RĂZBOAIELE IUGOSLAVE

By | 6 noiembrie 2016

                              Motto:

„Tragediile sunt opera conducătorilor care nu-şi fac datoria. Fiindcă poporul şi-o face întotdeauna”

  1. Haţieganu

 

 Sunt expresia cea mai veridică a modificărilor apărute în dinamica intereselor şi în sfera raporturilor de putere pe continentul european la sfârşitul mileniului doi. Iugoslavia, statul slavilor sudici, constituit prin tratatul de la Trianon, reprezenta expresia istorică a voinţei de statalitate, mai ales a sârbilor. Apariţia sa a fost posibilă pe reculul temporar al pangermanismului după încheierea primului război mondial. Acest lucru explică fervoarea şi înverşunarea cu care cel de al treilea Reich avea să se arunce împotriva ei, riscând întârzierea cu circa 2-3 luni a planului „Barbarosa”, imensă fatalitate, adică atât cât să ajungă în faţa Moscovei în plină iarnă, compromiţându-şi grav sau poate chiar falimentându-şi grandiosul proiect geopolitic. Prăbuşirea comunismului în Europa şi reunificarea Germaniei provoca deja, la sfârşitul deceniului nouă, frisoane liderilor federalişti de la Belgrad, negrele lor presimţiri neîntârziind să se confirme. Ortodoxia în general, şi cea balcanică în special, serios zdruncinată de peste o jumătate de veac de comunism, precum şi decăderea „Maicii Rusii” şi interesul american pentru un cap de pod islamic ce ar fi putut fi folosit la nevoie au făcut, cum ar spune românul, ca dracul să-şi vâre coada în jocul european, ajutând la împlinirea sumbrelor presimţiri. Pentru că Iugoslaviei i se prezisese, cu câţiva ani înainte de declanşarea conflictului, tragicul sfârşit datorat mai vechiului ei antigermanism, într-un moment de revigorare a germanismului şi a perspectivei de supravieţuire a comunismului său specific într-o perioadă în care acesta era lichidat pe continent, precum şi apartenenţei la Balcani într-o vreme în care zona era supusă „reaşezării” (fărâmiţării statale).

 

8.1 Preludiul dezintegrării

Ca entitate statală, Iugoslavia se poate spune că a fost fragilă încă de la apariţia sa datorită unor factori interni disipatori – mozaic etnic şi religios, instincte naţionaliste înăbuşite, dezvoltare inegală şi asimetrică a componentelor etc. – dar şi a intereselor vecinilor şi ale unor mari puteri în zona balcanică. În comparaţie cu România, care s-a desăvârşit statal pe baza unei omogenităţi şi a unei voinţe interne, Iugoslavia se poate spune că a fost o construcţie, într-o anumită măsură forţată, a Trianonului. Autoritarismul şi prestigiul lui Tito, ca şi presiunile sovieticilor, au reprezentat principalul liant în perioada postbelică, dar puseurile autonomiste împinseseră deja la unele măsuri descentralizatoare, sintetizate în Constituţia din 1974, care lărgea autonomia republicilor şi provinciilor, introducând o structură de conducere prin rotaţie la nivel federal. Tendinţele de reformare a comunismului (pluripartidism, descentralizare, economie de piaţă, proprietate privată etc.) aveau să afecteze unitatea şi în cadrul celui mai coeziv factor intern – partidul de guvernământ (Uniunea Comuniştilor Iugoslavi). Transferul masiv de putere de la nivel federal către cele şase republici şi două provincii însoţit de amplificarea naţionalismului (reactivarea mişcării ustaşilor croaţi, amintirea cetnicilor sârbi, aspiraţiile naţionale ale albanezilor, musulmanilor şi ungurilor) aveau să dinamiteze unitatea, alimentând în profunzime tentaţiile separatiste. Treptat, Federaţia ajunge să „funcţioneze” asemănător unei confederaţii, iar pe măsura diminuării coeziunii interne devine practic o „colecţie” de entităţi ce mai mult se concurau decât colaborau. Începea astfel să câştige tot mai mult teren ideea unei Iugoslavii „construcţie artificială”, intens propagată şi speculată de inamicii externi.

Deprecierea sistemului statal şi politic a făcut posibilă recrudescenţa naţionalistă, care avea să culmineze cu revolta albanezilor din Kosovo, la scurt timp după moartea lui Tito. Conştient de aceste tendinţe destructurante, ajuns la putere, Miloşevici încearcă salvarea Federaţiei prin estomparea slăbiciunilor ce puteau fi exploatate de autonomişti şi reinstaurarea hegemoniei sârbeşti. Această politică declanşează o stare de spirit antisârbească ce avea să se convertească rapid în sârbofobie, exultând presiunile secesioniste încurajate şi subvenţionate din exterior. Aluziile Occidentului privind admiterea în Comunitatea Europeană a republicilor iugoslave dezvoltate economic, cu guvernare „democratică” şi de religie catolică au reprezentat amorsa ce avea să declanşeze explozia prin îndepărtarea tranşantă a Sloveniei şi Croaţiei de Serbia „neocomunistă”.

 

8.2 Secesionismul – chintesenţa strategiei                                     „localizării”

Drept urmare, începe efectiv procesul violent de destrămare a Republicii Federative Iugoslavia. Este lichidat mai întâi liantul politic şi ideologic, devenit formal când, la Congresul al XIV-lea al Uniunii Comuniştilor (ianuarie 1990), slovenii părăsesc lucrările. Armata federală rămânea singura care mai lega republicile şi provinciile dar tragedia începuse, iar rivalităţile istorice şi naţionaliste activate la paroxism aveau să o facă şi pe aceasta neputincioasă. Destrămarea şi însângerarea Iugoslaviei ajunsese de neoprit, confruntările degenerând în război civil de o barbarie inimaginabilă în cadrul căruia s-a ajuns la fanatism, terorism şi chiar practici de tip fascist ce aveau să impună în atenţia opiniei publice, prin masacrele şi ororile produse, conceptul de „iugoslavizare”. Analiştii apreciază că un rol important în pierderea controlului asupra evenimentelor l-a avut şi asigurarea conducerii supreme a Federaţiei, în perioada cea mai tulbure, de către croaţii Stipe Mesic, preşedinte al Consiliului Prezidenţial Federal şi apropiat al lui Franjo Tujman (viitorul lider al Croaţiei) şi Ante Markovic, primul ministru al guvernului federal. Ezitările conducerii colective aveau să facă posibilă, mai întâi, desprinderea relativ paşnică a Sloveniei: în decembrie 1990 se organizează în republică, referendumul prin care se votează pentru „un stat independent şi suveran”; la 25 iunie 1991 se declară independenţa, reacţia militară a Federaţiei fiind timidă; la 18 iulie 1991 preşedinţia de la Belgrad ordonă retragerea totală a armatei iugoslave; în decembrie 1991, sub presiunea Germaniei, ţările Comunităţii Europene, urmate la scurt timp de SUA, recunosc Slovenia şi Croaţia.

Naţionalismul croat exacerbat a degenerat rapid în extremism, îmbrăcând în mare măsură forme violente de manifestare, specifice celor ale vechilor ustaşi ai lui Pavelic (asasinarea în masă a mii de sârbi). Procesul de secesiune în această republică a fost puternic marcat de resentimentele provocate de amintirea crimelor comise de către aceştia, de apartenenţa populaţiei la religia catolică şi existenţa unei impresionante comunităţi sârbe (12,5% din populaţie). Desprinderea avea să se producă în urma unui veritabil război civil de secesiune, primul din seria de conflicte armate, generic denumite, războaiele iugoslave. Dimensiunea majoră a conflictului nu a fost conferită, aşa cum era mai normal, de confruntarea dintre forţele militare ale Federaţiei şi cele ale republicii separatiste ci de reacţia minorităţii sârbe de aici şi acţiunea de reprimare a ei. Sârbii, grupaţi în zone compacte şi înspăimântaţi de oprimarea şi violenţele canalizate împotriva lor, precum şi de conţinutul noii Constituţii croate, care nu făcea nici o referire la existenţa lor ca minoritate, declanşează, în august 1990, o adevărată insurecţie armată, punând stăpânire pe nordul Dalmaţiei şi regiunea Krajina pe care o proclamă autonomă, opunându-se deschis separării de Iugoslavia. Se ajungea astfel la un conflict care avea să se generalizeze, cuprinzând şi Slovenia. La 19 mai 1991, croaţii, îşi proclamă prin referendum independenţa, iar armata federală este declarată „armată de ocupaţie”. Atacată deschis de către forţele croate aceasta răspunde bombardând mai multe obiective istorice şi  cu valoare turistică , trecând efectiv de partea populaţiei sârbe minoritare. Confruntarea militară evoluează nefavorabil pentru Croaţia; care, deşi recunoscută internaţional, nu-şi realizează obiectivele propuse, alegându-se doar cu enclavizarea ţării. În 1992 teritoriul republicii era practic secţionat în două de către sârbii din Krajina. Caracterul deosebit de sângeros al confruntării a determinat ca, în zonele de conflict, să fie dislocată o importantă forţă ONU de menţinere a păcii. Anul următor va fi marcat de puternica ofensivă croată pentru recuperarea enclavelor, distrugerea structurilor autonome sârbe şi reunificarea întregului teritoriu, operaţie ce avea să fie încununată de succes şi ca urmare a sprijinului acordat de marile puteri şi unele dintre statele vecine. La sfârşitul acestei campanii victorioase, desfăşurate sub oblăduirea Occidentului şi a forţelor de menţinere a păcii, în cadrul căreia enclavele sârbeşti sunt lichidate şi se produce cel mai mare exod al sârbilor, practic „purificarea etnică” fiind finalizată, avea să se desăvârşească separarea efectivă şi a Croaţiei. Federaţia încetează să mai existe.

Pe măsura creşterii în amploare şi violenţă a fenomenului secesionist, Belgradul a devenit imaginea simbol a Centrului represiv, toate resentimentele naţionaliste fiind canalizate împotriva Serbiei. Prin dispariţia Federaţiei sunt spulberate vechile graniţe din cadrul acesteia, configurându-se altele, determinate în primul rând de prezenţa şi acţiunile populaţiei sârbe din republicile secesioniste. Dispunerea acesteia, sub formă de nuclee concentrate în anumite regiuni, va da culoarea specifică confruntărilor şi va determina ca războiul să-şi piardă caracterul clasic de confruntare între armata Centrului şi armatele secesioniste. În fapt, înfruntarea dintre armata federală şi armatele naţionale s-a plasat pe un plan secund, esenţiale fiind războaiele civile din fiecare republică dintre populaţia majoritară sprijinită de forţele militare proprii şi populaţia sârbă minoritară, grupată în enclave. Serbia, cum era şi firesc, a sprijinit acţiunile propriilor etnici prin intermediul forţelor federale, care au devenit astfel, pe măsura dispariţiei statului iugoslav, tot mai sârbeşti. În republicile şi provinciile secesioniste s-a exacerbat curentul antisârbesc, posibilul proiect al unei Serbii Mari, ca succesoare a fostei Iugoslavii, preocupând serios marile puteri şi în special Occidentul. Lupta împotriva Federaţiei a îmbrăcat forma războiului secesioniştilor, sprijiniţi de marile puteri şi unele state vecine, împotriva minorităţii sârbe şi a Serbiei neimplicate oficial. Atitudinea Occidentului a determinat comunitatea internaţională să adere la embargoul impus Serbiei şi să evalueze cu etaloane diferite, sub aspectul legitimităţii, dreptul la autodeterminare; este acceptat şi susţinut dreptul republicilor şi provinciilor la autonomie sau independenţă faţă de Federaţie, în schimb, minorităţii sârbe din cadrul respectivelor republici nu i se recunoaşte respectivul drept, aceasta fiind sângeros reprimată pentru aspiraţia sa. Astfel Serbia a ajuns inamic internaţional, iar conducătorul ei, Miloşevici, un fel de Saddam Hussein al Europei.

 

8.3 Războiul de purificare etnică

Conflictul bosniac a reprezentat apoteoza acestei confruntări, pentru că Bosnia şi Herţegovina reprezenta o Iugoslavie în miniatură, în acest spaţiu acumulându-se cele mai numeroase şi profunde contradicţii. Era republica cea mai eterogenă: croaţii de aici (peste 700.000) priveau către Zagreb; sârbii (1,5 milioane) erau ataşaţi trup şi suflet Belgradului; musulmanii (cca. 2 milioane), fiind orientaţi către Teheran, Ankara şi Tripoli. Liderul comuntăţii musulmane, A. Izetbegovici, se pronunţase încă cu mult timp înainte (1970 – Declaraţia islamică) pentru „crearea unei comunităţi islamice din Maroc până în Indonezia”, afirmând că nu sunt posibile existenţa şi pacea între credinţa islamică şi structurile neislamice. Stabilitatea în republică s-a menţinut cât timp a fost menţinută conducerea colectivă pe baza egalităţii constituţionale între cele trei etnii. Promisiunea Comunităţii Economice Europene că va recunoaşte republicile iugoslave care vor solicita acest lucru a devenit mărul discordiei ce avea să declanşeze confruntarea. În 1991, croaţii din vestul Herţegovinei îşi instituie propria guvernare (drapel, legi, monedă) fără ca vreo putere europeană să se opună. În cadrul unui referendum, musulmanii, fiind majoritari, voteză, în februarie 1992, pentru independenţa republicii. Sârbii sunt de acord în schimbul împărţirii puterii în funcţie de teritoriul ocupat de fiecare etnie. Această „cantonizare” avea să fie numai vremelnic acceptată de bosniaci, până la obţinerea recunoaşterii internaţionale (7 aprilie 1992 – C.E.E. şi SUA). Beneficiind de noul statut, ei încep să pună ordine în interior în scopul preluării autorităţii asupra întregii republici. În acest fel amestecul intern, negândit sau interesat al marilor puteri, avea să declanşeze cel mai sângeros măcel,  stupefiant prin monstruozităţile şi distrugerile comise. Cu acest prilej istoria inventează un nou tip de conflict armat, o confruntare a tuturor împotriva tuturor – „războiul de purificare etnică”.

După ce, la începutul anului 1992, armata federală părăseşte Macedonia, ca urmare a unui referendum prin care se votase suveranitatea ţării, din fosta Iugoslavie – putere balcanică, lider recunoscut al lumii a treia – au mai rămas împreună numai Serbia şi Muntenegru. Proclamaţia din 27 aprilie 1992, ce consfinţea constituirea noii Republici Federative Iugoslave, avea să recunoască în fapt destrămarea de jure şi de facto a Federaţiei. Implicarea ei ulterioară în conflict s-a făcut, nu pentru refacerea vechii configuraţii ci, pentru sprijinirea luptei minorităţii sârbe rămase în afara sa, eventual, alipirea enclavelor în care aceasta îşi constituia propriile structuri politico-militare.

 

8.4 Războiul din Kosovo sau NATO contra                                 Miloşevici

Dacă pe tot parcursul războielor secesioniste situaţia internă a Serbiei a fost stabilă, confruntările armate desfăşurându-se în afara teritoriului său, criza din Kosovo avea să avertizeze pe mai marii lumii asupra fragilităţii controlului internaţional impus asupra spaţiului ex-iugoslav. Această provincie, considerată „leagănul poporului sârb”, ajunsă din punct de vedere demografic majoritar albaneză, s-a bucurat în perioada comunistă de un statut special. Atitudinea tolerantă a Centrului a alternat cu  reprimări sângeroase, cum a fost cea a insurecţiei de masă din 1981, precum şi cu alte acţiuni ale Belgradului pentru asigurarea controlului deplin asupra situaţiei. Promisiunea lui Miloşevici de a garanta securitatea sârbilor şi de a-i face să se simtă în Kosovo la ei acasă s-a materializat în instituirea, în provincie, a unui regim militar şi anularea statutului de autonomie. În iulie 1990, albanezii sfidează administraţia centrală şi îşi proclamă, printr-o constituţie proprie, independenţa faţă de Serbia. Adunarea naţională şi guvernul sunt însă dizolvate de către Belgrad şi se instituie stare de necesitate sub pretextul existenţei unei conspiraţii islamice în Balcani şi al pericolului alipirii provinciei la Albania. După ce, în noiembrie 1997, populaţia albaneză îşi proclamă din nou independenţa şi îşi alege conducere proprie situaţia devine explozivă, criza luând accente dramatice în anul 1998 când se declanşează un adevărat „război de eliberare naţională” susţinut de formaţiuni paramilitare (UCK), provincia riscând să devină un nou butoi cu pulbere al Balcanilor. Antimiloşevismul Occidentului încurajează Albania, Macedonia, Turcia şi alte state islamice în susţinerea acţiunilor terorist-separatiste ale albanezilor[1]. Disputa dintre americani şi vest – europeni în jurul viitorului NATO găseşte în Kosovo un nesperat teren de manifestare. În încercarea de înnoire a Alianţei, bazate pe hegemonismul american, vest-europenii propun constituirea unui parteneriat strategic SUA – Europa la care, ultima, să participe cu o structură proprie de securitate colectivă (UEO). Acest început de criză este evidenţiat şi de faptul că în operaţiunea „Vulpea Deşertului” (decembrie 1998) împotriva Irakului singurul partener american a rămas Marea Britanie. Kosovo a reprezentat pentru europeni ocazia de a demonstra că sunt capabili să rezolve singuri problemele continentului. După mai multe eşecuri ale misiunilor OSCE, prin intermediul Grupului de Contact (SUA, Rusia, Anglia, Germania, Franţa, Italia), francezii şi germanii în principal încearcă soluţionarea problemei prin organizarea Conferinţei de pace de la Rambouillet (un castel în apropierea Parisului), desfăşurată între 6-23 februarie 1999. În loc să sprijine negocierea cu răbdare a unei soluţii politice SUA, pentru a-şi reconfirma încă o dată rolul indispensabil pe continent, ameninţă pe sârbi cu intervenţia NATO. Se poate spune că tratativele s-au purtat cu pistolul la tâmplă. Deşi la început păreau promiţătoare, negocierile au eşuat în final datorită intransigenţei albanezilor în a impune soluţia ca, după trei ani de prezenţă a unei forţe multinaţionale de pace, să se organizeze un referendum privind independenţa provinciei.

În speranţa că soluţia militară va duce la înlăturarea lui Miloşevici, SUA îşi determină aliaţii europeni să se li alăture, NATO declanşând, fără acordul Consiliului de Securitate al ONU, operaţiuni aeriene asupra Serbiei. Reacţia de răspuns a acesteia în Kosovo determină un uriaş exod al populaţiei albaneze peste frontiere, în special în Albania şi Macedonia (potrivit unor surse, peste o jumătate de milion de transfugi). După o rezistenţă eroică de mai multe luni, lipsiţi de sprijin internaţional şi în faţa iminenţei unei intervenţii terestre a aliaţilor în Kosovo, sârbii acceptă să-şi retragă forţele şi să negocieze un statut de autonomie sporită a provinciei în cadrul Iugoslaviei, precum şi prezenţa unei forţe multinaţionale de pace. Aceasta însă nu se dovedeşte în măsură să împiedice răfuielile albanezilor cu minoritatea sârbă, obligată să se refugieze în marea ei majoritate. Intervenţia NATO, în numele apărării drepturilor omului şi a păcii, se încheie astfel prin uriaşe distrugeri materiale (podurile de peste Dunăre) şi pierderi umane provocate Serbiei. Noua purificare etnică a provinciei, de această dată prin alungarea sârbilor, nu face altceva decât să adâncească conflictul şi să creeze un precedent periculos în dreptul internaţional – agresarea militară a unui stat suveran de către o coaliţie politico-militară (NATO) în afara aprobării ONU în numele unor idealuri ce nu au putut fi susţinute practic.

 

8.5 „Iugoslavizarea” – strategie pentru                                            mileniul trei?

Războaiele iugoslave probabil că nu s-au încheiat deşi pe ansamblu s-a instaurat o oarecare acalmie. Ea poate fi însă numai aparentă pentru că marile contradicţii care le-au generat nu au fost soluţionate prin secesiune. În Kosovo situaţia este incertă, iar Sandzakul şi Voivodina sunt bombe încă neexplodate. În Macedonia albanezii se agită periculos. Fiecare republică rămâne la rândul său o altă bombă, ce poate fi amorsată, în orice moment, datorită ponderii relativ mari a elementului sârb. Tragicul „deceniu iugoslav” oferă însă poate cel mai tulburător subiect de meditaţie. Şi cea mai incitantă dintre probleme rămâne tot războiul. Care-i sunt originile şi cauzele reale? Slavii de sud, în fond ca şi arabii, formează o singură etnie, adică sunt fraţi. Cum este posibil ca fraţii între ei să se ucidă cu atâta înverşunare şi sălbăticie? Nu credem că a fost vorba, în primul rând, de un război interetnic aşa cum se afirmă foarte des. Exceptându-i pe musulmani (în esenţă slavi islamizaţi), în spatele celorlalte facţiuni etnice nu există vreo mare putere frăţească care să le încurajeze. De aceea mult mai corect ar fi ca războiul să fie considerat, în primul rând, unul politic sub coloratură religioasă; în cadrul său slavii de sud s-au masacrat, nu atât pentru că erau sârbi, croaţi, bosniaci ci, pentru că au fost ademeniţi selectiv într-o competiţie pentru privilegiile prosperităţii occidentale, pe baza unei discriminări între catolici, ortodocşi şi musulmani. A fost vorba, în primul rând, de o „purificare religioasă” ce apare cu atât mai paradoxală dacă se are în vedere că ateismul de stat şi ideologia comunistă alteraseră serios trăirea spirituală a acestor populaţii. Noul influx alimentat religios nu putea să vină decât de la un centru extern. Poate că adevărata cauză a conflictului ar putea-o reprezenta ofensiva catolicismului şi a islamismului, prin intermediul unor popoare ale căror sentimente religioase au fost exacerbate propagandistic şi prin promisiuni incitante. Cei mai importanţi inamici externi ai Iugoslaviei s-ar putea să fi fost Vaticanul, preponderent prin intermediul Germaniei şi Islamul. Agresiunii exercitate cu mijloace nemilitare, Federaţia le-a răspuns militar. De la început acest lucru a însemnat o vânătoare de fantome, pentru că împotriva sufletului şi a minţii nu poţi lupta cu tancul. Bineînţeles că pricipalii actori din umbră au fost mai marii lumii, care au antrenat şi state vecine Iugoslaviei, ce au întrezărit rapid avantajele acestei aventuri. Şi rezultatele au fost depline; ceea ce nu reuşiseră, de pildă, armatele marelui Reich au reuşit nişte armate aproape inexistente la începutul conflictului (trupele teritoriale).

Agresiunea a exploatat două vulnerabilităţi majore ale Federaţiei: degradarea puterii centrale în favoarea celei locale; tentaţia de autonomizare şi starea de izolare internaţională a Iugoslaviei după prăbuşirea comunismului în Europa. „Democratizarea”, care însemna în fapt decomunizarea şi dreptul la autodeterminare, a devenit veritabilă strategie a destructurării. S-a ajuns astfel ca fundamentul coeziv al Federaţiei să fie subminat: schimbările profunde de la sfârşitul războiului rece pe continent au dezagregat ideologia şi unitatea politică; privatizarea şi economia liberală, promovate cu multă vreme înainte, au erodat piaţa internă unică; renaşterea naţionalismelor a ucis treptat însăşi ideea şi cultul federalist ca valoare primordială.

În situaţia cea mai disperată s-a aflat armata federală, formată în spiritul „unităţii şi frăţiei”. Destinul ei incită la reconsiderarea relaţiei clasice dintre politic şi militar. Misiunea ei de bază era să apere statul iugoslav împotriva agresiunii inamicilor externi. Doctrina apărării ţării de către întrega populaţie, în cadrul unui război generalizat, era seducătoare teoretic, consacrând exemplar formula războiului revoluţionar atunci când patria este în primejdie. Armata populară (175 mii de ostaşi) apăra frontierele, iar sistemul apărării teritoriale (circa un milion de oameni după mobilizare) se activa în momentul în care aceasta era copleşită de superioritatea inamicului. În zonele intrate sub ocupaţie se declanşa o rezistenţă generalizată, după modelul războiului de partizani, magistral exersat sub conducerea lui Tito. Evoluţiile interne au adus însă conducerea politico-militară centrală în imposibilitatea de a defini satisfăcător scopul războiului – apărarea cu fermitate, din primul moment, a Federaţiei prin orice mijloace. Ezitările şi fracţiunile în cadrul acesteia s-au transmis şi militarilor. Indecizia politică a determinat ineficienţa acţiunii militare. Stabilirea cu precizie a inamicului, în absenţa unei agresiuni externe tipice, a reprezentat una dintre marile dificultăţi; militarii neputând să preia iniţiativa războiului au fost obligaţi la început să se comporte ca arbitru (jandarm) pentru ca apoi să pareze, să riposteze dezarticulat, lipsa de coerenţă şi decizie a gândirii politice vitregindu-i de posibilitatea elaborării unei concepţii unitare asupra operaţiilor.

Naţionalismele şi secesionismul, magistral deservite de vulnerabilitatea mecanismului autoconducerii, au dus la spargerea unităţii organice a armatei populare; fiecare republică găzduia şi gospodărea câte o armată, aceste structuri având dublă subordonare (faţă de centrul federal şi faţă de conducerea republicii). La rândul lor, trupele teritoriale, devenite veritabile forţe naţionale, având şi ele o dublă subordonare (faţă de armata federală şi de conducerea locală) au determinat un adevărat haos la nivelul conducerii. Chiar dacă s-ar fi dorit o ripostă unitară fermă, pe măsura generalizării secesionismului, aceasta nu mai era posibilă. Dezintegrarea politică a fost facilitată deci de existenţa fisurilor dezintegratorii în sistemul de securitate. Trupele teritoriale, devenite armate naţionale (secesioniste), au adus armata federală la condiţia de inamic. Cele două componente majore, care trebuiau să coopereze militar împotriva agresorului extern comun, au devenit structuri adverse. Prin destrămarea politică a Iugoslaviei, Armata Federală a ajuns în paradoxala postură de „armată fără ţară”. În pofida unor riposte timide ea a fost mai mult martorul, spectatorul neputincios al risipirii ţării. Militarii au asistat cu arma în mână cum li s-a împrăştiat ţara pe care ei erau obligaţi să o apere.

Dacă în prima parte a conflictului, războiul de secesiune, Marele Stat Major a reuşit cât de cât să menţină unitatea armatei populare, încercând  descurajarea şi contracararea militară a mişcărilor separatiste, în a doua parte a acestuia a început să-şi asume tot mai mult un rol de arbitru. Declanşarea războiului civil la nivelul republicilor, prin confruntarea armată dintre populaţia majoritară şi minoritatea sârbă, a amplificat procesul de dezintegrare a forţelor federale prin pactizarea unor lideri militari şi mari unităţi cu mişcările separatiste şi trecerea de partea acestora. Camarazii de ieri au devenit inamici înverşunaţi. Treptat forţele, ce mai purtau doar blazonul armatei populare, se „sârbizează”, repliindu-se în jurul conducerii de la Belgrad ce continua să întruchipeze ideea de federaţie; ulterior se pun în serviciul apărării minorităţii sârbe din republicile secesioniste.

Unii analişti reproşează conducerii armatei federale, rămase singurul factor coeziv al statului iugoslav, că nu şi-a asumat responsabilitatea politică,  prin intervenţia sa doar  atenuând prăbuşirea, prezervându-se în speranţa constituirii unei alte structuri organizatorice de state naţionale după modelul Comunităţii Europene; în final ea avea să devină nucleul de forţă al Micii Iugoslavii. Este greu de spus dacă în condiţiile respective şi organizarea politică specifică (autoconducerea) a statului era posibil acest lucru. A existat un moment deosebit, care ar fi putut încuraja această tendinţă (refuzul recunoaşterii autorităţii prezidenţiale a croatului Stipe Mesic ce instigase militarii iugoslavi la dezertare), dar până la urmă, probabil, sesizând abandonarea ideii centraliste, s-a ajuns la punerea, după lichidarea eterogenităţii etnice din armată, a acesteia în serviciul ideii unei Serbii Mari. Poate că strategia conducerii militare de a nu sacrifica şi epuiza total armata federală pentru o cauză pierdută a fost cea mai corectă posibil. Din puterea politico-militară a fostului stat iugoslav a fost salvat un embrion, Mica Iugoslavie şi armata sa, urmând să mai joace un rol în destinul Balcanilor. Retragerea trupelor federale şi abandonarea republicilor secesioniste a oferit posibilitatea intervenţiei forţelor internaţionale de menţinere a păcii. Comunitatea Europeană, cu sprijinul SUA, a putut să impună pacea, chiar fragilă, în Croaţia şi Bosnia-Herţegovina pentru că a avut de a face cu nişte rămăşiţe paramilitare sârbeşti nu cu marea armată federală. Dacă ar fi trebuit să o înfrunte pe aceasta probabil războiul ar fi avut altă intensitate şi durată, nefiind exclusă chiar perspectiva ca unele mari puteri să-şi fi reconsiderat comportamentul ori altele să se fi implicat nemijlocit.

Conflictul din Kosovo a căpătat note distincte, el putând fi cu greu încadrat în războiul general de dezintegrare a statului federal. Aici problema autodeterminării până la separarea de stat se pune diferit. Comunitatea internaţională a încercat să o rezolve după modelul bosniac – pace în provincie sub tutelă americano-occidentală(ulterior internaţională) şi reintegrarea Iugoslaviei în rândul statelor democratice după îndepărtarea preşedintelui Miloşevici. De această dată, însă reţeta a fost falsă – Kosovo nu mai era componentă a Federaţiei, ci parte a teritoriului Serbiei. Autonomia se putea negocia dar desprinderea era inacceptabilă. Acţiunile UCK au reprezentat, nu război de eliberare naţională ca în celelalte cazuri ci, act de terorism împotriva unui stat suveran. Finalul războiului consacră astfel o politică deosebit de periculoasă pentru stabilitatea internaţională ce depăşeşte poate, sub aspectul consecinţelor viitoare, gravitatea agresiunii NATO împotriva Serbiei.

Terorismul este, pentru prima dată, recunoscut internaţional şi acceptat drept instrument politic sub justificarea unor comandamente umanitare. Precedentul a fost creat, să vedem ce va urma. Acest episod din războaiele iugoslave desconspiră geostrategia SUA de realizare a noii ordini mondiale prin aplicarea coordonată a celor două concepte fundamentale – „globalizarea” şi „localizarea”. Mica Iugoslavie rebelă a fost asediată practic din două părţi: o dată prin agresarea din exterior de către o coaliţie multinaţională globală (NATO), susţinută şi de alte state vecine Serbiei; apoi dinspre interior prin încurajarea, subvenţionarea şi apoi afilierea la o agresiune de tip terorist a mişcării de eliberare naţională a albanezilor în Kosovo. La aceasta s-a mai adăugat sprijinirea opoziţiei antimiloşeviste în Serbia (mişcarea Otpor).

Armata iugoslavă a fost pusă să se bată singură pe faţă în cadrul unui război aerian cu NATO, sfârşitul acestui conflict punând în discuţie însuşi caracterul defensiv şi viitorul acestei organizaţii. Serbia a fost nevoită, până la urmă, să-şi retragă forţele armate din Kosovo dar nu se poate spune că ea a fost învinsă militar. Încercarea de a folosi provincia majoritar albaneză ca armă pentru înlăturarea unui preşedinte legitim  (Miloşevici) al unui stat suveran rămâne o întreprindere riscantă. Scopul politic al războiului, oricâte argumentaţii de legitimitate i s-ar aduce, rămâne unul subiectiv ori insuficient descifrat. S-a întâmplat un lucrul paradoxal, deşi armata iugoslavă nu a fost niciodată învinsă în cursul unui deceniu de războaie, datorită implicării comunităţii internaţionale, Iugoslavia a pierdut mereu teritorii. Concluzia care se impune este aceea că nu militarii au pierdut Iugoslavia ci politicienii.

Oricâte acuze i s-ar aduce, din punct de vedere strict militar, Armatei Federale nu i se poate face decât un singur reproş majoracela că s-a complăcut în postura de remorcă a unui politic incapabil şi nu s-a ridicat la înălţimea misiunii momentului; atunci când conducerea politică centrală, practic se pusese în serviciul secesionismului, iar ulterior politicul în general se dovedise incapabil să gestioneze situaţia, conducerea militară a ezitat, nu a avut tărie să ia războiul sau pacea pe cont propriu. Probabil că R.F. Iugoslavia nu mai putea fi salvată, dar măcar puteau fi limitate monstruozităţile războiului civil – un conflict fără nici o regulă şi erau şanse ca enclavelor sârbeşti să li se acorde un alt statut ori să fie afiliate la o altă Iugoslavie. Râmânea perspectiva ca războiul pentru lichidarea statului slavilor de sud să nu mai fie transformat într-un război al Europei şi SUA dus, prin intermediul croaţilor, musulmanilor şi albanezilor, împotriva sârbilor umiliţi şi sacrificaţi. Actuala formulă geopolitică, precum şi menţinerea tensiunilor în Balcani ar putea să-i satisfacă pe mulţi. Dar ea rămâne, cel puţin pentru sârbi şi albanezi, atât de nedreaptă şi părtinitoare încât va alimenta permanent ideea şi sentimentul revanşei. Potrivit dictonului că tot ceea ce nu ucide întăreşte, nu este exclus ca din „complotul împotriva ortodoxiei” să se nască o mişcare aptă să preia iniţiativa reunificării creştinismului pornind dinspre Est, având drept lider Rusia, care să se încheie cu o nouă „cădere a Romei”. Ferească Domnul ca istoria să ne supună unui alt coşmar numai de dragul de a se valida o ipoteză!

Deocamdată situaţia rămâne sumbră. Nimic din ce şi-au propus politicienii (occidentali şi balcanici) să rezolve, cu mâna militarilor, nu a fost realizat. Balcanii rămân, sub o pace aparentă , „butoiul cu pulbere”, iar amorsele de astăzi  se cheamă Kosovo şi Macedonia.  Cele de mâine rămân impredictibile, nu le cunoaştem şi poate nici măcar nu le  intuim. Problema albaneză ar putea începe într-o zi să se asemene izbitor cu problema palestiniană. Deocamdată nu ştim, încă, cine va fi „Israelul din Balcani”. S-ar putea ca el să apară după dezmembrarea Macedoniei. Dar atunci se va crea „problema macedoneană” şi cine ştie câte alte probleme pe care praful de puşcă, de o istorie, nu le-a rezolvat ci numai le-a acutizat. Trecutul arată că toţi cei care şi-au vârât coada în peninsulă au ieşit şifonaţi. Turcii, după o îndelungată sforţare, au înţeles că trebuie să se mulţumească cu un cap de pod; ruşii erau să o păţească rău, la 1877, dacă nu îi salvau românii; germanii au sucombat prin întârzierea planului „Barbarosa” datorită implicării aici. Nici americanii nu au învăţat nimic din păţania predecesorilor. Ei comit greşeală după greşeală, afundându-se în nisipurile mişcătoare ale Balcanilor unde îşi erodează imaginea şi îşi atrag ostilitate internaţională. După ce l-au „construit” pe Miloşevici pentru a contrabalansa creşterea influenţei germane, ulterior l-au făcut ţap ispăşitor, bombardând sălbatic Serbia pentru a contracara influenţa rusă. În final, pentru că situaţia le scăpa de sub control, modernele arsenale militare dovedindu-se neputincioase, au apelat la arhaica strategie a arginţilor trădării. Ceea ce nu au făcut armele au reuşit să facă banii. Pentru un miliard de dolari Milioşevici a fost abandonat şi trădat de către ai săi, fiind practic vândut inamicului de până mai ieri. Din erou naţional a devenit, graţie eforturilor unui Tribunal Penal Internaţional (TPI), pare-se aservit marilor puteri şi prin aceasta având o legitimitate îndoielnică, criminal de război pentru că şi-a apărat patria, sfidând mult prea orgolioasa pentru a mai putea fi dreaptă Americă şi globalismul. Războiul a intrat deci într-o nouă eră – de la silex, trecând prin plumb, uraniu, siliciu, el va căpăta fizionomia materialului din care va fi confecţionată moneda viitorului stat planetar.

 

[1] Şerban Iclanzan, Nebuloasa UCK, Centre Morris Janowitz d’Etudes et Recherches sur l’Armee et la Securite Internationale, publicat în Monitorul Internaţional, editat de Direcţia Relaţii Publice a M.Ap.N.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *