Lotania

de | 8 noiembrie 2016

Se pare că nu prea am crezut în veridicitatea acelui avertisment: „Ai grijă ce gândeşti că s-ar putea să se întâmple!” Si, probabil, tocmai de aia m-am născut să port întreaga vină a imaginaţiei şi fanteziei mele…

Toată lumea şi mai ales copiii au auzit de Latonia –  celebrul ţinut polar, ţară a fiordurilor, zăpezilor şi a gheţurilor de unde în fiecare an coboară moş Crăciun, în ancestrala sanie trasă de reni, să ne aducă daruri şi bucurii. Pentru că lumea e o unitate a contrariilor, era firesc ca undeva, chiar dacă încă nu s-a descoperit, să existe o altă ţară, total opusă, în care cineva răpeşte darurile copiilor, uneori chiar pe ei. Dar, mai ales, bucuriile!

Ea nu poate fi decât la marginea deşertului, într-o zonă foarte fierbinte şi ascunsă între nămeţi de nisip, cărora li se spune dune; în locul unde râul subteran, ocolind adevărul face un cot şi îşi schimbă direcţia dinspre bine către rău. Acolo se află, hai să-i spunem, o aşezare, poate doar imaginară. Doar întâmplător şi numai dacă eşti mare, mare păcătos ajungi până la ea, o poţi întâlni! Un om curat, cu frica de Dumnezeu nici măcar nu şi-o poate închipui. De aceea mă şi gândesc, oarecum contrariat, chiar la mine, pentru că nicăieri nu se vorbeşte de ea. Acum, când încep povestirea, e mai degrabă un sălaş cu câteva zeci de suflete, netrecut pe vreo hartă. Un loc sinistru, blestemat, mai spurcat decât oricare dintre sălaşurile de leproşi… Total rupt de lume, un fel de sălbăticie a contemporaneităţii moderne, tărâm al decăderii absolute, păcatului extrem şi pierzaniei. Nimeni, nimeni nu trece pe acolo!

Se bănuieşte că bazele au fost puse de către un fals călugăr bătrân şi nebun, venit de departe, care poate încă mai trăieşte, împreună cu cele două fiice ale sale. Înainte de a lăsa barba să-i crească nu dintr-o nevoie de pocăinţă, ci spre a nu mai putea fi recunoscut, fire zburdalnică, acesta fusese un interlop personaj de vază în mondenitatea Iadului; se pare chiar nepot al prim ministrului. Atunci, când a fugit cu toate năravurile de acolo, că dracii au fost nevoiţi să-şi inventeze altele, ar fi furat şi sacul în care erau îndesaţi arginţii cu care erau cumpărate sufletele slabe şi cele ale necredincioşilor. Nevasta şi copiii s-au luat după el, dar când a privit înapoi să vadă dacă nu sunt urmăriţi aceasta s-ar fi transformat într-un morman de nisip.

Şi cum rătăcea el aşa cu fetiţele de mână, flămânzi şi însetaţi, au întâlnit un grup de beduini ce răscoleau dunele, încercând să găsească dreptatea. Fanatici dominaţi de rigoarea lor justiţiaro-carteziană, aceştia nu puteau înţelege de ce să-şi împartă bucatele lor cu nişte străini, aşa că rugăminţile, chiar fierbinţi ca deşertul, nu au avut asupra lor niciun efect. Disperat şi-a oferit în schimbul a ceva merinde şi un strop de apă chiar copilele. Să le cumpere ca sclave ori doar pentru o banală partidă de amor, mai ales că erau virgine. În zadar, căci ăştia aveau nişte apucături ciudate şi nu suportau femeile. Până la urmă s-a lăsat sodomizat în asemenea hal că a zăcut şapte zile. Prima grijă, când s-a trezit, a fost să-şi pipăie sacul cu arginţi.

Nemaiputând să meargă, au fost nevoiţi să poposească pe acel loc al tristei întâmplări, de care cu timpul, total iraţional şi inexplicabil, s-au ataşat în aşa măsură că nu au mai putut pleca. Înzdrăvenindu-se, cum nopţile erau lungi şi nisipul rece, se culca între fele să le încălzească. Ca să o scurtez, le-a încălzit pe rând, când pe una când pe cealaltă, în aşa măsură că, după o vreme, fetele au născut. Şi aşa s-a pornit proliferarea… Când bătrânul nu a mai putut, acestea s-au împerecheat cu băieţii lor, născând în continuare fete şi fii care s-au tot drăgostit, înmulţindu-se. Toată ziulica, când nu aveau ce mânca şi, deci,  nici apă după ce bea, numărau arginţii şi făceau sex în deplină libertate. La fel ca în turmă, fiecare cu cine apuca! Se dădeau ei şi la alte orgii, de care până şi fantezia se teme să le povestească.

Se pare că în unele nopţi cu lună, pe care mai târziu şi le-au proclamat sărbători, se transformau în şerpi şi se înghiţeau unii pe alţii. De aia, cele două fiice au trebuit să îşi separeu odraslele, făcându-şi sălaşe separate, dar vecine, spre a pune cât de cât ordine în acest canibalism şi incest generalizat. Dar, cu asta, s-au pornit războaiele între tabere; în cadrul acestei lupte pentru supravieţuire, selecţia naturală născând o rasă superioară, un neam ales, a cărui principală trăsătură de caracter e diabolicitatea. Aceşti supravieţuitori primari, care se hrăniseră cu ceilalţi cum o facem noi cu mieii la Paşti, spre a-şi contura identitate, de la sâsâitul şarpelui şi-au zis siomiei. În continuare, lucrurile s-au derulat de la sine: l-au declarat pe străbunicul lor zeu; din pieile celor consumaţi au făcut o carte, cu titlul „Lotia” în care şi-au consemnat păţaniile şi înţelepciunea supravieţuirii, la care se închină şi o studiază zilnic.

Ehee, la viteza cu care zboară gândul, de când am început să imaginez eu multe trebuie să se fi schimbat. Din sălaş au ajuns trib, poate naţie, ţară, iar răul din sufletele lor chiar imperiu. Nu ştiu din care pricini se feresc să-şi zică lotani, iar ţării lor nu îi spun niciodată Lotania. Acesta este însă numele ei secret!

La cât au bântuit ei printre nisipuri, hrănindu-se cu cactuşi, scorpioni, şerpi şi alte lighioane ale deşertului saliva le-a ajuns să aibă gust de secetă, de otravă şi venin; la fel şi vorbele, sentimentele, ba chiar şi gândurile. Simţindu-se, deja, stăpânii pustiului, au început să viseze că într-o zi vor acapara întreaga lume. Cu arginţii pe care îi au, la nevoie, pot cumpăra pe oricine, indiferent de rasă, credinţă, etnie ori rang; pe oricare îl vor considera folositor pentru a le îndeplini marele plan.

Când bate vântul a pustiu, odată cu nisipul deşertăciunii împrăştie în lume şi obiceiurile lor ciudate. La fel ca sămânţa de buruiană, acestea s-au prins, au încolţit şi deja s-au înrădăcinat, au devenit obişnuinţe ale unor oameni serioşi, de vază, chiar preoţi , conducători şi şefi de state. Raportat la timpul istoric, se extind cu o înspăimântătoare repeziciune, că mai bine îmi lăsam raţiunea să doarmă ori nu mă năşteam. Doamne, de n-ar cuprinde şi Latonia…

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *