Gânduri…

By | 10 noiembrie 2016

către nepotul meu, cel care întârzie ori nu vrea să se nască, deși a depășit termenul, pentru că nu a aflat, încă, cine o să fie.

Numele meu e Dumitru, dar lumea îmi spune Mitică, probabil, mă alint eu, pentru că am fost predestinat să fiu o fiinţă mitică. Cel de Marc înseamnă războinicul, pentru că vine de la zeul Marte. La fel ca al celebrilor Antoniu, amantul Cleopatrei ori Aurelianus, împăratul filosof sau filosoful ajuns împărat.

De ziua mea naţională, ca orice bun român, am închinat şi eu un pahar de vin dacic în amintirea celor care, prin jertfa lor, ne-au lăsat moștenire acest motiv de sărbătoare. Sorbeam din licoarea străbună, îi mulțumeam lui Deceneu că a mai uitat niște coarde de viță de vie pe undeva şi simţeam cum mi se ridică la cap tot sângele strămoșilor risipit aiurea în întregul spaţiu tracic – lumea unui neam de viţă care aşteaptă, de secole, să reînvie măcar în conștiința noastră. Mare parte din el este ocupat astăzi de veri ai mei, care şi-au luat numele de la părinţi ai lor mai apropiaţi de zilele noastre şi i-au uitat pe adevărații moşi şi stăpâni ai acestor pământuri. Lucru firesc, copilul legitim învață limba mamei și ia numele tatălui. Astăzi e o altă lume, cu o puzderie de patrii și de limbi, religii, culturi, dar mai ales cu o istorie falsificată.

Străbunii au rămas demult uitaţi, departe, în negura timpurilor. Şi ca să poată fi uitaţi au fost alungaţi nu numai din memoria etnică a fiecăruia dintre urmași, ci şi din cartea de istorie. Această carte, aproape mai prețuită azi decât biblia, ne vorbește despre primul arian, un homo africanus și despre înaintașii noștri indoeuropeni. Și de aici începe uriașa minciună… Nu se mai spune mai nimic despre gemenii divini -Marele Dragon Roșu, care sălășluia în Himalaia și fratele său, Marele Dragon Alb, din Kogaion-ul carpatin. Se uită intenționat că pământul era stăpânit în cea mai mare parte a sa de către urmașii celor doi: neamul inzilor (rasa galbenă) și vecinii lor, neamul tracilor cel mai numeros după ei (rasa albă). Se pomenește vag de Sarmisegetusa, dar nu se scoate o vorbuliță despre faptul că aici era centrul spiritual al tuturor tracilor, ceva în genul a ceea ce este astăzi Mecca pentru lumea arabă şi Ierusalimul pentru iudei şi creştini. Aici își avea sediul Zalmoxe, cel care pentru ei era ceea ce e pentru evrei Moise, pentru creștini Iisus, pentru musulmani Mohamed, iar pentru inzi Budha. Acest mare neam, hai să-i zicem cam la fel ca arabii  de astăzi, era format dintr-o mulțime de popoare cu regi proprii și modele de organizare specifice, dar care priveau toate către Sarmisegetusa, cetatea sacră așezată în mijlocul marelui lor imperiu.

Cu toată strădaniile lui Densuşianu, Pârvan, Iosif Constantin Drăgan încă nu există o istorie a tracilor, cel mai numeros neam de pe pământ după inzi, dar există tot felul de istorioare, care mai de care mai făloasă și mai contradictorie. Istorii ale celor care, profitând de fărâmițarea organizatorică a acestui mare neam şi de trăirea lui preponderent spirituală, i-au răpit bucăți mai mari sau mai mici din uriașul său spațiu ancestral. Citim Iliada și ne raportăm la troieni ca la niște străini. Câți dintre noi se mai simt astăzi solidari cu Hector, Paris ori Eneea, așchii din același trunchi etnic? În schimb ne minunăm nu de vitejia aheilor, ci de viclenia lor (calul troian) ori de peripețiile lui Ulisse. Câți dintre noi vedem în Eneeida o biblie a latinității? Dacă s-ar scrie  istoria adevărată s-ar afla că trecutul tracilor a fost dominat de luptele interne pentru adunarea întregului spațiu și a tuturor populațiilor sub o autoritate centrală, o nesfârșită luptă pentru unificarea lor, spus în termen modern, politică. Ce altceva a fost încercarea lui Alexandru Macedon, a lui Burebista decât aspirația unor lideri traci de a reuni și organiza unitar vechiul spațiu al strămoșilor? Ce altceva a însemnat Imperiul Roman decât o tentativă, vremelnic reușită, de coagulare a pământurilor tracice în jurul unei capitale ce s-a chemat pe rând Roma, Constantinopol ori Ravena?

Istoria macedonismului e un capitol în istoria elenismului. Dar istoria traco-valahilor unde este? Aproape că au pierit din peninsula Balcanică, spaţiu al lor de geneză unde erau stăpâni. Am mai rămas noi, cei majoritari la nord de fluviu, românii! Aşezaţi în jurul capitalei spirituale, i-am moştenit şi îi avem în sânge. Cum de ne-am lăsat oare prostiţi în asemenea hal încât nu doar să-i uităm ci, apăsaţi de vremi, chiar să-i renegăm uneori? Treaba altora dacă azi îşi zic rushi, ucraineni, poloni, cehi, nemţi, italieni, croaţi, slovaci, sloveni, sârbi, bulgari, greci, albanezi, macedoneni şi nu le convine să se ştie că locuiesc în marea casă a tracilor. Dar măcar astăzi de ziua naţională care, pentru că noi existăm încă, e şi a lor se cuvine să-i pomenim. Să amintim lumii că ei erau cel mai numeros neam după al inzilor, iar ţara lor se întindea mult dincolo de Nipru unde se-nvecinau cu inzii şi până la izvoarele Istrului, dinspre Cracovia şi până dincolo de Tesalia.

Spaţiul tracic era o împărăţie rarefiată datorită extinderii sale. Inamicii intrau în el ca-n brânză. Pe masură, însă, ce se retrăgea către sine se concentra şi devenea din ce în ce mai dens. Ne-am retras de la Volga, ne-am apărat pe Nipru, apoi pe Bug şi am ajuns până la Nistru. Am cedat Asia Mică, Balcanii cu peninsulă cu tot şi ne-am întors  de la izvoare catre estuarul Dunării. Am coborât din nord, de la Baltica şi Vistula, până pe Tisa printr-un întreg şir de implozii. Se pare că destinul nostru e să implodăm, degeaba râd străinii că nu explodează mămaliga românească.

Toate aşa zisele explozii ale noastre nu au fost decât jocuri de artificii amorsate din afară de către alţii. Destinul nostru e să implodăm spiritual şi să trecem omenirea într-o altă dimensiune. Se tot caută şi inventează porţi de trecere în universuri paralele. Singura poartă planetară e Kogaionul, iar  călăuză ne e Zalmoxe. Cu toate denumirile pe care i le-a dat posteritatea pământeană, el a rămas mereu acelaşi unic şi aprior. Adunându-ne în noi, în jurul Sarmisegetusei, ne-am concentrat în asemenea masură încât am atins acea densitate care ne face indestructibili. Cei care vor să mai muşte îşi rup colţii. Ei se rarefiază prin expansiune, noi ne întărim prin concentrare! Am devenit un soi de gaură neagră care atrage şi dizolvă în sine toate influenţele. Îi aşteptăm pe toţi să vină, şi ei vor veni chiar dacă nu mai vor. Îi absoarbe Sarmisegetusa! Asta este strategia noastră primită de la strămoşi. Suntem, după neştinţa mea, singurul popr băştinaş din lume, care implodăm. Ar fi bine să ia aminte chiar şi autoproclamatul popr ales. Probabil Romania, cu Muntele Omul şi Casa Poporului, ar putea fi nu Noul Ierusalim, ci Noua Sarmisegetuza în jurul căreia se va aduna spiritual, din nou,  poporul unic al planetei. Poate că profetul indian, care a început să ne deschidă ochii nu e un alt Moise, ci însuşi Zalmoxe.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *