Trecut de suta de ani, după ce îşi dărui întreaga viaţă slujirii în credinţă, iubire şi smerenie a binelui, epuizându-şi harul bătrânul călugăr fu chemat la la Cel de Sus. Aici, potrivit poruncii, se întruni marele sinod al sfinţilor să decidă care îi este rostul şi locul cuvenit în sfânta rânduială a cerului. Având în vedere cuvioşenia, milostenia şi trăirea sa exemplară totul părea o formalitate. Şi totuşi, cercetându-i-se atent faptele, consemnate cu rigurozitate în cartea vieţii, înaltul juriu rămase consternat în faţa unei tenebroase întâmplări din tinereţea celui judecat. După îndelungi şi furtunoase dezbateri, neputându-se hotărî dacă să-l primească ori nu printre sfinţi, preşedintele se adresă împricinatului.
– Cuvioase, recunoşti că într-o toamnă, tocmai împliniseşi douăzeci şi trei de ani şi pe când te întorceai la mănăstire, un pic cherchelit, de la agapa organizată în cinstea ta, aflându-te la volanul maşinii ai lovit un om?
– Aşa e!
– Plin de sânge, zdrobit şi inconştient cum era, l-ai luat în maşină şi l-ai dus la spital. Acolo ţi-ai dat seama că era un diavol travestit, care tocmai săvârşise o faptă rea şi ceea ce i se întâmplase era pedeapsa cuvenită…
– L-am recunoscuuut!
– Şi totuşi, pentru a-l salva i-ai dat sânge de la tine… Apoi, după externare, i-ai cumpărat haine noi, l-ai hrănit şi l-ai îngrijit pe toată perioada convalescenţei.
– Este adevărat!
– Şi ce mai ştii despre el?
– Nu-mi mai amintesc tocmai bine… L-am revăzut după multă vreme, săvârşise iarăşi o faptă rea şi plângea, îşi smulgea părul din cap. Mi s-a făcut milă de el, l-am mângâiat…
Cineva din asistenţă nu se mai putu abţine şi revoltat interveni.
– Formidabil! Deci, domnia ta, în loc să lupţi pentru mântuire, să-l alungi cu biciul, să-l striveşti cu sfânta cruce ai salvat, ajutat şi protejat răul cu harul tău. Ba, ţi-ai dăruit chiar şi sângele pentru el!
– Mdaa…
– Domniile voastre, să manifeşti compasiune faţă de rău e peste puterea mea de înţelegere… E de neiertat! Cred că trebuie să vă gândiţi, mai degrabă, la pedeapsa binecuvenită decât la sfinţenie…
Se făcu o linişte mormântală. Fiecare se frământa, medita care ar fi atitudinea ori pedeapsa potrivită. Fără să mai scoată o vorbă în apărarea sa, călugărul aştepta liniştit, gata să primească decizia marelui juriu, oricare ar fi fost ea.
Când tocmai se apropia momentul decisiv al votului, grămăticul, care se îngrijea de cartea vieţii, ceru să facă o precizare. Două foi fuseseră lipte şi juriul nu mai putuse afla că la locul nefericitei întâmplări, aproape muribund, fusese şi copilul dracului accidentat. Călugărul îl luase, îl tratase şi cu harul său, săvârşind adevărată minune, îl salvase. Iar apoi, închinându-l sfântului duh, îl crescuse în biserică, ca pe propriul fiu, întru dreptate după legea adevăratei credinţe. Într-o zi fusese chemat la cer, iar acum era preşedintele juriului care îl judeca.
Întâmplarea nu e consemnată între pildele bisericeşti şi, drept urmare, nu se ştie ce s-a mai ales de sărmanul călugăr. Nici etica nu s-a învrednicit să extragă morala… Doar oameni clevetesc, în micimea şi după mintea lor proastă, că precum pe pământ aşa şi-n cer.