Războiul din Golf

By | 6 noiembrie 2016

                                                         Motto:

„Războiul este părintele şi regele tuturor lucrurilor; pe unii îi face zei, pe alţii oameni; pe unii robi, pe alţii liberi”

                                        Heraclit

 

 La 2 august 1990 Irakul, devenit putere politică şi militară regională în urma sângerosului război de opt ani cu Iranul (peste un milion de victime), în care beneficiase de un substanţial sprijin internaţional (blocarea islamismului komeinian), atacă şi ocupă în câteva ore Kuweitul. Scopul intervenţiei militare era lichidarea uriaşei datorii financiare faţă de acesta, ca şi acapararea zăcământului petrolier din zona de frontieră Roumaylah. Motivul imediat îl constituise refuzul micuţului emirat de a mai subvenţiona financiar refacerea de după război a fratelui mai mare, autoproclamat apărător al lumii arabe, ca şi măsurile luate de acesta de a reduce preţul barilului de petrol, fapt ce provoca importante pierderi anuale Bagdadului. Intenţia lui Saddam Hussein, destul de transparentă, de a invada şi Arabia Saudită, deschizându-şi drum spre celelalte mici emirate petroliere, ameninţa cu spectrul preluării controlului asupra a jumătate din zăcământul de petrol al planetei.

 

7.1 Sfârşitul diplomaţiei?

Marile puteri, în frunte cu SUA, se alertează, declanşându-se o aprigă confruntare diplomatică, ce poate fi considerată faza primară a războiului din Golf. Consiliul de Securitate al ONU declară Irakul stat agresor şi adoptă o succesiune de rezoluţii prin care acesta este somat să se retragă imediat şi necondiţionat. I se impune boicot şi blocadă comercială, financiară şi militară, ajungându-se până la ultimatumul care avertiza asupra autorizării utilizării forţei în situaţia în care, până la 15 ianuarie 1991, Kuweitul nu era eliberat. Moscova are mai multe tentative nereuşite de mediere, iar Liga Arabă condamnă agresiunea irakiană.

Acţiunile Bagdadului în plan diplomatic se desfăşoară pe trei paliere majore: obţinerea recunoaşterii internaţionale a intervenţiei sale militare, prin acceptarea de către comunitatea mondială a politicii faptului împlinit; provocarea permanentă a Israelului pentru a integra acţiunile sale în regiune în problematica globală a Orientului Mijlociu; constituirea unei coaliţii a lumii arabe prin exploatarea naţionalismului regional în cadrul aşa numitului război sfânt. După ce mai întâi declară că intervenţia s-a produs la cererea „poporului răsculat” împotriva autocraţiei monarhice, lichidându-se astfel „partajul colonial”, Saddam Hussein mimează, mai întâi, o tentativă de retragere parţială pentru ca, în final, să anunţe „fuziunea totală şi ireversibilă” a celor două state. În acest mod, cea mai mare parte a micuţului emirat devenea a nouăsprezecea provincie a Irakului. În continuare se încearcă combinarea abilă a poziţiei dure, ireconciliante cu  negocieri şi concesii surprinzătoare. Răspunde mai întâi presiunilor ONU prin închiderea frontierelor statului, provocând  „războiul  ostaticilor” prin care sunt blocaţi în interiorul ţării mii de cetăţeni occidentali. Urmează apoi şantajul, prin presiunile executate asupra corpului diplomatic în cadrul „războiului ambasadelor„, în care acestea sunt izolate, asediate şi hărţuite permanent; li se întrerupe energia electrică şi apa, ori este practicată răpirea de persoane. Soluţionarea conflictului este legată de rezolvarea problemei palestiniene şi de o abordare globală a situaţiei întregului Orient Mijlociu. Totodată, pentru a-şi asigura spatele, reglementează raporturile cu Iranul, căruia îi cedează teritoriile capturate prin război (două insule ce controlează strâmtoarea Ormuz, care îi mai fuseseră oferite în 1975, prin acordul de la Alger, drept recompensă pentru sprijinul acordat în lichidarea revoltei kurzilor).

În paralel cu eforturile diplomatice comunitatea internaţională desfăşoară o amplă acţiune de constituire a unei forţe multinaţionale şi pentru concentrarea în regiune a potenţialului militar menit să ducă la îndeplinire ultimatumul Consiliului de Securitate, operaţie recunoscută sub numele de cod „Scutul Deşertului”. După expirarea termenului, la 16 ianuarie 1991, începe operaţiunea „Furtună în Deşert”. Scopul ei, aşa cum transpare din mesajul şefului administraţiei americane, era de „a-l goni pe Saddam Hussein din Kuweit prin forţă”, de a distruge potenţialul nuclear şi instalaţiile de fabricare a armelor chimice, precum şi artileria şi tancurile Irakului.

 

7.2 „Ploaia de foc”

Intenţia forţei multinaţionale (28 de state) era ca, în câteva zile, printr-un război fulger, să lichideze capacitatea militară a Irakului în urma unui intens bombardament aviatic şi să determine eliberarea emiratului invadat. Bătălia aerianămomentul culminant al războiului, constă în esenţă în cercetarea aeriană a teritorului, efectuarea unor puternice lovituri din aer şi de pe mare, cărora adversarul nu reuşeşte să le riposteze decât firav, datorită anihilării sistemului său de apărare antiaeriană şi de conducere. Fiecare atac aerian (în medie 2600 misiuni de luptă zilnic) este pregătit şi precedat de o veritabilă operaţie în mediul electronic, astfel încât se poate spune că bătălia diplomatică a fost urmată de primul „război radioelectronic” cunoscut de omenire. Formidabila tehnologie, ultrasofisticată, construită şi rămasă nefolosită din perioada războiului rece, pentru care se cheltuiseră peste 500 miliarde dolari, este angajată pentru prima dată  şi deversată masiv pe un teatru de operaţii. S-a testat pe viu misteriosul F 117A, invizibil, ultima minune a electronicii americane, pentru efectuarea unor bombardamente nocturne prin care a fost scos, aproape instantaneu, din funcţiune centrul de telecomunicaţii şi de transmisiuni militare al Bagdadului şi neutralizat aproape complet sistemul de apărare antiaeriană irakian. În acest scop au fost utilizate iluminatoare şi bombe cu ghidare laser, rachete aer-sol cu dirijare optică şi autodirijare pe fascicolul antenelor de radiolocaţie, mijloace şi muniţii de lovire aer-aer cu autodirector pe bază de infraroşu. S-au utilizat, pentru prima dată în bombardamentele nocturne, rachetele de croazieră Tomahawk, lansate de pe mare, care dispun de o precizie de lovire la ţintă de câţiva centimetri, au memorie topografică antecalculată şi s-au dovedit nedepistabile de către radare. De pe bazele din Arabia Saudită au decolat avioane echipate ca adevărate platforme de război electronic, destinate bruierii radiolocatoarelor, scoaterii din funcţiune a centrelor de transmisiuni şi mijloacelor de dirijare a rachetelor şi de radionavigaţie. Experţii au estimat operaţia aeriană ca fiind cea mai puternică din istoria războaielor (peste 180 de mii de tone de bombe, dirijate prin mijloace electronice şi muniţii inteligente), având efect distructiv superior bombei atomice de la Hiroshima. Această operaţie este comparabilă cu bombardamentul efectuat asupra Germaniei pe întreaga perioadă a războiului mondial. Un rol deosebit de important l-a avut cercetarea radioelectronică de pe satelit şi cu ajutorul sistemelor AWACS. În acest domeniu se poate sesiza cel mai evident imensul decalaj dintre înalta tehnologie a aliaţilor şi armamentul clasic („joasa tehnologie”) irakian, care a înclinat, încă de la începutul confruntării, balanţa victoriei. Se poate spune că, sub aspectul duratei, intensităţii şi performanţei, cea mai mare parte a conflictului din Golf a fost un război aerian.

 

7.3 Raidul deşertului

Pentru susţinerea frontului kuweitian, Irakul a destinat două treimi din forţele sale (550 mii oameni, 4260 tancuri, 2280 blindate, 3025 piese de artilerie), păstrând în interior către graniţele cu Turcia, Iran şi Siria şi pentru ordine interioară o treime din efectivele militare. Operaţiunea terestră a fost începută de către aliaţi, prin desfăşurarea trupelor în Arabia Saudită, la 7 august 1990 şi ea avea să marcheze sfârşitul războiului din Golf. A fost precedată de o temeinică pregătire, pe durata câtorva luni, pentru: găsirea soluţiilor destinate să facă faţă condiţiilor specifice deşertului; punerea la punct a cooperării interaliate; culegerea informaţiilor operativ-strategice necesare; testarea motoarelor, sistemelor de arme şi echipamentelor etc. Unele forţe au fost utilizate în paralel pentru aplicarea şi întărirea embargoului pe mare impus de Consiliul de Securitate al ONU.

S-a realizat o dispunere iniţială a trupelor pe direcţiile principale de acces către oraşul Kuweit, în faţa apărării irakiene, organizată pe două eşaloane, întărite prin lucrări genistice şi puternic susţinute cu artilerie, având rezerve în adâncimea dispozitivului şi în partea centrală şi nordică a emiratului. Prin manevre specifice şi acţiuni de dezinformare s-a creat convingerea pregătirii unei debarcări masive dinspre plaje. Pentru a modifica raportul de forţe defavorabil coaliţiei (trei la doi în efective, superioritate de peste 1200 tancuri şi mai mare în guri de foc), a fost declanşată cunoscuta operaţie aviatică (17 ianuarie 1991) care a durat peste 40 de zile şi prin care s-a cucerit, din primul moment, supremaţia aeriană, efectivele şi tehnica irakiană fiind reduse la jumătate, dispozitivul de luptă, conducerea şi aprovizionarea grav dezorganizate, iar moralul de luptă serios zdruncinat. Cu acest prilej au fost anihilate riposta aeriană irakiană, capacităţile de utilizare a mijloacelor chimice şi biologice şi diminuat potenţialul de lovire cu rachete Scud. În această perioadă, alături de aviaţie, un rol important a revenit forţelor speciale care au îndeplinit misiuni de identificare şi localizare a obiectivelor în adâncimea teritoriului inamic şi de salvare.

Pe acest fond general de „orbire” şi fixare la pământ a adversarului, comandamentul interaliat a apelat la cunoscuta formulă utilizată de către Hanibal la Canae. Printr-o operaţie frontală puternică li s-a întărit irakienilor convingerea că aici va fi lovitura principală, mergându-se pe aşteptarea lor. Această acţiune a fost  însă însoţită de o serie de manevre ale forţelor terestre pentru realizarea dispozitivului ofensiv real. Astfel cea mai mare parte a forţelor au fost scoase din poziţiile lor central-frontale , deplasate şi concentrate departe către vest, unde se va constitui cea mai puternică grupare de lovire prin surprindere, ce avea să se dovedească fatală pentru întregul sistem operativ terestru irakian. Operaţia „Planul Norman”, care avea să fie supranumită „bătălia de o sută de ore”, debutează în dimineaţa zilei de 24 februarie 1991 când, în scop de înşelare, încep primele atacuri terestre ale aliaţilor pe frontul de est, adică exact acolo unde se aşteptau irakienii, „confirmându-li-se” previziunea că aici se va da lovitura principală. Simultan cu pătrunderea către oraşul Kuweit, prin apărarea inamică se efectuează o pătrundere cu o divizie aeropurtată (460 elicoptere), atac considerat cel mai masiv dintre toate de acest tip din istoria acţiunilor de luptă, pentru a stabili o bază înaintată („Cobra”) pe Eufrat, de unde s-a efectuat o puternică presiune asupra dispozitivului inamic. Ziua următoare, gruparea principală de forţe (Corpul 7 american, care cuprindea şi Divizia 1 blindată britanică) porneşte ofensiva în Vest prin realizarea unor breşe şi capete de pod ce permit mai multor mari untăţi blindate să pătrundă adânc, în mare viteză, în interiorul Irakului, îndreptându-se către Est şi desăvârşind încercuirea. Operaţiunile terestre se vor încheia, încununate de succes, pe 28 februarie prin încetarea focului, după ce a fost nimicită cea mai mare parte a forţelor irakiene (41 de divizii din cele 42 dislocate pe frontul din Kuweit, circa 3000 tancuri, 2000 autovehicule blindate şi peste 2000 guri de foc) şi au fost luaţi un mare număr de prizonieri (circa 60.000).

Forţele navale, la rândul lor, au avut un rol aparte fiind utilizate pentru asigurarea blocadei, efectuarea cercetării şi dirijării prin radiolocaţie, sprijinirea debarcării unor trupe ale infanteriei marine şi lovirea de pe mare a obiectivelor din adâncimea Irakului, inclusiv a Bagdadului (peste 200 rachete de croazieră Tomahawk) şi efectuarea de bombardamente în sprijinul forţelor terestre.

Dintre factorii decisivi care au concurat la acest strălucit succes militar, specialiştii au reţinut în mod deosebit: planul de înşelare şi ducere în eroare a inamicului; calitatea armamentului şi echipamentelor; concepţia modernă a bătăliei aeroterestre; ritmul rapid de înaintare şi concentrarea puterii de foc; sistemul de conducere şi transmisiuni; logistica, considerată drept „fantastică” etc.

Operaţiile militare au reprezentat încununarea concepţiei „bătăliei aeroterestre”, fundamentate şi experimentate de către americani încă din 1982. În cadrul ei accentul a fost pus pe: asamblarea, potrivit planului unic strategic, a acţiunilor tuturor categoriilor de forţe (supraveghere din cosmos, aviaţie, trupe terestre, forţe navale); sincronizarea efortului pe obiective intermediare majore; eşalonarea puterii fiecărei categorii pe întreaga perioadă de desfăşurare a conflictului; valorificarea marii mobilităţi a structurilor şi mijloacelor în cadrul unor operaţii manevriere deosebit de ample; executarea unor lovituri simultane asupra eşaloanelor întâi şi în adâncime etc. Dezvoltarea viitoare a acestei concepţii, potrivit unor surse, vizează mărirea capacităţii de redislocare rapidă a trupelor americane la mari distanţe în câmpul operativ-strategic, asigurarea lor din punct de vedere logistic, acoperirea şi sprijinirea permanentă din aer. Ideea de bază este ca armata să fie aptă să ducă un război victorios pe teritoriul unui stat în condiţiile când nu se bucură de sprijinul populaţiei respective.

S-ar putea ca operaţia aeroterestră să reprezinte sfârşitul unei epoci şi un început în teoria şi arta războiului, de acum înainte acţiunile militare fiind probabil gândite în manieră sinergetică. Esenţială devine planificarea la nivel strategic în cadrul unui scenariu militar ce concentrează la maximum efortul armat, sub forma unei lovituri de o intensitate nemaiântâlnită, într-un timp extraordinar de limitat (ore, zile, săptămâni). Performanţa militară în sine devine factor de descurajare. Practic, ea poate obliga statele cu un potenţial militar limitat şi fără aliaţi puternici să cedeze presiunilor, evitând din start intrarea într-o confruntare cu o putere capabilă să organizeze şi desfăşoare o „bătălie aeroterestră”, în faţa căreia nu ar avea nici o şansă. Teoria potrivit căreia statul mai slab poate epuiza agresorul în cadrul unui război de uzură, prin care să echilibreze şi să schimbe raportul de forţe nefavorabil, se părea că şi-a trăit vremea. Viitoarele operaţii militare nu mai pot fi gândite decât din perspectiva preluării şi deţinerii permanente a iniţiativei, în cadrul unei superiorităţi simultane în toate mediile de confruntare armată (terestru, aerian, maritim), care să permită lovituri decisive menite să ducă, în timp foarte scurt, la atingerea scopului propus. În fundamentarea concepţiei operaţiei devine decisiv spaţiul de adunare a forţelor, adiacent teatrului propriu-zis de confruntare armată. Pentru statele potenţial-victimă a unei agresiuni, după modelul bătăliei aeroterestre, riposta, în manieră clasică (mari unităţi mecanizate, de blindate ori aviaţie contra altora de acelaşi tip), nu are nici o şansă de izbândă. Cercetarea teritoriului, loviturile din aer şi de pe apă, ofensiva blindatelor nu pot fi contracarate decât prin dispersarea forţelor în formaţiuni cât mai mici (nicăieri şi pretutindeni) şi lovirea inamicului cu mijloace „anti” portative. Strategia apărătorului trebuie să accepte din start ocupaţia teritorială şi să se fundamenteze pe organizarea rezistenţei generalizate, de la cea moral-psihologică şi politică până la cea armată, desfăşurată după modelul insurgenţei. În pregătirea războiului, statele mici şi slabe vor fi nevoite să se orienteze către echiparea din timp de pace a teritoriului pentru rezistenţa armată, pregătirea psihomorală a populaţiei pentru a nu accepta starea de ocupaţie (rezistenţă pasivă), organizarea şi înzestrarea forţelor cu mijloace „anti”, precum şi pregătirea lor pentru acţiuni specifice guerilei. Bătălia aeroterestră obligă în perspectivă apropiată la regândirea comportamentului statelor mici şi mijlocii, în sensul de a se pune sub umbrela protectoare a celor puternice, de a nu avea un comportament care să le aducă în situaţia de inamic al acestora; le determină să-şi regândească concepţia de apărare mai ales din perspectiva unui război de tip popular. Eşecul intervenţiilor comunităţii internaţionale în Somalia, al URSS în Afganistan şi Rusiei, în primul război în Cecenia validează această concepţie drept strategie politico-militară de viitor. Aducerea agresorului, ce acţionează după modelul operaţiei aeroterestre, în situaţia de a „vâna vrabia cu avionul” şi a „lovi cu racheta licurici”, în cadrul unui război permanent şi desfăşurat peste tot (imposibilitatea impunerii păcii chiar şi în teritoriile ocupate), ar putea, în timp, discredita această formulă devenită, datorită forţei şi perfecţiunii organizatorice, de-a dreptul fatală. Această practică va naşte deci un alt model al războiului, în cadrul căruia se va trece de la confruntarea militară, devenită ineficientă, la confruntarea multidimensională.

 

7.4 Războiul multidimensional

Deja, despre primul  conflict din Golf, se poate afirma tranşant că reprezintă imaginea războiului multidimensional de amploare unic in istoria omenirii. Militarii se împăunează cu victoria, însă componenta armată a conflictului nu a fost poate cea mai semnificativă. Există destule opinii critice la adresa factorului militar, apreciindu-se că războiul, sub aspectul strict al confruntării armate, nu oferă prea multe elemente demne de a fi reţinute pentru teoria şi arta militară. Intervenţia armată a fost una eminamente brutală, se poate spune chiar barbară, lipsită de fineţuri tactic-operative, primatul aparţinând în exclusivitate forţei, arta utilizării ei neoferind prea multe elemente demne de luat în seamă. Campania militară, în esenţă, a fost un bombardament sălbatic, un soi de „vânare a zebrei cu AG-ul”, irakienii fiind ţintuiţi la pământ, orbiţi şi decimaţi. Nevoiţi să-şi aştepte sfârşitul cu capul în nisip, nu s-au mai putut ridica decât pentru a se preda forţelor terestre cu care s-au trezit peste ei. Deşertul a fost asemenea unei mese de şah pe care un jucător valid îşi făcea mişcările, speculând infirmitatea celuilalt care era orb. Nu se poate spune că operaţia a excelat prin măiestrie, sub aspectul concepţiei războaiele israeliano-arabe oferind învăţăminte mult mai bogate şi mai semnificative. În fond o ţară din lumea a treia, înzestrată cu o tehnică veche de peste 20 de ani, a fost strivită de o coaliţie a celor mai dezvoltate ţări ale planetei în frunte cu hegemonul mondial. Superioritatea tehnologică a fost valorificată la maximum, nemairămânând prea multe de făcut în domeniul creativităţii, ingeniozităţii, în proiectarea soluţiilor şi găsirea de variante sub presiunea evenimentelor. Decalajul tehnic a determinat partea irakiană, în primul rând, să încerce unele soluţii salvatoare. Decisive, nu au fost concepţia operativ- strategică şi măiestria tactică a aliaţilor ci , arsenalele, victoria fiind decisă de către sistemele de supraveghere prin satelit şi radiolocaţie, de către cele de navigaţie şi ochire ultrasofisticate şi mai puţin de scenariile operative şi procedeele tactice şi de luptă. Sub aspect strict militar, irakienii, în ciuda dotării lor cantitative, nu au reprezentat un inamic demn de luat în consideraţie, şi drept urmare nu s-au impus concluzii serioase pentru viitorul artei militare.

Totuşi, rămân câteva elemente demne de cea mai serioasă analiză pentru că prefigurează mutaţii majore în concepţia, organizarea şi chiar fizionomia războiului viitor. În pofida performanţei militare (probabil cea mai completă înfrângere suferită de o armată) războiul nu a avut caracter decisiv. Pentru aliaţi scopul său a fost limitat datorită restricţiilor mandatului ONU, temerilor pentru pierderile umane în tabăra proprie, sensibilităţii faţă de reacţia opiniei publice, nevoii protejării unor susceptibilităţi ale partenerilor arabi şi a intereselor specifice ale unor puteri în zonă. La rândul său Irakul, aflat de la început în imposibilitatea de a ieşi victorios din confruntare, a urmărit limitarea efectelor nefavorabile astfel încât să facă înfrângerea cât mai suportabilă şi să nu-şi prejudicieze total statutul regional. Saddam Hussein a fost preocupat, în primul rând, să se salveze şi să rămână la conducerea statului, să nu-şi piardă decisiv popularitatea în rândul arabilor şi musulmanilor, să-şi conserve atât cât mai era posibil din puterea militară pentru a-şi putea ţine la respect vecinii ostili şi pentru a putea controla rebeliunea internă (şiită şi kurdă). Numai astfel se explică reţinerea sa în a-şi angaja întregul potenţial militar în cadrul unei contralovituri decisive, dislocarea în Iran a unei părţi a forţelor aeriene (130 avioane înalt performante), neutilizarea întregii capacităţi de lovire a artileriei grele şi a armamentului antitanc de pe elicoptere. Ipoteza potrivit căreia, de teama de a nu stârni orgoliul americanilor în speranţa obţinerii unei păci îngăduitoare, irakienii au „menajat” oarecum forţele multinaţionale, neopunându-le o opoziţie la nivelul posibilităţilor reale, pare plauzibilă.

 

7.5 O nouă armă: psiho-media

De regulă se identifică şi se reduce războiul exclusiv la campania militară a forţelor multinaţionale. În realitate acesta a început cu mult înainte, imediat după ocuparea Kuweitului şi declanşarea operaţiei pregătitoare, codificate „Scutul Deşertului”, prin care forţele aliate afluiau către teatrul de confruntare. Pe acest fundal al zăngănitului de arme s-a declanşat un veritabil război psiho-mediatic care l-a precedat, însoţit şi succedat pe cel militar. Concepţia şi modalitatea de ducere a bătăliei, în acest al patrulea mediu, au pornit de la situaţia distinctă a beligeranţilor: Irakul, dispunând de un extraordinar prestigiu politic în zonă şi de un potenţial militar pe măsură (a patra armată din lume), exploatând criza petromonarhiilor şi entuziasmul popular, îşi asuma tot mai deschis rolul hegemon în regiune, impunându-se drept lider în cadrul unui război sfânt (Jihad) dus de naţiunea arabă împotriva imperialismului americano-sionist şi a complicilor acestuia; coaliţia multinaţională era nevoită să acţioneze în afara teritoriilor naţionale şi chiar a limitelor angajamentelor de apărare colectivă, sub pretextul reinstaurării ordinii internaţionale dar, în realitate, pentru a preveni coalizarea lumii arabe sub o conducere unică şi a nu pierde controlul asupra celui mai mare zăcământ petrolifer al planetei.

Dimensiunea confruntării din spaţiul spiritual relevă una dintre mutaţiile majore apărute în fizionomia războiului – trecerea, tot mai remarcată, de la violenţa fizică (exterminarea adversarului) la violenţa simbolico-semantică (influenţarea, derutarea, descumpănirea şi anihilarea acestuia). Drept urmare, ţintele, obiectivele şi temele majore ale influenţării au fost stabilite şi selectate cu precizie încă de la început. Bagdadul   s-a concentrat în special asupra:

  • justificării invadării Kuweitului, pretextând că: este o entitate artificială, rezultat al unui pact colonial; populaţia sa este exploatată de către un emir despotic aservit occidentului; sărăcia irakienilor se datora în mare parte furtului statului vecin (exploatarea ilegitimă a petrolului de frontieră, reducerea preţului barilului etc.);
  • influenţării opiniei publice internaţionale, în special a populaţiei statelor coaliţiei, prin: apelul la sentimente umanitare; evidenţierea nedreptăţii agresiunii lui Bush; înfierarea bombardării nemiloase a populaţiei civile; ameninţarea cu producerea unui număr enorm de victime în rândul forţei aliate prin utilizarea armei chimice şi folosirea prizonierilor ca scuturi umane; reliefarea atitudinii incorecte a comunităţii internaţionale faţă de Irak, apelând la argumente de ordin comparativ (toleranţa faţă de agresiunea israeliană şi de intervenţia Turciei în Cipru etc.);
  • subminării unităţii coaliţiei multinaţionale prin: evidenţierea intereselor speciale ale SUA şi marilor puteri în zonă; provocarea continuă a Israelului şi anatemizarea, ca trădătoare, a conducerilor statelor arabe participante;
  • realizării unei stări de spirit favorabile în rândul popoarelor aparţinând naţiunii arabe pentru coalizarea lor într-un front comun împotriva Israelului şi a imperialismului american.

La rândul său Coaliţia a uzat din plin de acţiuni psihologice, în cadrul unei operaţii de influenţare bine articulate şi perseverent derulate, pentru consolidarea moralului trupelor, formarea unei opinii publice favorabile, menţinerea sprijinului propriei populaţii ca şi pentru contracararea strategiei irakiene. De aceea, un rol esenţial au acordat controlului şi gestionării, foarte grijulii, a informaţiei (cenzura militară) în scopul exploatării ei cât mai profitabil.   S-a afirmat deseori că „Furtuna Deşertului” a reprezentat primul război transmis în direct prin toate canalele mass-media, ajungându-se până acolo încât  lumea a devenit, pentru o vreme, prizoniera televiziunii, operaţiile militare derulându-se pentru telespectatori asemeni unui simplu joc pe calculator. În realitate acest „spectacol” a fost magistral regizat el devenind, prin credibilitatea de care a beneficiat în faţa publicului, poate cel mai eficient „suport logistic” al aliaţilor. Sub o aparenţă de autentic şi instantaneu s-au fabricat permanent „adevăruri” convenabile unei părţi. Practic a fost deschis, prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă, un al doilea front în care „trupe” de specialişti în ştiinţa şi arta manipulării, având drept ţintă „consumatorul” de informaţie (practic populaţia globului), îl asediau necontenit, făcându-l dependent şi implicit aliat. Mass-media, sprijinită de satelit şi de cea mai înaltă logistică (tehnică şi specialişti), a devenit armă de luptă într-un război al cuvintelor şi imaginilor.

 

7.6 Victorie a la Canae

Un alt element inedit al acestui conflict a fost introducerea în cadrul său a unei noi dimensiuni de amploare strategică – războiul ecologic. A existat o permanentă ameninţare din partea irakiană cu utilizarea terorismului ca formă integrată de luptă şi folosirea substanţelor chimice, „aprinderea mării” ori distrugerea câmpurilor petrolifere. Succesul atât de evident al acţiunilor militare ale aliaţilor, ca şi nereuşita atragerii Israelului în conflict, au descumpănit în asemenea măsură Bagdadul încât prezumtivul său plan de lovire a adversarului „peste tot în lume şi la el acasă” a fost suspendat. Saddam se pare că şi-a făcut corect calculul deoarece, recurgerea la terorism şi la arma chimică, ar fi transformat confruntarea într-un război total ce ar fi avut ca finalitate dispariţia de pe hartă a Irakului. Totuşi, la puţin timp după încheierea ostilităţilor, în rândul combatanţilor americani şi englezi, a apărut o misterioasă boală denumită „sindromul Golfului” ale cărei cauze reale, dicolo de unele explicaţii cu caracter liniştitor, se pare că nu au fost găsite. Totodată, dacă  s-a reuşit împiedicarea deversării masive de petrol în mare, nu a putut fi împiedicată incendierea acelor circa 700 de sonde kuweitiene care au ars mai bine de un an de zile, provocând imense pagube materiale şi daune, insuficient identificate şi evaluate, atmosferei şi în general mediului.

Războiul s-a încheiat la 28 februarie 1991, prin înfrângerea militară a Irakului, dar mulţi se întreabă de ce aliaţii nu au mers până la capăt cu înlăturarea lui Saddam Hussein, mulţumindu-se cu un succes limitat. S-a repetat celebrul episod, nici astăzi încă lămurit, când, după zdrobitoarea înfrângere a romanilor la Canae (50.000 de morţi, cifră colosală pentru acea vreme), Hanibal nu exploatează victoria prin asedierea Romei. A făcut greşeala, ce se va dovedi fatală pentru el, să creadă că „Cetatea Eternă” se va prăbuşi de la sine sub impactul propriei umilinţe. Există suficiente argumente care pot legitima reţinerea Aliaţilor şi justifica necesitatea conferirii unui caracter limitat victoriei obţinute. Se impune însă a fi studiat fondul problemei, şi anume, interdependenţele dintre geostrategie şi geopolitică. Echilibrul regional şi menţinerea controlului asupra balanţei de putere în regiune conferă probabil Irakului un rol bine delimitat şi în viitor.

Pentru marile puteri conflictul din Golf a fost un experiment pe deplin reuşit, permiţând testarea pe viu a voinţei colective de acţiune şi a actualei generaţii de arme, iar pentru teoreticieni şi strategi încă o confirmare a tezei că fizionomia războiului este în schimbare, modelul de ripostă clasică în noul „imperiu al tehnologiei”, pe viitor nu mai are nici o şansă. Bagdadul s-a autoblocat într-o concepţie statică, învechită a operaţiilor militare, a dispus de paleative neconvenţionale compensatorii suficiente şi de mare perspectivă, dar a ezitat, s-a temut de noutatea lor, de imprevizibilul implicaţiilor pe care le-ar fi produs. Un alt Saddam mai curajos şi mai puţin dogmatic (experianţa războiului cu Iranul l-a marcat totuşi decisiv) va avea cu certitudine mai multe şanse. Statul său major nu ajunsese încă, până la acea vreme, la asimilarea valoroasei experienţe a mujahedinilor afgani, victorioşi într-o confruntare tot cu o înaltă tehnologie militară(sovietică), dar în cu totul alte condiţii geostrategice şi geopolitice. Impactul acestor doi vectori formidabili, deocamdată, nu doar subapreciaţi ci , poate chiar neintroduşi în ecuaţia războiului, rămâne un subiect de meditaţie. Războiul asimetric şi cel asincron continuă să rămână încă un simplu demers teoretic. Irakienii numai l-au intuit, au avut poate şi mijloacele să-l poarte, dar nu l-au gândit şi poate le-a lipsit curajul de a merge până la capăt, neaplicându-l datorită unei raţiuni politice conjuncturale.

 

7.7.Noua faţă a lui Saddam

Înfrângerea surprinzătoare a republicanilor la urne lasă problema Irakului şi a regiunii nerezolvată. Statutul învinşilor rămâne destul de neclar : Saddam îşi salvează regimul dar guvernează într-un teritoriu cu « zone de interdicţie aeriană »,  supus în continuare embargoului şi controlului internaţional, cu revolte ale şiiţilor în sud şi ale kurzilor în nord şi cu o armată înjumătăţită. Noua administraţie democrată de la Washington ezită să întreprindă acţiuni decisive, limitându-se la intervenţii menite să conserve statutul postbelic.

Revenirea republicanior la Casa Albă şi atitudinea lui Saddam pe timpul evenimentelor din 11 Septembrie îi readuc pe americani şi irakieni în stare de beligeranţă. Pentru Bush jr., în perspectiva alegerilor din 2004, intervenţia este indispensabilă permiţând refacerea imaginii deteriorate de scandaluri financiare şi rata mare a şomajului în interior, iar la exterior de rezultatele precare în campania antiteroristă în care s-a lansat cu surle şi trâmbiţe şi eşecul în medierea raporturilor  israeliano-palestiniene. Pretextul este arhicunoscut : eliminarea armelor interzise, distrugerea bazelor de sprijin a terorismului, democratizarea Irakului şi securizarea regiunii. Sunt elaborate mai multe planuri de eliminare a dictatorului : părăsirea de bunăvoie a puterii şi exilul împreună cu familia şi apropiaţii, lichidarea fizică după modelele Noriega (răpire), Dudaev (spulberarea cu o rachetă), Miloşevici (predarea unei instanţe internaţionale de judecată) ; orchestrarea unei rbeliuni interne prin intermediul opoziţiei din afară ( Congresul Naţional Irakian) şi a kurzilor şi şiiţilor ce i-ar fi hărăzit soarta lui Ceauşescu ; intervenţia militară.

Eşuând toate încercările, se prevalează de o rezoluţie a Consiliului de Securitate al ONU ce autoriza reluarea inspecţiei internaţionale pentru dezarmare şi îl soma pe Saddam să coopereze. Sub pretextul că acesta nu a dovedit bună credinţă (a ascuns arme interzise), SUA împreună cu Marea Britanie şi alţi aliaţi cu participare simbolică (16 ţări acordă sprijin necondiţionat, iar 5 condiţionat de o nouă rezoluţie ONU) trec la constituirea dispozitivului strategic de invadare a Irakului. Opoziţia fermă a unui grup format din şase ţări europene şi China în Consiliul de Securitate şi apoi cea din în Consiliul NATO, uriaşele manifestaţii pacifiste a peste zece milioane de participanţi pe toate continentele ca şi avertismentele papale (la limita excomunicării) nu reuşesc să oprească agresiunea. Fără a prezenta dovezi clare privind implicarea Irakului în acţiuni teroriste şi existenţa armelor de distrugere în masă, prevalându-se de o legitimitate îndoielnică (Rezoluţia 1441 a Consiliului de Securitate), în martie 2003, este declanşată invazia militară prin lovirea selectivă din aer a obiectivelor vitale ale conducerii politice (vânarea lui Saddam) şi cele militare din principalele oraşe. Operaţia terestră dinspre sud (Basra) nord şi vest vizează ( după modelul războiului anterior) lichidarea rezistenţei armate şi asedierea Bagdadului, astfel încât Saddam să fie izolat după numai 72 de ore.

In paralel Oficiul de Influenţare Strategică (OSI) activează componenta psiho-mediatică şi informaţională a războiului. In ţară şi dincolo de graniţe sunt puse în scenă veritabile operaţiuni mass-media şi pe Internet, se derulează operaţii sub acoperire, în media internaţionaă sunt «  plantate » ştiri utile Pentagonului dar care par a nu avea legătură cu acesta. Se trimit e-maill-uri către formatori de opinie internaţională bine finanţaţi, care combină abil campanii  « murdare », bazate pe dezinformare, cu acţiuni de relaţii publice «  curate » (date reale), promovând viziunea politică şi interesele americane.

Incep însă dificultăţile, ofensiva aliată se confruntă cu o altă tactică irakiană. Esenţa ei constă în aceea că marile concentrări de trupe, uşor de lovit din aer, sunt înlocuite de grupări relativ mici, dispersate care constituie dispozitive de luptă elastice pentru lovituri de mică intensitate, în adâncimea frontului şi în oraşe şi regiuni deja ocupate ori asediate, mai ales pe timp de noapte şi condiţii meteo nefavorabile. Aceasta va întârzia operaţia aproape trei săptămâni. In nord frontul se constituie greu datorită ambiguităţilor iniţiale a poziţiei Turciei şi prezenţei kurzilor, iar în sud se întâmpină o rezistenţă neaşteptată. Surpriza cea mai mare avea însă să o reprezinte Bagdadul, care în viziunea aliaţilor trebuia să fie momentul decisiv al unei sângeroase  confruntări armate. Aici Saddam trebuia să-şi vândă scump pielea, dar americanii şi englezii intră în oraş aproape fără să întâmpine rezistenţă. Regimul cade, în capitală se instituie haosul, iar Saddam şi armatele sale dispar fără urmă.

Bucuria victoriei este scurtă pentru că sunt mult prea grave şi urgente problemele pentru a face posibilă revenirea la normalitate. Noua administraţie îmbracă forma Autorităţii americane pentru Reconstrucţie şi Ajutor Umanitar (ORHA), condusă de un general, iar ţara este împărţită în trei zone unde Forţa multinaţională acţionează sub comanda americană, britanică şi poloneză.

Cruciada împotriva « Armaghedonului » ( Saddam) a învins din nou,. dar lumea civilizată nu a devenit mai sigură, ameninţările la adresa ei rămân. Pe străzile Bagdadului şi în alte regiuni ale ţării au loc aproape zilnic atentate, acte de terorism, explozii provocate de sinucigaşi, atacuri armate între foţe nevăzute şi ocupanţi soldate cu victime în rândul acestora şi a colaboratorilor lor. Americanii au învins, dar războiul va continua probabil încă mult timp şi mai ales va costa bani şi vieţi. Garda republicană, fedainii, « copiii lui Saddam » şi   « armata Ierusalimului » continuă să lupte. Până la alegeri libere  şi guvern de largă reprezentare calea rămâne lungă. Deocamdată, Vietnamul şi Palestina au fost aduse la Bagdad. Nici în regiune nu se produc încă schimbările scontate : la Teheran fundamentaliştii continuă să-i ţină sub control pe moderaţi ; în Siria şi Liban partidul Baas ( al lui Saddam) se află  la putere; războiul isrealeiano-palestinian continuă ; kurzii ameninţă în orice moment cu proclamarea propriului stat, existând riscul unei grave crize la graniţa Turciei. Americanii continuă să caute armele interzise în timp ce Saddam le creează reale dificultăţi militare şi de imagine cu arme clasice dar folosind tactici şi strategii atipice. Antiamericanismul e în continuă creştere, lumea arabă se solidarizează tot mai mult  (teama dictatorilor loiali SUA din regiune că vor împărtăşi soarta lui Saddam), Al-Qaeda continuă să-şi facă de cap, fractura în frontul occidental ( SUA-Europa) se vindecă greu şi nu se poate anticipa ce efecte va avea pe termen lung. După Afganistan şi Palestina, Irakul devine un alt punct fierbinte pe glob, iar americanii, continuându-şi politica globalistă, ar putea sfârşi pri a incendia planeta. Se pare că nu au învăţat nimic din păţania marelui exportator de revoluţie – Imperiul Sovietic. Se încăpăţânează să exporte « democraţie » prin operaţiuni de tip « şoc şi groază » ori « bombe şi hrană » fără să gândească suficient că acestea ar putea deveni bomba gata, într-o zi, să explodeze în raniţele propriilor soldaţi.

Deocamdată, cu fiecare zi “Bagh- dad”, cel aflat sub ocupaţie, redevine “darul lui Dumnezeu » pentru arabi, iar avertismentul papal de a nu călca pământurile sfinte s-ar putea adeveri cu prilejul noilor alegeri pentru Casa Albă, când voturile actualului învingător ar putea fi deturnate, chiar de către Saddam, nu cel de azi, ci cel de mâine- aiatollahul.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *