datează, eheei, de multă vreme. Din timpuri imemoriale! Ea e pricina pentru care şi acum Tatăl, la cafeaua de dimineaţă, încă îl mai mustră în fiecare zi, cu un soi de autoreproş, pe Fiul:
„Vezi de ce a trebuit să accept crucificarea ta? Câte ai mai fi putut, încă, să faci acolo pe pământ! Ştiai foarte bine mitul, nouă luni ţi l-am povestit. De Magdalena n-am zis nimic… Am fost nevoit să te readuc grabnic, să fii aici sub supravegherea mea! Ce te-a apucat să ceri oamenilor să lase copiii să vină la tine? Priveşte pe pământ urmările slăbiciunii tale de atunci! Vezi la ce nenorociri se dedă şarpele acum?”
Demult, aproape de Începuturi, prin grădina raiului, Logosul se plimba gânditor, cu capul în jos şi mâinile la spate, ca un ţăran ce-şi cercetează ogorul. Atâtea cuvinte zăceau neîncolţite în sine… Ca nişte copii ce nu se vor zămisli niciodată! Trecea printr-o cumplită criză de singurătate ori poate de maternitate; în dimineaţa aia se trezise, aşa, cu o apăsare pe suflet. Totul era încremenit, zilele treceau identic una după alta, nimic nu se schimba. Pe chip nu i se vedea, dar îmbătrânise aşa închis în sine şi ferecat cu lacătul tainei. Era atâta de plin, de bogat şi nu avea cum şi cui dărui din sine şi pe sine. Nu îşi găsea niciun rost, existenţa sa era inutilă, sterilă şi de-a dreptul absurdă… Până la întâmplarea cu mărul!
Atunci, când misterul a violat taina a descoperit, în sfârşit, seminţele şi a înţeles raţiunea interdicţiei accesului la fructul oprit. Din acel moment s-a declanşat vârtejul cosmic şi totul s-a pus în mişcare. Seminţele s-au împrăştiat pe pământ, iar curiozitatea, dorind să afle ce se ascunde în ele, a eliberat viaţa. Scăpate din captivitate, după atâta abstinenţă, mii şi mii de cuvinte au început, cuprinse de un ciudat delir erotic, să se împerecheze între ele şi au născut poem după poem, care s-au pornit să se întrupeze şi aşa a apărut lumea.
Abia după ce au simţit pe buze, şi poate nu numai acolo, gustul artistic oamenii au descoperit, absolut întâmplător, estetica acestei împerecheri pe care au numit-o iubire. Dacă se întâlneau cuvinte dulci şi calde, şoptite mai ales sub clar de lună, împreunarea se producea aproape instantaneu. Luna elibera un soi de magie, care făcea ca fiecare cuvânt, chiar dacă uneori nu tocmai arătos, să înnebunească după celălalt. Până la urmă, tăria şi frumuseţea frazei depindea de cantitatea de magie absorbită. Când aceasta se consuma în relaţia de cuplu şi era pe sfârşite, venea eros cu săgeţile sale şi mai injecta câte o doză de “amagie”, căreia cu timpul i s-a spus amăgire. Aceasta a provocat un soi de dependenţă atât de puternică încât, aproape, nimeni nu doreşte să fie dezamăgit.
Copil zănatic, însă, eros mai scăpa aiurea săgeţile. Şi astfel s-a ajuns la împerecheri nepotrivite: enlil cu mama sa ki; zeus cu surorile sale – hera şi demetra, precum şi cu nimfele care-i erau fiice; la fel osiris cu isis; adam cu propria coastă – eva; nero cu împărăteasa-mamă – agrippina; einstein cu verişoara primară – lowenthal (hal de love) etc.
E tare amărât sărmanul logos de o vreme. Cuvintele astea au început să-şi facă de cap. Unele au simţit gustul veninului de şarpe şi nu mai pot trăi fără el. Din cauza lui au apărut nişte malformaţii care îl dor şi îi provoacă o greaţă permanentă. Nici nu mai poate să mănânce. „Incest”, „homosexualitate”, „lesbianism”, „pedofilie” îi stau în gât şi simte cum îl sufocă. Are numai nopţi albe, se teme ca nu cumva în somn să nască cine ştie ce alte monstruozităţi…
Nu prea mai e nimic de făcut. Şarpele a ajuns la mare preţ, în fiecare moment pândeşte din altă gaură. Nu mai aşteaptă fructul să se coacă, prefăcut în omidă, atacă însăşi floarea vieţii. A prins gustul şi de adam, că bietele eve, neglijate, au ajuns să se ademenească unele pe altele. Cine să mai facă copii… şi de ce? E o libertate absolută… De atâta insecticid pomul cunoaşterii s-a îmbătat, iar fructele-cuvinte, sărmanele drogate, şi-au pierdut sensul şi trăiesc acum desperecheate. Postmodernismul a ucis iubirea! E o libertate absolută… adio formă, adio creativitate! Ca într-o moarte lentă, ne dizolvăm în fondul fără identitate…