RĂZBOI ÎN UMBRA PĂCII

By | 6 noiembrie 2016

 

Moto:

„Două armate care se luptă una cu alta nu constituie decât o mare armată care se sinucide”

                                  H.Barbusse


5.1 Al treilea război mondial

Pacea s-a dovedit a fi cea mai cumplită nevoie pe care au resimţit-o dintotdeauna popoarele. Aveam să aflăm cu stupoare că nici măcar ultima perioadă postbelică, considerată de foarte mulţi drept o „oază” de linişte şi siguranţă, nu a făcut excepţie de la regulă. Ceea ce în mod obişnuit denumeam pacea de după 1945, ar putea intra în istorie drept „al treilea război mondial” sau „războiul de cincizeci de ani”. Deocamdată, pentru definirea acestui încă misterios arc de timp, s-a consacrat termenul „război rece”. El  a penetrat şi s-a ancorat solid în mentalul public dar semnificaţia şi conţinutul rămân vagi.                                                                                                                                                                                                                                                                             Exprimă, însă, o realitate tumultoasă:

  • polarizarea şi divizarea planetei în două lumi ostile(capitalism-socialism) ce şi-au disputat cu cerbicie spaţiul geopolitic mondial;
  • confruntarea între două filosofii ireconciliabile ce propuneau moduri de viaţă şi modele de organizare socială radical diferite;
  • competiţia acerbă pentru atragerea în sfera de influenţă a marilor puteri a fostelor colonii, „neutrilor”, „nealiniaţilor” şi lupta pentru supremaţie şi hegemonie mondială;
  • acumularea unor uriaşe arsenale militare în cadrul celebrei „curse a înarmărilor” şi instaurarea „strategiei terorii nucleare”;
  • supravegherea, şicanarea şi hărţuirea reciprocă, permanentă prin acţiuni ce s-au apropiat, de multe ori, de limita pragului punitiv între cei doi mari centri mondiali de putere (SUA şi URSS);
  • concurenţă economică dură dusă pe toate planurile (Piaţa Comună, C.A.E.R.);
  • rivalitate permanentă, dar în condiţiile unui relativ echilibru, între blocurile militare adverse (NATO şi Tratatul de la Varşovia), fapt ce a permis prevenirea confruntării armate nemijlocite;
  • sondarea şi testarea reciprocă indirectă a potenţialelor celor două superputeri în spaţiul lumii a treia, presărat cu numeroase conflicte locale, mişcări de eliberare, războaie civile, insurgenţe, revoluţii şi contrarevoluţii, lovituri de stat etc., orchestrate, de cele mai multe ori, din afară;
  • încălcarea normelor de drept şi instituirea unei „diplomaţii a violenţei” în relaţiile internaţionale;
  • intervenţii militare deschise ale marilor puteri în zonele proprii de interes (Franţa – în Algeria, URSS – în Ungaria, Cehoslovacia şi Afganistan, China – în Vietnam, SUA – în Coreea, Vietnam, Grenada, Panama, Haiti etc., Anglia – în Insulele Malvine etc.).

În toată această perioadă, se poate spune că a funcţionat perfect „bipodul” sovieto-american. Perioadele de confruntare acerbă au alternat cu altele de relativă destindere, acalmie şi dezangajare, cu momente de retrageri provizorii dinspre fiecare parte, de relaxare şi regrupări de forţe, urmate de reluarea acţiunilor ofensive ori contraofensive. A funcţionat un cod tacit, în situaţiile de criză aplicându-se principiul non-intervenţiei în spaţiul de conflict al celuilalt: pentru preşedintele Johnson, intervenţia sovietică în Cehoslovacia nu a fost decât un „supărător incident trecător” care nu periclita „destinderea”; la rândul său, Leonid Brejnev nu se va implica în iniţiativele americanilor în America Latină (răsturnarea, în 1973, a guvernului Salvador Allende în Chile); ambele superputeri nu s-au amestecat nemijlocit nici în conflictele în care erau angajaţi proprii aliaţi (războiul din Vietnam, războaiele arabo-israeliene conflictele indo-pakistaneze etc.).

Fiecare dintre cei doi megabeligeranţi au scos în prim plan ameninţarea militară, dar promovarea efectivă a intereselor în spaţiul geopolitic propriu s-a realizat prin strategii şi mijloace nemilitare. Panoplia acestora este imensă. URSS şi-a controlat aliaţii şi s-a impus în zona sa de influenţă prin: utilizarea Kominternului (la un moment dat acesta avea douăsprezece secţii naţionale care pregăteau lideri pentru toate continentele); folosirea partidelor comuniste şi a unor organizaţii pacifiste, ecologiste, ale oamenilor de ştiinţă, ziariştilor, studenţilor etc. pe post de cal troian în diferite state; judecarea pentru „colaboraţionism”, „epurarea antifascistă”, acuzaţia de „deviaţionism burghez” pentru înăbuşirea naţionalismului mai ales în rândul intelectualilor; antititoismul, destalinizarea şi denunţarea „cultului personalităţii” pentru înlăturarea liderilor neloiali din propriul bloc etc. În prelungirea acestora s-a apelat la strategii ce au excelat prin subtilitate cum au fost: şantajul în problema germană (planul Rapacki de unificare, din 1957); construirea imaginii „citadelei asediate”; doctrina „convieţuirii paşnice” şi „destinderii” în timp ce se subvenţiona lupta contra Occidentului. Nu a ezitat să adopte însă, în raport de situaţie, comportamente deosebit de dure şi chiar violente cum au fost: convertirea „problemei germane” în „problema coreană”; „problema austriacă”; blocada Berlinului; înăbuşirea revoluţiei maghiare (1956) şi a „primăverii de la Praga” (1968); încurajarea Cubei în susţinerea guerilelor pe continentul american; invazia din Afganistan. La rândul lor americanii şi occidentalii nu au rămas datori nici din punctul de vedere al subtilităţii disimulării acţiunilor, dar nici sub aspectul cinismului şi violenţei comportamentale; începând cu refacerea Germaniei Federale şi acordarea statutului de partener egal, planul Marshall şi continuând cu psihoza „pericolului roşu”, ameninţarea cu „represalii masive” cât timp au deţinut monopolul nuclear, intervenţii în state din America Latină şi din lumea a treia şi până la „criza Caraibelor”, angajarea nemijlocită în războaiele din Coreea şi Vietnam etc.

În desfăşurarea războiului rece pot fi sesizate trei etape distincte: perioada 1950-1975, a cărei principală caracteristică a fost confruntarea, raporturile internaţionale fiind marcate de psihoza unui al treilea război mondial; procesul de destindere („dezgheţul”), inaugurat de către reuniunea Helsinki (1975), când problemele securităţii şi cooperării pe continent politica de bloc, începând să devină preocupare colectivă a tuturor statelor semnatare a Actului final; perioada de după 1985, influenţată decisiv de reformismul gorbaciovian, a cărei notă definitorie a reprezentat-o disoluţia progresivă a blocului sovietic ce avea să ducă la prăbuşirea comunismului european şi încheierea efectivă a războiului rece.

 

5.2 „Dezgheţul” – începutul sfârşitului

Începutul odiseei capitulării Estului este legat de întâlnirea la nivel înalt de la Reikjavik (Gorbaciov – Regan), iar finalizarea tratativelor a reprezentat-o, poate, înţelegerea de la Malta (Gorbaciov – Bush). Pe parcursul mai multor ani de tatonări şi discuţii, sovieticii, pentru a-şi dovedi credibilitatea, au făcut în mod progresiv mai multe concesii, obţinând în final un acord ce ar fi trebuit să consfinţească „o altă pace fără învinşi şi învingători” (reactualizare a doctrinei Wilson). Evoluţiile ulterioare le-au scăpat însă iremediabil de sub control astfel încât, judecând după noile realităţi, este greu de estimat în ce măsură prevederile prezumtivului „tratat de pace” sovieto-american au mai rămas operaţionale. Consecinţele în tabăra învinşilor sugerează mai degrabă o capitulare, până la urmă, necondiţionată.

La fel ca şi celelalte două războaie mondiale şi războiul rece a fost urmat de un şir de „revoluţii” în ţările din tabăra învinsă, prin care au fost puse în operă acordurile încheiate între cele două superputeri. Dacă americanii s-au consultat, pe tot timpul acestui proces, cu aliaţii, sovieticii au negociat singuri şi în numele partenerilor de bloc, hotărându-le soarta fără a discuta cu aceştia. În fostele state socialiste, unde măsurile au fost acceptate sau au putut fi impuse sub forma „perestroikăi” şi a „glasnostiului”, tranziţia către democraţie s-a făcut paşnic, prin „revoluţii de catifea”, iar în cele în care s-a întâmpinat opoziţie, rezistenţă s-a apelat la formule violente. Este semnificativ de urmărit în acest sens soarta foştilor lideri comunişti: Gorbaciov – artizanul acestui sfârşit, a fost onorat cu premiul Nobel; Gyula Horn – care a încurajat procesul, a revenit la conducere; Jaruzelski – care a acceptat o tranziţie paşnică, a beneficiat de protecţie şi libertate; Honecker şi Jivkov – pentru că au făcut opoziţie, au cunoscut închisoarea; Ceauşescu – care a manifestat ostilitate deschisă, opunându-se schimbării, a sfârşit în faţa plutonului de execuţie. Această sentinţă capitală în fapt şi-o pregătise printr-o serie de decizii şi acţiuni întreprinse în ultima parte a vieţii: condamnarea restructurării sovietice drept, formulă de distrugere a socialismului în lume; cererea deschisă (Congresul al XIV-lea al P.C.R., noiembrie 1989) de a fi lichidate urmările pactului Molotov-Ribbentrop; tentativa de a unifica lumea a treia, al cărei lider începuse să se considere, în cadrul unui front antiimperialist, Bucureştiul urmând să devină sediul unui nou centru mondial de putere; lichidarea datoriei externe, act prin care a intrat în conflict şi competiţie cu Finanţa Mondială; relaţii privilegiate cu unii lideri arabi, acuzaţi de terorism internaţional, care l-au pus în postură de inamiciţie cu oculta evreiască; opoziţia deschisă faţă de unificarea Germaniei; neinspirata declaraţie că România este în măsură să producă arma nucleară etc.

Încheierea acestui război aduce modificări semnificative la nivel geopolitic, astăzi, observabile în configuraţia continentului european. Sub aspect spaţial asistăm la prelungirea Europei înspre Asia, la noi distribuiri teritoriale şi modificări în configuraţia unor state, extinderea zonelor de influenţă ale Occidentului victorios, preponderent, către Est şi Sud. Tendinţa de reaşezare a Europei este încă în curs de materializare şi va mai continua probabil câţiva ani. Cele mai semnificative mutaţii rămânând:

  • dispariţia imperiului sovietic şi renaşterea unor foste state absorbite în cadrul acestuia (ţările baltice, republicile caucaziene şi slave);
  • apariţia, ca noi entităţi statale distincte, a unor foste republici unionale (Republica Moldova, republicile musulmane);
  • dezmembrarea, prin secesiune, a unor federaţii (Iugoslavia şi Cehoslovacia) şi reafirmarea unor vechi state;
  • autonomizarea, mai ales pe criterii etnice dar şi politice, a unor teritorii (Abhazia, Nagorno-Karabah, Transnistria, Găgăuzia etc.) sau obţinerea de către ele a unui statut special;
  • regruparea regională a unor state – „grupul de la Vişegrad” (Polonia, Cehia, Ungaria), republicile slave (Uniunea Rusia-Belarus), caucaziene şi musulmane, regiunea Mării Negre , “grupul de la Vilnius” etc.;
  • dispariţia unor state prin reunificare (R.D.G. şi R.F.G.) şi renaşterea Germaniei ca mare putere continentală şi mondială;
  • extinderea şi accelerarea procesului de integrare prin intrarea în Uniunea Europeană a noi state şi asocierea altora din spaţiul ex-sovietic într-o structură integraţionistă – Comunitatea Statelor Independente.

Noua realitate avea să fie oficializată internaţional prin reuniunea de la Paris a Conferintei pentru Securitate şi Cooperare Europeană (CSCE) şi prin parteneriatul pentru stabilitate (planul Balladur). Amplele modificări teritoriale, petrecute sau încă în curs de a se produce, atestă că, la scară continentală, ne aflăm într-o perioadă postbelică şi aceste evoluţii aveau să influenţeze şi România, cam la fel cum s-a întâmplat şi după primele două războaie mondiale. Deocamdată estimările legate de viitor rămân riscante. Eventualele ipoteze sunt nevoite să ţină seama de trecutul apropiat. După 1920, când ţara noastră se afla totuşi în tabăra învingătorilor (Germania era învinsă, iar Rusia ţaristă se prăbuşise), se consfinţea în tratatele internaţionale apariţia României Mari. Renaşterile Germaniei şi a Rusiei aveau să ne provoace tragedia teritorială din 1940. Anul 1945, după ce luptaserăm în ambele tabere, fără ca învingătorii să ne acorde statut de cobeligeranţă, în condiţiile unei Germanii învinse şi a unei Rusii (URSS) învingătoare, ne permitea recuperarea părţii de nord-vest a ţării, dar ne aducea şi pierderea din nou a Basarabiei şi Bucovinei. Ulterior ne vom pricopsi, pentru câţiva ani, cu o Regiune Autonomă Maghiară. Prin prăbuşirea URSS şi naşterea noii Rusii, ce şi-a salvat statutul de mare putere (membru al Grupului celor 8), apare un nou stat românesc (Republica Moldova) ce regrupează numai o parte din străvechile  teritorii orientale ocupate. Aproape cert ostilitatea Ungariei, evidentă mai ales prin campania antiromânească dusă de emigraţia sa şi agitaţia minorităţii maghiare de la noi pe problemele drepturilor etnice şi autonomiei teritoriale, a avut legătură şi cu noua ascensiune a Germaniei ca mare putere politică (amintirea anului 1940).  Nu poate fi uitat uităm mesajul de recunoştinţă transmis de către cancelarul german, Schroeder, cu ocazia aniversării a zece ani de la momentul deschiderii graniţei Ungariei cu Austria pentru a permite exodul zecilor de mii de est-germani în Germania Federală, episod ce a grăbit căderea Zidului Berlinului. Nu este greu de imaginat, având în minte episodul Dictatului de la Viena, în ce direcţie ar putea fi canalizat ajutorul promis vecinilor noştri cu deosebită generozitate.

 

5.3 Lumea de după …

Situaţia rămâne deosebit de complicată şi paradoxală. Sfârşitul războiului rece, care fusese dezlănţuit ca o reacţie la ordinea politică instituită prin Conferinţa de pace de la Paris (1947), consfinţeşte intrarea în bătălia pentru o nouă ordine europeană şi mondială menită să exprime, comparativ cu cea anterioară, faptul că Germania este, de această dată, învingătoare alături de foştii aliaţi ai URSS din perioada celui de-al doilea război mondial, iar ultima, învinsă, dispare, succedându-i Rusia. Se tinde deci spre revenirea la o situaţie oarecum similară celei din perioada interbelică. Se pare că istoria se grăbeşte să se repete, în mod obiectiv, Germania şi Rusia, dezavantajate comparativ cu 1939, fiind împinse către o nouă politică de expansiune. Încă mult timp, amintirea Reichului german şi nostalgia după fosta URSS ar putea influenţa opinia generală şi spectrul politic intern ale celor două state încât acestea să ajungă din nou în aceeaşi barcă, pregătind un alt pact Molotov – Ribbentrop. Înţelegerea dintre Khol şi Gorbaciov a experimentat cu destul succes această posibilitate.

Se discută intens despre pace, despre menţinerea şi impunerea ei când, mai degrabă, ar trebui să vedem dacă nu a început în realitate un nou război care se desfăşoară, deocamdată, sub supravegherea tacită ori implicarea deschisă a  SUA. Rusia, moştenitoarea URSS, face eforturi să depăşească starea de recul şi expectativă şi să se lanseze într-o ofensivă generalizată de recuperare prin mijloace diplomatice, economice, psiho-informaţionale şi chiar militare a unei părţi cât mai întinse ale defunctului Imperiu. Încurajarea însă de către americani a islamismului în Balcani a stimulat mişcarea de eliberare a popoarelor caucaziene şi musulmane, Federaţia fiind serios zgâlţâită de guerilele teroriste cecene şi daghestaneze. Germania procedează, încă, în manieră subtilă pentru „reamenajarea” zonelor ce au reprezentat dintotdeauna „spaţiul său vital”, prin eliminarea treptată a blocajelor ce o împiedică deocamdată să le articuleze într-un nou reich. Noua strategie încorporează experienţa fostului război rece: promisiuni şi acţiuni de sprijinire a intrării în Europa prosperă (posibil nou imperiu)  şi de garantare a securităţii; „ajutoare” de toate tipurile acordate selectiv; promovarea unor experimente falimentare de renovare socială acolo unde se apreciază că nu s-a obţinut „capitularea” totală; reactivarea maşinii propagandistice de manipulare informaţională şi influenţare psihologică; „confecţionarea” şi subvenţionarea, în ţările vizate, a unor lideri, formaţiuni politice şi grupuri de presiune favorabile; „monitorizări” în probleme ale dezvoltării economice, „umanitare”, ale „drepturilor omului”, „minorităţilor”, precum şi ale „democratizării” şi „dreptului internaţional”; încurajarea unor conflicte interne, în regiunile proprii de interes, ce pot fi escaladate până la război civil şi intervenţia apoi în calitate de „arbitru”; aplicarea unor restricţii şi sancţiuni, blocarea şi tergiversarea unor acorduri cu sprijinul unor organisme internaţionale; elaborarea Constituţiei viitoarelor State Unite ale Europei;  intervenţia militară sub acoperirea unor misiuni internaţionaliste „umanitare” şi „pacificatoare” etc.

Ceea ce, până în 1990, se realizase printr-un „război rece”,  de această dată, se încearcă a fi obţinut printr-o „pace caldă”. La adăpostul acestei păci au fost ori mai sunt striviţi sub tancuri cecenii, bombardaţi sârbii, vânaţi în întreaga lume kurzii, înfometaţi şi mitraliaţi irakienii şi afganii, sărăciţi românii, înrobiţi financiar ungurii şi polonezii, slavizaţi moldovenii ; se scriu şi rescriu istorii, se trasează noi hărţi, dispar şi apar noi state, sunt „etnicizate” şi „autonomizate” provincii, se experimentează pe viu noi arme prezentate drept neletale etc.

A fost “războiul rece “ cu adevărat un război? Se află în prezent lumea şi implicit Europa în stare de pace sau din nou în război? Iată numai două întrebări de actulitate cărora este imposibil să li se răspundă, judecând după paradigma clasică a conflictului. Încercând un răspuns la prima întrebare, se poate afirma că există suficiente temeiuri să acceptăm că într-adevăr se poate vorbi de un război, dar unul aparte, curios, un război purtat în umbra păcii, adică un război special. Despre acest tip de conflict, la noi, nu  s-a scris în nici un manual sau regulament de luptă, nu s-a studiat în nici o instituţie militară de învăţământ, iar desfăşurarea lui nu a fost jucată în aplicaţii sau scenarii militare operative. Expresiile – „conflict de mică intensitate”, „marea strategie”, „strategia acţiunii indirecte”, „strategia totală”, „război informaţional”, „război imagologic”, „război mediatic”, „război psihologic”, „război radioelectronic”, „război subconvenţional”, „cyberwar”, „război cortical”, „război psihotronic”, „războaie de nişă”, „război politic”, „război revoluţionar”, „război holotropic” etc. – în trecut nu ne spuneau prea mult. Astăzi însă li se  conferă o altă importanţă şi semnificaţii mai apropiate de conţinutul şi dimensiunile lor reale. Şi, acest lucru, nu pentru că am fi citit neapărat despre ele în cărţi, ci pentru că, între anumite limite, impactul lor îl trăim şi resimţim pe propria noastră piele, consecinţele şi efectele ne-au devenind perceptibile, observabile.

Se poate constata de la distanţă, cu ochiul liber că, după căderea cortinei de fier, mult trâmbiţata Europă Unită rămâne un proiect frumos ce se articuleaza ezitant şi cu multe victime. Integrarea europeană se realizează, dar nu în mod unitar şi parcă nici în manieră foarte democratică. La fel, în Est, politicieni şi militari ruşi, hrăniţi atâta vreme cu visuri imperiale, recitesc testamentul “Tătucului “, pregătind o altă integrare – Comunitatea Statelor Independente (CSI). Încă nu ştim când, de către cine şi pe unde ar putea fi trasată  noua cortină şi din ce fel de material va fi confecţionată. Se pare, cel puţin în urma polarizării de până acum, că ea o să fie transparentă, impermeabilă şi un segment se va sprijini pe Prut. Deja sunt semne că spaţiul românesc a devenit zonă de difuziune între Est şi Vest. O parte a graniţei dintre cei doi poli europeni în formare desparte România orientată spre Occident, de celălalt stat românesc – Republica Moldova, reintrodusă pe orbita Rusiei, ca membru al C.S.I. Poate nu se va reveni la cunoscutele formule de „zonă tampon”, „cordon sanitar”, „spaţiu de securitate”, nu se va construi un alt „zid “ pe Prut, teritoriului românesc rezervându-i-se mai degrabă rolul de cuplă elastică, legătură între Orient şi Occident. Aflaţi la confluenţă, în spaţiul nostru se reflectă toate tensiunile produse de mişcările şi oscilaţiile celor doi poli. Visul reunificării şi reîntregirii se amână sine die, iar numeroasele „torsionări” menţin permanent riscul unor fracturi şi dislocări în aria românească.

Situaţia ţării noastre continuă să fie determinată de starea şi evoluţia relaţiilor dintre centri de putere occidental şi răsăritean. Orice răcire, încordare a acestora antrenează încercări şi dintr-o parte şi din cealaltă de a controla situaţia din zonă. România continuă să reprezinte un veritabil teren de dispută, confruntare sau hărţuire reciprocă cu efecte vizibile asupra stabilităţii interne. Nu este exclus să ne fi reîntors în istorie, pe o spirală superioară, la vremurile când spaţiul românesc era câmp de bătălie între armatele ruse, austriece şi otomane ori între altele venite de aiurea. Vechile confruntări îmbracă, în prezent şi viitor , forma disputelor între interesele europenilor, ruşilor şi americanilor. La îndemnul preşedintelui Bush junior am încheiat, în sfârşit tratatul cu Rusia (îngheţând o stare litigioasă), dar comisari europeni ne-au criticat chiar în parlamentul românesc pentru proamericanismul nostru afirmat destul de inabil exprimându-şi deschis temerea că am putea deveni “cal troian” în Uniunea Europeană .

Probabil către Vest România nu va fi afectată teritorial de încercările ce se fac pentru lichidarea urmărilor Trianonului (dispariţia Iugoslaviei şi Cehoslovaciei),concesiile ajungând, în cel mai rău caz, la o limitare de suveranitate. Chiar după intrarea în NATO şi Uniunea Europeană securitatea sa rămâne relativ fragilă; orice perturbaţie gravă în raporturile Est – Vest poate declanşa asupra spaţiului românesc acţiuni de recuperare şi control , din ambele sensuri, ce se pot traduce chiar în dezmembrări teritoriale. Oricând se poate repeta tragica experienţă de la sfârşitul veacului încheiat, când intervenţiile s-au manifestat, preponderent, în atât de cunoscutele forme neclasice: organizarea de presiuni destabilizatoare dinspre interior; influenţarea opiniei publice şi manipularea ei în sensul dorit; controlul instituţiilor statale şi influenţarea deciziei politice la nivel suprem; provocarea şi întreţinerea haosului economic; dislocări de ordin cultural – spiritual şi moral; ameninţarea, intimidarea şi descurajarea prin mijloace nemilitare etc. Sensibilităţile zonei, riscurile degenerării, unei noi confruntări în Balcani, într-o explozie ce ar putea scăpa de sub control, tragismul experiementului iugoslav vor descuraja cu siguranţă o alternativă violentă în manieră clasică. Mai probabile vor rămâne scenariile de presiune continuă, de intimidare şi izolare atât de caracteristice războiului special, exersate cu succes în lichidarea comunismului în Europa şi în dezmembrarea unor state.

Deci, un viitor război, în care să fie antrenată România (ţintă), este puţin probabil în varianta sa clasic – tradiţională, mult mai posibilă, aşa cum demonstrează şi practica ultimilor ani, fiind agresiunea prin modalităţi neconvenţionale, adică prin folosirea preponderentă a mijloacelor cu aparenţă paşnică. Deocamdată însă peripeţiile nesfârşitei tranziţi au atras şi induc în continuare tensiuni, convulsii şi efecte pe care societatea românească le resimte aproape la dimensiunea unui veritabil război.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *