumit nivel al degradării sociale şi al acumulărilor entropice generate de subiectivism şi voluntarism;
  • mijloc, mecanism natural de autoprotecţie, de autoapărare socială prin autoreglare, menit să înlăture subiectivismul şi să pună de acord realitatea socială cu tendinţa obiectivă.

Nu trebuie însă subapreciat rolul întâmplării fără de care modelul de schimbare fundamentat pe politic, ar rămâne tributar mecanicismului, fatalismului şi teleologismului. În mod real societatea nu evoluează liniar potrivit schemei prezentate. Dacă s-ar realiza permanent corespondenţa anticipată nu ar mai apărea stările conflictuale, am trăi într-o societate ideală. Realitatea socială rămâne infinit mai bogată decât posibilităţile omeneşti de a o reprezenta teoretic. Această incapacitate de a prefigura şi modela întâmplarea, susţinută de un voluntarism entuziast, naşte utopiile. Spre exemplu, acumulările cantitative în toate domeniile socialului, ca rezultat al dezvoltării, generează în mod implicit acumulări ale trebuinţelor convertite în interese a căror nevoie de satisfacere determină în cadrul unei structuri sociale apariţia accidentală, haotică, incontrolabilă a unei acumulări de putere. În anumite împrejurări un centru de putere poate să se instituie ca putere politică fără a avea o bază reală, suficientă în sfera intereselor. De la început el va fi expresia unei „minorităţi”, nu va fi purtătorul tendinţei şi va apărea, mai devreme sau mai târziu, ca ilegitim deoarece nu va acţiona în sensul obiectiv cerut de evoluţia trebuinţelor socio-umane. Această putere personificată, devenită politică, în ilegitimitatea ei, poate însă să satisfacă şi unele din interesele care nu-i aparţin, întărindu-se prin adeziunea sau chiar absorbţia centrilor de putere care corespund acestora, fiind astfel menţinut, o perioadă, un anumit echilibru social.

 

4.4 Formă iraţională extremă

Prezentat foarte sintetic, modelul determinismului politic al războiului s-ar rezuma la câteva aspecte esenţiale. Comportamentul voluntar al omului este determinat de nişte imbolduri interne, mai mult sau mai puţin conştientizate, denumite trebuinţe. Acestea sunt resimţite ca absenţă a ceva care există în societate (alţii posedă) şi creează un disconfort psihic (nelinişte, tensiune), ce se exprimă în dorinţa de satisfacere. Când această tensiune depăşeşte nivelul ei difuz, fiind interiorizată raţional şi afectiv şi se permanentizează, declanşând tentaţia unor imbolduri acţionale, ea devine interes.

Se întâmplă ca un interes să apară, atât de actual şi stringent, încât în jurul său să se grupeze mai mulţi oameni. Ulterior, aceştia pot conştientiza că au în comun mai multe interese. Pe acest flux de interese se configurează o structură organizaţională care devine depozitara unui potenţial de putere. Deci, în jurul interesului se acumulează puterea. În spaţiul socio-spiritual există permanent un câmp al fluxurilor de interese, aflate în relaţie de congruenţă, neutralitate sau competiţie. Unele fluxuri de interese nu pot fi satisfăcute decât prin învingerea opoziţiei altora, concurente. Această confruntare stimulează apariţia unor centri de putere care, la rândul lor, îşi dispută spaţiul de satisfacere a propriilor interese.

Se ajunge, deci, la o dialectică a intereselor ce configurează o structură a raporturilor de putere. Interesul generează putere iar aceasta, la rândul ei, acţionează pentru satisfacerea lui. La scară globală socialul se structurează pe dialectica intereselor şi puterilor. Amintitul proces – acţiunea puterii pentru satisfacerea interesului care o potenţează – se numeşte politică. Un centru de putere care reuşeşte să controleze ori să dispună de instituţii sociale, eventual de cele fundamentale ale guvernării, are cea mai mare posibilitate de a satisface interesele care îl potenţează. De aceea, confruntarea cea mai dură între centri de putere (subiecţi politici) – partide, organizaţii, grupuri sociale, etnice, religioase etc. – va fi pentru apropierea, accederea la instrumentele guvernării. Această dispută este consacrată prin formula „lupta pentru putere”. Raporturile de competiţie, adversitate determină astfel saltul de la procesul politic la luptă politică. Aceasta poate fi definită drept, acţiune conştientă a unui centru de putere pentru acapararea instrumentelor guvernării ori numai a unora sau pentru obţinerea unei poziţii privilegiate în raport cu ele. Deci, modelat pe dinamica fluxurilor de interese, se constituie un sistem al raporturilor de putere. Centrul de putere care se impune în competiţia cu ceilalţi şi îşi adjudecă dreptul şi instrumentele de influenţare şi control social devine putere politică.

Politicul, înţeles ca proces şi ca luptă, ce include sistemul intereselor şi raporturilor de putere, este un fenomen social, obiectiv, organic şi indispensabil socialului. Reprezintă principalul factor de organizare, reglare şi echilibrare socială. Lupta politică rămâne, însă, elementul vulnerabil predispus la deformări, excese, alterări, manifestări alienante ce pot degenera în violenţă, inducând în social fenomene şi procese destructurante, dezorganizante.

În societate, aşa cum e prezentat anterior, acţionează legea corespondenţei raporturilor de putere cu dialectica intereselor. Cerinţa ei este realizarea unei sinergii a puterii modelate, tendenţial, pe dinamica intereselor. Acolo unde raporturile de putere se înscriu pe direcţia rezultantei intereselor, deci cei doi vectori se află într-un relativ acord, societatea este armonică, echilibrată, stabilă şi funcţională.

Respectiva stare exprimă, însă, numai cazul ideal, pentru că, în mod real, nu se realizează niciodată o armonie perfectă între sensul manifestării intereselor şi configuraţia raporturilor de putere. Situaţia dezirabilă este ca ultimele să urmărească tendinţa de evoluţie a intereselor. Datorită variaţiilor din sfera intereselor şi a subiectivismului şi voluntarismului ce se manifestă la nivelul puterii, cerinţa legii în multe situaţii nu se realizează. Când dezacordul dintre dinamica intereselor şi structura puterii depăşeşte un anumit nivel critic societatea intră în criză, caracterizată prin dezechilibre, ineficienţă, tensiuni, convulsii. Se produce o ruptură în social; interesele exprimă o cerinţă pe care starea raporturilor de putere nu o receptează pozitiv. Caracteristice devin procesele disipante, dezorganizante ce antrenează socialul către o evoluţie conflictuală. Starea de conflict este generată de incapacitatea centrilor de putere de a se conforma cerinţei obiective a legii corespondenţei. Puterea politică şi centri de putere loiali se îndepărtează, înstrăinează de procesul politic (tendinţa legitimă de satisfacere a intereselor), lupta politică pentru putere tinzând sau chiar degenerând în violenţă şi substituindu-se procesului obiectiv. Centri de putere respectivi nu mai sunt în serviciul interesului care-i potenţează ci se autonomizează, preocuparea trece din planul legitim al promovării interesului în cel ilegitim al obţinerii hegemoniei sau a unei poziţii privilegiate (politicianism). Se produce  birocratizarea în sistemul puterii (abatere de la funcţie), luând naştere politicianismul cu întregul său cortegiu de consecinţe nefericite. El este produsul suspendării procesului politic, care rămâne numai ca potenţialitate. Politicul autentic se conformează tendinţelor obiective, soluţionând problemele, previne dezechilibrele prin promovarea schimbărilor necesare şi reorganizarea instituţională în interesul socialului. Politicianismul se detaşează, se rupe de social, este politicul care fiinţează în sine şi pentru sine, inducând în social anomalii funcţionale.

  1. a) Această evoluţie duce la amplificarea asimetriei între dialectica intereselor şi structura sistemului raporturilor de putere, ajungându-se până la conflictul violent prin care unii centri de putere, propulsaţi de interese nesatisfăcute, încearcă să se impună şi să acceadă la guvernare. Intrarea în noul stadiu semnifică epuizarea valenţelor puterii politice sau chiar a modelului de organizare socială (nu mai permite satisfacerea intereselor), fiind necesare schimbări structurale, trecerea către o altă ordine care să consacre o altă distribuţie în sistemul raporturilor de putere. Abordat din această perspectivă, războiul, ca formă a conflictului social, nu se mai înscrie în definiţia lui Clausewitz. A accepta că războiul este continuarea politicii cu alte mijloace, înseamnă a legitima un politic denaturat, alterat, alienat. Războiul, ca orice alt tip de conflict, este expresia violentă a politicianismului, nu a politicului. În mod normal, un politic autentic, nu generează război ci, soluţionează paşnic problemele, prevenind ajungerea socialului în stare de conflict.

Comportamentul raţional al puterii politice presupune acceptarea şi iniţierea schimbării, a unor mutaţii în sfera puterii la momentul oportun, chiar cu riscul propriei decăderi şi eventual al abandonării instrumentelor guvernării. Pe această cale este posibilă prevenirea ori soluţionarea paşnică a conflictului. Atunci când însă puterea politică se comportă iraţional, în încercarea de a supravieţui, apelează la modalităţi ilegitime de soluţionare a conflictului. Câteva dintre acestea sunt:

  • manipularea trebuinţelor, de obicei, prin mecanisme economice şi prin influenţare informaţională (psihologică), având drept urmare modificarea dinamicii intereselor şi prevenirea dezvoltării şi activării unor centri de putere ostili;
  • controlul centrilor de putere prin sistemul de alianţe, concesii minore, prin utilizarea limitată a forţei sau ameninţării cu forţa, astfel încât să se menţină vechiul echilibru şi propria hegemonie în cadrul raporturilor de putere;
  • „violenţa simbolică” sau manipularea conştiinţelor prin sistemul de învăţământ, cultură, propagandă, mass-media etc. astfel încât să se prevină formarea unei opinii publice nefavorabile puterii guvernante;
  • utilizarea forţei, a violenţei în mod deschis pentru descurajarea şi înfrângerea adversarilor interni sau externi.
  1. b) Conflictul armat caracterizează o situaţie specifică unei societăţi aflate într-o avansată fază de destructurare, care se deteriorează continuu. Puterea politică, pe măsură ce se distanţează de suportul său obiectiv (sistemul de interese), devine ilegitimă din punct de vedere social şi îşi pierde autoritatea; chiar dacă mai dispune, încă, de un anumit potenţial, valoarea şi semnificaţia acestuia sunt în scădere. În evoluţia sa către faza violentă, explozivă conflictul trece prin diferite stadii pe parcursul cărora puterea politică caută soluţii pentru autosalvare. Încercarea sa de a se menţine şi a supravieţui face ca în structurile sociale să se acumuleze, în mod obiectiv, progresiv violenţă. Hannah Ardent apreciează că orice slăbire a puterii politice reprezintă un îndemn la violenţă. Înşişi deţinătorii puterii politice, simţind că aceasta este pe punctul de a le scăpa, sunt tot mai tentaţi să apeleze la violenţă. Recurgerea la violenţă semnifică:
  • intrarea puterii politice în criza sa generală, nu numai de legitimitate ci, chiar de potenţialitate;
  • indicele degradării relaţiilor de putere, ce marchează trecerea de la raportul de conducere – execuţie la cel de dominaţie – supunere manifestat, de regulă, prin coerciţie şi represiune;
  • posibila prăbuşire a mecanismelor şi instituţiilor de guvernare pe care puterea se sprijină.

Când autoritatea scade sau dispare intră în scenă forţa brută, apelându-se la ea ca la ultima resursă. Deci, conflictul devine o stare naturală, legitimă izvorâtă din organicitatea socialului, iar războiul un mijloc extrem de soluţionare. Folosirea de către puterea politică a forţei militare (poliţie, armată etc.) pentru restabilirea situaţiei reprezintă faza cea mai înaltă, extremă a conflictului social; în multe cazuri înseamnă declanşarea războiului. Puterea politică este nevoită să apeleze la acest ultim mijloc deoarece se află în impas total, ca urmare a faptului că utilizarea tuturor celorlalţi factori de putere nu a mai dat rezultate. Declanşarea războiului reprezintă, pe plan intern, confruntarea dintre procesul politic, ca expresie a legii corespondenţei, şi puterea politică. Aşa cum s-a mai afirmat, la exterior el apare drept înfruntare între puteri politice care se prezintă drept exponente, la scara întregii comunităţi, a fluxurilor fundamentale de interese, percepute ca naţionale. De regulă, la interior, războiul exprimă cel mai înalt grad de alienare a raporturilor de putere şi a puterii politice care l-a declanşat din proprie iniţiativă sau ca răspuns la acţiunile violente ale opoziţiei (insurgenţei). Reprezintă momentul extrem al negării puterii, convertite în politicianism, de către procesul politic ca tendinţă obiectivă de refacere a acordului între noul sistem de interese şi raporturile de putere.

  1. c) Sunt însă situaţii când apar şi se manifestă violent aşa numitele puteri veleitare care, de regulă, nu sunt purtătoarele unui proces obiectiv, legitim, ci se constituie într-un cadru conjunctural, ca punct de convergenţă temporară, întâmplătoare şi accidentală a mai multor interese. Deşi ele sunt divergente la scară socială, promotoare ale unor false interese au totuşi aparenţă de factor obiectiv. Aceasta este o altă expresie a politicianismului, care încearcă să forţeze, să denatureze cursul natural al procesului politic. În acest caz, opoziţia puterii politice are oarecare legitimitate. Dar ea nu este total absolvită de responsabilitatea declanşării conflictului pentru că, dacă ar fi acţionat raţional, ar fi prevenit apariţia nucleelor veleitare şi a situaţiei care a împins opoziţia politică să declanşeze conflictul. Totuşi conflictul are, raportat la cel care îl declanşează, caracter contrarevoluţionar sau de agresiune, nefiind expresia unei necesităţi. Având în vedere că în fondul ei puterea politică este ilegitimă, războiul este de două ori iraţional, determinările sale fiind exclusiv de ordin subiectiv. În cazul războiului extern agresorul este interesat să-şi expulzeze propriile disfuncţii, iar agresatul este „vinovat” pentru decalajul de putere în care se află faţă de adversar. Ultimul este încurajat în expansiunea sa tocmai de către această asimetrie şi de lipsa de perspectivă în concilierea conflictului. Aşa cum relevă teoria organizării, sistemele sociale, ca structuri complexe de creştere, utilizează raportul cu exteriorul pentru a câştiga negentropie, sporindu-şi ordinea internă şi funcţionalitatea prin transferul propriei entropii asupra altor sisteme şi structuri sociale. Este cazul societăţilor aflate în criză, unde puterea politică creează, propulsează în prim-plan, în scop diversionist, pentru a evita conflictul intern, false interese pe care le prezintă ca aparţinând întregii comunităţi (superioritatea rasei, nevoia spaţiului vital, dreptul la hegemonie mondială sau regională, misiune civilizatoare, jignirea mândriei naţionale, profanarea cultului religios, pericolul iminent al unei agresiuni etc.), canalizând rezolvarea contradicţiilor acumulate în structurile sociale printr-un război.
  2. d) Anterior au fost prezentate câteva forme ilegitime prin care puterea politică încearcă să prevină conflictul social. Dacă prin acestea se crea o diversiune în sistemul intereselor, era perturbată balanţa de putere ori se manipulau conştiinţele, în cazul războiului se apelează la violenţă deschisă prin folosirea forţei armate. Respectivele forme utilizate erau ilegitime pentru că urmăreau blocarea, întârzierea evoluţiei sau deturnarea unui proces real obiectiv, adică schimbarea ilegitimă a sensului de manifestare a acestuia, opunându-se deci legităţii. Războiul este însă ilegitim, nu numai sub acest aspect ci, şi pentru că este orientat nemijlocit împotriva omului, prin faptul că în numele unor interese, care nu coincid întotdeauna cu cele reale, sunt sacrificaţi oameni concreţi. De această dată, apelând la forţa armată, puterea politică trece de la manipulare la distrugerea, exterminarea fizică a fiinţei umane, a lui „zoon politikon”. În acest mod războiul devine cel mai absurd act politic, cea mai iraţională politică. Se poate relua discuţia în ce măsură mai este el politică, cunoscut fiind faptul că politica este acţiunea puterii pentru realizarea unor interese socioumane generale, deci, are scop şi finalitate umane.

Războiul distruge omul prin care fluxurile de interese se activează, nimiceşte pe purtătorul acestora. Urmăreşte satisfacerea unui interes prin sacrificarea beneficiarilor acestuia. Ne găsim în situaţia paradoxală care ne permite să afirmăm că, războiul este politică de autodistrugere. Nimicind omul, în numele căruia promovezi interesul, mai are sens un asemenea demers? Se ajunge la starea în care mijlocul (forţa armată) se întoarce împotriva scopului (omul). Războiul, ca promotor al interesului, lichidează omul în numele căruia se duce. Exagerând, putem spune că rămâne interesul suspendat, fără purtător şi fără beneficiar. În acest caz promovarea interesului prin forţa armată nu mai este act politic. Războiul, ca politică dusă cu mijloace violente, îşi propune să impună anumite interese ale cuiva asupra altcuiva. Distrugând omul, interesele cui le promovează politica şi asupra cui le mai impune? În cadrul unei politici raţionale acesta (omul) este, în acelaşi timp, scop dar şi mijloc:  fac o anumită politică în numele omului (scop) şi cu ajutorul lui (servindu-şi scopul). Războiul este politica ce distruge această unitate contradictorie a omului, apărând ruptura între omul – scop şi omul – mijloc. Fiind distrus beneficiarul interesului, împreună cu omul – mijloc, este anihilat şi omul – scop. În această situaţie avem de-a face cu o politică – mijloc fără scop, pentru că o politică care nu se dovedeşte umanistă nu mai are nici finalitate, nici justificare socială.

Tocmai de aceasta, războiul reprezintă cel mai iraţional şi ilegitim mijloc de soluţionare a conflictului social. El exprimă, în ultimă instanţă, rezolvarea conflictului prin amplificarea lui la extrem în vederea epuizării şi chiar exterminării fizice a participanţilor. Se poate spune că, tocmai de aceea, războiul reprezintă cea mai înaltă formă de manipulare (jocul cu viaţa oamenilor), o modalitate extremă de soluţionare a conflictului prin autodistrugere. Din această perspectivă se impune a fi supusă evaluării critice şi celebra clasificare, aparţinând lui Lenin, în războaie drepte  şi războaie nedrepte. Ar merita de aflat câtă nedreptate se ascunde chiar şi în spatele atâtor „războaie drepte”.

 

4.5 Războiul o fatalitate?

Războiul a rămas, în primul rând, un înspăimântător şi cutremurător fenomen, un cataclism social aducător de moarte, suferinţă şi distrugeri, dar şi o temă majoră în jurul căreia înţelepţii s-au duelat cu fulgerele minţii, un ogor al cunoaşterii care, în ciuda vechimii sale, rămâne încă insuficient desţelenit. Ca teren al confruntării armate el a fost studiat mai ales de către militari, iar ca manifestare specific umană (produs social) de către sociologi, filosofi, politologi şi psihologi ori jurişti etc. S-au născut astfel o teorie şi o practică a războiului. Despre el s-a scris foarte mult, încercându-se a fi încadrat în contextul celorlalte acţiuni umane, a i se descoperi originea, conţinutul şi esenţa, cauzele care l-au determinat, caracterul şi mecanismele intime de declanşare şi derulare, factorii şi forţele ce-l generează şi consecinţele. Au apărut o mare diversitate de teorii, condiţionate istoric de nivelul de dezvoltare a societăţii şi cunoaşterii umane, de poziţia socială şi scopurile ideologice urmărite de autorii lor sau de cei care le-au promovat. S-a ajuns astfel să se considere că războiul este un fenomen imanent fiinţei umane, ce a însoţit-o în mod fatal pe aceasta încă de la apariţia sa, pentru ca apoi să i se descopere caracterul său social-istoric.

Abordările au excelat, în extremismul lor, între a-l declara expresia cea mai înaltă a absurdităţii şi iraţionalităţii (reprezentanţii „luminilor”-Voltaire, Kant etc.) ori în a-l legitima: din punct de vedere juridic (Hugo Grotius – De jure belli), biologic (Gobineau, Chamberlain, Wilkinson etc.), psihologic (Freud, Tarde, Gaston Buthoul), etic (Hegel, Nietzsche, Moltke etc.) şi, nu în ultimul rând, politic. Nici clerul nu a rămas indiferent. După ce mai întâi l-a anatemizat în numele iubirii aproapelui, biserica catolică şi l-a apropiat ca pe o cale de ispăşire a „păcatului originar” ori de promovare a credinţei împotriva păgânilor şi de eliberare a „locurilor sfinte”, organizând celebrele cruciade, din rândul cărora cea a copiilor probabil rămâne o culme a monstruozităţii, fanatismului şi machiavelismului politic.

Dacă s-ar putea însuma morţii tuturor războaielor, cu certitudine, s-ar ajunge la o cifră care ar putea demonstra că omenirea s-a autodistrus, prin războaie, de mai multe ori. Şi atunci, o întrebare firească se impune: cum este posibil ca omul, care a învăţat să facă focul, să zboare, care a reuşit să schimbe natura, să îmblânzească animale şi să ajungă pe lună nu învaţă şi nu reuşeşte să elimine războiul din sfera sa existenţială? Este acesta rezultatul unei „incapacităţi genetice” sau al unei „incapacităţi sociale?” Studiul istoriei războiului atestă că omul nu este decât o sărmană victimă, el nu poate fi făcut vinovat pentru uriaşul tribut de sânge plătit de umanitate pe altarul zeului Marte. Referindu-ne la actualitate se poate spune că nici un om normal nu a dorit războiul din Iugoslavia, din Transnistria, Cecenia sau pe cel pe care unii îl prefigurasera în Transilvania (colonelul Trevor Dupui, cap.”Războiul pentru Transilvania” din lucrarea Războaiele viitoare). Pentru toate războaiele lumii, înţelese în sensul modern, există un singur vinovat – politicul şi politicienii.

Dezvoltarea puternică a ştiinţelor naturii, apariţia teoriei evoluţioniste a lui Darwin şi apoi a celor ale neodarwinismului au alimentat numeroase concepţii şi doctrine despre război care aveau la bază extrapolarea forţată a unor legităţi şi fenomene natural – biologice la domeniul social. Insuficienta cunoaştere a specificului societăţii şi a propriului ei determinism a făcut ca războiul să fie văzut şi redus la simpla materializare a acţiunii legii luptei pentru existenţă, mecanism de selecţie naturală în spaţiul umanului.

În societate acţionează un determinism, care este specific prin faptul că în evoluţia legilor obiective intervin oamenii; legităţile nu li se mai impun acestora în mod absolut ca în natură, nu mai au caracter fatal ci, se manifestă ca tendinţă, în evoluţia lor intervenind creativitatea şi acţiunea umane. În manifestarea legităţilor obiective intervine omul, care este purtător şi agent al acestora, putând modifica condiţiile în care legile acţionează, oferindu-le un cadru ce le stimulează manifestarea sau le frânează în desfăşurarea lor. Mecanismele determinismului social nu sunt total independente de om, nu se află în exterior, ci sunt imanente fiinţei şi socialului. Existenţa extrasocială acţionează mediat, prin intermediul practicii social-istorice. La determinarea socialului participă împrejurările exterioare, dar şi factori subiectivi, lăuntrici omului – idealuri, intenţii, scopuri, năzuinţe etc. Sensul obiectiv al legii şi intensitatea acţiunii ei sunt modificate, în raport de etapa istorică de evoluţie a societăţii(gradul de civilizaţie), prin intervenţia conştientă a omului care, în funcţie de propriul interes, încurajează manifestarea anumitor legi şi o atenuează pe a altora.

Omul răspunde în mod creativ acţiunii legilor obiective, dar răspunsul său apare ca rezultat al unor acumulări istorice. Nu toate legile din natură şi societate sunt cunoscute de la început de către el şi folosite în interesul propriu, multe i se impun încă, omul fiind în mare măsură supus acţiunii lor şi determinat de ele. Odată cu evoluţia societăţii, cu dezvoltarea cunoaşterii umane şi pe măsura perfecţionării practicii sociale, el se eliberează de acţiunea oarbă, de presiunea obiectivă a legilor, dominându-le tot mai mult pe acestea şi emancipându-se în acelaşi timp. Determinismul social se manifestă prin jocul necesitate-întâmplare, prin îmbinarea tendinţelor obiective cu cele subiective; intervenţia procesului creativ poate modifica direcţia determinismului obiectiv (natură) şi intensitatea sa într-un anumit timp şi într-o anumită zonă a spaţiului social. Legile naturii nu guvernează de la sine funcţionarea societăţii, ele se manifestă prin activitatea oamenilor, presupun intervenţia creativităţii şi voinţei umane. În ecuaţia de moment a deveniri sunt implicate interacţiunile oamenilor, ale grupurilor sociale care îşi pun amprenta asupra fenomenelor, proceselor şi legilor sociale.

Referindu-ne în mod expres la cunoscuta lege a luptei pentru existenţă a lui Darwin, nu putem, în mod absolut, nega acţiunea ei în unele momente şi în unele ipostaze ale manifestării fiinţei umane, dar în societate ea nu mai acţionează în mod liber, pentru că oamenii, nu mai sunt animale dominate de instinct ci, au realizat desprinderea de natură prin conştiinţă, creativitate şi practică socială. Descinzând din natură, prin procesul de sociogeneză, individul uman se umanizează, supravieţuieşte obstrucţiilor acesteia prin culturalizare, ajungând să o stăpânească şi să o domine tot mai mult, prin intermediul cunoaşterii, a cuceririlor ştiinţei şi culturii şi al practicii sociale. Probabil la nivelul instinctelor mai apar defulări ale luptei pentru existenţă, dar ceea ce îl caracterizează pe om este existenţa conştientă, intervenţia şi acţiunea, nu, în primul rând, sub presiunea instinctelor ci, a interesului conştientizat.

În natură este posibil ca manifestarea legii luptei pentru existenţă să apară ca un război al tuturor împotriva tuturor, dar în societate războiul are alte determinări, de ordin social şi, în nici un caz, el nu poate fi explicat doar ca o exteriorizare a instinctului gregar şi letal al fiinţei umane.

Războiul nu este un fenomen natural, o fatalitate, ci rezultatul unui şir de decizii luate de forurile politice conducătoare în anumite situaţii. Determinismul obiectiv apare numai ca potenţialitate, ca posibilitate de recurgere la forţă, la violenţa armată. Decizia politică este cea care transformă această potenţialitate în act punitiv. De aceea, prezintă deosebită importanţă urmărirea modului cum se manifestă determinismul la nivelul sistemului de decizie unde acesta ia forma unei imagini subiective. Aici, din tot ceea ce este obiectiv, se ia în calcul numai ceea ce corespunde trebuinţei, interesului; anumite tendinţe, legităţi, deşi vizibile, nu sunt luate în seamă, se face abstracţie de ele sau sunt împiedicate să acţioneze. Liderii politici, în anumite situaţii, sub presiunea propriilor trebuinţe sau ale grupului pe care îl reprezintă, funcţie de nivelul de cultură şi sistemul valoric al societăţii la un moment dat, de caracteristicile organizaţionale ale modelului social, stilul de conducere, psihologia şi comportamentul grupului conducător etc. îşi apropie distorsionat realitatea socială. La nivelul deciziei, procesul obiectiv este perceput limitat, apare fenomenul de subiectivizare şi de „personalizare” a procesului obiectiv. Situaţia obiectivă ia forma imaginii alterate cu care operează liderii politici, născându-se o realitate politică care diferă de determinismul obiectiv real. Decizia adoptată, în raport de propriul interes şi propria ostilitate faţă de o situaţie dată, are o anumită încărcătură de violenţă care este receptată de adversar ca atare şi este amplificată în decizia pe care acesta o adoptă la rândul său. Se ajunge la o încordare continuă, la sporirea neîncrederii care atinge punctul culminant în momentul declanşării conflictului armat.

Deci, în declanşarea şi desfăşurarea războiului, există un determinism obiectiv şi unul subiectiv. Războiul se raportează la contradicţiile sociale interne şi internaţionale, la sistemul relaţiilor politice, în societate existând structuri reale genetice ce menţin, indiferent de voinţa oamenilor, pericolul obiectiv al războiului, starea beligenă – complexele militaro-birocratice, cursa înarmărilor, blocurile militare, comerţul cu arme, formele de militarism, producţia de armament etc. Implicaţii majore au deciziile conducătorilor politici, responsabili pentru politica statelor.

Prezenta încercare şi-a propus ca, pornind de la clasica definiţie a lui Clausewitz, să evidenţieze mecanismele intime prin care politicul generează război. Primul pas făcut în acest sens l-a reprezentat sesizarea modului în care diferitele fenomene, procese sociale capătă încărcătură politică, iar apoi descoperirea modului cum într-un anumit context social contradictoriu ele degenerează, ajungând la conflict armat. Bineînţeles nu trebuie însă absolutizat acest mecanism, viaţa socială fiind foarte complexă, numeroşi alţi factori putând provoca direct război, dar numaii prin mijlocirea politicului. Concepţia clausewitziană nu trebuie aplicată în mod absolutist, războiul având şi alte determinări decât politice. Este suficient să aducem în discuţie din nou problema războaielor nucleare, a războaielor prin accident sau a celor datorate fanatismului religios şi etnic. Lucrarea nu-şi propune să abordeze în mod exhaustiv problema generală a cauzalităţii războaielor, ci preponderent să studieze o anume determinare a acestora – cea politică, mecanismul genetic al războiului putând fi analizat şi pe baza altor elemente.

Studierea modului de manifestare a politicului, în etapa actuală, a acreditat concluzia că, în anumite condiţii, acesta poate duce la conflict social, războiul reprezentând forma cea mai acută în cadrul căreia violenţa atinge cota extremă, armată a confruntării. Urmărirea mecanismului prezentat nu trebuie să ne ducă la ideea că în mod absolut politicul generează război. Aparent legea corespondenţei raporturilor de putere cu dialectica trebuinţelor sociale ar genera în mod obiectiv şi permanent conflicte sociale şi implicit război; sistemul trebuinţelor atât de mobil şi instabil produce permanent modificări în sistemul raporturilor de putere, realizarea concordanţei cerute de lege făcându-se numai pe cale violentă. Logica analizei ne-ar duce la finalitatea că războiul este un fenomen fatal, inevitabil, consecinţa unei acţiuni legice.

În realitate, legea acţionează într-un ansamblu de condiţii sociale care influenţează modalităţile sale de manifestare. Modelul explicativ prezentat se referă la realităţi trecute sau specifice lumii contemporane. Creşterea necontrolată a trebuinţelor este rezultatul modului actual, consumerist, de organizare socială. Pe măsură ce omenirea se va convinge, tot mai mult, că numai prin creşterea economică nu se rezolvă problema fericirii umane, că trebuie avute în vedere şi celelalte dimensiuni ale calităţii vieţii nu numai cea materială, se va trece de la producţia pentru vânzare la cea după necesităţi etc. vor avea loc importante mutaţii în însăşi structura modului de viaţă al oamenilor. Societatea nu va putea suporta la infinit actuala practică de manipulare a trebuinţelor, trecându-se la o producţie raţională. În acest fel, în sistemul evoluţiei trebuinţelor se va introduce raţionalitatea, acestea vor intra tot mai mult sub control social. Chiar dacă legea creşterii trebuinţelor sociale va continua să acţioneze, rolul determinant în dialectica trebuinţelor nu-l vor mai avea hazardul, subiectivitatea umană, consumul făcându-se după criterii riguros ştiinţifice şi norme sociale şi morale unanim acceptate. În acestă situaţie vom asista la o „stabilizare” a trebuinţelor sociale şi implicit a raporturilor de putere care va duce la o relativă „conservare” a ordinii sociale. Momentele de criză socială vor fi tot mai rare şi probabil nu vor mai atinge stadii explozive.

Totodată, se vor produce importante mutaţii în sfera puterii. În momentul actual dimensiunea esenţială a puterii o reprezintă forţa, înalta încărcătură de violenţă. Pe măsură ce la acest nivel se vor acumula sporuri de raţionalitate, ca urmare a faptului că oamenii vor înţelege tot mai corect acţiunea legilor obiective şi îşi vor cristaliza idealuri superioare de viaţă, se vor produce schimbări esenţiale în însăşi natura şi conţinutul puterii. Puterea brută, primitivă care intervenea prin forţă şi violenţă va fi înlocuită cu o putere de tip nou a cărei esenţă o va reprezenta raţionalitatea, creativitatea, soluţionarea ştiinţifică şi umanitară a problemelor pe baza tendinţelor obiective şi eliminarea manifestărilor de subiectivism şi voluntarism.

Deci, chiar dacă se va mai ajunge la situaţii conflictuale acestea nu vor mai fi soluţionate neapărat pe calea armelor. Războiul îşi va diminua progresiv rolul de mijloc politic de reglare a vieţii sociale.

[1] Col. Dumitru Sava, Lavinius Sava, Analiza fenomenului politico-militar. Teorie şi metodă. Editura Militară, Bucureşti, 1998.

[2] Collier`s Enjeclopedia, New York, 1968.

[3] Enciclopedia Der Vene Herder.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *