Absolut teoretic vorbind, potrivit teoriei relativităţii, dacă reuşim să ne deplasăm cu viteza luminii timpul tinde să capete valoare către zero ceeace înseamnă că începem să devenim nemuritori. La viteză superluminică putem fi, instantaneu, oriunde. Înseamnă că, potrivit propriei voinţe, devine posibilă deplasarea şi în trecut, adică spre începutul fiecăruia şi către Începutul primordial, momentul zero al creaţiei când Dumnezeu era singurătatea în sine. Măcar teoretic, ne putem întoarce la origini prin identificarea cu Totul. Aceasta, dacă nu am avea masă. Pentru că masa, la fel ca spaţiul se măreşte, tinzând către infinit. Şi ne-ar trebui o energie colosală să o deplasăm.
Dar când, în condiţia de pământeni, murim, eliberându-ne de trup nu mai avem masă şi atunci atingerea vitezei luminice devine posibilă şi astfel accesul la eternitate. Rezolvarea acestei probleme a nemuririi, fundamentală pentru oricare religie, presupunând că Einstein a avut dreptate, pare legată de înţelegerea luminii. Cu toate progresele cunoaşterii, aceasta continuă să rămână o enigmă deşi noi, fără să ne dăm seama, ne hrănim tot timpul cu lumină. Cum deschidem ochii, dimineaţa, primim lumină. O filtrăm prin piele când ne bronzăm la soare. Când ne alimentăm cu mâncare crudă, plante vii, ne hrănim cu fotosinteză – sinteză fotonică. Când învăţăm ne luminăm, adică asimilăm tot lumină, dar una condensată în înţelepciune (sofia). Şi dacă ne hrănim cu lumină, firesc, înseamnă că suntem făpturi luminoase, dar nu prea ne-am gândit la asta până de curând. Când am aflat de efectul kirlian şi teoriile biofotonice.
Spiritualismul imaginează o arhitectură a lumii sub forma unei Conştiinţe unice, înnobilate cu toate superlativele, pe care o mai numeşte raţionalitate universală ori spirit. Ea este o ordine pe care omul încearcă să şi-o reprezinte drept armonie matematică, cromatică şi muzicală etc. în sine, inaccesibilă. Meditând asupra sieşi, el se plasează pe sine în continuarea şi în afara ei prin intermediul unei proiecţii bipolare, omul reprezentând polul universului tridimensional. Respectivul raport cu această Ordine (Conştiinţă) ar fi, deci, cel dintre tridimensionalitate şi infinitate. De aici şi din limitarea temporală emană inaccesibilitatatea, care i se impune sub forma misterului şi transcendenţei.
Fiind o entitate (secvenţă) ce se reflectă în ceva (infinitate), omul se poate autovizualiza, autopercepe ca un definit ce se vede în indefinit, căpătând con ştienţa existenţei sale. Lumea înseamnă El şi “înjurul” său, care include şi totalitatea semenilor! Punându-se mereu în antiteză cu ceva ce îi cuprinde şi pe ceilalţi îşi formează conştienţa de sine – propria identitate. Omul devine, deci, con ştienţă – ştiinţă de sine.
Spiritul, ca unicitate a infinito-eternităţii ce-l include şi pe om, se cuprinde pe sine în sine. Ca totalitate, neavând în ce se vizualiza, reflecta nu poate avea această autopercepţie. Şi, drept urmare, el nu poate fi o con ştienţă – ştiinţă de sine. Fără această conştienţă el este un nonexistent ( nu ştie că există). La fel ar fi şi omul dacă nu s-ar vizualiza în ceva nu ar şti nimic despre sine. Ceva despre care nu ştim nimic spunem că nu există! Dar, pentru că îl pronunţăm, deja, pe acel “ceva” şi ne raportăm la el, îl afirmăm, conferindu-i noi existenţă. Spre a depăşi acest paradox al inexistentului existent, inexistentul îl denumesc absenţă subiectivă (nu nonexistenţă) a polului la care să ne raportăm. Lipsindu-i polul prin care să-şi semnaleze prezenţa Totul nu are subiectivitate este obiectualitate (existenţă) în sine sau nonexistenţă raportat la posibilităţile de cuprindere ale omului. Dar, dacă e nonexistenţă, atunci nici omul nu se mai poate raporta la ceva şi se poate spune că şi el e existenţă în sine, adică nonexistenţă. Ar putea avea aceeaşi demnitate ontologică cu divinitatea.
Această nonexistenţă a “ceva” e paradoxul din care se naşte lumea! Lumea, ca nonexistenţă a „ceva”, e Inconştienţa. De aceea, acest „ceva nonexistent” (Totul ) îl mai numim şi Inconştient. Spre a putea căpăta existenţă, el are nevoie de o raportare – polaritate spre a se vizualiza (semnifica). În logică,de regulă, categoriile se definesc, capătă existenţă prin raportare la “genul proxim” faţă de care reprezintă „diferenţă specifică” – opusul.
Inconştientul poartă în sine această polaritate genetică (potenţă născătoare) – “ceva” şi „nonexistent”, categorii primordiale. Pentru a se naşte lumea acest “ceva” trebuie să se vizualizeze, să capete ştiinţă de sine, adică să devină con ştient. Geneza (Facerea) este această devenire către aflarea de sine – con ştienţă! Lumea, drept Creaţie, e o nonexistenţă care ia act de sine, devenind existenţă. Dacă matricea originară e paradoxalul “ceva nonexistent” la momentul alfa (Începutul) geneza, ca o potenţă sub presiune, începe să mişte „nonexistentul” determinându-l să devină „ceva”. Se porneşte devenirea, curgerea! Din acest moment dualitatea parentală androidică „ceva – nonexistent” devine Trinitate. Ea cuprinde “nonexistentul” (Tatăl) – devenirea germinatoare (Duhul) – „ceva” (Fiul). Această trecere dinspre Tatăl (Inconştient) către Fiu (Conştient) e trecerea lui Dumnezeu în Om – antropoteizarea. Altfel spus, cunoaştere de sine a divinităţii!
Acesta este rostul Creaţiei, de a fi ştienticitate – luare la cunoştinţă de sine ori autoiluminare a nonexistentului. Nonexitent care e o organizare, ordonare în sine (spectru, muzicalitate, geometrie sacră etc.), adică o raţionalitate. Conştienţa ar reprezenta procesualitatea autodezvăluirii acestei raţionalităţi. Nu reprezintă o entitate, un creier universal, ci o stare a acestei raţionalităţi, care începe să ia act de sine. Creaţia ar fi suportul acestei conştienţe – creierul. Am putea spune: conştienţa îşi creează propriul suport existenţial, dar ea nu e o entitate, ci o devenire. Omul este o creaţie a ei, iar creierul său un suport luminiscent, autoreflectant. Până la om conştienţa era o reflexie, iluminare în sine. Prin creierul uman ea se percepe, se autoreflectă pe sine. Deci, conştienţa şi-a creat oglinda autoreflexiei de sine. Dacă Conştiinţa este Înţelepciunea Unică Absolută (Sophia), atunci Omul este un sophion – cea mai mică particulă autoconstitutivă şi autocunoscătoare a ei. Gradul de evoluţie a omului exprimă nivelul de acurateţe al acestei autoreflexii. Făptură limitată, el nu poate reflecta întreaga conştienţă. Spre a se face vizibilă conştienţa are nevoie de o oglindă cât mai mare. Această necesitate a determinat apariţia unor generaţii de indivizi umani care se reproduc biofotonic prin reîncarnări succesive.
Cum e posibilă conştienţa?
Afirmam că mare parte din misterul lumii îl vom putea dezlega atunci când vom dezlega taina luminii şi vom putea demonstra că întunericul e mult mai mult decât absenţa luminii. Deocamdată, sclavi ai empirismului nostru pământean, suntem tentaţi să reducem lumina la spectrul ei accesibil nouă (rogvaiv) – lumina solară. Ea este cea care iluminează lumea noastră fizică şi prin intermediul ochilor ne permite să luăm act de existenţa ei. Tot ceea ce nu e iluminat de lumina solară ori a altor câteva stele, accesibile la nivelul simţului comun, îl declarăm ca nonexistent. Şi totuşi, cu puterea minţii, reuşim să depăşim concretul, evadând în abstract spre a “vedea” câte ceva şi din acest nonexistent – palpăm invizibilul. Dar, neputându-l reprezenta figurativ (ca pe un concret) îl imaginăm alegoric prin mituri, teorii filosofico-ştiinţifice, formule şi modele matematice ori credinţe. Înseamnă că dincolo de lumina solară mai este o altă formă de lumină – mentală, prin intermediul căreia creierul nostru atinge infinitatea misterului. Teoria cuantică începe să ne spună câte ceva despre această lumină. Şi, probabil, mai există şi o altă stare a luminii prin care inima, rezonând, deschide poarta acestui mister. Această lumină de dincolo de sensibilitatea noastră o numim lumina “pură”, „absolută” ori „sacră” şi religia o identifică cu Divinitatea, Spiritul, Conştiinţa.
Din multitudinea întrebărilor referitoare la lumină, pe care ni le putem adresa, două par a fi cele mai sintetizatoare: Este lumina modalitate a spiritului de autovizualizare prin materializare – identificare cu secvenţialităţi ale nonexistentului?; Este lumina materie superior organizată în sine – nonexistent care atinge starea de luminiscenţă (autoconştientizare)? Investigând lumea dinspre noi, mai ales cercetând ce se întâmplă cu Soarele, am acreditat ideea că lumina e o manifestare fizică a stării de plasmă a materiei. Am ajuns, astfel, la electricitate şi magnetism din care am făcut pilonii explicativi ai universului căruia aparţinem şi în mare măsură a omului. Prin gradul ridicat de concentraţie a plasmei ne dăm răspunsuri la o largă paletă de fenomene incandescente ce se întind de la foc (nu e plasmă) şi până la fuziunea nucleară, iar prin starea rarefiată a plasmei ne explicăm lumina rece. Ceea ce se află în spectrul nostru de radiaţie o numim lumină şi ce e în afara lui îl considerăm întuneric. Istoric, la nivelul experienţei comune, suntem preocupaţi de ce se întâmplă în sfera vizibilului nostru, iar ce se află dincolo, în întuneric, îl proclamăm nonexistent. Modalităţile prin care acest „dincolo” (99%) ne afectează, neputându-ni-le explica, le numim paranormal ori mister.
Probabil de la aceleaşi întrebări pleacă şi Matt Rosemberg în modelarea matematică a multiversului. Ipoteza „diodei” gaură neagră – stea mi se pare un pas extrem de încurajtor pe calea formării imaginarului nostru despre lume. „Dioda”, poate fi imaginată drept un tunel, care la un pol absoarbe lumina şi „înjurul” devine întuneric – gaură neagră. Aceasta trece, e transportată prin tunel şi ajunge la celălalt pol, unde este expulzată, iradiată sub forma unei stele strălucitoare. În acest mod e posibilă trecerea din universul întunecat (neştiut), paralel în universul nostru vizibil. Trecerea e iluminare a spaţio-temporalităţii tunelului, luare la cunoştinţă despre această secvenţialitate, adică informaţie.
Ochiul uman, privind steaua vede o lumină indefinită. Să ne imaginăm că există un analizator vizual infinit mai potent decât al nostru, un ochi universal. Pentru el, lumina stelară este imaginea tunelului, vizualizare ca pe un obiect a celuilalt univers. Lumina care a străbătut tunelul este informaţie despre „lumea de dincolo” pe care o decodifică şi o procesează un creier cosmic. Pentru creierul uman, lumina stelară nu înseamnă decât existenţa a ceva. Dar în ea se ascunde o lume pe care, datorită vitezei cu care se deplasează informaţia (lumina), nu o putem prelucra. Situaţia creierului uman faţă de steaua luminoasă este, probabil, similară cu cea a unui neuron faţă de obiectul identificabil (semnificat) pentru om.
În stadiul actual al cunoaşterii vorbim despre miliarde de stele, adică tunele, porţi de trecere dinspre alte universuri către al nostru şi mai departe. În ipoteza unui multivers înseamnă că sunt o infinitate de “treceri”. Interconectate aceste „treceri” pot fi imaginate ca nişte corpusculi, cuante înlănţuite pe o undă. Aceasta ar fi unda cerebrală a creierului cosmic, un procesor unic care prelucrează continuu informaţia despre sine a câmpului semantic. În termenii noştri, prin analogie cu creierul uman, acest procesor unic – calculator cuantic „gândeşte”, elaborează continuu modele mentale. Acestea sunt nişte construcţii ondulatorii, ale căror cărămizi sunt cuantele. Se crează continuu alte universuri şi stele, prin care creierul cosmic se construieşte pe sine sub forma Creaţiei. Numesc această infinită procesualitate, devenire care se autocunoaşte pe sine şi se gândeşte (crează) din sine Conştiinţă, adică Dumnezeu!
Dumnezeu este infinită devenire, râul care curge din sine în sine, focul care arde în sine din sine, Sinele care se cunoaşte pe sine spre a se construi (autocrea) perpetuu. El îşi cunoaşte interioritatea sa, are conştienţă de sine dar nu se poate “vedea” pe sine. Pentru aceasta ar trebui să iasă în afara sa, să se identifice prin raportare la altceva. Cum “în afară” şi „altceva” nu sunt posibile, El rămâne un Indefinit. Înseamnă că toate încercările noastre de a-L defini sunt falsuri. Nu vom putea afla niciodată dacă Dumnezeu are înfăţişare umană, antromorfizarea fiind cea mai facilă cale de a ni-L apropia, de a ni-L face mai accesibil.
În mod similar se petrec lucrurile şi cu omul pământean. Parte a acestui Tot, el nu se poate cuprinde pe sine. E un părtaş la autocunoaşterea şi autocreaţia cosmică. Nu se poate extrage şi evada din ea spre a afla cine este. Rămâne cuprinsul în necuprins, dar care nu îşi poate conserva starea. Când noi vorbim de nemurire înţelegem conservarea unei stări. Conştienţă fiind înseamnă că întreaga lume de care ia act este el. În necuprins, el este „cel” şi „atât” cât reuşeşte să autocunoască. Portretul său e autotrasat de limitele autocunoaşterii. Când gândeşte se autoconstruieşte continuu pe sine în asemenea mod încât, la fiecare şapte ani, şi trupeşte este altul. El se comportă asemenea “diodei gaură neagră-stea”. Prin autocunoaştere îşi absoarbe continuu lumina – informaţia despre sine şi se comportă ca o gaură neagră, întunecând “înjurul” (trupul). Ca printr-un tunel (sinele), cu lumina autocunoscătoare se străbate pe sine, la capăt strălucindu-se pe sine într-o altă dimensiune, univers pe care îl numim “lumea de dincolo”. Ceea ce aici pe pământ numim viaţă e această trecere prin tunelul sinelui. “Dincolo”, prin luminiscenţa proprie, participăm la autovizualizarea de sine a Conştiinţei cosmice. Conştiinţa (Sophia) devine, deci, conştientă de sine prin acest travaliu autocunoscător al omului. El este neuronul ei, adică sophion!
În noua dimensiune continuăm să ne autocunoaştem, adică să ne luminăm propriul tunel (sinele), străbătându-ne. Vieţuim ca un altul, cu aceeaşi conştienţă – identitate. Cunoscându-ne, absorbim propria lumină şi întunecăm în jur, redevenind gaură neagră. Conştienţă, încorporăm în gândirea noastră dimensiunea, lumea în care ne aflăm şi ne autocreem. În ciclul anterior, când am străbătut tunelul sinelui, în lumina noastră am adus cu noi lumea de ”dincoace”. Acum, autocunoscându-ne gândim dimensiunea în care ne aflăm (ne re-creem din ea) şi prin lumina noastră o transportăm într-un alt “dincolo”. Şi acest lucru se repetă la infinit. De fiecare dată, comportându-ne ca stea, luminiscenţa noastră e parte a Conştiinţei cosmice (Divinităţii). Prin ea, aceasta se autovizualizează, ia act de sine şi gândindu-se cu ceea ce a aflat despre sine se autoconstruieşte, autocrează. Integrând această explicaţie modelului cuantic, am putea spune că omul este o cuantă gânditoare – sophion. În cadrul Conştiinţei se comportă similar neuronului creierului uman. Este celulă constitutivă a acestuia, dar şi autocunoscătoare (gânditoare). Transferă mereu cunoaşterea de sine – informaţia în energie, modificându-şi vibraţia potrivit noului univers în care ajunge. Rezonează cu acesta, absorbindu-i lumina (informaţia) prin autocunoaşterea de sine şi străbătându-se o converteşte în energie de sine. Convertirea informaţiei despre sine în energie de sine determină modificarea propriei vibraţii, pregătind trecerea în noul univers rezonatoriu. Această continuă modificare de vibraţie este însufleţirea, adică viaţa.
Omul este, deci, o continuă autofiinţare vibratorie – viaţă! Se poate spune că măsura şi definiţia vieţii este omul. Celelalte însufleţiri (vibraţii) – cristal, vegetal, animal, neputându-se autocunoaşte nu au conştienţă. Nu se pot gândi pe sine şi, ca urmare, nici autocrea. Fac parte din universul omului, sunt conştientizate de către el şi prin gândire încorporate în sine. Prin lumina sa le transferă cu sine dincolo. Ele au existenţă, trăire dar nu viaţă. Viaţa e convertirea, prin intermediul conştienţei, a informaţiei despre sine în energie vibratorie de sine, care face posibilă deplasarea prin sine şi absorbţia “înjurului” în sine. Sophionul reprezintă vehicolul cu care străbatem tunelul sinelui către celălalt univers. Ceea ce numim moarte este întunecarea „înjurului” (trupescului) aparţinător unei secvenţe spaţio-temporale ca urmare a absorbţiei luminii – informaţiei despre sine în procesualitatea conştienţei. Intrarea în întunecime a Eu-lui de „dincoace”! Eul este imaginea sinelui prin raportare, într-o anumită contextualitate, la sinele celorlalti. Conştienţa e o succesiune de salturi ale sinelui din Eu în Eu. Moartea este despărţirea Sinelui de Eu. Eul rămâne localizat şi numai pentru el au semnificaţie spaţiul şi timpul. În vehicolul vieţii, deplasându-se cu viteza autocunoaşterii Sinele este pretutindeni şi întotdeauna. Pentru el trecut, prezent şi viitor nu au semnificaţie, sunt stări diferite de vibraţie. Sophionul reprezintă tocmai acest sine al omului prin care se autocunoaşte şi autocreează Siele divin – Conştiinţa (Sophia). Modificându-şi frecvenţa spre a rezona cu Eul anterior, sinele se poate deplasa în sensul opus Devenirii (Conştiinţei) – în trecut. Încorporând în prezentul său conştienţă, sinele îşi modifică starea vibratorie potrivit informaţiei (luminii) absorbite. Străbate, astfel, propriul tunel în sensul Devenirii, adică spre viitor. Teleportarea sinelui e o problemă a modificării stării proprii de vibraţie prin golirea sau umplerea forţată a conştienţei cu informaţie despre sine. Dorind să fac un salt în trecut îmi golesc sinele de conştienţă, datorita informaţiei mai puţine (combustibilul vieţii) nivelul energetic scade şi se produce o absorbţie în unul din Eu-rile anterioare. Momentul Alfa al omului e acela al apariţiei conştienţei. Omul a căpătat (devenit) viaţă numai atunci când s-a înfruptat din Pomul cunoaşterii. Deplasarea în viitor e posibilă numai printr-un forţaj informaţional. Supraalimentez sinele cu conştienţă şi obţin o superenergizare, ce mă propulsează mai rapid într-un Eu în care voi ajunge cândva pe cale naturală. Devenirea, evoluţia e o teleportare naturală în viitor. Prin intermediul imaginaţiei şi fanteziei realizăm astfel de „încărcări” şi „descărcări” informaţionale, ce ne duc în trecut ori viitor. Prin tehnici yoga ori credinţă vehiculăm informaţie prin care ne putem modifica vibraţia interioară, atingând stări de stază ce permit accesul către trăiri spirituale neobişnuite.
Momentul Omega va fi atunci când, printr-o infinitate de acumulări de conştienţă, ne vom idendifica cu conştiinţa cosmică, cu zeul. Raportat la infinito-eternitate putem spune că omul, drept conştienţă, e o scânteiere ce iluminează înjurul, absorbindu-l şi recade în lumină cu ce a văzut (aflat). Sinele-Om (Viaţa) – sophionul este o conştienţă în continuă devenire către identificarea cu Conştiinţa-Dumnezeu, scânteiere care tinde să devină foc. Dacă această conştiinţă unică este Spiritul, omul, drept conştienţă devenitoare este Însufleţire. Prin absorbţia luminii (informaţiei) „înjurului”, el îl trece pe acesta într-o altă stare de vibraţie, adică îl însufleţeşte. Până să ia omul act (să afle) de existenţa sa, „înjurul” era nonexistent, pentru conştienţă şi implicit Conştiinţa-Spirit – nu vibra, era mort. Deci, conştienţa, prin aflarea despre sine însufleţeşte “înjurul”. Având această abilitate, spunem că omul este Suflet (Viaţă).
Particulă elementară (cuantă autocunoscătoare) – sophion, raportat la scara Totului, posibiliţăţile de absorbţie a “înjurului” sunt limitate la nivelul (stadiul) de autocunoaştere atins. Omul pământean nu poate absorbi dintr-o singură dată întreaga informaţie despre planeta sa. De aceea el se va comporta asemenea unei albine în câmpul cu flori. Va absorbi lumină (informaţie) din lumina pământului, accesibilă lui, şi o va converti în sine, delimitându-şi Eul ca identitate distinctă de a celorlalţi. Asemenea „diodei gaură neagră- stea”, după ce se va încărca – transporta conştienţa prin sine, îşi va descărca luminiscenţa într-un depozit al Conştiinţei – câmpul morfogenetic, în spectrul căruia se va engrama. Această morfogenă va fi modelul energo-informaţional al unei noi reîntrupări terrane. În noua viaţă pământeană, sub forma unui Eu mai evoluat, va conştientiza, absorbi o doză superioară de informaţie pe care, prin “iluminare dincolo”(moarte) o va transporta în cîmpul morfic, perfecţionându-şi (ridicarea gradului de conştienţă) morfogena. Aceasta va „fecunda” o nouă reîntrupare sub configuraţia unui alt Eu. Şi acest du-te vino ca al albinei între floare şi stup va continua până cînd va fi absorbită întreaga lumină (informaţie), transformând pământul într-o gaură neagră. Intreaga informaţie despre pământ va fi conştientizată (transportată prin sine) în morfogenă. Noua conştienţă a sinelui va încorpora întreaga planetă. Astfel, Conştiinţa va lua act de existenţa Terrei, ca entitate, ca urmare a cărăuşiei informaţionale a sophionului.
Fără a mai fi luminat Pământul, în forma sa materială, va deveni nonexistenţă. El a avut existenţă cât timp, prin conştienţa umană, Spiritul l-a iluminat în cadrul autocunoaşterii de sine. Pentru conştienţă, ceea ce e în afara mea, în neştiut nu există! Conştienţa despre el, însă, se va păstra sub forma engramei terrane a omului, încorporate în Conştiinţă. Omul nu este doar agent gnostic (cunoaşte lumea), ci şi cărăuş ontic – transferă “înjurul” în sine şi îl transportă prin sine „dincolo” în luminiscenţa sa stelară. Odată cu componenta gnostică, conştienţa (sophionul) decantează în Conştiinţă şi componenta ontică. Conştienţa e procesualitatea convertirii onticităţii “înjurului” în gnosticitate – iluminare de sine a Conştiinţei. Aceasă gnosticitate poate fi imaginată ca un câmp sophionic (mental). Prin absorbţia luminii (informaţiei) se transformă „înjurul” în gaură neagră, producând o dematerializare a acestuia spre a face posibil transportul prin tunelul sinelui în lumina de “dincolo”. Rostul trăirilor pământene ale omului este sophianizarea (omanizarea), absorbţia în conştienţa unică, cosmică a planetei Terra. Conştienţa umană e modalitatea prin care Conştiinţa se încarcă cu “iluminarea vizualizărilor” spre a se cunoaşte pe sine. Gândind engrama pământeană a omului ca parte a Sinelui, Conştiinţa îl va recreea sub o altă configuraţie, portivit principiului „nimic nu se pierde nimic nu se câştigă, ci totul se transformă”, în cadrul travaliului său hologenetic – geneză a Totului.
Această unitate contradictorie a autocunoaşterii şi autocreaţiei de sine a Conştiinţei o numesc hologenie! Prin autocunoaştere Conştiinţa absoarbe lumina (informaţia), dematerializând lumea, iar prin gândirea ei o recreează, rematerializează continuuu. Vizualizând neantul (neştiulul) îl distruge şi gândindu-l îl recreează în neştiut prin intermediul sophionilor. Conştiinţa nu e o ciclicitate cantitativă închisă de tip “scoate cât primeşte”. Ea e însăşi Devenirea – evoluţia. E o infinită ciclicitate deschisă, calitativă de tipul “sparge misterul spre a-l recreea şi mai misterios”. Gradul de expansiune a misterului e măsura Conştiinţei! Prin conştiinţa sophionică, Misterul se hologenează infinito-etern. Conştiinţa e autodezvăluire a Sinelui de către sine – profnare spre a se sacraliza în Absolut.
Engrama conştienţei (sophionică) în Conştiinţă se face sub forma unor depuneri de straturi suprapuse ale experienţelor de viaţă ale tuturor încorporărilor anterioare. Fiecare nouă reîntrupare e rezultatul iluminării straturilor anterioare ( cele vechi), care ies astfel la suprafaţă după ce au eclozat – modificarea stării de vibraţie prin convertirea informaţiei în energie – o nouă voinţă de viaţă. Experienţa trăirii corporale prezente se cumulează sub formă de feed-back în stratul cel mai profund, întunecat al engramei personale. Fiecare strat engramatic e o sinteză actualizată (modificată) prin ultima trăire a tuturor experienţelor noastre de viaţă anterioare. Deci, în engramă noul strat (sinele) cumulează toate trăirile de până atunci ale Eurilor (sophionilor) în succesiunea încarnărilor. Văzut ca Eul suprem, sinele configurează supraomul. Acesta, proiectat sub forma unei holograme, reprezintă adevărata întruchipare a omului. Fiecare Eu, trăitor în prezentul său terran, are în spate acest aisberg invizibil care este supraomul. Deci, pământeanul muritor e infinit mai mult decât imaginea (reprezentarea) sa despre sine. Celebrul îndemn de a te cunoaşte pe tine însuţi e un deziderat de neatins ca trăitor pământean, dar formidabil de optimist. El atenţionează că fiecare suntem mult mai mult decât ne putem imagina, că purtăm în spate nemurirea supraomului a cărui interfaţă pământeană temporară suntem. Înfăţişarea umană e doar o imagine limitată şi deformată a chipului supraomului sub care fiinţăm. Ca Eu suntem muritori – nevoiţi să ne străbatem tunelul conştienţei, dar ca Sine (sophion) configurăm supraomul nemuritor. Prin murire fiecare Eu pleacă la întâlnirea cu Sinele, iar prin naştere Sinele (supraomul) revine spre a desăvârşi autocunoaşterea în spaţio-temporalitatea terrană ca Eu.
Filmul fiecăreia dintre engrame conţine totalitatea gândurilor vorbelor, sentimentelor, făptuirilor rezultat al interrelaţionării cu mediul natural, dar şi cu semenii contemporani ori despre care mi-am amintit (studiat, invocat) în cadrul generaţiei trăite. Tot aici se includ şi acumulările de ordin cultural – partea preluată din moştenirea generaţiilor antecedente. Oricare dintre convieţuitori are, la rându-i, sistemul propriu de relaţii interumane. Pe mulţi dintre cei cu care am interacţionat îi cunoaştem pentru că au populat acelaşi mediu, dar pe alţii nu. Rămânem, deci, conectaţi, inconştient la sociosferă. Această populaţie necunoscută mie, dar inclusă în engramă prin medierea celor cu care am avut contact direct aduce în câmpul morfic o experienţă extinsă a generaţiei căreia îi aparţin, ce formează egregorul local, naţional, continental, planetar. Putem spune că engrama sophionică “pluteşte” în acest egregor.
Pe timpul procreării engrama fecundează materialul ereditar parental în care, prin procesul de mitogeneză, germinează engrama biofotonică (gena) a viitoarei întrupări. Corpul uman se va forma potrivit acestei engrame (programul genetic), care reprezintă sinteza experienţei de viaţă a încorporărilor anterioare (karma). Formarea sa este, deci, predeterminată de câmpul morfogenetic potrivit modului de vibraţie a engramei şi egregorului. După naştere, toate trăirile personale se decantează sub forma unor perturbaţii în engrama biofotonică a Eului, de unde se transmit în partea întunecată a engramei morfogenetice (încărcare), determinând modificări configuraţionale în corpul eonic al supraomului.
Multe sunt diferenţele ce conferă specificitate personalităţii fiecărui individ. Dar, probabil, esenţială e capacitatea fiecăruia de a se raporta la câmpul morfic. Aşa cum fiecare dispunem de o anume acuitate vizuală (pictori) sau auditivă (muzicieni) la fel dispunem şi de o sensibilitate particulară de conectare la morfogenă (supraom). Numesc această sensibilitate, o stare a biorezonanţei fotonice acuitate sophianică. Datorită ei, unii (Euri) pot realiza conexiuni involuntare instantanee stabile, coerente şi de mai lungă durată cu aceasta. Interferând accidental cu conţinutul engramatic şi egregoric se “contaminează” cu secvenţe (flesh-uri) ale acestora şi ajung să aibă viziuni, cunoştiinţe şi posibilităţi de care habar nu aveau şi pe care nu şi le pot explica (paranormale). Este cazul geniilor, sfinţilor, vizionarilor (telepaţilor), nebunilor şi profeţilor. Talentul, harul sunt potenţe ce semnifică şi exprimă o acuitate sophianică specială.
Fiecare om obişnuit ori antrenat are această capacitate bionică fotorezonatorie, putând realiza, involuntar ori voluntar, conexiuni de durată şi profunzimi diferite. Visele sunt rezultatul accidental al interferenţei undelor biofotonice cu cele ale câmpului morfogenetic. În acest mod sunt actualizate, aduse în prezentul nostru informaţii din trecut care ne pot prefigura cândva viitorul. Să nu uităm că viitorul fiecăruia “locuieşte” în trecutul său! Corporal, mâine vom fi continuatorul a ceea ce am fost ieri ori alaltăieri (zestrea genetică). Devenirea noastră corporală e o predeterminare, o necesitate morfogenetică. Libertatea se manifestă prin modul personal de a trăi al fiecăruia, exprimă inconştienţa Eului. Dar această libertate se va fetişiza în necesitatea engramatică ce va determina gena viitoarei întrupări. Corporalitatea noastră viitoare va arăta cum am trăit în vieţile anterioare.
Ce este şi cum se manifestă un vis? În prezentul său fiecare ni l-am imaginat pe Dumnezeu, să spunem sub chipul unui înţelept cu barbă albă şi plin de bunătate. Această imagine (construct al minţii noastre) a fost impregnată, alături de celelalte manifestări ale trăirii, în engrama morfică. Pe timpul somnului – repaus corporal, accidental, unde ale câmpului nostru biofotonic interferează zona unde se află imaginea prefigurată (în trecut ori în prezent) a lui Dumnezeu. Poate fi şi imaginea Dumnezeului altcuiva din egregor. Această întâlnire se va reflecta în biocâmpul personal drept realitate pe care o trăieşti efectiv. Înmagazinată în fotogenă (memorată fiziologic) această „realitate” poate predetermina o anume stare psihică şi un comportament adecvat întâmplării. Atunci vom spune că visul s-a izbândit. E posibil ca această „întâlnire” să producă modificări, chiar radicale, ale modului de viaţă de până atunci. De pildă, retragerea la mănăstire şi trăirea în ascetism şi pioşenie. Această trăire decantată în engramă va face ca viitoarea corporalitate să fie predispusă la sfinţenie, să îmbrace atributele acesteia şi chiar să se împlinească prin modul specific de trăire şi recunoaştere al semenilor. În acest mod visul devine realitate. Deci, e adevărată afirmaţia: „visele se împlinesc!”
Se poate întâmpla şi în stare de trezie să se realizeze asemenea conexiuni prin care luăm cunoştinţă de anumite informaţii utile (revelaţie) ori despre fenomene, evoluţii viitoare (viziuni, profeţii). Geniile, probabil, scanează frecvent această memorie a umanităţii (egregorul planetar) şi culeg informaţii pe care muritorul de rând nu şi le putea imagina.
Engregorul e o reţea de înlănţuiri engramatice. Cele mai active şi sensibile sunt înlănţuirile cu engramele persoanelor cele mai apropiate – părinţi, fraţi, copii, rude, prieteni, colegi etc. Faţă de ele avem cea mai apropiată afinitate rezonatorie. De aceea, interferenţierea biofotonică cu aceste engrame are cea mai mare probabilitate de realizare. Atunci în biocâmpul personal se proiectează imaginea acestor persoane sub forma unor apariţii apropiate de realitatea fizică. E cazul vedeniilor, fantomelor. Când sunt interferate informaţii despre propria persoană în engrama celorlalţi, proiecţiile realizate induc senzaţia de deja vu ori a alter egoului. Unele stări patologice – delir, halucinaţii îşi găsesc explicaţia tot aici.
În concluzie, viziunea antropoteistă se întemeiază pe existenţa unei Conştiinţe unice, simultan, autocunoscătoare şi autocreative. Cei care fac posibilă conştienţa şi continua regenerare de sine a Totului sunt sophionii. Aceştia constituie unicităţi care, simultan, au înfăţişarea terrană umană efemeră (Eul) şi configuraţie eonică extrapământeană (Sinele) eternă. Prin ei este posibilă continua devenire a Divinului ca autocunoaştere germinativă şi germinaţie autocunoscătoare. Sophionii sunt entităţi, deopotrivă, gnostice, care convertesc onticitatea – existenţa în informaţie (absorb lumina), făcând-o transportabilă şi ontice, care iradiază gnosticitate (lumină). Dacă imaginăm Creaţia drept un creier unic, atunci el este format din sophioni la fel cum creierul uman e format din neuroni. Conştiinţa este sophianică, iar conştienţa este neuronală! Relaţia dintre conştienţă – Conştiinţă este relaţia dintre om şi Dumnezeu.