Retras în mormântul său de la marginea muntelui Athos, înţeleptul Erminie lucrează, încă, la celebrul său manual de pictură bizantină, destinat zugrăvirii bisericilor creştine. A trecut timpul şi tablourile, frescele, metopele cu Adam şi Eva în rai, făcute după îndrumările sale, i se par acum atât de naive şi de false. După clasicism, renascentism, iluminism, baroc, rococo, impresionism etc. se impune o nouă viziune asupra mitului biblic. Visează la un uriaş basorelief suprarealist, lucrat în cele mai actuale şi mai păgâne stiluri şi tehnici, care să decoreze porţile iadului. Nu poate şti cât mai e, dar sigur apocalipsa se apropie…
În imaginarul său, scena debutează cu o zi cum nu s-a mai pomenit… Toridă, toridă de vară, în cimitirul de maşini de pe strada Paradisului. Oraşul, un imens cazan cu smoală, sticlă şi ciment în care grăbiţi înoată printre tramvaie, speranţe, blocuri, dughene, dorinţe, basculante şi gunoaie milioane de oamenii, înnebuniţi să prindă o porţie de şomaj la ofertă de la noul supermarket deja trasat, cu obişnuita publicitate, pe planşeta guvernului, e undeva departe, departe. Clocotul său, o muzică wagneriană pe care, în limuzinele lor luxoase, numărându-şi valuta furată, bat pas de defilare celebre umbre ale lumii interlope – cultura a apus de mult -, abia se aude până aici. La adăpostul excavatorului cu norma depăşită, printre munţii de metal gata să se topească sub arşiţă, e aproape la fel de bine ca lângă talpa iadului.
El şi ea, copii naivi, foarte târzii ai destinului ajuns la senectute, toropiţi de fierbinţeală printre maldărul de sticle goale, vise neîmplinite şi seringi intens folosite în comun, fericiţi, mai trag câte o duşcă din punga cu aurolac. Povestea fructului oprit, drogul lor de fiecare zi, se coace, fără ca ei să aibă habar, la foc domol, sub o grămadă de bujii ruginite, în torpedoul unui cielo ce-şi deapănă în tăcere amintirile. Ingenui şi puri, uitaţi de lumea dezlănţuită şi retraşi în acest arhaic eden al tehnologiei, cei doi, autentice exemplare emblematice ale progresului umanităţii, se scăldă în inocenţa lor ca în apa Iordanului.
I s-a făcut şi foame şi sete, dar ştiind de la şcoala de corecţie întâmplarea biblică, spusă de profesoara de religie la ora de educaţie sexuală, flăcăul doar priveşte pofticios la merele copilei, care, spre a fi băgate de seamă, se tot frământă sub ia murdară, străduindu-se să dea în pârg înainte de vreme. Pentru că între timp s-a inventat altoiul, au ajuns de pe acum destul de măricele, rotunde, îmbietoare şi prinse bine în coadă să nu mai poată fi rupte. Dacă s-ar şti, parfumul lor pe mulţi i-ar îndemna să le scuture. Au început să se rumenească şi primii, ei, îngerii maşinilor casate ce dansează ascunşi sub norul de fum al rotocoalelor de haşiş, marijuana şi etnobotanice, îşi dau coate şi salivează abundent, căci se apropia cu repeziciune vremea culesului. Numai predestinarea ştie cine e norocosul primei muşcături, pentru că restul… Aici totul se consumă în comun.
Până atunci, parşivă ca de obicei, de sub crăpătura decolteului, cu recunoscuta-i neruşinare ispita îi face, pătimaş, flăcăului cu ochiul. Ardoarea şi insistenţa privirii acestuia o tulbură peste măsură pe copilă, că tresări, ca scuturată de friguri, din edenica-i visare. Simţind gândul ascuns al băiatului ca pe o muşcătură şi invadată, brusc, de un sentiment de pudoare ori de vină îşi acoperi protector pieptul cu braţele. Ca o stafie, amintirea străbunii eve începu să o bântuie. Din senin, ieşind parcă din găoacele misterului, cu sâsâitu-i ademenitor, se profilă imaginea clară, alunecoasă, odioasă şi prea des visată a şarpelui. O cuprinse un tremur explicabil, valul de căldură îi preschimbă dorinţa în broboane de sudoare; după atâta vreme, vicleanul încă îşi păstra întreaga fascinaţie. Ameninţarea părea iminentă, povara karmică cumplită; mintea copilei începu să lucreze febril, căuta soluţia salvatoare spre a nu arunca omenirea într-o altă decădere pentru cine ştie câte mii de ani.
Întinzându-se să apuce punga, flăcăul ajunse atât de aproape că îi sorbea respiraţia şi-i descifra allegretto-ul bătăilor de inimă. La fel ca făt-frumosul ce înfrunta balaurul în poveste, de dragul fetei, se luptă şi el, din greu, cu puiul de năpârcă. Cu orice preţ trebuie împiedicat să-şi scuipe veninul! Îl ţine strâns între picioare şi-l apăsa, lipindu-l cu capul de pământ, îngrijorat să nu i se strecoare cumva printre degete şi să se repete iarăşi păcatul. Acesta însă îşi încordează şira, începe să se descolăcească, dă nerăbdător din coadă, îşi scutura solzii şi pufăne pofticios pe nări; să nu fie recunoscut s-a travestit, ascunzându-şi capul într-o nucă.
Secundele trec greu, băiatul se străduie din răsputeri, dar lupta devenea tot mai inegală. Un pic câte un pic, monstrul pune stăpânire pe el şi în curând se poate repeta nenorocirea. Privirile sale disperate, rugătoare, ca un strigăt de prim ajutor, o mişcară pe copilă. Primul impuls – să cheme smurd-ul, dar, cuprinsă parcă de o iluminare divină, îşi învinse temerile interioare, îndoielile şi se repezi curajoasă în sprijinul băiatului. Asemenea pruncului Hercule, întinse cu îndrăzneală mâna să apuce, dar apropierea fiarei dezlănţuite o sperie îngrozitor. Instinctiv vru să se ferească, însă alunecă şi căzu pe spate pe o capotă dezmembrată. Pe acest altar al jertfei, ferindu-şi merile, ca să salveze omenirea de un nou blestem, cu ultimele puteri, spre a-i potoli foamea copila se sacrifică pe sine, dăruindu-şi şarpelui pruna!
Întreaga natură metaliferă se dezlănţui de mila ei, munţii de maşini şi cutii de conserve presate se rostogoliră neputincioşi ca la un cutremur. Buldozerul îşi scutura cupa într-un plâns isteric, furia oraşului răzbătea ameninţător ca mugetul unui tsunami, sărmane bocitoare seringile refolosibile… Merele, însă, au fost salvate. Lumea mai are o şansă!